George Orwell
Se simte gelatinos de oboseală. Da, gelatinos este un termen foarte potrivit, care îi vine în minte spontan. I se pare că trupul lui a căpătat nu numai consistenţa, dar şi transparenţa jeleului. Are sentimentul că, dacă ar ridica mâna, ar putea vedea lumina prin ea. Tot sângele şi toată limfa i le-a stors din vene volumul imens de muncă din ultimele zile, lăsând în urmă numai o structură şubredă de nervi şi oase acoperite cu piele. Toate senzaţiile le percepe exacerbat. Salopeta îi jupoaie umerii; trotuarul îi gâdilă tălpile; până şi efortul de a strânge şi a desface palma îi face încheietura să pocnească.
A lucrat nouăzeci de ore şi mai bine în cinci zile, ca de altfel toată lumea din Minister. Acum s-a terminat şi nu mai are literalmente nimic de făcut, nici un fel de muncă pentru Partid, până mâine dimineaţă. Poate petrece şase ore în camera domnului Charrington şi alte nouă în patul lui de acasă, în lumina soarelui blând de după-amiază, se îndreaptă încet, pe o stradă prăfuită, către magazinul de vechituri. Cu un ochi se uită mereu după patrule, dar este convins - nu ştie nici el de ce - că în după-amiază asta nu-l paşte nici o primejdie să-şi bage cineva nasul în treburile lui. Cară după el o servietă grea, care-l buşeşte peste genunchi la fiecare pas, dându-i furnicături pe toată pielea piciorului, în servietă are cartea şi, deşi se află în posesia ei de când? - uite, da, de şase zile, nu a deschis-o încă şi nici măcar nu s-a uitat la ea.
Într-a şasea zi a Săptămânii de Ură, după toate demonstraţiile, discursurile, zbieratele, cântecele, lozincile, afişele, filmele, figurile de ceară, după tam-tam-ul tobelor şi ta-ta-ta-urile trompetelor, după tropăielile picioarelor în marş, zuruitul şenilelor de tancuri, huruitul avioanelor în formaţie strânsă, bubuitul tunurilor - după şase zile pline de asemenea lucruri, când orgasmul general vibra la intensitate maximă şi când ura tuturor faţă de Eurasia se încinsese până la o asemenea stare delirantă, încât, dacă mulţimea ar fi pus mâna pe cei două mii de criminali de război eurasieni care urmau să fie spânzuraţi în public în ultima zi a manifestărilor, i-ar fi sfâşiat, mai mult ca sigur, în bucăţi - exact în momentul acela s-a făcut cunoscut că, de fapt, Oceania nu se afla în război în Eurasia. Oceania se afla în război cu Estasia. Eurasia era aliată.
Bineînţeles, nimeni nu a recunoscut că ar fi avut loc vreo schimbare. S-a anunţat pur şi simplu, brusc şi peste tot în acelaşi timp, că Estasia este duşmanul, şi nu Eurasia. El, Winston, tocmai lua parte la o demonstraţie într-una dintre pieţele centrale ale Londrei, când a avut loc evenimentul. Era seară, iar feţele albe ca de ceară şi lozincile roşii se vedeau lugubre la lumina reflectoarelor. Piaţa gemea de mai multe mii de oameni, printre care un detaşament de vreo o mie de elevi îmbrăcaţi în uniforme de Spioni. De pe un podium drapat în roşu, perora către mulţime un orator al Partidului Interior, scund şi uscat, cu braţe disproporţionat de lungi şi cu o ţeastă mare şi cheală, pe care degeaba se străduiau să o acopere câteva şuviţe slinoase răzleţe. Individul, cu faţa mică, de şoarece, contorsionată de ură, ţinea gâtul microfonului cu o mână, iar cu cealaltă, o palmă enormă la capătul unui braţ osos, spinteca ameninţător aerul pe deasupra capului. Vocea, care bubuia metalic din cauza amplificatoarelor, revărsa un catalog interminabil de atrocităţi, masacre, deportări, jafuri, violuri, torturări de prizonieri, bombardări de civili, propagandă mincinoasă, agresiuni nedrepte şi tratate încălcate. Era practic imposibil să-l asculţi, fără să ajungi mai întâi să-l crezi şi apoi să turbezi la rândul tău. La fiecare câteva vorbe, furia mulţimii dădea pe dinafară şi vocea vorbitorului se îneca într-un urlet sălbatic, animalic, care izbucnea necontrolat din mii de piepturi. Zbieratele cele mai puţin omeneşti le scoteau elevii. Discursul începuse deja de douăzeci de minute, când, deodată, un curier a urcat grăbit pe podium şi a strecurat un petec de hârtie în mâna vorbitorului. Acesta l-a desfăcut şi l-a citit fără să se oprească din vorbit. Nu s-a schimbat nimic, nici în vocea, nici în felul lui de a vorbi, nici în ceea ce spunea, doar că, brusc, numele erau altele. Fără nici o explicaţie, un val de înţelegere şi-a croit drum prin mulţime. Oceania se afla în război cu Estasia! In clipa următoare, toată piaţa aceea de oameni a resimţit un şoc teribil: lozincile şi afişele cu care era împodobită piaţa erau toate greşite! Peste jumătate din ele nu reprezentau figurile corecte! Sabotaj !! Oamenii lui Goldstein erau la mijloc! A urmat un intermezzo de exaltare, în care afişele au fost smulse de pe pereţi, iar lozincile - rupte şi călcate în picioare. Spionii au săvârşit adevărate minuni prin promptitudinea cu care au escaladat acoperişurile pentru a sfâşia fanioanele atârnate de coşuri. Dar, după numai două-trei minute, totul a revenit la normal. Oratorul era tot cu gâtul microfonului în mână, cu umerii aplecaţi înainte, iar cu mâna liberă spinteca aerul; nici măcar o clipă nu s-a oprit. După încă un minut, din mulţime izbucneau din nou ţipete animalice de furie. Ura a continuat exact ca mai înainte, numai că ţinta se schimbase între timp. Ceea ce-l impresionează pe Winston şi acum, când îşi rememorează situaţia, este faptul că vorbitorul s-a comutat de la un rând la altul, în mijlocul propoziţiei, nu numai fără nici o pauză, dar chiar şi fără să-şi modifice câtuşi de puţin sintaxa. La vremea respectivă, însă, avea alte lucruri pe cap. Exact în timpul dezordinii produse la smulgerea afî şelor, un bărbat a cărui faţă nu a putut-o vedea l-a bătut pe umăr de la spate şi i-a spus:
- Scuzaţi-mă, vă rog, v-a scăpat servieta pe jos!
A luat servieta automat, fără să scoată o vorbă. Ştia că urmau să treacă zile întregi până să aibă el ocazia s-o deschidă, servieta aceea. In momentul în care manifestaţia s-a sfârşit, Winston a luat-o de-a dreptul către Ministerul Adevărului, deşi era aproape ora douăzeci şi trei. întregul personal al Ministerului a procedat la fel. Ordinele ca toată lumea să se prezinte neîntârziat la posturi, care se transmiteau deja la tele-ecrane, nu mai erau necesare.
Oceania se afla în război cu Estasia: Oceania se afla dintotdeauna în război cu Estasia. O mare parte din literatura politic ă a ultimilor cinci ani devenise brusc cu totul ne fondată. Rapoarte şi documente de tot felul, ziare, cărţi, broşuri, filme, înregistrări, fotografii - toate trebuiau corectate cu viteza fulgerului. Deşi, ca întotdeauna, nu s-a dat nici o asemenea dispoziţie, toată lumea ştia că şefii Secţiei intenţionau ca, în cel mult o săptămână, nici o referire la războiul cu Eurasia sau la alianţa cu Estasia să nu mai existe nicăieri. Volumul de muncă avea să fie copleşitor, cu atât mai mult, cu cât presupunea anumite procese cărora nu li se putea spune pe nume. Toată lumea de la Secţia Documente a lucrat câte optsprezece ore din douăzeci şi patru, cu câte două pauze de câte trei ore pentru somn. S-au adus de la subsoluri saltele şi au fost instalate peste tot pe coridoare; pentru mese, personalul de la cantină aducea tot timpul cărucioare pline cu sandvişuri şi cafea Victoria. De fiecare dată când se ridica de pe scaun pentru cele trei ore de somn, Winston se străduia să-şi lase biroul curat şi de fiecare dată când se ţâra înapoi la lucru, abia putând s ă-şi mai ţină ochii deschişi de cât îl dureau, găsea alt val de suluri de hârtie care acopereau biroul ca o avalanşă, îngropând scrievorbitorul şi revărsându-se şi pe jos, aşa încât prima lui grijă era întotdeauna de a le aşeza cât-de-cât ordonat, pentru a-şi face loc să lucreze. Cel mai prost era, însă, că munca era departe de a fi mecanică. De multe ori, ajungea să înlocuiască un nume cu altul; în schimb, rapoartele detaliate ale tuturor evenimentelor îi solicitau atenţia şi imaginaţia. Până şi simplul fapt de a muta războiul dintr-o parte a lumii în alta cerea solide cunoştinţe de geografie.
După trei zile, ochii îl dureau insuportabil de tare, iar ochelarii trebuia să şi-i şteargă la fiecare câteva minute. Era ca un fel de efort fizic epuizant, pe care ar fi avut dreptul să-l refuze, dar cu care simţea şi el, ca de altfel toţi colegii lui, o nerăbdare nevrotică de a se lupta. Din câte avea timp să-şi mai aducă aminte, nu faptul că fiecare cuvânt pe care-l şoptea în scrievorbitor sau pe care-l scria cu creionul chimic era o minciună voită îl deranja. La fel cu toţi ceilalţi din Secţie, dorea şi el, din tot sufletul, ca falsificarea să fie perfectă. In dimineaţa celei de-a şasea zile, avalanşa de suluri s-a rărit. Timp de jumătate de oră, din tubul pneumatic nu a mai ie şit nimic, pe urmă încă un sul şi gata. Cam în acelaşi timp, volumul de muncă slăbea peste tot. Secţia a fost străbătută de un oftat prelung şi, dacă se poate spune aşa, secret. Săvârşiseră cu toţii, acolo, o faptă măreaţă despre care, însă, nimeni nu putea sufla o vorbă. Nimeni n-ar mai fi putut dovedi, pe de altă parte, pe bază de documente, că avusese loc vreodată vreun război cu Eurasia. La orele douăsprezece s-a anunţat deodată, pe neaşteptate, că toţi lucrătorii Ministerului erau liberi până a doua zi dimineaţa. Winston s-a dus acasă, cărând încă i după el servieta în care se găsea cartea şi pe care o ţinuse între picioare cât timp lucra şi sub saltea cât timp dormea; s-a bărbierit şi a fost la un pas de-a pica de somn direct în cadă, deşi apa abia dacă era cât-de-cât dezmorţită.
Cu un fel de pocnituri voluptuoase în toatei încheieturile, urc ă repede scările deasupra magazinului domnului Charrington. Este obosit, dar nu-i mai este somn. Deschide fereastra, aprinde soba murdară de gaz şi pune apă la fiert, într-o cratiţă, pentru cafea. Julia trebuie să sosească dintr-o clipă într-altă; până atunci, are cartea. Se aşeză comod pe fotoliul uzat şi desface servieta. Scoate din ea un volum greu, negru, legat gro solan, fără autor şi titlu pe copertă. Tiparul arată şi el destul de neregulat. Paginile sunt roase pe la colţuri şi se desprind cu uşurinţă, ca şi cum ar fi trecut prin multe mâini.
Pe pagina de titlu, scrie:
TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN COLECTIVISMUL OLIGARHIC
de Emmanuel Goldstein
Winston începe să citească:
CapitolulI
IGNORANŢA ESTE PUTERE
De-a lungul întregii istorii, şi poate chiar de la sfârşitul neoliticului, în lume au existat trei categorii de oameni: cei de Sus, cei de Mijloc şi cei de Jos. Aceste grupuri au fost subîmpărţite în multe feluri, cu cele mai diverse denumiri, iar numărul de indivizi din fiecare grup, ca şi atitudinea unora faţă de ceilalţi au fost diferite de la epocă la epocă; dar structura societăţii nu s-a modificat, în esenţă, niciodată. Chiar şi atunci când au avut loc răsturnări de proporţii sau schimbări aparent iremediabile, schema dinainte s-a reinstaurat, ca un giroscop care se întoarce de la sine în poziţia de echilibru, oricât de mult ar fi deplasat într-o parte sau în cealaltă.
Idealurile celor trei categorii sunt cu totul incompatibile între ele...
