Cacealmaua (1)

Colin Forbes

PROLOG

— Nu-ţi ajunge? întrebă Howard în întunericul sălii particulare de proiecţie. Chestia asta e oribilă şi e a treia oară când o vedem...
— Tacă-ţi gura. Este soţia mea.
Newman rămase ca îngheţat în timp ce tehnicianul proiecta din nou bobina. Faţa sa era lipsită de orice expresie. Privea fix ecranul, ca şi cum ar fi fost hipnotizat.
Operatorul care filmase scena fusese un profesionist. Filmul scurt începu din nou, arătând-o clar pe Alexis, stând pe drumul necunoscut în lumina lunii. Îşi ridică mâinile când o orbi lumina farurilor maşinii. În spatele ei se întrezărea conturul straniu al castelului. Maşina, mergând cu viteză, o lovi pentru prima oară, ridicând ca o păpuşă minunatul ei trup zvelt şi trecând apoi peste el.
Lui Newman i se încordară muşchii stomacului. El simţi roţile sfărâmându-i trupul căzut la pământ, rupându-i oasele, zdrobindu-i craniul. Maşina frână brusc. În spatele ei, Alexis zăcea nemişcată pe şosea. Newman aproape că îl auzi pe şofer băgând în marşarier. Filmul nu avea coloană sonoră, se auzea numai bâzâitul rolei în camera de proiecţie. Ţigara se stinsese, încleştată între degetele lui. Ochii săi se mutară spre conturul crenelat al castelului aşezat undeva sus, o siluetă întunecată, ca o ilustraţie a lui Hans Andersen. Începu din nou.
Maşina dădu înapoi în viteză. Şoferul nu mişcase volanul nici măcar cu un centimetru. Trecu din nou peste corpul care zăcea pe drum. Newman auzi mai multe oase pârâind. Probabil că până acum chipul ei minunat fusese transformat în carne vie. Maşina se opri la câţiva metri de Alexis, apoi porni din nou.
Imaginea tremură. În faţa ochilor lui Newman dansau luminiţe. Un ecran alb, gol! Se ridică şi se îndreptă spre culoarul ce despărţea rândurile şi ieşi din sala mică, claustrofobică. Howard se grăbi să-l ajungă, prinzându-l de braţ în foaier. Newman se scutură, ca şi cum orice contact cu o persoană ar fi fost neplăcut.
— Era vorba de soţia ta? întrebă Howard.
— Ţi-am mai spus. A fost Alexis.
Vorbea despre ea deja la trecut. Parcurse ca un robot coridorul pustiu, privind în gol, drept înainte. Un picior în faţa celuilalt. Stângul, dreptul, stângul.
— Îmi pare foarte rău, începu Howard din nou. Lucra la vreun articol?
— Ţi-am spus să taci. Am identificat-o. Asta e.
— Rola a fost expediată într-o cutie de tablă. De la un oficiu poştal din imediata apropiere a apartamentului tău. Ştampilată SW5.
Newman continuă să meargă. Ţigara stinsă se mai afla încă între degetele sale. Moartă ca Alexis. Expresia sa continua să nu arate nicio emoţie. Mergea cu paşi mari. Howard trebui să se grăbească pentru a ţine pasul cu el. Încercă pe altă cale.
— Există un scurt mesaj, scris cu litere de tipar. Spuneţi-le celorlalţi să nu se apropie de Procane. Era un – Howard ezită. Newman începea să-l sperie. Probabil că era scris numai ca să ne deruteze. Vino şi stai puţin la mine în birou. Poţi să bei o ceaşcă de cafea. Sau preferi ceva mai tare? Mulţi oameni din echipa mea au văzut filmul – încercând să localizeze zona. Castelul acela...
— L-am văzut undeva, spuse Newman cu acelaşi ton indiferent.
— Unde?
Îşi dădu seama că pusese întrebarea cu prea multă nerăbdare. Newman era pe cale de a ieşi pe uşa din faţă. Răspunse în timp ce îşi continuă drumul.
— Într-o fotografie. Nu ştiu unde. O să se ocupe Tweed de caz? Şi cine este Procane?
— N-avem nici cea mai vagă idee.
— Bine, poţi să mă minţi.
Newman observase pauza scurtă dinaintea răspunsului lui Howard. Ajunse la intrare, iar paznicul în civil se ridică pentru a-i cere actele. Howard scutură din cap, iar paznicul se aşeză din nou când Newman deschise uşa şi fără să arunce o privire în urmă şi fără să scoată un cuvânt coborî scările spre Park Crescent
Acesta a fost primul eveniment care a declanşat marea vânătoare de oameni din 1984 – fiindcă alegerile prezidenţiale americane trebuiau să aibă loc pe 7 noiembrie. La ora şapte, în dimineaţa răcoroasă – înainte ca temperatura să crească, din cauza unui val de căldură care ţinea de două luni – când Newman luă un taxi înapoi spre apartamentul său, era încă joi, 30 august.