Winston se opreşte din citit, realizând, brusc, tocmai acest lucru: uite, citeşte, se simte bine şi nu-l pândeşte nici o primejdie. Este singur, fără tele-ecran şi fără nici o ureche care să asculte pe gaura cheii, nu are reflexul nervos de a se uita mereu peste umăr sau de a-şi acoperi pagina cu mâna. Simte pe obraz adierea blândă a verii. De undeva, de departe de tot, ajunge până la el ecoul stins al strigătelor unor copii; în cameră, însă, nu se aude nimic altceva decât ticăitul pendulei. Se înfundă mai bine în fotoliu şi îşi ridică picioarele pe grătarul de la cămin. Este o minune pentru el, este ideea pe care şi-o face el despre nemurire. La un moment dat, aşa cum faci de obicei cu o carte despre care ştii că ai s-o citeşti de la cap la coadă şi de la coadă la cap, o deschide în altă parte şi nimereşte la Capitolul III, unde se apucă să citească:
RĂZBOIUL ESTE PACE
Împărţirea lumii în cele trei mari superputeri a putut fi şi a fost, într-adevăr, prevăzută încă prima jumătate a secolului XX. O dată cu înghiţirea Europei de către Rusia şi a Imperiului Britanic de către Statele Unite ale Americh, au luat fiinţă două dintre cele trei puteri existente, Eurasia si, respectiv, Oceania. Cea de-a treia, Estasia, s-a cristalizat ca unitate distinctă abia după un alt deceniu de lupte confuze. Frontierele dintre cele trei superputeri sunt, pe alocuri, arbitrare, iar în alte părţi oscilează în funcţie de soarta războiului, dar, în general, urmează liniile geografice. Eurasia cuprinde întreaga parte de nord a masei continentale euro-asiatice, din Portugalia până la strâmtoarea Behring. Oceania cuprinde cele două Americi, arhipelagurile din Oceanul Atlantic, inclusiv Insulele Britanice, Australasia, precum şi sudul Africii. Estasia, fiind ceva mai mică decât celelalte două şi cu o frontieră occidentală mai puţin clară, cuprinde China şi ţările de la sud de ea, arhipelagul japonez şi o porţiune mare, dar variabilă, din Manciuria, Mongolia şi Tibet, într-o combinaţie sau alta, cele trei superputeri se află în permanenţă în stare de război, de peste douăzeci şi cinci de ani. Cu toate acestea, războiul nu mai este o luptă disperată şi anihilantă, aşa cum era în primele decenii ale secolului XX. Este un conflict cu scopuri limitate, între nişte combatanţi care nu se pot distruge unul pe altul, care nu au nici un motiv material ca să se lupte şi între care nu există nici o diferenţă ideologică esenţială. Ceea ce nu înseamnă că modul în care este purtat războiul sau atitudinea predominantă în legătură cu el au devenit mai puţin sângeroase sau mai cavalereşti. Dimpotrivă, isteria războinică este generală şi neîntreruptă în toate cele trei state, iar acte ca violul, jaful, masacrarea copiilor, reducerea de populaţii întregi la condiţia de sclavi şi represaliile împotriva prizonierilor, mergând până la a-i fierbe sau îngropa de vii, sunt considerate fireşti şi chiar meritorii atunci când sunt săvârşite de propria tabără, şi nu de inamic. Dar, fizic vorbind, războiul nu antrenează decât un număr foarte restrâns de oameni, mai ales specialişti de înaltă clasă, şi produce relativ puţine pierderi de orice fel. Lupta, presupunând că se dă vreo luptă, are loc pe acele frontiere vagi, ale căror linii omul simplu le poate cel mult bănui, sau în jurul Fortăreţelor Plutitoare care păzesc poziţiile strategice pe întinsul mărilor, în centrele de civilizaţie, însă, războiul nu înseamnă altceva decât o continuă criză de bunuri de larg consum şi, din când în când, explozia câte unei rachete care poate lăsa în urma ei cel mult câteva zeci de morţi. De fapt, esenţa războiului este cea care s-a schimbat. Mai exact spus, motivele pentru care se duce războiul s-au schimbat, ca ordine a importanţei. Motive care existau deja, într-o mică măsură, în războaiele extinse din prima parte a secolului XX au devenit acum dominante şi sunt recunoscute şi formulate în mod conştient.
Cine vrea să înţeleagă esenţa războiului actual - pentru că, în ciuda regrupărilor care au loc la câţiva ani o dată, este mereu acelaşi, unic, război - trebuie să-şi dea seama, în primul rând, că războiul de acum nu are cum fi hotărâtor. Nici una dintre cele trei superputeri nu ar putea îi definitiv cuce -rită, nici măcar de celelalte două împreună. Sunt mult prea echilibrate ca forţă, iar obstacolele naturale care le protejează pe fiecare sunt efectiv descurajante: Eurasia este apărată de suprafeţele ei parcă nesfârşite, Oceania de apele Atlanticului şi Pacificului, iar Estasia de numărul imens de locuitori pe care îi are şi de sârguinţă acestora, în al doilea rând, din punct de vedere material, nu mai are pentru ce să se lupte. O dată cu instaurarea unor economii închise, autarhice, în care produc ţia şi consumul se reglează reciproc, bătălia pentru pieţe de desfacere, care era una dintre principalele cauze ale războaielor anterioare, a luat sfârşit, iar concurenţa în legătură cu materiile prime nu mai este o problemă de viaţă şi de moarte. Oricum, fiecare superputere este atât de întinsă, încât poate obţine aproape toate materiile prime din resurse strict interne. Atâta cât mai are o raţiune economică directă, războiul se poartă pentru forţa de muncă, între frontierele superputerilor şi niciodată definitiv în posesia vreuneia dintre ele, se află o zonă aproape dreptunghiulară, având colţurile la Tanger, Brazzaville, Darwin şiHong-Kong, unde trăieşte aproximativ o cincime din populaţia globului. Pentru capturarea acestor regiuni dens populate şi a Polului Nord se luptă cele trei state fără întrerupere. De fapt, nici unul dintre ele nu controlează vreodată întreaga suprafaţă disputată. Unele regiuni trec în continuu dintr-o parte în alta, iar nesfârşitele schimbări de aliniere sunt dictate de posibilitatea de a cuceri cutare sau cutare porţiune printr-o bruscă trădare.
Toate teritoriile disputate conţin minereuri valoroase, iar unele dintre ele sunt surse de produse vegetale importante, cum ar îi cauciucul care, în zonele cu o climă mai rece, nu poate îi obţinut decât pe cale sintetică, prin metode relativ costisitoare. Dar, mai presus de orice, toate sunt rezerve nesecate de forţă de muncă ieftină. Puterea care controlează Africa Ecuatorială, ţările din Orientul Mijlociu, sudul Indiei sau Arhipelagul Indonezian dispune, în acelaşi timp, de vieţile a zeci sau sute de milioane de muncitori prost plătiţi, care trag din greu. Locuitorii acestor regiuni, reduşi, mai mult sau mai puţin pe faţă, la condiţia de sclavi, trec fără întrerupere de la cuceritor la cuceritor, fiind consumaţi ca o materie primă, ca petrolul sau cărbunele, în competiţia celor trei puteri de a produce şi mai multe arme, de a cuceri şi mai mult teritoriu, de a stăpâni şi mai multă forţă de muncă, de a produce şi mai multe arme, de a cuceri şi mai mult teritoriu -si tot aşa la nesfârşit. Este de remarcat, totuşi, faptul că luptele în sine nu trec niciodată dincolo de marginile regiunilor disputate. Frontiera Eurasiei oscilează între bazinul fluviului Congo şi ţărmul de nord al Mediteranei; insulele din Oceanul Indian şi din Pacific sunt tot timpul cucerite şi recucerite de Oceania şi Estasia; în Mongolia, linia care desparte Eurasia de Estasia nu este niciodată fixă; în jurul Polului, toate cele trei puteri ridic ă pretenţii la nişte enorme teritorii care, de fapt, sunt în mare măsură nelocuite şi neexplorate; dar echilibrul de forţe rămâne tot timpul relativ constant, iar teritoriul care constituie corpul fiecăreia dintre puteri rămâne întotdeauna ne violat. Mai mult decât atât, forţa de muncă a popoarelor din jurul Ecuatorului nu este, în realitate, vitală pentru economia mondială; aceşti oameni nu adaugă nimic avuţiei globale a omenirii, din moment ce întregul produs al muncii lor este consumat pentru ducerea războiului, iar scopul fiecărui război este acela de a ajunge într-o situaţie favorabilă pentru a declanşa un nou război. Forţa de muncă a Populaţiilor înrobite permite accelerarea tempo-ului stării neîntrerupte de conflict. Dar, chiar dacă aceste populaţii nu ar exista, structura societăţii mondiale şi procesul prin care aceasta se menţine nu ar fi esentialmente diferite.
Principalul scop al războiului modern-conform Principiilor dublugânditului, acest scop este şi, în acelaşi timp, nu este recunoscut de capetele conducătoare ale Partidului Interior - este acela de a consuma produsul maşinii, fără a ridica nivelul general de trai. încă de la sfârşitul secolului XIX, printre problemele latente în societatea industrializată a fost şi aceea de a găsi ceva de făcut cu surplusul de bunuri de larg consum. In prezent, când puţini oameni au ce mânca în cantităţi suficiente, această problemă, desigur, nu este urgentă şi nu ar fi devenit urgentă nici dacă nu ar fi existat un proces artificial de distrugere. Lumea de astăzi este o lume despuiată, înfometată, ruinată, chiar şi faţă de cea dinainte de 1914 şi cu atât mai mult faţă de viitorul utopic pe care-l prefigurau oamenii acelor timpuri. La începutul secolului XX, imaginea unei societăţi a viitorului incredibil de bogată, de tihnită, de ordonată şi de eficientă - o lume antiseptică, strălucind a sticlă, oţel şi beton armat alb ca laptele - făcea parte din conştiinţa aproape a fiecărui individ alfabetizat. Ştiinţa şi tehnologia se dezvoltau într-un ritm prodigios şi era de presupus că aveau să se dezvolte în continuare. Şi totuşi, nu s-a întâmplat aşa, pe de o parte datorită sărăcirii provocate de o lungă serie de războaie şi revoluţii, pe de altă parte fiindcă progresul ştiinţific şi tehnic depind de un sistem de gândire empirică imposibil de menţinut într-o societate strict înregimentată, în general, lumea este mai primitivă astăzi decât în urmă cu cincizeci de ani. Unele regiuni înapoiate au progresat şi au fost dezvoltate anumite tehnologii, întotdeauna legate, într-un fel sau altul, de înfruntările militare şi de spionajul poliţienesc, dar inovaţia şi experienţa au dispărut aproape de tot, iar ravagiile războiului nuclear din anii cincizeci nu au fost înlăturate în întregime. Şi totuşi, pericolul inerent pe care-l reprezintă maşina este în continuare activ, încă în momentul primei apariţii a maşinii, orice om cu capul pe umeri îşi putea da seama că nevoia de corvezi omeneşti şi, plecând de aici, într-o oarecare măsură, nevoia inegalităţii între oameni dispăruseră. Dacă maşina ar fi fost utilizată în această direcţie în mod conştient, atunci foametea, munca excesivă, mizeria, analfabetismul şi boala ar fi fost eradicate în răstimpul câtorva generaţii. Realitatea a confirmat că, fără a fi folosită cu acest scop anume, ci printr-un fel de proces automat - prin producerea unei avuţii care, uneori, nu putea să nu fie distribuită -, maşina a ridicat, într-adevăr, foarte mult nivelul de trai al omului mediu, într-o perioadă de circa cincizeci de ani, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Dar la fel de limpede a devenit şi faptul că o creştere globală a avuţiei ameninţa să distrugă - si, de fapt, într-un anume sens, a şi distrus - societatea ierarhizată, într-o lume în care fiecare ar fi muncit puţine ore pe zi, ar fi posedat o maşină sau chiar un avion, într-o astfel de ipotetică lume, forma cea mai evidentă şi poate cea mai importantă de inegalitate ar fi dispărut. Devenită generală, bogăţia ar fi şters deosebirile. Desigur, se putea imagina o societate în care bogăţia, \n sens de bunăstare, adică posesiuni personale şi comodităţi, să fie echitabil distribuită, iar puterea să rămână în mâinile unei mici caste privilegiate. Dar o asemenea societate nu ar fi putut, practic, rămâne stabilă prea mult timp. Fiindcă, dacă toată lumea s-ar bucura de tihnă în egală măsură, atunci narea masă a celor scufundaţi, în mod normal, în sărăcie s-ar cultiva şi ar învăţa să gândească independent; pasul următor ar fi să realizeze, mai devreme sau mai târziu, că minoritatea privilegiată nu are nici o funcţie şi s-o dea la o parte, „Până la urmă, o societate ierarhizată nu este posibilă decât bazându-se pe sărăcie şi ignoranţă, întoarcerea la un trecut agricol, aşa cum propovăduiau gânditori de la începutul secolului XX, nu era o soluţie realizabilă, atât pentru că venea în conflict cu tendinţa către mecanizare, devenită cvasi-instinctivă în toată lumea, cât şi pentru că o ţară nedezvoltată din punct de vedere industrial rămânea, militar vorbind, neajutorată şi descoperită în faţa dominaţiei directe sau indirecte a rivalilor mai avansaţi. Nici soluţia de a ţine masele în stare de sărăcie prin restrângerea producţiei de mărfuri nu a fost satisfăcătoare. Acest lucru s-a petrecut pe scară largă în timpul ultimei faze a capitalismului, în linii mari între anii 1920 şi 1940. Economia multor ţări a fost lăsată să stagneze, pământul a fost lăsat să se sălbăticească, fondurile fixe nu au mai fost reînnoite, secţiuni mari ale populaţiei au fost împiedicate să muncească şi întreţinute de Stat prin ajutorul de şomaj. Dar şi această situaţie pe de o parte a atras după sine slăbirea capacităţii de luptă, iar pe de altă parte, cum privaţiunile pe care le menţinea erau vizibil ne-necesare, a făcut inevitabilă fortificarea opoziţiei.
Problema era aşadar, următoarea: cum să faci, ca maşinăria industriei să funcţioneze, fără a spori avuţia reală a omenirii, adică mărfurile sa fie produse, dar să nu fie circulate, în practică, singura modalitate de a atinge acest dublu scop a fost menţinerea neîntreruptă a stării de război.
Esenţa războiului constă în distrugere - nu neapărat de vieţi omeneşti, ci a produselor muncii omului. Războiul este o modalitate unanim acceptată de a zdrobi în bucăţi, de a răspândi în stratosfera sau de a scufunda In adâncurile oceanului acele produse care ar putea fi, altminteri, folosita pentru a dărui maselor prea mult confort si, în (ultimă instanţă, prea multă inteligenţă. Chiar şi atunci când armele destinate războiului nu sunt distruse, simpla lor producere rămâne o modalităţi convenabilă de a cheltui forţa de muncă fără a fabrica nimic ce s-ar putea consuma. O Fortăreaţă Plutitoare, de exemplu, are înglobat în ea un volum de muncă suficient construirii mai multor sute de cargouri, în cele din urmă, este dată la o parte ca fiind învechită, fără să fi adus cuiva, vreodată, vreun câştig material şi apoi, irosindu-se alt volum imens de muncă, se construieşte o nouă Fortăreaţă Plutitoare, în principiu, efortul de război este în aşa fel calculat, încât să înghită orice surplus care ar putea rămâne după satisfacerea minimelor nevoi ale populaţiei. De fapt, nevoile populaţiei sunt întotdeauna subestimate, având ca rezultat lipsa cronică a cel puţin jumătate din cele necesare vieţii; dar acest lucru este socotit un avantaj. Este perfect deliberată politica de a menţine chiar şi categoriile favorizate la limita greutăţilor, deoarece o stare generală de lipsuri face să sporească importanţa micilor privilegii, amplificând astfel deosebirile dintre o categorie şi alta. După criteriile începutului de secol XX, până şi un membru al Partidului Interior duce o viaţă austeră şi trudită, şi totuşi, micile comodităţi de care se bucură - apartamentul spaţios şi bine împărţit, stofa mai bună a hainelor, mâncarea, băutura şi ţigările de calitate mai bună, cei doi-trei servitori, maşina sau elicopterul personal - toate acestea îl plasează într-o lume diferită de cea a membrilor Partidului Exterior, pe când aceştia beneficiază de avantaje sunt ilare faţă de masele subjugate pe care le numim „proli”. Atmosfera socială este aceea a unui oraş asediat, în care faptul de a avea sau de a nu avea o naică de carne de cal face diferenţa între bogăţie Şi sărăcie. Si, totodată, conştiinţa de a fi în stare de război si, deci, în continuu pericol, face ca încredinţarea întregii puteri unei mici caste să pară condiţia firească şi inevitabilă a supravieţuirii. Războiul, aşa cum se va vedea în continuare, nu numai că săvârşeşte distrugerea necesară, dar o săvârşeşte într-o manieră acceptabilă din punct de vedere psihologic. Desigur, în principiu ar fi foarte simplu să se cheltuiască surplusul de forţă de muncă al omenirii construind temple şi piramide, săpând găuri în pământ şi astupându-le apoi la loc, sau chiar producând mari cantităţi de bunuri şi dându-le apoi foc. Dar o asemenea abordare a problemei ar asigura numai latura economică, nu şi pe cea emoţională necesară unei societăţi ierarhizate. Ceea ce importă, aici, nu este starea de spirit a maselor, a căror atitudine nici nu contează, atâta vreme cât muncesc fără întrerupere, ci starea de spirit a Partidului însuşi. Până şi celui mai umil membru al Partidului i se cere să fie competent, sârguincios şi chiar şi inteligent într-o mică măsură, dar la fel de necesar este ca el să fie un fanatic, un credul şi un ignorant, ale cărui stări de spirit precumpănitoare să fie teama, ura, adoraţia şi triumful orgiastic. Cu alte cuvinte, este necesar ca mentalitatea lui să fie aceea potrivită stării de război. Nu contează dacă războiul are, într-adevăr, loc, nici dacă se desfăşoară bine sau rău, din moment ce nu poate fi vorba de o victorie decisivă. Nu trebuie decât să existe starea de război. Sciziunea intelectului, pe care Partidul o aşteaptă de la membrii săi şi care poate fi mai uşor atinsă într-o atmosferă de război, a devenit astăzi cvasi-universală, dar ea se dovedeşte cu atât mai pregnantă, cu cât urci mai sus în ierarhie. Nicăieri altundeva decât în Partidul Interior nu sunt mai energice demenţa războinică şi ura faţă de duşmani, în calitatea sa de diriguitor, un membru al Partidului Interior trebuie să ştie, uneori, ca nu este reală cutare sau cutare ştire de pe frontul de luptă si, de multe ori, el poate fi conştient că întregul război este fals şi că ori nu are loc, ori este purtat pentru cu totul alte scopuri decât cele declarate sus şi tare; dar o asemenea conştiinţă el şi-o poate uşor neutraliza prin tehnica dublu-gânditului. în tot acest timp, nici unui membru al Partidului Interior nu i se zdruncină, nici pentru o clipă, credinţa de-a dreptul mistică pe care o are, că războiul este real şi că el nu se poate sfârşi decât victorios, cu Oceania devenită stăpâna incontestabilă a întregii lumi.
Toţi membrii Partidului Interior fac din această inerentă cucerire o profesiune de credinţă. Ea urmează să fie realizată ori printr-o continuă anexare de teritorii, care ar avea ca rezultat o zdrobitoare superioritate militară, ori prin descoperirea unei arme noi, imposibil de contracarat. Cercetarea pentru crearea de noi arme continuă fără întrerupere, rămânând una dintre foarte puţinele activităţi în care modul de gândire inventiv sau speculativ îşi mai poate găsi un debuşeu. Astăzi, în Oceania, Ştiinţa, în sensul vechi al termenului, nu mai există. Nouvorba nici nu are vreun cuvânt pentru „ştiinţă”. Modalitatea empirică de gândire, care a stat la baza tuturor descoperirilor ştiinţifice ale trecutului, se opune principiilor celor mai importante ale SOCENG-ului. Chiar şi progresul tehnologic nu mai are loc decât atunci când produsele sale pot fi utilizate, într-un fel sau altul, la îngrădirea libertăţii umane, în toate domeniile, omenirea fie stă pe loc, fie dă înapoi. Pământul este cultivat cu pluguri trase de cai, în timp ce cărţile sunt scrise cu ajutorul maşinilor. Dar, în anumite ramuri de importanţă vitală - mai concret spus, războiul şi spionajul poliţienesc - abordarea empirică este încurajată sau, cel puţin, tolerată. Cele două ţeluri ale partidului sunt acestea: să cucerească întreaga suprafaţă a planetei şi să suprime, o dată pentru totdeauna, posibilitatea gândirii independente. In aceste două scopuri, Partidul se preocupă de rezolvarea a două mari probleme: prima este aceea de a putea atia, împotriva voinţei sale, ce gândeşte tiecare, iar a doua, de a putea ucide mai multe sute de milioane de oameni în câteva secunde, fără un avertisment prealabil, în măsura în care mai există cercetare ştiinţitică, ea nu are decât acestei două orientări.
Omul de ştiinţă de astăzi este fie o combinaţia între psiholog şi inchizitor, studiind cu o excepţională minuţiozitate semniticaţia expresiilor faciale, a gesturilor şi a intiexiunilor vocii şi testând modalităţile de a obţine adevărul cu ajutorul drogurilor, al terapiei de soc, al hipnozei sau al torturilor corporale, fie chimist, fizician sau biolog, preocupaţi exclusiv de acele ramuri ale respectivei specialităţii care au legătură cu omorul în masă. In marile laboratoare ale Ministerului Păcii şi în staţiunile experimentale secrete din jungla braziliană, din desertul Australiei sau de pe insulele presărate în jurul Antarcticii, echipele de specialişti lucrează neobosite. Unii nu fac altceva decât să schiţeze strategia viitoarelor războaie; alţii proiectează rachete din ce în ce mai mari, explozibile din ce în ce mai puternice şi blindaje din ce în ce mai greu de străpuns; alţii se află în căutarea unor gaze noi, cât mai ucigătoare, a unor otrăvuri solubile care să poată ti produse în asemenea cantităţii încât să anihileze vegetaţia unor continente întregii sau a unor culturi de viruşi imunizaţi împotriva oricăror anticorpi; alţii se străduiesc să realizezi un vehicul care să avanseze pe sub pământ săpându-şi galeria, aşa cum submarinul avansează pe sub apă, sau un avion la fel de independent de bază cum este un vapor; alţii explorează posibilităţi mai îndepărtate, cum ar tisă focalizeze razele solare cu ajutorul unor lentile aşezate la câteva mii de kilometri în spaţiu, pe orbită geo-staţionară, sau să provoace artificial cutremure şi valuri tectonice, canalizând căldura înmagazinată în miezul fierbinte al planetei.
Nici unul, însă, dintre aceste proiecte nu se apropie câtuşi de puţin de realizare şi nici una dintre cele trei superputeri nu ia niciodată vreun avans semniticativ asupra celorlalte două. şi totuşi, este demn de remarcat faptul că toate trei posedă deja o armă cu mult mai distrugătoare decât ar putea spera să descopere oricare dintre proiectele de cercetare actuale: bomba atomică. Deşi Partidul îşi atribuie, aşa cum procedează în mod obişnuit, şi această invenţie, bomba atomică a apărut încă din anii patruzeci şi a fost utilizată pe scară largă zece ani mai târziu, în perioada respectivă, au fost lansate câteva sute de bombe asupra unor centre industriale, în special din partea europeană a Rusiei, din Europa Occidentală şi din America de Nord; cercurile conducătoare din toate cele trei puteri s-au convins atunci că simpla detonare a câtorva bombe atomice în plus ar însemna sfârşitul societăţii omeneşti organizate şi, deci, şi al lor însele. Ca urmare, deşi nu s-a încheiat nici un acord în acest sens, nici măcar nu s-a formulat vreo aluzie, nu au mai fost lansate bombe. Toate cele trei puteri continuă să producă şi să stocheze bombe atomice, din convingerea intimă a cercurilor lor conducătoare că momentul oportun nu poate să nu se ivească, mai devreme sau mai târziu, fot aşteptând acea ocazie, însă, arta militară bate Pasul aproape pe loc de treizeci sau patruzeci de ani. Elicopterele sunt utilizate mai mult astăzi decât erau în trecut, avioanele bombardiere au fost serios depăşite de rachetele autopropulsate, iar nava de război, mobilă dar şi fragilă, a făcut loc Fortăreţe! Plutitoare, care este aproape imposibil de scufundat; dincolo, însă, de aceste progrese, avansul în domeniu este neglijabil. Tancul, submarinul, torpila, mitraliera, până şi carabina şi grenada de mână se mai folosesc pe scară largă şi astăzi. Dar, în ciuda nesfârşitelor masacre citate în presă şi la tele-ecran, luptele disperate din precedentele războaie, în care erau ucişi sute de mii sau chiar milioane de oameni în câteva săptămâni, nu s-au mai repetat niciodată.