Partea întâi

LONDRA: ADAM PROCANE?

Al doilea eveniment se petrecu douăzeci de minute mai târziu, din pură întâmplare. Stând în interiorul taxiului, în timp ce se apropia de Beresforde Road, South Kensington, Newman decise că nu era în stare să-şi prepare singur micul dejun.
Îi spuse şoferului să oprească lângă grădina care înconjura biserica Sf. Faark. Coborând, plăti cursa şi porni pe jos spre hotelul Forum. De aceea nu observă limuzina Cortina, de culoare albastră, care era parcată în mod ilegal în faţa intrării, în Chasemore House, unde locuia. Doi bărbaţi stăteau pe bancheta din faţă a vehiculului. Mai târziu, un martor avea să spună poliţiei că ei purtau costume de culoare închisă, dar nu putu să ofere o descriere mai detaliată.
Oricum, Newman se întâlni cu poştaşul. Acesta verifică un teanc de scrisori pe care le împărţea. Îşi ridică privirile şi zâmbi.
Neaţa, domnule Newman. Altă zi minunată. Credeţi că valul ăsta de căldură o să ţină până la Crăciun?
— Cu puţin noroc.
Newman răspunse automat, cu acelaşi ton monoton, care lui Howard i se păruse atât de enervant. Poştaşul scoase trei plicuri şi se uită din nou la Newman. Văzu un bărbat de patruzeci de ani, bine legat, cu păr des, de culoarea nisipului, a cărui expresie era de obicei veselă, ca şi cum ar fi fost de părere că viaţa este în general amuzantă. Trăsăturile puternice păreau, în această dimineaţă, ca de piatră. Un alt fapt care mai târziu urma să fie raportat poliţiei.
— Aveţi trei scrisori în această dimineaţă, comentă poştaşul. Numai una din străinătate. Se pare că deocamdată e linişte în afaceri.
— Mulţumesc.
Newman ignoră referirea la profesiunea sa de corespondent de presă şi se îndreptă spre hotelul Forum, un turn de beton, înalt de şaisprezece etaje, care domina acea parte a Londrei. Două note de plată, în obişnuitul plic maroniu. Uitându-se la cel de-al treilea plic, se opri din mers şi rămase pironit pe bordură.
Recunoscu scrisul ei alungit, împrăştiat şi îl luă cu frig. O scrisoare de la o moartă. O etichetă albastră, lipită în grabă pe un colţ, avea înscrise cuvintele Par Avion, Lentoposti, Flygpost. Franceză, finlandeză, suedeză. Ştampila era clară, în interiorul unui cerc roşu era scris Helsinki, apoi 25.8.84, şi după aceea Helsingfors, numele suedez al oraşului.
Scrisoarea îi dădu un sentiment ciudat. Astăzi era joi. Alexis fusese în viaţă duminica trecută, când pusese la poşta aeriană scrisoarea. Îndelungata sa experienţă de ziarist îi forţă mintea să lucreze, în ciuda stupefacţiei sale.
Cutia care conţinea îngrozitorul film, pe care i-l arătase Howard, nu putuse să fie adus în Anglia şi pus la poşta locală, decât de cineva care zburase spre Heathrow de la helsinki. Totul se întâmplase în ultimele patru sau cinci zile.
Merse spre Forum, ca un automat, cu scrisoarea nedeschisă în buzunar. Urcă scările spre cafenea, intră, comandă cafea şi pâine prăjită şi se aşeză la o masă, departe de ceilalţi clienţi. Bău două ceşti de cafea neagră în timp ce privea fix plicul nedesfăcut, care avea înscrise cu albastru închis, în colţul din stânga sus, numele şi adresa unui hotel.
Hotelli Kalastajatorppa, Kalastaltorpantie 1, 00330, Helsinki 33. Vizitase odată Helsinki în timpul unei delegaţii, dar locuise la Marski, în centrul oraşului. Nu auzise niciodată de acest hotel, al cărui nume îţi încâlcea limba. Îşi unse o felie de pâine prăjită cu multă atenţie, puse gem deasupra şi se forţă să mănânce în timp ce deschidea plicul.
În plic exista o singură foaie de hârtie, cu numele aceluiaşi hotel. Ochii săi albaştri citiră în grabă mesajul scurt, scris cu litere groase, rotunjite, care îi aminteau întotdeauna de valurile mării şi prima oară nu înţelese nimic din ce citi. Reluă lectura.
Dragă Bob, Mă grăbesc să prind vasul care pleacă la 10.30. Adam Procane trebuie oprit. Pariez că e vorba de Archipelago. Acum plec. O s-o pun la cutie în drum spre port. Alexis.
Numai Alexis. Nu, Cu dragoste, Alexis. Chiar şi la sfârşit nimic nu se schimbase. Ruptura lor fusese completă şi definitivă. Era doar o comunicare profesională. Îi făcea însă şi un ultim compliment amar. Indiferent ce urgenţă investiga pentru Le Mondey, Alexis credea că el este cel care trebuia să intervină în caz de forţă majoră. Şi un astfel de caz intervenise.
Procane.
Howard îl menţionase pe Procane, apoi negase, neconvingător, că ar fi ştiut ceva despre el. Newman mai turnă cafea şi îşi aprinse o ţigară în timp ce aduna datele pe care le avea. Ale naibii de puţine.
Adam Procane, indiferent cine era. Un vas care pleca de undeva – probabil portul Helsinki – la 10.30. Adică dimineaţa. Alexis ar fi scris 22.30 dacă ar fi fost vorba de seară. Un vapor plecând încotro? Nu spre Leningrad, spera el.
Archipelago. Dar care? Exista arhipelagul suedez, lanţul de insule care se întindea de la Stockholm spre arhipelagul Abo – sau arhipelagul Turku, cum îl numeau finlandezii. Ultimul era al doilea ca mărime din lume, un labirint de insule şi insuliţe, multe din ele numai nişte stânci care spărgeau suprafaţa mării. De ce era un arhipelag important? Şi despre care din ele era vorba?
În final, mai avea încă două elemente. Numele unui hotel din Helsinki, probabil cel în care locuise Alexis. Şi acel castel ciudat din fundalul filmului care arăta cum fusese ucisă de porcul acela de şofer. Îşi va aminti unde văzuse acea clădire foarte ciudată, cocoţată sus, deasupra oraşului care o înconjura.
Plăti nota şi se îndreptă spre apartamentul său. Era ora opt şi jumătate şi la Londra urma încă o zi de certuri şi trudă. Câţiva pietoni mergeau grăbiţi pe trotuare. Primul avertisment al incidentului a fost faptul că a văzut maşina poliţiei, cu sirena în funcţiune, parcată lângă Chasemore House.

Tweed era stăpânit de o furie rece. Ajungând târziu la cartierul general al SIS-ului – Serviciul Secret de Spionaj – Howard abia îi spusese despre vizita anterioară a lui Newman. Greoi, de vârstă mijlocie, Howard stătea în spatele biroului său de la etajul întâi, cu vedere spre Park Crescent. Cei doi erau singuri.
— Am crezut că are dreptul să vadă filmul, îi spuse Howard secundului său. În cazul în care ai uitat, Alexis a fost soţia lui, adăugă el cu o nuanţă de sarcasm.
Tweed îşi scoase ochelarii cu ramă de baga şi începu să cureţe lentilele cu un colţ al batistei. Se uită cu ochi mari la Howard, înalt de un metru optzeci şi, ca de obicei, impecabil îmbrăcat într-un costum Cherster Barrie, albastru închis. Proaspăt bărbierit, lui Howard i se părea enervantă privirea fixă a lui Tweed şi scutură mărunţişul din buzunarul pantalonului său. Tweed îşi aranjă cu grijă braţele ochelarilor în spatele urechilor înainte să răspundă. Scoase un plic din buzunarul hainei sale uzate şi îl puse cu grijă pe masă.
— Ştiu că Alexis era soţia lui, începu el, de aceea consider că proiecţia a fost un act de brutalitate excesivă.
— Eu iau deciziile aici, îi spuse Howard categoric.
— Nu în cazul Procane, îl corectă Tweed cu tonul său obişnuit, politicos. Astăzi, dimineaţă devreme, am fost convocat să-l întâlnesc pe primul ministru. Ar fi mai bine să citeşti scrisoarea din plic.
— Sper că nu-i altă afurisită de directivă care-ţi dă puteri depline, spuse Howard iritat.
Înşfăcă foaia de hârtie împăturită din plic, o citi rapid şi i-o aruncă înapoi lui Tweed.
— Este a doua oară, voi protesta.
— Ştii care este procedura.
Tonul indiferent al vocii lui Tweed a fost cel care i-a atras atenţia lui Howard. Îşi trecu mâna îngrijită prin părul înspicat cu fire argintii. Apoi se duse să se uite la o hartă care fusese pusă pe perete de asistenta lui Tweed, Monica, în cursul dimineţii. Era harta peninsulei scandinave, de la coasta de vest a Danemarcei, până la graniţa Finlandei cu Rusia, în est.
— Asta pentru ce mai este? întrebă el iritat.
— Probabil acesta va fi câmpul de luptă.
— Câmpul de luptă?
Howard se întoarse pe călcâie, îşi îndesă mâna dreaptă în buzunarul hainei, cu degetul mare afară, o postură caracteristică. Tweed îl uimise din nou: recurgea foarte rar la o frazeologie dramatică.
Acesta, stând încă în picioare, cu mâinile încrucişate, aştepta. Monica, o femeie cu înfăţişare plăcută, cu păr castaniu închis şi ochi vioi, alese acest moment pentru a se strecura în încăpere. Se opri până când Tweed dădu din cap, semn că totul era în regulă, şi apoi se aşeză, fără să deranjeze, la biroul ei.