Nici una dintre cele trei superputeri nu se angajează vreodată în vreo manevră care să implice riscul unei înfrângeri serioase. Dacă se întreprinde cumva vreo acţiune de amploare, atunci aceasta este, de obicei, un atac prin surprindere asupra aliatului. Strategia pe care toate trei puterile o urmează sau, cel puţin, pretind că o urmează este aceeaşi. Ea constă în a uza de luptă, de tocmeli şi de trădări bine calculate, pentru a forma un şir de baze care să încercuiască în totalitate un stat rival sau pe celălalt, apoi în a semna un tratat de prietenie cu statul rival respectiv, menţinând raporturile de pace atâta timp cât este necesar pentru a linişti suspiciunile. Anii-tampon ar permite asamblarea, în toate punctele strategice, de rachete purtătoare de bombe atomice; în cele din urmă, toate rachetele ar fi lansate simultan, efectele fiind atât de devastatoare, încât riposta ar deveni imposibilă, în momentul respectiv, ar urma să fie semnat un tratat de prietenie cu superputerea rămasă, o dată cu începerea pregătirilor pentru un nou atac de acelaşi fel. Este aproape de la şi înţeles că această schemă este curată fabulaţi imposibil de pus în practică. Oricum, toate luptele dau exclusiv în zonele disputate din jur, Ecuatorului şi al Polului; niciodată nu s-a-ncercat invadarea teritoriului inamic. Ceea ce explica şi faptul că frontierele dintre superputeri sunt, pe alocuri, arbitrare. De exemplu, Eurasia ar putea cuceri cu uşurinţă Insulele Britanice care, geografic vorbind, ţin de Europa; şi, dimpotrivă, Oceania şi-ar putea împinge frontiera până la Rin, sau chiar până la Vistula. Dar atunci s-ar viola un principiu respectat de toate părţile implicate, deşi neformulat, ca atare, nicăieri, şi anume acela al integrităţii culturale. Dacă ar cuceri teritoriile care pe vremuri se numeau Franţa şi Germania, Oceania ar trebui ori să extermine locuitorii, ceea ce s-ar putea dovedi dificil din punct de vedere practic, ori să asimileze o populaţie de circa o sută de milioane de oameni, al căror nivel de dezvoltare tehnologică este oricând comparabil cu cel al propriilor ei locuitori. Problema este aceeaşi pentru toate cele trei superputeri. Structura lor este de aşa natură, încât nu trebuie să existe nici un contact cu străinii, cu excepţia - dar şi aici într-o mică măsură - a prizonierilor de război şi a sclavilor de culoare. Chiar şi aliatul oficial al momentului este privit mereu cu cea mai neagră suspiciune. Dincolo de prizonierii de război, omul mediu din Oceania nu vede niciodată cu ochii lui un eurasian sau un estasian şi-i este interzis să cunoască limbi străine. Dacă i s-ar permite să vină în contact cu străinii, ar vedea că şi aceia sunt oameni ca şi el şi că aproape tot ce i s-a spus despre ei este fals. Universul sigilat în care trăieşte el s-ar prăbuşi, iar teama, ura şi auto-mulţumirea de care depinde statutul lui moral s -ar destrăma, de aceea, fiecare dintre puteri îşi dă seama că, indiferent de câte ori ar trece dintr-o parte într-altă Persia, Egiptul, Java sau Ceylonul, frontierele Principale nu trebuie să fie traversate decât de bombe. In spatele acestei necesităţi se ascunde faptul, niciodată pomenit cu voce tare, dar înţeles, în mod tacit, şi luat ca atare, şi anume că în toate cele trei superputeri condiţiile de viaţă sunt aproximativ aceleaşi, în Oceania, doctrina oficială se numeşte SOCENG, în Eurasia - Neo-Bolşevism, iar în Estasia este denumită cu un cuvânt chinezesc tradus, de obicei, prin Adoraţia Morţii, dar redat poate mai bine prin Uitarea-de-Sine. Unui cetăţean al Oceaniei nu i se permite să cunoască nimic despre principiile celorlalte două doctrine; de la bun început i se insuflă ura faţă de ele, ca fiind nişte ultragii câineşti aduse moralei şi bunului-simţ. In realitate, între cele trei doctrine nu există nici o deosebire esenţială. Fiecare în parte defineşte aceeaşi structură piramidală, aceeaşi adoraţie faţă de un conducător semi-divin şi aceeaşi economie care funcţionează prin şi pentru o neîntreruptă stare de război. Concluzia este limpede: cele trei superputerinu numaicănu se potînvinge una pe alta, dar nu ar avea nimic de câştigat, dacă ar putea. Dimpotrivă, atâta timp cât rămân în conflict, se sprijină una pe alta, precum trei căpiţe de fin. Şi, evident, cercurile conducătoare din toate cele trei puteri în acelaşi timp sunt şi nu sunt conştiente de ceea ce fac. Ele şi-au dedicat viaţa cuceririi întregii lumi, dar tot ele ştiu că războiul trebuie să continue la nesfârşit, fără un rezultat decisiv. Faptul că nu există nici o şansă de cucerire face posibilă acea negare a realităţii care este trăsătura dominantă a SOCENG-ului şi a doctrinelor sale rivale. Ajungând aici, este necesar să repetăm ceea ce am afirmat mai devreme, şi anume că, devenind continuu, războiul şi-a modificat esenţa din temelii.
În trecut, prin definiţie, dacă se poate spune aşa, războiul era un lucru care, mai devreme sau mai târziu, se sfârşea, de obicei printr-o inconfundabilă victorie sau înfrângere. Tot în trecut, războiul era unul dintre principalele instrumente prin intermediul cărora societăţile omeneşti veneau în contact cu partea fizică a realităţii. Toţi conducătorii, din toate timpurile, au încercat să le impună supuşilor lor o viziune deformată asupra lumii, dar nici unul nu şi-a putut permite himere care aveau tendinţa de a şubrezi eficacitatea militară. Atâta timp cât înfrângerea însemna pierderea independenţei sau cine-ştie-ce altă consecinţă socotită în general indezirabilă, trebuiau luate măsuri serioase împotriva ei: nu puteai ignora faptele concrete, în filosofie, în religie, în etică sau în politică, doi şi cu doi puteau face cinci, dar, dacă proiectai un tun sau un avion, nu puteau face decât strict şi exclusiv patru. Naţiunile ineficace au fost întotdeauna cucerite, mai devreme sau mai târziu, iar lupta pentru eficacitate s -a situat întotdeauna la polul opus faţă de iluzii. Pe lângă asta, pentru a fi eficace, trebuia să fii în stare să înveţi lecţiile trecutului, ceea ce presupunea să ştii, cât-de-cât corect, ce s-a întâmplat în trecut. Evident, ziarele şi cărţile de istorie au fost întotdeauna înflorite şi părtinitoare, dar o mistificare de calibrul celei care se practică astăzi ar fi fost imposibilă. Pentru bunul-simţ, războiul era un termen sigur de comparaţie, iar în ceea ce priveşte clasele conducătoare, era, probabil, cel mai important termen de comparaţie, pentru că, dacă războaiele se puteau pierde sau câştiga, nici o clasă conducătoare nu putea fi cu totul iresponsabilă. Dar, atunci când războiul devine efectiv continuu, el şi încetează de a mai fi periculos. Dispare ceea ce se numeşte necesitate militară. Progresul tehnic poate stagna, iar faptele cele mai evidente Pot fi tăgăduite sau trecute cu vederea. Aşa cum am arătat, încă mai au loc cercetări orientate în direcţia războiului, care s-ar putea numi ştiinţifice, dar acestea nu sunt altceva decât nişte himere a căror incapacitate de a da vreun rezultat nu are nici o importanţă în practică. Eficacitatea, chiar şi aceea militară, a devenit inutilă. Nimic nu este eficace în Oceania, afară de Poliţia Gândirii. Din moment ce fiecare dintre cele trei superputeri este imposibil de cucerit, rezultă că fiecare este, de fapt, un univers separat, în interiorul căruia poate fi practicată în linişte aproape orice perversiune de gândire.
Realitatea nu-şi manifestă presiunea decât prin necesităţile vieţii curente - nevoia de apă şi de mâncare, de adăpost şi de îmbrăcăminte, nevoia de a nu înghiţi otravă sau de a nu cădea pe fereastră de la înălţime şi altele asemănătoare, între viaţă şi moarte, sau între plăcerea fizică şi durerea fizică mai există încă o diferenţă, dar atât. Neputând avea nici un contact cu lumea exterioară sau cu trecutul, cetăţeanul Oceaniei trăieşte ca un om aflat în spaţiul interstelar, care nu are cum şti dacă stă cu capul în sus sau în jos. Conducătorii unui asemenea stat sunt absoluţi, aşa cum nu puteau fi nici măcar faraonii egipteni sau cezarii de la Roma. Ei sunt obligaţi să facă două lucruri: primul, să nu-şi lase supuşii să moară de foame într-un număr prea mare, pentru a nu crea o problemă insurmontabilă, de ordin administrativ; al doilea, să se menţină la acelaşi nivel scăzut al tehnicii militare ca şi rivalii lor. Odată realizat acest minim necesar, îşi pot permite să sucească realitatea oricum doresc.
De aceea, judecat din perspectiva războaielor trecute, cel de astăzi nu este decât o impostură se aseamănă cu luptele dintre anumite rumegătoare, ale căror coarne sunt aşezate într-un asemenea unghi, încât, atunci când se luptă între ele animalele nu se pot împunge - ci doar împinge - unul pe celălalt. Dar, deşi este nereal, războiul nu este şi lipsit de sens: el consumă surplusul de bunuri de larg consum şi ajută la menţinerea acelui climat psihologic de care are nevoie o societate ierarhizată pentru a supravieţui. Aşa cum se va vedea în continuare, el nu mai este decât o problemă strict internă, în trecut, cercurile conducătoare din toate ţările, deşi îşi recunoşteau interesele comune şi încercau să limiteze caracterul destructiv al războiului, se luptau unele cu altele şi întotdeauna învingătorul îljefuia pe cel învins, în zilele noastre, ele nu se mai luptă deloc unele cu altele. Fiecare grup conducător poartă războiul împotriva propriilor săi supuşi, iar scopul războiului nu este acela de a face sau de a împiedica anexiunile teritoriale, ci de a menţine intactă structura societăţii. De aceea, însuşi termenul „război” induce în eroare. Ar fi, probabil, potrivit să spunem că, devenind continuu, războiul a încetat să mai existe ca atare. Acea presiune specială pe care el a exercitat-o asupra oamenilor, de la sfârşitul epocii neolitice până la începutul secolului XX, a dispărut şi a fost înlocuită cu ceva total diferit. Efectul ar fi, în linii mari acelaşi dacă cele trei super-puteri, în loc să se lupte între ele, s-ar înţelege să trăiască într-o eternă pace, fiecare dintre ele rămânând neatinsă în interiorul frontierelor proprii. Pentru că şi în acest caz fiecare dintre ele ar continua să fie un univers zăvorit în sine, scăpat Pentru totdeauna de sub influenţa deschizătoare de ochi a primejdiilor din afară. Opace cu adevărat permanentă ar fi acelaşi lucru ca şi un război permanentizat. Aceasta este - deşi marea majoritate a membrilor Partidului o înţeleg numai într-un sens mai restrâns -semnificaţia ascunsă a sloganuluiRăzboiul este Pace.
Winston se opreşte din citit. Undeva, la mare depărtare, bubuie o rachetă, încă îl mai animă sentimentul reconfortant de a fi singur cu cartea interzisă, într-o cameră fără tele-ecran. Singurătatea şi siguranţa sunt nişte senzaţii palpabile, care se asociază într-un fel anume cu extenuarea lui fizică, ori cu perna moale a fotoliului, ori cu adierea care vine dinspre fereastră şi îi atinge atât de delicat obrazul. Cartea îl fascinează sau, mai degrabă, îi dă un altfel de sentiment de siguranţă. De fapt, nu-i spune nimic nou şi ăsta este unul dintre motivele pentru care îl atrage. Spune exact ce ar spune şi el, dacă şi-ar putea face ordine printre gândurile răvăşite. Este rodul unei inteligenţe asemănătoare cu a lui însuşi, dar cu mult mai puternică, mai sistematică şi mai puţin stăpânită de frică. Cele mai bune cărţi sunt cele care îţi spun ceea ce ştiai dinainte.
Dă să se întoarcă la capitolul întâi, când pe scări aude paşii Juliei şi sare din fotoliu s-o întâmpine. Ea îşi aruncă pe jos punga de hârtie şi i se aruncă în braţe. O săptămână şi ceva a trecut de când nu s-au mai văzut.
- Am primit cartea, zice el, dându-i drumul din braţe.
- Ai primit-o? Bine, zice ea fără să se arate prea interesată şi se aşează în genunchi lângă soba cu ulei, ca să pună de cafea.
Numai după o jumătate de oră de stat în pat mai reiau discuţia despre carte. S-a făcut deja seară şi destul de rece ca să trebuiască să tragă storurile. De jos, din curtea interioară, se aude cântecul atât de familiar şi târşâiala cizmelor pe dalele de piatră. Femeia cea tuciurie şi cu braţele roşii, pe care Winston a văzut-o încă de la prima lui vizită în camera domnului Charrington, parcă nu pleacă niciodată din curtea aia. La orice oră din zi merge în sus şi în jos între ligheanul de spălat şi sfoara de pus la uscat, iar când nu are gura plină de cârlige de rufe, se apucă de cântat. Julia se întinde pe o coastă, cu un aer că este gata să adoarmă. Winston întinde mâna după carte, pe care a lăsat-o să cadă lângă fotoliu, şi se ridică în capul oaselor, rezemat de tăblia patului.
- Trebuie s-o citim, zice el. Şi tu trebuie s-o citeşti. Toţi membrii Frăţiei trebuie s-o citească.
- Citeşte tu, zice Julia, care stă cu ochii închişi. Citeşte cu voce tare. Aşa-i cel mai bine. Că poţi să-mi explici şi mie pe măsură ce citeşti.
Ceasul arată ora şase, adică optsprezece. Mai au încă trei sau patru ore în faţă.
Winston îşi aşează cartea pe genunchi, o deschide la capitolul întâi şi începe să citească:
IGNORANŢA ESTE PUTERE
De-a lungul întregii istorii, şi poate chiar de la sfârşitul neoliticului, în lume au existat trei categorii de oameni: cei de Sus, cei de Mijloc şi cei de Jos. Aceste grupuri au fost subîmpărţite în multe feluri, cu cele mai diverse denumiri, iar numărul de indivizi din fiecare grup, ca şi atitudinea unora faţă de ceilalţi au fost diferite de la epocă la epocă; dar structura societăţii nu s-a modificat, în esenţă, niciodată. Chiar şi atunci când au avut loc răsturnări de Proporţii sau schimbări aparent iremediabile, schema dinainte s-a reinstaurat, ca un giroscop care se întoarce de la sine în poziţia de echilibru, oricât de mult ar fi deplasat într-o parte sau în cealaltă.
- Julia, ai adormit? - întreabă Winston, întrerupându-şi cititul.
- Nu, nu, te ascult. Zi mai departe. E formidabil, răspunde Julia, tot cu ochii închişi.
- Bine. Aşaaa... unde rămăsesem?