— După zvonurile care încep să apară în Europa, se pare că americanul, Adam Procane, s-ar putea să treacă prin Scandinavia.
— Şi cine naiba e acest Procane?
— Habar n-am. Se zvoneşte că ar fi un personaj important din securitatea americană, care vrea să treacă în Rusia. Îţi poţi imagina ce efect ar avea dacă cineva din Statele Unite, mult mai mare decât Kim Philby, ar ajunge la Moscova – în condiţiile în care Reagan candidează din nou la alegerile din 7 noiembrie.
— Dumnezeule! Howard se lăsă în singurul fotoliu de piele din încăpere, pe care Tweed îl recomanda când voia ca un oaspete să se simtă bine şi să lase garda jos. Bănuiam că trebuie să fie cam aşa ceva, dar nu credeam că e vorba de un peşte atât de mare.
— Cât o balenă.
Din nou, nu era felul obişnuit de a vorbi al lui Tweed. Surprinsă, Monica îşi ridică privirile, studiindu-l pe Tweed. Pe faţa lui nu se putea observa nimic neobişnuit şi ea bănui că el spera că Howard va părăsi biroul lor.
— De ce Scandinavia? întrebă Howard în cele din urmă.
— Este locul pe unde se trece cel mai uşor în Rusia. Lui Procane îi este foarte greu să apară la Chebkpoint Charlie, în Berlin. Acum însă vreau să ştiu motivul real pentru care i-ai arătat amărâtului de Newman filmul.
— Am menţionat accidental numele lui Adam Procane după ce a văzut filmul.
Tweed clipi, mânios.
— L-ai pus la treabă, sperând că, datorită vastei lui experienţe de corespondent în străinătate, te va duce la Procane. Asta este, nu-i aşa?
— Ar fi un trofeu în panoplia ta, făcu Howard un gest resemnat, dacă i-am scuti pe americani de probleme. Numai Dumnezeu ştie câtă nevoie avem de credit – şi credibilitate – la Washington.
— Şi cum voiai să faci asta? Dând deoparte pentru moment greşeala pe care ai făcut-o?
— Leadbury l-a urmărit când a părăsit clădirea.
— Leadbury! Tweed nu făcu nicio încercare de a-şi ascunde dispreţul şi dezgustul. Chiar ţi-ai închipuit că Newman n-o să-l observe în cel mult o oră. Probabil că a scăpat deja de el. Punându-şi ambele mâini pe birou, se aplecă spre Howard. Ştii ce ai făcut? Ai mişcat o piesă greşită într-un moment nepotrivit. De acum încolo va avea un singur ţel – să afle cine i-a ucis soţia.
— Nu se înţelegeau prea bine, obiectă Howard. Alexis era corespondenta ziarului Le Monde, se lovea deja de Newman fiindcă lucrau în acelaşi domeniu. După numai şase luni căsnicia lor era pe cale de a se destrăma.
— Şi tu crezi că pentru Newman asta are vreo importanţă? Ai în faţă un elefant turbat care va trece la fapte. Din acest moment Howard -, Tweed făcu semn spre plicul cu ordinele primului ministru – lucrez complet pe cont propriu. Aşa se spune în document. Nu cred că mai avem ceva de discutat.
O jumătate de oră mai târziu, Tweed primi primul raport despre incidentele de la Chasemore House.

Când văzu maşina poliţiei parcată în faţa intrării, Newman nu traversă imediat Beresforde Road. Trecu în schimb spre grădina bisericii Sf. Mark. Se opri lângă biserică pentru a-şi aprinde o ţigară şi pentru a asculta zgomotul sirenei unei alte maşini.
O ambulanţă apăru dinspre Fulham Road şi parcă lângă maşina poliţiei! Doi brancardieri coborâră, deschiseră uşile din spate ale maşinii şi urcară scările, intrând în Chasemore House, ducând o targă!
Newman rămase pe loc, fumând, ştiind că nu mai bătea la ochi. Era doar un gură-cască obişnuit, atras de întâmplare. Câteva minute mai târziu, cei doi brancardieri reapărură ducând un bărbat pe targă. Capul îi era bandajat, dar Newman îl recunoscu pe poştaşul care îi dăduse mai devreme corespondenţa în timp ce se îndrepta spre cafeneaua din complexul Forum. Aşteptă până când plecă ambulanţa, îşi aruncă ţigara şi traversă strada.
Uşa de la intrare era deschisă şi îl opri un bărbat în haine civile, dar pe a cărui faţă se citea că este poliţist. Nu avea mai mult de treizeci de a ni, era politicos, dar ferm.
— Locuiţi aici, domnule?
— Da, ce se întâmplă?
— Puteţi să-mi spuneţi numărul apartamentului?
— De ce?
— Acela?
Poliţistul se dădu la o parte şi făcu un gest de-a lungul holului. Una din uşi atârna de o balama strâmbată. În apropierea capătului mochetei, care se întindea de la un capăt la altul al holului, se afla o pată întunecată, care ar fi putut să fie de sânge.
— Dumnezeule! asta mai îmi trebuia, o spargere.
— Aveţi vreo legitimaţie, domnule?
Newman îi dădu legitimaţia sa de ziarist şi aruncă o privire afară spre stradă. Stând exact în acelaşi loc în care se oprise şi el, în faţa bisericii, se afla un bărbat într-o haină de ploaie murdară şi o pălărie de fetru moale şifonată, privind în sus cu interes. Leadbury. Cu toate că, niciun avion nu trecea pe deasupra, pe cerul senin.
— Mulţumesc, domnule. Sunt sergentul Peacock.
— Arătaţi-mi legitimaţia.
— Foarte înţelept, domnule. Numai foarte puţini oameni fac acest lucru. Sunteţi Robert Newman, corespondentul străin care...
— Da! Acum pot să intru? Pata de pe covor este de sânge?
— Mi-e teamă că da, domnule. Poştaşul a fost atacat. Credem că l-au urmărit, pretinzând că locuiesc aici. Pot să intru cu dumneavoastră? mulţumesc. Aşteptaţi ceva important sau valoros care trebuia să sosească cu poşta?
Newman mergea de-a lungul holului său, spre salonul mare, cu ferestre ieşite în afara zidului faţadei care dădeau spre Beresforde Road. Răspunse peste umăr.
— Nu. De ce întrebaţi?
Toate sertarele scrinului Regency de la capătul camerei, din apropierea ferestrei, fuseseră trase afară şi conţinutul împrăştiat pe jos. Newman urcă cele două trepte care duceau spre mica bucătărie, umplu aparatul de cafea cu apă şi îi dădu drumul. Aprinse lustrele şi privi camera, uitându-se la fotografia mare a lui Alexis, cu ramă de argint, aşezată încă pe bufet.
Era un portret, părul ei lung, negru, căzându-i mai jos de umeri, bărbia ascuţită ridicată cu o expresie dispreţuitoare, provocatoare, pe care o cunoştea atât de bine. Gâtul îi era uscat ca un desert. Peacock, cu o faţă mică şi ochi ascuţiţi, îi urmări privirea.
— Sunteţi palid, domnule. Bine că doamna n-a fost acasă când s-au întâmplat toate astea.
— Da. Geanta cu scrisori este acolo. Parcă m-aţi întrebat ceva despre asta când am intrat?
— Aşteptaţi ceva important sau de valoare prin poştă?
Peacock repetă întrebarea cu tonul pe care îl adoptă poliţiştii când interoghează un cetăţean respectabil.
— Aţi spus „Nu”, şi apoi aţi vrut să ştiţi de ce v-am pus această întrebare.
— Deci, de ce m-aţi întrebat?
Newman se întoarse cu spatele spre Peacock şi puse câteva linguri de ness într-o cană marmite, pregătită pentru apa care fierbea. În acel moment principala problemă era să scape de Peacock. Nu avea decât foarte puţin timp şi trebuia să-şi aranjeze o mulţime de treburi.
— Am reconstituit ce s-a întâmplat, domnule. Mai întâi poştaşul a fost lovit în cap, în hol, probabil cu un baston din piele. Au verificat în grabă scrisorile pe care le ducea. Nu au găsit ceea ce îi interesa. Apoi au intrat cu forţa în apartamentul dumneavoastră şi au căutat – mi-e teamă că dormitorul mare este şi mai răscolit. Cearşafuri tăiate şi aşa mai departe.
— Cum se simte poştaşul?
— O să fie bine, domnule. Din fericire, când am telefonat de aici, am prins o ambulanţă care se întorcea spre St. Thomas. Aş spune că după o noapte de stat la spital o să scape numai cu o durere de cap. Dar vă explicam...
— Şi eu ţi-am răspuns. Acum, sergent Peacock, nu vreau să par nepoliticos, dar plec într-o călătorie urgentă în nordul Angliei şi trebuie să-mi fac bagajele, să prind trenul...
Newman cunoştea enervanta putere a tăcerii. Îşi făcu cafeaua şi începu să soarbă din ea. Trebuia să-l scoată pe afurisitul de poliţist din cameră, ca să poată folosi telefonul. Se uită în jurul lui – mai puţin la fotografia lui Alexis. Părea atât de vie.
— În curând o să vină băieţii pentru amprente, domnule.
— Aş vrea să fiu câteva minute singur. Dacă nu te deranjează, sergent Peacock.
— Bineînţeles, domnule. Lucrurile astea întotdeauna şochează.
Imediat ce Peacock părăsi camera, Newman scoase pana de lemn care ţinea deschisă uşa grea şi o închise. Îşi aprinse o ţigară şi se îndreptă spre telefonul aflat pe o masă mică lângă canapeaua mare de sub fereastră.