Idealurile celor trei categorii sunt cu totul incompatibile între ele. Idealul celor de Sus este de a rămâne acolo unde se găsesc. Idealul celor de Mijloc este de a lua locul celor de Sus. Idealul celor de los, atunci când se întâmpla ca aceştia să aibă vreun scop în viaţă -pentru că este caracteristic celor de los faptul că sunt în prea mare măsură copleşiţi de greutăţile vieţii pentru a mai fi conştienţi şi de altceva în afară de existenta lor zilnică - este desfiinţarea tuturor diferentelor între oameni şi crearea unei societăţi în care toţi să fie egali. Aşa se face că, de-a lungul istoriei, între cele trei categorii s-a desfăşurat o luptă continuă, ale cărei linii generale au fost, practic, întotdeauna aceleaşi. Uneori, pentru o bună bucată de vreme, cei de Sus par a fi tari pe poziţie, dar, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, ei îşi pierd fie încrederea în ei înşişi, fie capacitatea de a guverna în mod eficient, fie şi pe una şi pe cealaltă. în această situaţie, ei sunt daţi la o parte de către cei de Mijloc, aliaţi, sub pretenţia luptei pentru dreptate şi libertate, cu cei de los. îndată ce şi-au atins scopul, cei de Mijloc îi reduc din nou pe cei de los la vechea lor condiţie servilă, ei înşişi devenind cei de Sus. Curând după aceea, fie dintr-o categorie, fie din cealaltă, fie din amândouă deodată, se alege şi se desprinde un nou grup de Mijloc, iar competiţia se reia. Dintre cele trei categorii, numai cei de los nu reuşesc niciodată să-şi vadă idealul împlinit, nici măcar vremelnic. Ar fi o exagerare { să spunem că, de-a lungul istoriei, nu s-a înregistrat nici un progres de ordin material. Chiar şi astăzi, într-o perioadă de declin, omul mediu trăieşte, fizic vorbind, mai bine decât trăia cu câteva sute de ani în urmă. Cu toate acestea, însă, nici îmbunătăţirea condiţiilor de viată, nici îmblânzirea obiceiurilor şi nici o reformă, nici o revoluţiei nu s-a apropiat nici măcar cu un deget de egalitatea între oameni. Din punctul de vedere al celor de los, toate schimbările istorice nu au reprezentat niciodată nimic altceva decât un nume diferit pus unor stăpâni noi.
Spre sfârşitul secolului XIX, mulţi gânditori au observat că schema se repeta. Astfel au apărut scoli filozofice care interpretau istoria ca pe un proces ciclic şi urmăreau să demonstreze că inegalitatea ar fi legea imuabilă a vieţii. Este de la sine înţeles că o asemenea doctrină şi-a găsit oricând adepţi, dar, în zilele noastre, ea se prezintă într-un mod esenţialmente diferit, în trecut, necesitatea ierarhizării societăţii a fost, în special, o doctrină a celor de Sus. Au propovăduit-o regii şi aristocraţii pe de o parte, iar pe de altă parte preoţii, avocaţii şi alte categorii care parazitau pe lângă cei dintâi, făgăduind, în acelaşi timp, o compensaţie în lumea fictivă de dincolo de mormânt. Cei de Mijloc au uzat întotdeauna de cuvinte precum „libertate”, „dreptate” şi „frăţie”, atâta timp cât erau angajaţi în lupta pentru putere. Acum, însă, ideea umanităţii fraternizate a început să fie asaltată de oameni care nu se aflau încă în situaţia de a dicta, ci doar sperau s-o atingă, această situaţie, în scurt timp. In trecut, cei de Mijloc au făcut revoluţii sub stindardul egalităţii şi, de îndată ce au răsturnat vechea tiranie, au instaurat una nouă, a lor. Noul grup de Mijloc şi-a proclamat, de fapt, tirania dinainte de a lua puterea.
Socialismul, care a apărut la începutul secolului XIX şi a reprezentat ultima treaptă a unei direcţii de gândire ce îşi împinge izvoarele înapoi în timp până la răzvrătirile sclavilor din Antichitate, se găsea încă profund infestat de utopismul epocilor anterioare. Dar fiecare variantă de socialism apărută 1900 a abandonat, din ce în ce mai deschis idealul instaurării libertăţii şi egalităţii. Noile mişcări, apărute la mijlocul secolului -SOCENG în Oceania, Neo-Bolsevismul în Eurasia si, în Estasia, Adoraţia Morţii, cum este denumită frecvent - şi-au stabilit în mod conştient drept ideal perpetuarea ne-libertăţii, a ne-egalităţii. Evident că aceste mişcări au răsărit din cele vechi şi au avut tendinţa de a le păstra denumirea şi de a le prelua ideologia. Dar, totodată, scopul fiecăreia dintre ele era stagnarea progresului şi oprirea istoriei într-un moment anume ales. Obişnuita, de-acum, mişcare de pendul urma să mai aibă loc o singură dată şi apoi să se oprească definitiv. Ca întotdeauna, cei de Sus aveau să fie răsturnaţi de către cei de Mijloc, care ar fi devenit ei înşişi cei de Sus; dar, de această dată, printr-o strategie conştientă, cei de Sus aveau să-şi menţină poziţia definitiv.
Noile doctrine au apărut, într-un anume sens, din cauza acumulării de cunoştinţe istorice şi a sporirii gradului de înţelegere a istoriei, care era aproape inexistent până în secolul XIX. Abia acum a putut fi înţeleasă evoluţia ciclică a istoriei; şi, dacă a putut fi înţeleasă, a putut fi şi modificată. Motivul esenţial a fost acela că, de la începutul secolului XX, egalitatea între oameni a devenit posibilă, cel puţin din punct de vedere tehnic. Deşi nimeni nu contestă că oamenii nu au, din naştere, aceleaşi calităţi şi că profesiile presupun specializare, ceea ce favorizează pe unii indivizi în dauna altora, totuşi distincţiile de clasă şi marile diferenţe de avuţie au încetat de a mai fi realmente necesare, în epocile anterioare, distincţiile de clasă fuseseră nu doar de neevitat, ci chiar de dorit. Preţul civilizaţiei a fost inegalitatea. Dezvoltarea, însă, a producţiei mecanizate a făcut ca situaţia să se schimbe. Chiar dacă a rămas necesar ca oamenii să presteze munci diferite, nu mai era necesar ca ei să trăiască la nivele sociale sau economice diferite. Iată de ce, din punctul de vedere al noului grup care era pe cale de a pune mâna pe putere, egalitatea între oameni nu mai constituia un ideal pentru care să lupte, ci o primejdie de care să se ferească, in vremurile primitive, era destul de uşor de crezut într-o societate a dreptăţii şi a păcii, care, de fapt, era imposibil de realizat. Imaginea paradisului terestru, în care oamenii trăiesc la un loc, înfrăţiţi, fără legi şi fără muncă brută, a bântuit închipuirea oamenilor timp de mii de ani. Această viziune aprins, întrucâtva, şi la grupurile care profitau concret de pe urma fiecărei schimbări istorice. Urmaşii revoluţiilor franceză, engleză şi americană credeau, oarecum, în propriile lor fraze despre drepturile omului, despre libertatea cuvântului, despre egalitatea în faţa legii şi aşa mai departe si, într-o anumită măsură, s-au lăsat influenţaţi de acestea. Dar, până la începutul deceniului patru al secolului XX, toate direcţiile mai importante din gândirea politică erau autoritare. Paradisul terestru a fost abandonat exact în momentul când a devenit realizabil. Orice teorie politic ă nou apărută, indiferent ce denumire îşi atribuia, se orienta către ierarhizare şi înregimentare, iar în contextul general de înăsprire a concepţiilor, care a apărut în jurul anului 1930, anumite practici care fuseseră abandonate de mult timp, unele de sute de ani - arestarea fără judecată, folosirea prizonierilor de război ca sclavi, execuţiile publice, stoarcerea de mărturisiri prin tortură, luarea de ostatici şi deportarea depopulaţii întregi -toate acestea nu numai că au redevenit obişnuite, dar erau tolerate şi chiar ocrotite până şi de oameni care se considerau progresişti şi luminaţi. A mai trecut un deceniu de războaie naţionale, războaie civile, revoluţii şi contrarevoluţii, în toate regiunile globului, până ca SOCENG-ul şi teoriile sale rivale să iasă la rampă bine închegate ca doctrine politice. Ele fuseseră, însă, prevestite de diversele sisteme numite, cu un cuvânt, totalitare, apărute în prima parte a secolului; de mult timp se conturase, în liniile sale generale, lumea care avea să iasă din haosul perioadei respective. Se conturase, de asemenea, şi tipul de oameni care aveau să controleze această lume. Noua aristocraţie era constituită, în cea mai mare parte, din funcţionari, oameni de ştiinţă, tehnicieni, activişti sindicali, experţi în publicitate, sociologi, profesori, jurnalişti, economişti. Toţi aceşti oameni, care proveneau din clasa mijlocie salariată şi din pătura de sus a clasei muncitoare, s-au format şi s-au unit în lumea despuiată a industriei monopoliste şi a centralismului guvernamental, în comparaţie cu omologii lor din epocile trecute, erau mai puţin zgârciţi, mai puţin ispitiţi de lux, mai setoşi de putere pură şi, în primul rând, mai conştienţi de ce făceau şi mai decişi să anihileze opoziţia, oricare ar fi fost ea. Această din urmă deosebire este crucială, în comparaţie cu cea de astăzi, toate tiraniile din trecut au fost timide şi ineficace. Păturile conducătoare au avut întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, idei liberale şi şi-au permis să aibă puncte nevralgice peste tot, mulţumindu-se să considere numai actul în sine, fără să le intereseze ce gândeau cei pe care îi conduceau. După standardele de astăzi, până şi Biserica Catolică din Evul Mediu a fost tolerantă. Unul dintre motive, printre altele, este acela că, în trecut, nici un guvern nu avea puterea de a-şi ţine cetăţenii în permanenţă sub supraveghere. Apariţia tiparului, însă, a facilitat, iar filmul şi radio-ul au sprijinit manevrarea opiniei publice. O dată cu inventarea televiziunii şi cu acele progrese tehnologice care au făcut posibile recepţionarea şi transmiterea în acelaşi timp, cu ajutorul aceluiaşi aparat, viaţa particulară practic a luat sfârşit. Fiecare cetăţean sau, cel puţin, fiecare cetăţean care merită urmărit poate fi ţinut timp de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru sub ochii poliţiei şi în sunetele propagandei oficiale, cu orice alt canal de comunicare blocat. Acum a apărut, pentru prima oară, posibilitatea de a asigura nu numai o totală supunere faţă de voinţa Statului, ci şi o totală uniformitate a opiniei din partea tuturor cetăţenilor.
După deceniile revoluţionare cincizeci şi şaizeci, societatea s-a restructurat, ca de obicei, într-o parte de Sus, una de Mijloc şi una de Jos. Numai că noul strat de Sus, spre deosebire de toţi predecesorii săi, nu a acţionat din instinct, ci ştiind cu siguranţă de ce anume avea nevoie pentru a-şi menţine poziţia. De mult timp devenise limpede că singura bază cu adevărat solidă, pentru oligarhie, este colectivismul. Bogăţia şi privilegiile pot fi apărate cum trebuie numai atunci când sunt o proprietate de grup. Aşa-numita „abolire a proprietăţii private”, care a avut loc la mijlocul secolului, a însemnat, în realitate, concentrarea proprietăţii în şi mai puţine mâini decât până atunci; cu diferenţa, însă, că noii proprietari formau un grup, şi nu un număr de indivizi. Nici un membru al Partidului nu posedă, separat, nimic altceva decât mici obiecte strict personale, în comun, însă, Partidul stăpâneşte totul în Oceania, pentru că el controlează totul şi dispune de produsul muncii aşa cum socoteşte necesar, în anii imediat următori Revoluţiei, Partidul a putut ajunge în această Postură conducătoare aproape nestingherit, pentru ca întregul proces a fost prezentat ca un act de naţionalizare. S-a pornit întotdeauna de la premiza că, după exproprierea capitaliştilor, trebuie să urmeze socialismul; iar capitaliştii au fost cu adevărat expropriaţi - nimeni nu poate nega acest lucru. Fabrici, mine, pământ, case, mijloace de transport, totul le-a fost luat. Şi, din moment ce toate aceste bunuri nu mai constituiau proprietate privată, atunci însemna că formau proprietate publică. SOCENG-ul, care a izvorât din mai vechea mişcare socialistă, moştenindu-i frazeologia, a tradus în viaţă astfel principalul punct din programul socialist; rezultatul, prevăzut şi dorit dinainte, a fost inegalitatea economică devenită permanentă.
Dar problematica perpetuării unei societăţi ierarhizate este mai profundă decât atât. Există patru modalităţi în care un grup conducător poate cădea de la putere. Ori cedează în faţa unei cuceriri din exterior, ori guvernează atât de ineficient, încât masele se revoltă, ori permite apariţia unui grup de Mijloc puternic şi nemulţumit, ori îşi pierde încrederea în sine şi voinţa de a guverna. Aceste patru cauze nu se manifestă, de obicei, individual, ci sunt prezente, toate patru, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă o clasă conducătoare le-ar putea ocoli pe toate, atunci ea ar rămâne la putere definitiv. In ultimă instanţă, psihologia clasei conducătoare însăşi este factorul determinant.
După prima jumătate a acestui secol, cel dintâi pericol a dispărut cu totul. Fiecare dintre cele trei superputeri care îşi împart lumea astăzi este practic imposibil de cucerit şi nu ar putea fi cucerită decât prin nişte schimbări demografice lente şi uşor de evitat pentru un guvern cu puteri nelimitate. Şi al doilea pericol este numai teoretic. Masele nu se revoltă niciodată cu de la sine putere şi nu se revoltă niciodată numai fiindcă sunt oprimate.