Scoţând cartea de telefon, căută codul Finlandei.010 358. Pentru „Helsinki trebuia adăugat O Notă şi numărul informaţiilor pentru Helsinki. 155. Apoi căută numărul agenţiei Liniilor Aeriene Britanice din Londra, pe Cromwell Road, în apropiere de Stainsbury.
Leadbury, aflat pe cealaltă parte a străzii, stătea exact în acelaşi loc, uitându-se foarte interesat la unghiile de la mâna stângă. Era cea mai neînsemnată dintre problemele lui Newman. Formă 155, dădu numele şi adresa hotelului Kalastajatorppa de pe plic, care conţinea ultima scrisoare pe care o primise de la Alexis. Fata îi dădu numărul şi el sună acolo.
Cel de la rezervări vorbea perfect engleza. Îi părea rău, dar pentru următoarele trei zile nu avea decât un apartament. Preţul: o mie de markkaa pe noapte. Era ceva în legătură cu „meciul de fotbal dintre Finlanda şi Suedia”. Newman spuse că va lua apartamentul.
Tocmai forma numărul agenţiei Liniilor Aeriene, când văzu un taxi oprind la câţiva paşi în spatele lui Leadbury. Taxiul aşteptă până când o femeie durdulie, de vârstă mijlocie, se duse spre Leadbury, căutând în poşetă. Newman se crispă. Monica, asistenta lui Tweed. Ea era periculoasă.
Continuă să se uite prin perdelele grele, văzând-o cum se opreşte lângă Leadbury şi începe să vorbească cu el. Ea-şi băgă mâna în buzunar, în timp ce ţinea o bancnotă în mână. Da, era într-adevăr periculoasă. Se prefăcea că îl întreabă dacă are mărunt. Dacă Newman nu s-ar fi uitat pe fereastră, nu ar fi văzut taxiul care aştepta.
După o discuţie de mai puţin de un minut ea traversă strada şi începu să vorbească cu sergentul Peacock, care stătea în vârful scărilor. Ea nu aruncă nici măcar o privire spre ferestrele apartamentului lui Newman. Apoi zâmbi din nou, ca şi cum i-ar fi mulţumit lui Peacock. Se întoarse la taxi şi plecă. În spatele perdelelor Newman înjură. Cu Tweed pe urmele sale avea mai puţin timp decât sperase. Urmăritorii folosiţi de Tweed erau mult mai greu de păcălit decât Leadbury.
Newman făcu din nou numărul Liniilor Aeriene Britanice şi o fată răspunse aproape imediat. Da, îi putea spune zborurile spre Helsinki pentru astăzi. Exista zborul BA668, fără escală spre Helsinki, care pleca la unsprezece şi un sfert şi ajungea la patru şi zece, ora locală.
— Diferenţa de fus orar faţă de noi este de două ore, continuă ea.
— Rezervaţi-mi un loc la clasa de lux, dacă puteţi. Pot ajunge în zece minute pe jos la agenţie. Cât costă? Plătesc cu bani gheaţă.
— Puteţi aştepta o clipă, domnule?
El şi-o imagină verificând zborul BA668 pe consolă. Se uită la ceas. Va trebui să se mişte repede ca să scape de Tweed şi să prindă afurisitul de avion. Ella răspunse din nou.
— V-am făcut rezervarea, domnule.
El îi dădu numele său, spunându-i că va ajunge în treizeci de minute şi puse receptorul în furcă. Pentru a face o călătorie în străinătate este nevoie de patru lucruri: paşaport, bilet de avion, de preferinţă o cameră de hotel rezervată – era surprinzător câte oraşe mari puteau fi pline datorită unei prezentări de modă, unei expoziţii sau a unui meci de fotbal, şi bani.
Fiind corespondent de presă, Newman avea întotdeauna la el paşaportul. Îşi făcuse rezervarea pentru biletul de avion şi pentru un apartament la hotel. Şi era o bancă ambulantă. În portofelul său se aflau sume mari de franci elveţieni, cecuri de călătorie în mărci germane – şi dolari. Trei din cele mai puternice valute din lume în august 1984. De asemenea, mai avea şi franci francezi rămaşi dintr-o călătorie recentă la Paris, precum şi o mică sumă în lire sterline.
Deschise încet uşa salonului. Holul era gol. Probabil că Peacock stătea de pază pe scări, aşteptându-i pe cei de la amprente şi restul personalului inutil al poliţiei trimis în cazul spargerilor. Dormitorul principal din spate era, de asemenea, gol – o adevărată harababură.
Newman avea întotdeauna o valiză gata împachetată pentru plecări rapide. El o aranja din nou în fiecare seară pentru ca hainele să fie mereu curate şi neşifonate. Era pusă pe masa de toaletă, deschisă. Conţinutul era neatins. Probabil că intruşii fuseseră deranjaţi şi fugiseră înainte de a cotrobăi în valiză. Îi închise broaştele, o încuie şi o duse spre capătul holului de la intrare, apoi coborî în fugă spre apartamentele de la parter.
Julia, o fată în vârstă de treizeci de ani, cu păr des, blond, o personalitate în domeniul loisir-ului şi care nu îşi începea munca înainte de ora zece, recunoscu felul său de a bate la uşă şi deschise.
— Fă-mi te rog o favoare, începu Newman. Mă grăbesc al naibii, trebuie să prind un tren spre nord.
— Am auzit de spargerea apartamentului tău.
— De aceea am nevoie de ajutorul tău. Ea îl trase înăuntru şi închise uşa. El scoase o carte de vizită din portmoneu. Îl ştii pe tipul acela, Wilde, tâmplar şi lăcătuş – se pricepe la toate. Vrei să-l suni şi să-i spui să-mi aranjeze apartamentul şi să-ţi dea ţie noile chei să le ţii până mă întorc?
— Plăcerea e de partea mea. Ce-ai zice de o ceaşcă de cafea? Nu? Dacă Alexis se întoarce în timp ce eşti plecat? Ştie că...
El păli, apoi făcu un efort să schiţeze un zâmbet. Ea dădu la o parte perdeaua pe care o formă părul ei blond, lung, şi se uită atentă la el. Julia interpreta rapid reacţiile bărbaţilor.
— Ceva nu e-n regulă, Bob? Pentru o clipă arătai ca şi cum...
— Bineînţeles că ceva nu e-n regulă. Mă întorc de la micul dejun de la Forum şi găsesc porcăria asta – tocmai când trebuie s-o şterg.
— Îmi pare rău. Sunt cam înceată la minte.
— Nu eşti înceată. Alexis nu se va întoarce înaintea mea – este în străinătate în interes de serviciu.
— Bine Bob, dă-i drumul. Mă descurc eu cu toate. Pot să intru în apartamentul tău şi să fac puţină curăţenie?
— Ţi-a spus cineva vreodată că eşti un înger?
— O mulţime de bărbaţi. Întotdeauna urma o expresie care de obicei nu este asociată cu îngerii. Dă-i drumul, Bob, te poţi baza pe Julia.
Luând-o înapoi la fugă spre scările de la intrare, Newman se concentră asupra următoarei probleme. Leadbury. Un fost poliţist, a cărui principală însărcinare era loialitatea totală faţă de Howard, căruia îi raporta toate bârfele din birou, incluzând în acelaşi scop şi rămasul la servici până seara târziu şi scotocitul prin birouri, în speranţa că va găsi ceva pentru şeful său. În orice grup există un astfel de personaj.
Peacock, stând cu picioarele desfăcute şi cu mâinile îndesate în buzunarele hainei, nu a fost de niciun folos. Se întoarse, se uită fix la valiza lui Newman şi comentă:
— E o valiză cam mare pentru o călătorie scurtă spre nord.
— Ai auzit vreodată de cineva care îşi schimbă cămăşile de trei ori pe zi?
— Unde vă putem găsi? Şi ce facem cu uşa?
— Fata blondă de la parter se va ocupa de asta. Are acces nelimitat în apartamentul meu până se termină treaba.
— Până când nu vin cei de la amprente nu poate intra în apartament. O să avem nevoie şi de amprentele dumneavoastră, pentru comparaţie, înţelegeţi?
— Nu accept niciodată să mi se ia amprentele – şi nu puteţi face nimic în acest sens. Nu veţi putea nici să mă contactaţi – nu ştiu unde voi sta. Mâine mă întorc, aşa că vă voi suna la secţie.
— Nu ştiu dacă este bine, domnule.
— Am de multe ori aceeaşi problemă. Pe fata blondă o cheamă Julia. Acum, dacă nuvă supăraţi, trebuie să prind trenul.
Coborând cele trei trepte uzate de piatră, se întrebă cum de reuşea să pară atât de normal, să stea de vorbă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Alungă coşmarul care-i plutea în minte şi îşi concentră atenţia asupra lui Leadbury: trebuia să scape repede de el.
Newman chemă un taxi care trecea prin intersecţia spre Fulham Road şi îl deranjă extrem de mult faptul că în urma taxiului pe care îl chemase mai venea unul, tot liber. Îi trecu prin minte că aproape ratase o şansă excelentă de a realiza ceea ce îşi propusese. Făcu semn primului taxi, atent să nu privească de cealaltă parte a străzii de unde îl urmărea Leadbury.
— La Harrods, vă rog, îi spuse el şoferului.
Se uită pe geamul din spate în timp ce taxiul porni pe Beresforde Road. Leadbury se urcă în celălalt taxi care apoi porni în urmărirea celui în care se afla Newman. Satisfăcut că stratagema sa funcţionase, Newman se adânci în scaunul său şi scoase o bancnotă din portmoneu.