Adevărul este că, atâta timp cât nu li se îngăduie să aibă termene de comparaţie, masele nici măcar nu-şi dau seama că sunt oprimate. Crizele economice care se iveau la tot pasul în trecut erau absolut netrebuincioase; astăzi, nu li se mai îngăduie să apară, dar sunt posibile şi se petrec, într-adevăr, alte dislocări, la fel de mari, care rămân, însă, fără vreun rezultat politic, pentru că nemulţumirea nu-şi poate găsi nicăieri o formă de exprimare, în ceea ce priveşte problema supra-producţiei, care mocneşte, în societatea modernă, încă de la dezvoltarea tehnicii maşiniste, ea este soluţionată prin menţinerea unei permanente stări de război (vezi capitolul III), ceea ce facilitează menţinerea psihologiei maselor la un necesar nivel de exacerbare. De pe poziţiile clasei noastre conducătoare de astăzi, deci, singurele primejdii reale sunt constituirea unui grup de oameni capabili, ţinuţi în subordine şi însetaţi de putere, pe de o parte, iar pe de altă parte, răspândirea liberalismului şi a scepticismului în propriile sale rânduri. Cu alte cuvinte, problema ţine de educaţie. In esenţă, este vorba de a modela în permanenţă conştiinţa atât a grupului conducător, cât şi a acelui grup executiv mai larg, care se situează la nivelul imediat inferior primului. Conştiinţa maselor nu trebuie decât să fie influenţată în mod negativ. Odată definite aceste probleme, oricine poate intui, chiar dacă nu cunoştea dinainte, structura societăţii oceanice. în vârful piramidei se află Fratele cel Mare. Fratele cel Mare este infailibil şi atotputernic. Despre fiecare succes, fiecare realizare, fiecare victorie, fiecare descoperire ştiinţifică, despre întreaga cunoaştere, înţelepciune, fericire şi virtute, despre toate acestea se afirmă că izvorăsc direct din conducerea sa şi sunt inspirate de el. Nimeni nu l-a văzut niciodată pe Fratele cel Mare; el este o figură de pe afişe şi o voce la tele-ecran. A vem toate motivele să credem că nu va muri niciodată şi deja există mari incertitudini asupra datei naşterii sale. Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi. El are funcţia de a concentra într-un singur punct dragostea, frica şi respectul, pentru că asemenea emoţii sunt mai uşor de resimţit faţă de o persoană decât faţă de o întreagă organizaţie. Sub Fratele cel Mare, se află Partidul Interior, ai cărui membri sunt în număr de şase milioane, adică ceva mai puţin de două procente din populaţia Oceaniei. Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem uşor asemui cu braţele acestuia. La baza piramidei se află masele amorfe pe care le numim în mod curent „proli” şi care numără în jur de 85 la sută din populaţie. în termenii clasificării noastre: iniţiale, prolii sunt cei de Jos; populaţiile de sclavi din ţările ecuatoriale, care trec în permanenţă de la un cuceritor la altul, nu reprezintă o parte nici permanentă, nici necesară a structurii societăţii oceanice.
In principiu, apartenenţa la unul dintre acestei trei grupuri nu este ereditară. Dacă părinţii fac parte din Partidul Interior, teoretic copilul lor nu se naşte ca membru al Partidului Interior. La fiecare dintre cele două ramuri ale Partidului se accede pe baza unui examen care se susţine la vârsta de şaisprezece ani. De asemenea, nu se face nici un fel de discriminare rasială şi nu se poate afirma că o provincie domină o altă provincie. în rândurile cele mai înalte ale Partidului există evreii negri sau chiar sud-americani de pur sânge indian iar în administrarea fiecărei zone sunt numai locuitori din zona respectivă. Nicăieri în Oceania locuitorii nu pot avea sentimentul unei populaţii coloniale conduse dintr-o capitală îndepărtată. Oceania nici nu are propriu-zis o capitală, iar conducătorul ei este o persoană despre care nimeni nu ştie unde se află. Cu excepţia faptului că engleza este folosită ca lingua franca şi că Nouvorba este limba ei oficială, Oceania nu este în nici un fel centralizată. Cei care o conduc nu sunt uniţi între ei prin legături de sânge, ci prin aderenţa lor la o doctrină comună. Este adevărat că societatea noastră este stratificată, şi anume foarte rigid stratificată, după ceea ce, la prima vedere, pare a fi un principiu ereditar, între diferitele ei straturi, îns ă, există o mult mai redusă mişcare de du-te-vino decât se întâmpla în capitalism sau chiar în epoca pre-industrială. Desigur, mai există unele schimburi între cele două ramuri ale Partidului, dar numai atât cât să asigure excluderea celor slabi din Partidul Interior şi anihilarea membrilor ambiţioşi ai Partidului Exterior prin promovare. Practic vorbind, proletarilor nu li se îngăduie accesul în rândurile Partidului. Aceia mai dotaţi dintre ei, care constituie potenţiale nuclee de nemulţumire, sunt pur şi simplu trecuţi pe listele negre ale Poliţiei Gândirii şi eliminaţi. Dar această stare de lucruri nu este în mod obligatoriu permanentă şi nici o problemă de principiu. Partidul nu este o clasă în sensul vechi al cuvântului. Scopul său nu este acela de a transmite puterea propriilor săi copii ca atare; iar dacă nu ar avea nici o altă modalitate de a-i ţine pe cei mai capabili oameni în vârf, Partidul ar fi oricând gata să recruteze o întreagă nouă generaţie din rândurile proletariatului. în anii de răscruce, faptul că Partidul nu era un corp ereditar a contribuit mult la neutralizarea opoziţiei. Socialistul de tip vechi fusese aruncat pentru a lupta împotriva a ceea ce se numea „Privilegiu de clasă” si, din acest motiv, el pleca de la premisa că tot ce nu este ereditar nu poate ti durabil. El nu înţelegea că permanentizarea unei oligarhii nu este în mod obligatoriu de ordin tizic şi nici nu se oprea să retiecteze la faptul că aristocraţiile ereditare au avut întotdeauna o viaţă scurtă, în timp ce suprastructurile adoptive, precum Biserica Catolică, au rezistat, uneori, sute sau chiar mii de ani. Esenţa organizării oligarhice nu este transmiterea puterii pe linia tată-tiu, ci persistenţe unei anumite concepţii despre lume şi a unui anumit mod de viaţă impus de cei morţi celor vii. Orice grup conducător rămâne grup conducător atâta timp cât este capabil să-şi desemneze succesorii. Partidul nu are interesul să-şi perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuşi. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societăţii rămâne mereu aceeaşi. Toate credinţele, obiceiurile, gusturile, emoţiile, toate atitudinile mentale care detinesc vremurile noastre au drept scop real să susţină dogma Partidului şi să împiedice pe oricine de a înţelege adevărata natură a societăţii contemporane. Revolta fizică sau orice mişcare preliminară revoltei nu este posibilă în prezent. Din partea proletarilor nu ameninţă nici o primejdie. Lăsaţi în voia lor, de la o generaţie la alta şi de la un secol la altul, ei vor continua să muncească, să se înmulţească şi să moară, nu numai fără nici o pornire spre revoltă, dar şi fără puterea de a înţelege măcar că lumea ar putea arăta altminteri, într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, anume dacă progresul tehnologic ar face necesari educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară şi comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere. Care este sau care nu este atitudinea maselor nu mai contează astăzi. Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc. Pe de altă parte, însă, de la un membru al Partidului nu poate ti tolerată nici cea mai mică deviaţie de opinie, nici măcar asupra celei mai neimportante chestiuni.
Fiecare membru al Partidului trăieşte, de la naştere până la moarte, sub ochii Poliţiei Gândirii. Chiar când este singur, el nu poate avea niciodată certitudinea că este, într-adevăr, singur. Oriunde s-ar atia, indiferent dacă doarme, dacă este treaz, dacă munceşte sau se odihneşte, în baia sau în patul său, el poate ti inspectat fără a şti dinainte şi fără a şti nici măcar că este inspectat. Nimic din ceea ce face el nu este lipsit de importanţă. Prieteniile sale, distracţiile, comportamentul faţă de soţie şi copii, expresia feţei când se găseşte singur, cuvintele pe care le şopteşte în somn, până şi mişcările specifice ale corpului - toate îi sunt studiate insistent. Nu numai orice faptă vizibil greşită, dar şi orice excentricitate, oricât de măruntă, orice moditicare a obiceiurilor, orice tic nervos care ar putea fi simptomul unui conflict interior - orice îi va fi, cu siguranţă, detectat până la urmă. El nu are nici cea mai mică libertate de opţiune, în nici o direcţie. Pe de altă parte, însă, actele lui nu sunt reglementate de nici o lege şi de nici un cod de conduită limpede formulat, pentru că în Oceania nu există legi. Gânduri şi fapte care, atunci când sunt descoperite, înseamnă moarte sigură nu sunt, în realitate, interzise formal, iar nesfârşitele epurări, ridicările, torturările, arestările şi vaporizările nu sunt aplicate pentru a pedepsi vreo fărădelege comisă cu adevărat, ci au numai rolul de a elimina persoanele care ar putea, eventual, comite o fărădelege cândva în viitor. Unui membru al partidului i se cere să aibă, pe lângă opiniile corecte, şi instinctele corecte. Multe dintre convingerile sau atitudinile aşteptate din partea lui nu sunt nicăieri formulate clar şi nici nu ar putea fi formulate fără a scoate la iveală inerentele contradicţii ale SOCENG-ului. Dacă este o persoană care prin propria-i natură are o gândire ortodoxă - în Nou-vorbă, dacă este bungânditor - el va şti, în orice situaţie şi fără nevoia de a mai gândi, care este justa convingere sau sentimentul preferabil, în orice caz, el posedă, încă din copilărie, un complex antrenament intelectual definit, în Nouvorbă, de termenii crimăstop, albnegru şi dublugândit, care îl ajută să nu poată şi să nici nu dorească să cugete prea profund asupra nici unei probleme... De la un membru al Partidului se aşteaptă să nu resimtă nici o emoţie personală şi nici o slăbire a entuziasmului. El trebuie să trăiască într-o continuă exacerbare a urii faţă de duşmanii din afară şi de trădătorii dinăuntru, de jubilare în faţa victoriilor şi de auto-umilire în faţa puterii şi înţelepciunii Partidului. Nemulţumirile provocate de insatisfacţiile şi lipsurile vieţii sale sunt, în mod deliberat, orientate în afară şi destrămate cu ajutorul unor procedee cum ar fi cele Două Minute de Ură, iar acele speculaţii care ar putea da naştere, în mintea lui, unei atitudini sceptice sau rebele sunt ucise în faşă de propria lui disciplină interioară, formată încă din copilărie. In această disciplină, prima şi cea mai simplă normă, care poate fi insuflată şi copiilor mici, se numeşte, în Nouvorbă, crimăstop. Acest termen defineşte facultatea de a te opri brusc, parcă din instinct, în pragul oricărui gând primejdios. Tot aici intra şi capacitatea de a nu înţelege analogiile, de a nu surprinde erorile logice, de a nu înţelege nici cele mai simple argumente, dacă acestea contravin SOCENG-ului, şi de a simţi plictiseală şi repulsii, în faţa oricărui proces de gândire care ar putea eventual, conduce într-o direcţie considerată eretică. Altfel spus, crimăstop înseamnă prostie protectoare. Dar prostia nu ajunge; dimpotrivă, ortodoxia, în sensul deplin al cuvântului, cere un control total asupra propriilor procese de gândire, similar cu cel al unui contorsionis t asupra trupului său. Societatea oceanică se sprijină, în ultimă instanţă, pe convingerea că Fratele cel Mare este omnipotent şi că Partidul este infailibil. Dar, de vreme ce, în realitate, Fratele cel Mare nu este omnipotent, iarPartidul'nu este infailibil, rezultă necesitatea ca faptele să fie tratate, în orice situaţie, cu o extremă flexibilitate, pentru care cuvântul-cheie este albnegru. Asemenea atâtor alte cuvinte din Nouvorbă, şi acesta are două sensuri reciproc opuse. Când se aplică unui oponent, înseamnă obiceiul de a pretinde cu neruşinare că albul este negru, contrazicând bunul-simţ. La un membru al Partidului, înseamnă acea voinţă loială de a afirma că albul este negru, dacă disciplina de Partid cere acest lucru. Dar nu numai atât: mai înseamnă şi capacitatea de a crede că albul este negru şi, încă şi mai mult, de a şti că albul este negru, uitând că ai fi putut vreodată să crezi sau să ştii altceva în legătură cu albul şi cu negrul. Acest lucru necesită o neîncetată modificare a trecutului, pe care o face posibilă numai acel sistem de gândire supra ordonat tuturor celorlalte şi cunoscut, în Nou-vorbă, drept dublugândit. Modificarea trecutului este obligatorie din două motive, dintre care unul este secundar şi ţine, dacă se poate spune aşa, de precauţie. Acest motiv secundar este acela că orice membru al Partidului, ca de fapt şi orice proletar, suportă condiţiile prezente de viaţă, printre altele, fiindcă nu are nici un termen de comparaţie. El trebuie să trăiască izolat de trecut tot aşa cum trebuie să trăiască izolat de străinătate, pentru că trebuie să poată crede fără nici un dubiu căi trăieşte mai bine decât predecesorii lui şi că nivelul mediu de trai material creşte neîncetat. Dar motivul esenţial care face obligatorie reorganizarea trecutului este necesitatea de a asigura infailibilitatea Partidului. Problema nu se limitează la continua reactualizare a discursurilor, statisticilor şi datelor de orice natură, pentru ca acestea să dovedească justeţea previziunilor Partidului în orice situaţie. Problema este, în primul rând, că nu se poate recunoaşte făţiş nici un fel de modificare de doctrină sau realiniere politică. Pentru că a-ţi schimba poziţia, chiar şi politică, înseamnă a-ţi mărturisi slăbiciunea. Dacă, de pildă, duşmanul de astăzi este Eurasia sau Estasia - indiferent care -, atunci acela a fost dintotdeauna duşmanul. Iar dacă faptele spun contrariul, atunci faptele vor fi modificate, în acest mod, istoria se rescrie fără întrerupere. Procesul zilnic de falsificare a trecutului, cu care se ocupă Ministerul Adevărului, este, în egală măsură, vital în menţinerea stabilităţii regimului, cum este munca de represiune şi spionaj cu care se ocupă Ministerul Iubirii.