La intersecţia cu Cromwell Road luminile semaforului erau roşii. Newman se uită din nou în urmă. Între taxiul său şi cel în care se afla Leadbury se aflau două maşini. Se aplecă în faţă, deschise fereastra care îl despărţea de şofer şi întinse bancnota.
— Ai aici cinci lire. În taxiul din spate se află un detectiv pus de soţia mea să mă urmărească. Când dăm de o porţiune aglomerată eu o să cobor – şi tu păstrezi restul. Bine?
— Perfect, domnule!
Şoferul se uită la Newman în oglinda retrovizoare şi făcu cu ochiul. Situaţia nu era neobişnuită pentru el. Semaforul se schimbă în verde şi porni în viteză pe Cromwell Road spre o zonă aglomerată. Merseră la o distanţă potrivită de ceilalţi, până când se apropiară de Harrods. Newman se uită pentru a treia oară în urmă. Celălalt taxi se afla tot la două maşini în urma lor. Taxiul său opri într-o aglomeraţie de vehicule. Newman deschise uşa, coborî, închise portiera, se strecură printre maşinile parcate şi porni repede pe jos, spre Beauchamp Place.
În faţa lui, dintr-un taxi cobora o femeie şi el bănui că ea se ducea la cumpărături în marele magazin. El aşteptă până când ea plăti, uitându-se în susul străzii. Nicio urmă de Leadbury, care probabil că se gândea la următoarea sa mişcare, fie înţepenit undeva cu taxiul său, fie plătindu-l pe şofer, pentru a-şi continua pe jos urmărirea.
— Unde mergeţi, domnule? întrebă şoferul taxiului.
— Stainsbury, pe Cromwell Road. Du-mă de-a lungul lui Walton Street, şi apoi pe lângă staţia South Kensington. Mă grăbesc.
— Toţi se grăbesc, începu el.
Se opri când Newman îi dădu o bancnotă de cinci lire. Maşina porni fără ca vreunul dintre ei să mai scoată vreun cuvânt. În spatele lor, în Beauchamp Place, nu se vedea niciun alt taxi şi nici Leadbury.
Newman urmă un traseu aproximativ circular, ajungând de unde plecase. Era ultima manevră la care s-ar fi gândit ameţitul său urmăritor. Dacă pe urmele lui Newman s-ar fi aflat Tweed, deznodământul ar fi putut să fie cu totul altul – şi tot ce ar fi urmat poate nu s-ar Fi petrecut.
2
Tweed puse receptorul jos şi se uită încruntat la Monica. Se ridică din spatele biroului şi traversă camera spre dulapul în care se afla haina sa de ploaie. Luând-o din cuierul în care Monica o agăţase cu grijă, şi-o împături pe braţ, vorbind în acest timp.
— Era secretara lui Howard care e furios, aşa că nu cred că o să putem sta de vorbă. Bineînţeles că e vorba de noua directivă a primului ministru.
— Dacă rezolvi cazul ăsta – ochii Monicăi străluceau la acest gând – l-ai putea înlocui pe Howard. Este a doua oară când primul ministru trece peste el şi îţi acordă ţie toată încrederea lui.
— Nu vreau să-i iau locul, răspunse Tweed iritat, clipind în spatele lentilelor ochelarilor. Şi nu sunt deloc încântat de misiunea asta. Dar n-avem ce face. Leadbury l-a pierdut pe Newman. Bineînţeles. Ceva în legătură cu schimbarea unor taxiuri în apropiere de Harrods. Acum spune-mi din nou despre sergentul de poliţie pe care l-ai păcălit lângă apartamentul lui Newman.
— Mi-a spus că a fost atacat poştaşul din zonă. I-am zis că sunt sora poştaşului – aşa că mi-a relatat cum l-au dus la St. Thomas. O lovitură uşoară la cap. Te duci la apartamentul lui Newman?
— Nu. La St. Thomas. Singurul nostru fir este poştaşul. Newman mă îngrijorează. Leadbury l-a văzut părăsind Chasemore House cu o valiză. Aş pune pariu că părăseşte ţara. Problema este în ce direcţie? Numai Dumnezeu ştie în ce pericole l-a băgat Howard.
Ochii lor se întâlniră şi Tweed era convins că se gândeau la acelaşi lucru. Se întâmpla deseori. Erau împreună de atâta timp încât gândurile lor mergeau în paralel, ca două şine de tren.
— Heathrow? întrebă Monica.
— E singura noastră speranţă. Vorbeşte cu securitatea aeroportului. Spune-le să verifice fiecare zbor.
— O să dureze, îl avertiză ea. Mai este încă vacanţă...
— Şi noi nu prea avem timp. Nu putem decât să încercăm. Eu trebuie să plec la St. Thomas.
— Poţi să-mi spui despre ce este vorba în afacerea asta cu Procane?
— Îmi pare rău, dar nu pot.

va urma