Caracterul schimbător al trecutului este principala teză a SOCENG-ului. Evenimentele care au avut loc nu există în mod obiectiv, ci supravieţuiesc doar în documentele scrise şi în memoria oamenilor. Trecutul este acel lucru despre care documentele şi memoria nu se contrazic reciproc. Or, din moment ce Partidul deţine controlul exclusiv asupra tuturor documentelor şi controlează, în egală măsură, şi mintea tuturor membrilor săi, rezultă că trecutul arată exact aşa cum hotărăşte Partidul; mai rezultă şi că, deşi trecutul este modificabil, el nu a fost niciodată modificat, în nici o situaţie anume, şi că este imposibil să fi existat vreodată vreun trecut diferit. Lucrul rămâne valabil şi atunci când acelaşi eveniment trebuie modificat de mai multe ori în cursul aceluiaşi an, până la pierderea oricărei posibilităţi de a-l mai reconstitui. Partidul se află, în orice moment, în posesia adevărului absolut şi este de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi. Se va vedea mai departe că de exersarea memoriei depinde, înainte de toate, controlul asupra trecutului. A face ca toate documentele scrise să concorde cu ortodoxia fiecărui moment este un simplu proces tehnic. Problema este să-ţi aminteşti că faptele au fost aşa şi nu altminteri. Si, dacă trebuie să-ţi reorganizezi amintirile sau să măsluieşti documentele scrise, atunci mai trebuie şi să uiţi că ai făcut vreodată aşa ceva. Aceasta nu este decât o simplă tehnică pe care o poţi deprinde ca pe oricare altă gimnastică a minţii şi ea este învăţată de majoritatea membrilor Partidului, mai cu seamă de cei care, pe lângă ortodocşi, mai sunt şi inteligenţi. In Vechi-vorbă ea se numeşte, fără ocolişuri, „control al realităţii”; în Nouvorbă, se numeşte dublugândit, deşi dublugânditul acoperă o arie mult mai largă. Dublugânditul este capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un gânditor al Partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii; dar, prin intermediul dublugânditului, el se şi auto-asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient, altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară, şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de laşitate la început, apoi de vinovăţie. Dublugânditul însuşi nucleul SOCENG-ului, fiindcă Partidul nu face, în esenţă, altceva decât să folosească frustrarea conştientă pentru a ajunge la acea finalitate solidă care, de fapt, depinde de o totală onestitate.
Aşa stând lucrurile, este neapărat necesar să spui minciuni sfruntate şi totuşi sale crezi cu toată sinceritatea, să uiţi orice a devenit nedorit si, pe urmă, dacă acel lucru revine la lumină, să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ţi se cere, să negi existenţa realităţii obiective şi să nu încetezi, nici o clipă, a ţine cont de realitatea pe care o negi. Chiar şi folosirea termenului dublugândit presupune exercitarea dublugânditului, pentru că, rostind cuvântul, recunoşti implicit că suceşti realitatea; printr-un nou proces de dublugândit anulezi această recunoaştere, şi aşa mai departe, la infinit, minciuna fiind mereu cu un pas înaintea adevărului, în ultimă instanţă, prin intermediul dublu-gânditului a reuşit Partidul - şi s-ar putea să mai reuşească, nu avem cum şti - să oprească fluxul istoriei.
Toate oligarhiile din trecut au căzut de la putere fie pentru că s-au osificat, fie pentru că s-au înmuiat. Ori au îmbrăţişat prostia şi aroganţa, neizbutind să se adapteze unor condiţii schimbătoare, aşa încât au fost răsturnate; ori au adoptat liberalismul şi laşitatea, făcând concesii atunci când ar fi trebuit să folosească forţa şi au fost, tot aşa, răsturnate. Au căzut de la putere, cu alte cuvinte, fie în mod conştient, fie din inconştienţă. Partidul are meritul de a fi realizat un sistem de gândire în care ambele condiţii pot exista simultan, şi adevărul este că supremaţia Partidului nu ar putea deveni permanentă pe nici o altă bază de intelect. Dacă trebuie să guvernezi şi, mai mult, să guvernezi pentru totdeauna, trebuie să ai capacitatea de a anihila simţul realităţii. Căci, în ultime instanţă, secretul puterii constă în a combina credinţa în propria-ţi infailibilitate cu aptitudinea de a învăţa din propriile tale erori din trecut.
Este inutil să mai spunem că dublugânditul este practicat cu cea mai mare subtilitate tocmai de cei care l-au inventat şi care ştiu că el reprezintă un vast sistem de jonglerie mentală. In societatea noastră, cei care ştiu cel mai bine cum anume stau lucrurile sunt şi cei care văd cel mai puţin lumea aşa cum este ea în realitate. In general, cu cât înţelegerea este mai profundă, cu atât este şi prefăcătoria mai mare; cei mai inteligenţi sunt şi cei mai puţin normali. Un exemplu elocvent este faptul că isteria războinică sporeşte în intensitate pe măsura ascensiunii pe scara socială. Singurele care au faţă de război o atitudine aproape normală sunt popoarele supuse din teritoriile disputate. Pentru oamenii aceia, războiul nu este decât o calamitate neîntreruptă care îi mătură încoace şi încolo, ca un val tectonic. Lor le este complet indiferent cine anume câştigă; ei sunt conştienţi că schimbarea de stăpân înseamnă pur şi simplu că vor face aceleaşi munci ca şi mai înainte, pentru noii stăpâni, care nu-i vor trata, însă, cu nimic diferit faţă de ceilalţi. Cei pe care îi numim „proli” şi care sunt, totuşi, ceva mai favorizaţi nu sunt decât rareori conştienţi de existenţa războiului. Dacă este necesar, teama şi ura lor pot fi aţâţate până la paroxism, dar, dacă sunt lăsaţi în voia lor, sunt în stare să şi uite, pentru multă vreme, că ar ivea loc într-adevăr vreun război. Pe de altă parte, entuziasmul sincer faţă de război se regăseşte în rândurile Partidului - mai ales ale Partidului Interior. Cei care cred cel mai mult în cucerirea întregii lumi sunt tocmai cei care ştiu că ea este Practic imposibilă. Această alăturare a contra- cunoaştere şi ignoranţă, cinism şi fanatism - reprezintă una dintre dominantele societăţii oceanice. Ideologia oficială este plină de contradicţii, chiar şi acolo unde ele nu au nici o motivaţie practică. De exemplu, Partidul respinge şi atacă orice principiu pe care l-a susţinut la început mişcarea socialistă şi face acest lucru în numele socialismului. El propovăduieşte un dispreţ faţă de clasa muncitoare cum nu s-a mai văzut de secole întregi, dar îşi îmbracă membrii într-o uniformă care era, într-o vreme, specifică salahorilor şi tocmai de aceea a şi fost adoptată. El subminează în mod sistematic solidaritatea familiei, în schimb dă propriului său conducător un nume care se referă fără echivoc la sentimentul de loialitate familială. Până şi în denumirile celor patru Ministere care ne guvernează se vădeşte cu neru-şinare o voită inversare a lucrurilor: Ministerul Păcii se ocupă de război, Ministerul Adevărului de mistificări, Ministerul Iubirii de tortură, iar Ministerul Abundentei de înfometare. Toate aceste contradicţii nu sunt nici accidentale, nici rezultate dintr-o deja obişnuită făţărnicie: ele reprezintă exerciţii conştiente de dublugândit. Numai printr-o reconciliere a contradicţiilor poate fi păstrată, pe termen nedefinit, puterea. Vechea mişcare ciclică nici nu ar fi putut fi întreruptă în alt mod. Căci, dacă este vorba ca egalitatea între oameni să fie înlăturată o dată pentru totdeauna - adică, dacă este vorba ca grupul de Sus, cum l-am denumit, să rămână definitiv acolo unde se află în acest moment, atunci atitudinea mentală prevalentă trebuie să fie anormalul controlat.
Există, însă, o întrebare pe care am ignorat-o aproape de tot până acum, şi anume: de ce să fie înlăturată egalitatea între oameni? Presupunând că mecanismul procesului a fost descris corect, care este raţiunea acestui imens efort, perfect planificat, de a opri cursulistorieiîntr-un anume moment. Pe această cale ajungem la secretul central. Aşa cum am văzut, dogma Partidului, şi mai cu seamă aceea a Partidului Interior, se sprijină pe dublugândit. Dar, dincolo de ea, se află raţiunea iniţială, acel impuls niciodată pus sub semnul întrebării, care a dus, cel dintâi, la cucerirea puterii, aducând cu sine, mai apoi, dublugânditul, Poliţia Gândirii, starea neîntreruptă de război şi toate celelalte adjuvante obligatorii. Acea raţiune constă, de fapt, în...
Winston devine, deodată, conştient de liniştea din jurul lui, aşa cum îţi dai seama de un nou sunet. L-a întrerupt din citit senzaţia că Julia nu s-a mai mişcat de mult timp. Se uită la ea cum stă întinsă pe o coastă, cu sânii goi, cu obrazul aşezat pe palmă şi cu o buclă neagră atârnându-i peste ochi. Pieptul i se ridică şi se lasă în jos, mişcându-se încet, dar regulat.
- Julia. Nimic.
- Julia, ce faci, dormi?!
Nimic. Doarme. Winston închide cartea, o pune cu grijă pe jos, se întinde şi el lângă ea şi trage cuvertura peste amândoi.
Uite, vezi, se gândeşte, tot nu a apucat să afle secretul fundamental; cum, asta înţelege; nu înţelege, însă, de ce. Capitolul întâi, ca şi cel de-ai treilea, nu i-a spus, de fapt, nimic nou, ci doar i-a sistematizat puţin cunoştinţele pe care le-a acumulat singur în timp. Dar acum, că l-a citit, ştie mai bine ca înainte că nu este nebun. Nu înseamnă că eşti nebun dacă faci parte dintr-o minoritate, chiar şi dintr-o minoritate de un singur om. Există adevăr şi există neadevăr şi, dacă te ţii strâns de adevăr, chiar şi împotriva lumii întregi, nu înseamnă că eşti nebun. O rază roşiatică de la soarele care apune se strecoară pieziş pe fereastră şi cade pe pernă. Winston închide ochii. Lumina soarelui de pe faţa lui şi atingerea trupului catifelat al Juliei îi dau un sentiment plenar, reconfortant şi odihnitor. Este în siguranţă, totul este în regulă. Adoarme şoptindu-şi „normalitatea nu se judecă statistic”, cu sentimentul că în această observaţie se află o profundă înţelepciune.
Se trezeşte cu senzaţia că a dormit mult timp, dar ceasul cel demodat îi arată că nu este decât opt-treizeci, de fapt douăzeci-treizeci. Rămâne încă puţin culcat pe spate, pe urmă distinge obişnuita voce din fundul plămânilor care cântă în curtea din spate:
„N-a fost dăcât amăgire,
S-a zburat ca o zi dă-april’,
Dar o privire ş-un cuvânt şi visul ce-au născut,
Mi-au luat cu iele sufletul”.
Cum şi-a păstrat popularitatea cântecul ăsta prostesc! încă îl mai auzi pe la toate colţurile, în timp ce Cântecul pentru Ură a fost deja uitat. Julia se trezeşte şi ea de zgomot, se întinde cu voluptate şi se ridică din pat zicând:
- Mi-e foame. Hai să mai facem nişte cafea. Fir-ar al dracului, s-a stins soba şi apa s-a răcit. Ia sobiţa şi o zgâlţâie. Ia uite, s-a dus tot gazul.
- Cred că putem să cerem nişte gaz de la domnul Charrington.
- Chestia e că m-am uitat şi era plină. Stai să mă-mbrac, adaugă ea. Parcă s-a făcut mai frig.
Winston se ridică şi el din pat şi se îmbracă. Vocea cântă mai departe neobosită:
„Unii zic că-n timp pa toate le uiţi,
Zic c-orice durere-ţi trece,
Dar un zâmbet s-o lacrimă dup-atâţia ani
Tot îmi mai sfâşi-inima-a-a-a...”
Se apropie de fereastră, strângându-şi cureaua de la salopetă. Probabil că soarele a coborât în spatele caselor, pentru că nu mai luminează curtea. Dalele de piatră sunt ude, parcă ar fi fost spălate. Da, şi parcă şi cerul a fost spălat, fiindcă se vede printre coşurile de pe acoperişuri de un albastru mult prea palid şi proaspăt. Femeia merge ca întotdeauna de colo până colo, se suceşte şi se răsuceşte, cântă şi se opreşte din cântat, şi toate astea în timp ce agaţă scutec după scutec, parcă din ce în ce mai multe. Winston se întreabă dacă nu cumva femeia asta trăieşte din spălat pentru alţii, sau dacă, pur şi simplu, n-o fi sclava a vreo douăzeci-treizeci de nepoţei, după câte scutece spală întruna. Julia vine şi ea lângă el: se uită împreună, cu un fel de fascinaţie, la silueta butucănoasă din curtea interioară. Acum, când se uită la femeia de jos aflată în exerciţiul funcţiunii ei, cu braţele groase întinse către sârmă şi cu bucile solide, ca de iapă, ieşite în afară, pe Winston îl izbeşte, pentru prima dată, revelaţia faptului că este chiar frumoasă. Niciodată până acum nu şi-a imaginat că o femeie de cel puţin cincizeci de ani, ajunsă la dimensiuni monstruoase din cauza naşterilor, pe urmă întărită, înăsprită de muncă, până când şi firea i s-a abrutizat, ca un nap răscopt, ar putea fi frumoasă. Şi totuşi, aşa este şi, la urma urmelor, de ce nu? Trupul ei solid, fără nici o formă, ca un bloc de granit, şi pielea înroşită de atâta frecat, sunt, pentru un corp de fată, exact ce este măceaşa pentru trandafirul sălbatic. De ce să consideri fructul inferior florii?
- E frumoasă, murmură el.
- Are cel puţin un metru peste şolduri, şopteşte şi Julia.
- Ăsta-i felul ei de frumuseţe, zice Winston. îşi încolăceşte uşor braţul în jurul taliei suple a Juliei, care stă lipită de el de la şold până la genunchi. Din ei doi n-o să iasă nici un copil. Este singurul lucru pe care nu l-ar putea face niciodată. Numai prin cuvânt şi numai pe calea minţii poţi transmite secretul generaţiilor viitoare. Femeia de acolo, de jos, nu are minte, are doar braţe puternice, o inimă caldă şi un pântec mai mult decât roditor. Se întreabă în sinea lui cam câţi copii o fi adus pe lume femeia asta; nici cincisprezece n-ar fi prea mulţi. Şi-a avut şi ea momentul ei de înflorire, probabil vreun an de zile, când a fost frumoasă ca un trandafir sălbatic şi pe urmă s-a umflat ca un fruct fecundat şi s-a făcut solidă, roşie şi aspră şi viaţa a ajuns să nu mai însemne pentru ea nimic altceva decât spălat, frecat, cârpit, gătit, măturat, lustruit, cârpit, frecat, spălat - mai întâi pentru copii, apoi pentru nepoţi, treizeci de ani bătuţi pe muchie. Şi, după toţi anii ăştia, tot mai găseşte energie şi dispoziţie sufletească să cânte. Respectul de-a dreptul mistic pe care-l resimte faţă de ea se leagă, nu ştie nici el cum, de imaginea cerului palid, fără nori, care se întinde în spatele coşurilor de fum, până hăt, departe. Şi când te gândeşti că unul este cerul pentru toată lumea, din Eurasia, din Estasia şi din Oceania: sute sau mii de milioane de oameni ca femeia de jos, din curte, care habar nu au unii despre ceilalţi că există, oameni ţinuţi de-o parte şi de cealaltă a unor ziduri de ură şi minciuni şi totuşi exact la fel - oameni care nu au învăţat niciodată să gândească, dar care ţin depozitată în inimile, în pântecul şi în muşchii lor puterea care, într-o buna zi, va zdruncina lumea din temelii. Dacă exista vreo speranţă, ea stă, totuşi, în proli. Dar poate el să fie sigur că, atunci când o veni vremea lor, lumea construită de ei nu va fi, pentru unul ca el, ca Winston Smith, la fel de alienantă cum este astăzi lumea Partidului? Da, poate să fie sigur, pentru că aceea va fi, cel puţin, o lume normală. Acolo unde există egalitate, poate exista şi normalitate. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie să se întâmple, forţa să se transforme în conştiinţă. Prolii sunt nemuritori, de asta poţi fi convins uitându-te la femeia voinică de jos, din curtea interioară. Până la urmă, tot or să se trezească la realitate. Iar până atunci, chiar dacă ar fi să mai dureze încă o mie de ani, prolii vor supravieţui, în ciuda tuturor împotrivirilor, ca păsările, perpetuând, prin trupurile lor, acea vitalitate pe care Partidul nu o are şi nici nu o poate ucide.
- Ţi-aduci aminte, zice Winston, de sturzul ăla care ne-a cântat atunci, prima oară, la marginea pădurii?
- Nu ne cântă nouă, zice Julia. Cânta că-i făcea lui plăcere. Nici măcar pentru asta. Cânta si-atât.
Păsările cântă, prolii cântă, Partidul nu cântă. In toată lumea largă, la Londra, la New York, în Africa sau în Brazilia, în regiunile necunoscute şi interzise de dincolo de frontiere, pe străzile Parisului şi Berlinului, în satele de pe nesfârşitele câmpii ale Rusiei, în bazele din China şi Japonia - peste tot găseşti aceeaşi fiinţă solidă şi de neînvins, ajunsă monstruoasă din cauza corvezilor şi a naşterilor, care trudeşte din prima zi de viaţă şi până la moarte şi care totuşi cântă. Dintr-o asemenea burtă puternică trebuie să iasă, într-o bună zi, o rasă de fiinţe puternice. Tu, cel de astăzi, eşti dintre cei morţi; viitorul este al lor. Dar ai şi tu şansa de a face parte din acest viitor, dacă îţi perpetuezi mintea aşa cum ei îşi perpetuează trupul şi dacă transmiţi mai departe adevărul simplu devenit Doctrină secretă, că doi şi cu doi fac patru.
- Noi suntem cei morţi, zice Winston.
- Noi suntem cei morţi, răspunde Julia, ca un ecou conştiincios.
- Voi sunteţi cei morţi, zice o voce metalică în spatele lor. Ţâşnesc unul într-o parte, celălalt în partea opusă. Lui Winston i se pare deodată că are un sloi de gheaţă în burtă, nu maţe. Vede şi albul ochilor Juliei: s-a făcut de un gălbui-lăptos. Mai are încă, pe amândoi obrajii şi perfect vizibile, urmele de fard, ca şi cum nu ar avea legătură cu pielea de dedesubt.
- Voi sunteţi cei morţi, repetă vocea metalică.
- Era în spatele tabloului, şopteşte Julia.
- Era în spatele tabloului, o îngână vocea. Rămâneţi exact unde vă aflaţi. Nu faceţi nici o mişcare până nu vi se dă ordin.
A început! A început, în sfârşit! Nu pot face nimic altceva decât să se uite unul în ochii celuilalt. Să fugă şi să scape, să iasă din casă cât mai au timp - nici nu le trece prin cap aşa ceva. Este imposibil să nu asculte ordinele vocii metalice din perete. Se aude un clic, ca de zăvor dat înapoi, şi o pocnitură de geam spart. Tabloul cade pe jos, dând la iveală tele-ecranul din spate.
- Acuma ne şi văd, zice Julia.
- Acuma vă şi vedem, zice vocea. Treceţi în mijlocul camerei. Spate-n spate. Palmele la ceafa. Nu vă atingeţi.
Nu se ating, dar lui Winston i se pare că simte trupul Juliei, cum tremură. Sau poate este numai propriul lui tremur. Tot ce poate face este să-şi ţină dinţii încleştaţi, ca să nu-i clănţăne, dar genunchii deja nu-l mai ascultă. Se aude o tropăială de cizme la parter, şi înăuntru şi afară; curtea musteşte, probabil, de oameni. Cineva târăşte ceva pe pietre. Femeia s-a oprit brusc din cântat. Se aude ceva zăngănind prelung şi rostogolit, probabil ligheanul de spălat aruncat pe jos, Pe urmă un talmeş-balmeş de ţipete furioase, care se sfârşeşte cu un urlet de durere.
- Au înconjurat casa, zice Winston.
- Am înconjurat casa, îl îngână vocea. O aude pe Julia clănţănind din dinţi.
- Cred că putem să ne spunem adio, zice ea.
- Puteţi să vă spuneţi adio, încuviinţează vocea. Deodată, pe fir intră o voce cu totul diferită, subţire şi cultă, pe care Winston are impresia că a mai auzit-o cândva:
- Apropo, fiindcă tot suntem aici: „Haide, ţine-o lumânare, să te duci mai iute-n pat, / Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”!
Winston aude ceva ce cade peste pat, în spatele lui, şi se sparge. Tocmai a fost băgat pe fereastră capătul unei scări care a izbit în lemnul cercevelei. Cineva o să intre pe acolo. Şi pe scările interioare se aude tropăială de cizme. Camera se umple, după câteva clipe, de zdrahoni în uniforme negre, cu cizmele placate cu oţel şi înarmaţi cu bastoane.
I-a trecut tremuratul; până şi ochii abia dacă şi-i mai mişcă. Un singur lucru contează acum: să stea nemişcat, să stea nemişcat şi să nu le dea motiv să-l lovească ! Un individ cu un maxilar ca de boxer profesionist, în care gura pare a fi cel mult o fantă, se opreşte în faţa lui, legănându-şi meditativ bastonul între degetul mare şi arătător. îngrozitor este sentimentul de goliciune pe care-l ai stând cu mâinile la ceafă şi cu toată faţa şi corpul neapărate. Individul scoate vârful unei limbi albe şi-şi umezeşte locul unde ar trebui să aibă buze, pe urmă trece mai departe. Se aude o nouă bufnitură. Cineva a luat presse-papiers-u\ de sticlă de pe măsuţa rabatabilă şi l-a izbit de cămin, făcându-l ţăndări. Bucăţica de coral, o aşchie minusculă, roz ca un boboc de trandafir pe un tort, se rostogoleşte pe preş. Cât de mic este! -se gândeşte Winston, cât de mic! In spatele lui, aude un icnet şi o bufnitură şi ceva îl loveşte violent peste gleznă, dezechilibrându-l. Unul dintre gealaţi a izbit-o pe Julia cu pumnul în plexul solar, îndoind -o ca pe o ruletă de buzunar. Acum se zvârcoleşte pe jos, luptându-se să-şi recapete respiraţia. Winston nu îndrăzneşte să întoarcă ochii nici cu un milimetru, dar, din când în când, faţa Juliei, lividă şi gâfâitoare, intră în unghiul lui vizual. Chiar şi îngrozit cum este, parcă simte durerea ei în propriul lui trup, durerea ucigătoare care, totuşi, este mai puţin urgentă decât nevoia de a trage o gură de aer. Ştie cum este: o durere înspăimântătoare, o agonie pe care trebuie, totuşi, s-o amâni, pentru că, mai presus de orice, ai nevoie de aer. In cele din urmă, doi dintre indivizii îmbrăcaţi în negru o saltă de umeri şi de genunchi, ca pe un sac de cartofi, şi o scot din cameră, ca s-o ducă cine-ştie-unde. Winston îi zăreşte, pentru o clipă, faţa galbenă şi contorsionată, cu ochii închişi, pe care, culmea!, tot se mai distinge fardul din obraji, îşi dă seama că este pentru ultima oară când o vede.
Rămâne nemişcat ca un mort. Deocamdată nu l-a lovit nimeni. Prin minte încep să i se perinde, fără voia lui, gânduri absolut neinteresante, în condiţiile date. Se întreabă dacă l-or fi umflat şi pe domnul Charrington; se întreabă ce i-or fi făcut femeii din curte; îşi dă seama că-i vine rău de tot să urineze; ciudat, pentru că a făcut cu vreo două-trei ore în urmă. Zăreşte, însă, ceasul de pe cămin, care arată ora nouă, adică douăzeci şi unu. Parcă prea vine multă lumină de afara! n-ar trebui să se întunece pe la ora douăzeci-trei-zeci într-o seară de august? Nu cumva el şi Julia s-au înşelat şi au dormit toată noaptea, crezând că este ora douăzeci-treizeci, când, de fapt, zero-opt-treizeci a doua zi dimineaţa? Abandonează acest gând: ce mai contează?
Pe scări se aude un alt pas, mai uşor de astă dată. In cameră intră domnul Charrington. Purtarea zdrahonilor în uniforme negre devine brusc subordonată. Şi în aspectul domnului Charrington s-a schimbat ceva. Ochii lui cad pe cioburile presse-papiers-ului de sticlă.
- Adunaţi cioburile-alea, ordonă el tăios.
Unul dintre zdrahoni îngenunchează şi execută ordinul. Accentul specific prolilor a dispărut. Winston îşi dă seama, deodată, a cui voce a auzit-o acum câteva minute la tele-ecran, după vocea metalică de la început. Domnul Charrington este îmbrăcat tot cu jacheta veche de catifea, dar părul, pe care Winston i-l ţinea minte aproape alb, acum e negru. Nici ochelarii nu-i mai poartă pe nas. Domnul Charrington îi aruncă lui Winston o singură privire tăioasă, de parcă ar vrea să-i verifice identitatea, după care nu-l mai bagă în seamă. Da, îl recunoaşte, este tot el, dar parcă nu mai este acelaşi om. Stă mai drept şi parcă este şi mai mare. Faţa i-a suferit schimbări mărunte, dar transformarea este, totuşi, uriaşă. Sprâncenele negre le are mai puţin stufoase, ridurile au dispărut, întreaga linie a feţei parcă este alta; până şi nasul îi pare mai scurt. Are figura dură şi ageră a unui bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani. Winston îşi spune în sinea lui că uite, pentru prima oară în viaţă, vede, cu bună ştiinţă, un agent al Poliţiei Gândirii.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu