Amorurile unui Print (7)

Guillaume Apollinaire

Când cealaltă trăsură se încrucişa cu a noastră, junele îi arunca flori soţiei mele, Florence, care-1 privea cu amor şi-i arunca, la rândul ei, buchete de tuberoze.
La un ocol, enervată, ea îşi azvârli foarte tare bu­chetul, astfel că florile şi tulpinile lui, moi şi vâscoase, lăsară o pată pe veşmântul de flanelă al frumosului în­chipuit. Florence se scuză imediat şi, coborând fără jenă, se urcă în trăsura junelui.
Acesta era un bogat om din Nisa, ce făcuse avere de pe urma comerţului cu ulei de măsline pe care i-1 lăsase moştenire tatăl său.
Prospero, aşa se numea tânărul, o primi pe soţia mea fără jenă, iar la terminarea bătăii cu flori trăsura lui luă premiul întâi, iar a mea, pe-al doilea. Orchestra cân­ta. O văzui pe soţia mea înălţând flamura câştigată de rivalul meu, pe care ea îl săruta cu foc.

Seara, îşi dori să ia masa împreună cu mine şi cu Prospero, pe care-1 aduse în vila noastră. Noaptea era fără seamăn de frumoasă, dar eu sufeream.
în dormitor, soţia mea ne puse pe amândoi să in­trăm o dată, eu întristat de moarte, iar Prospero foarte uimit şi un pic stingher de norocul je dăduse peste el.
Florence îmi arătă un fotoliu şi-mi spuse:
— Vei asista acum la o ^cţie de voluptate; încearcă să tragi şi tu nişte foloase dui asta.
Apoi îi spuse lui rrospero s-o dezbrace; ceea ce acesta şi făcu, şi nu fard o anumită graţie.
Florence era încântătoare. Carnea ei tare, şi ceva mai grasă decât ai fi crezut, tremura în mâinile nisar-dului. Se dezbr? „ă şi el, iar mădularul lui era deja încor­dat. Băgai de seamă cu plăcere că nu-1 avea deloc mai gros ca al rr ju. Ba chiar era ceva mai mic şi mai ascuţit. Era, în de mitiv, un adevărat instrument de dezvirginat. Şi unul 'i celălalt erau încântători; ea, coafată frumos, cu ochii sclipind de poftă, şi trandafirie, în cămăşuţa ei de dantelă.
Prospero îi mozoli sânii, care se aţineau ca nişte colombe ce gânguresc şi, petrecându-şi o mână pe sub cămaşă, o excită puţin, în timp ce ea se distra cu mădu­larul, pe care-1 săruta şi căruia îi dădea apoi drumul, lăsându-1 să se lovească de burta junelui. Iar eu plân­geam în fotoliu. Deodată, Prospero o luă pe soţia mea în braţe şi-i săltă cămăşuţa la spate; frumosul ei şezut dur­duliu mi se dezvălui tot numai gropiţe.
Prospero începu apoi s-o atingă peste fese, în vreme ce ea râdea, iar pe bucile ei trandafirii şi crinii înfloreau de-a valma. Curând, ea deveni serioasă şi-i spuse:
— Ia-mă, acum.
El o duse în braţe până la pat, iar eu auzii apoi ţipătul de durere pe care-1 scoase soţia mea atunci când himenul ei sfâşiat lăsa cale liberă membrului care-1 în­vinsese.
Pe mine, care suspinam, nici nu mă mai băgau în seamă; găsindu-mi totuşi plăcerea în însăşi durerea mea şi nemaiputând suporta, îmi scosei în curând membrul şi mă frecai în cinstea lor.
Ei se împreunară astfel de vreo zece ori. Apoi, ca şi cum ar fi observat că mai sunt şi eu pe-acolo, soţia mea îmi spuse:
— Vino să vezi, scumpul meu soţ, ce treabă bună a făcut Prospero.
Mă apropiai atunci de pat, cu scula ridicată, iar soţia mea, văzând că membrul meu e mai gros decât al lui Prospero, îşi manifestă faţă de acesta un mare dispreţ. Ea mă masturba spunând:
— Prospero, scula ta nu face două parale, căci cea a soţului meu, care e-un idiot, e mult mai groasă decât a ta. M-ai înşelat, iar soţul meu o să mă răzbune. Andre, îmi spuse ea, biciuieşte-1 pe omul ăsta până la sânge.
Mă repezii la el şi, apucând biciul, ce se găsea pe noptieră, un bici pentru câine, îl cravaşai cu toată pute­rea pe care mi-o dădea gelozia. îl biciuii mult şi bine. Eram mai zdravăn decât el şi până la urmă soţiei mele i se făcu milă. îi ceru să se îmbrace şi-1 trimise la plimbare cu un adio definitiv.
O dată plecat, crezui că şi necazurile mele luaseră sfârşit. Dar, vai!, ea îmi spuse:
— Andre, dă-mi scula ta.
Mă masturba, dar nu-mi permise s-o ating. După care îşi strigă câinele, un frumos danez, pe care-1 mas­turba câteva momente. Când sfredelul lui ascuţit se găsi în erecţie, îl făcu pe animal să se urce pe.ea, poruncin-du-mi să-i dau o mână de ajutor javrei, care gâfâia de plăcere, cu limba scoasă.
Simţii atunci o suferinţă atât de mare încât îmi pierdui cunoştinţa, ejaculând. Când îmi revenii, Florence mă striga în disperare. Vergeaua câinelui nu mai voia să iasă din gaura atât de proaspătă dintre picioarele ei. De o jumătate de oră, amândoi, şi femeia şi bestia, se chinuiau zadarnic să se deznoade. O umflătură ca un nod reţinea aia câinelui danez în vaginul cel dulce şi strâmt al muierii mele. Mă folosii de puţină apă rece, ceea ce le permise în scurt timp sâ-şi recapete independenţa. Din ziua aceea, soţiei mele îi trecu nebunescul chef să facă amor cu un câine. Şi, ca să mă recompenseze, îmi mai făcu puţină labă, după care mă trimise să mă culc singur în camera mea.
A doua zi pe seară, o rugai pe soţia mea să mă lase să-mi îndeplinesc datoriile mele de soţ.
— Te ador, îi spuneam eu, şi nimeni nu te iubeşte ca mine, sunt sclavul tău. Poţi face orice din mine.
Iar ea era goală şi delicioasă. Pletele i se răspân­diseră pe pat, fragii sânilor ei mă aţâţau, iar eu plângeam, îmi scosese membrul şi mă masturba încetişor, cu nişte mişcări foarte lente. Tocmai atunci sună la uşă tânăra cameristă, pe care şi-o luase la Nisa şi care îşi făcu apariţia îmbrăcată numai în cămaşa de noapte. Soţia mea mă obligă să-mi reiau locul din fotoliu şi asistai la îmbrăţişările amoroase ale celor două lesbiene care, tremurând, ajunseră la orgasm, gâfâind şi făcând spume la gură. Apoi se gâdilară, se masturbară una pe coapsa celeilalte, iar eu priveam fundul tinerei Ninette, mare şi ţeapăn, cum se saltă deasupra soţiei mele, ce avea ochii înceţoşaţi de plăcere.
Incercai să mă apropii de ele, dar Florence şi Ninette îşi râseră de mine şi mă masturbară, după care se cufundară din nou în plăcerile lor contra naturii.
A doua zi, soţia mea n-o mai chemă pe Ninette şi fu rândul unui ofiţer de la vânători de munte să mă facă să sufăr. Membrul lui era enorm şi negricios. Iar el era un bădăran, mă insulta şi mă plesnea.
După ce-o avu pe soţia mea, îmi ordonă să mă apropii de pat şi, apucând biciul câinelui, îmi arse câteva peste faţă cu el. Scosei un strigăt de durere. Vai! Un ho­hot de râs al soţiei mele mă făcu să regăsesc acea voluptate amară pe care o cunoscusem deja.
Mă lăsai dezbrăcat de acel crud soldat, care avea nevoie să biciuiască pe cineva ca să se excite.
Când mă găsii gol, munteanul meu mă insultă, mă făcu încornorat, cornut, animal cu coarne şi, ridicând cravaşa, o lăsă pe spinarea mea, primele lovituri fiind şi cele mai crude. Văzând însă că soţiei mele îi făcea plăcere să mă vadă suferind, plăcerea ei deveni şi a mea. Eu în­sumi îmi aflai plăcerea în suferinţă.
Fiecare lovitură ce se abătea peste fesele mele era pentru mine ca un fel de plăcere ceva mai violentă. Prima usturime se preschimbă în curând într-o delicioasă gâdilătură, care-mi săltă organul. Nu trecu mult şi lovitu­rile îmi sfâşiară pielea, iar sângele care ţâşnea din bucile mele mă încălzea într-un mod ciudat. Şi lucrul ăsta îmi spori şi mai mult plăcerea.
Degetul muierii mele se mişca într-un anume fel prin blăniţa care-i împodobea intrarea. Cu cealaltă mână îl manipula pe călăul meu. Loviturile se înteţiră deodată, iar eu simţii că pentru mine momentul spasmului era foarte aproape. Mintea mea fu cuprinsă atunci de un soi de entuziasm; martirii, cu care Biserica se făleşte, trebuie să fi cunoscut şi ei asemenea clipe.
Mă ridicai plin de sânge, cu membrul în erecţie, şi mă repezii asupra femeii mele.
Nici ea şi nici amantul ei nu fură în stare să mă mai oprească. Mă prăbuşii în braţele soţiei mele, iar membrul meu de-abia dacă atinse adorata-i blăniţă şi se şi goli, iar eu scosei nişte strigăte înfiorătoare.
Dar, imediat, după asta, munteanul mă smulse de la postul unde mă găseam; muierea mea, care parcă tur­base, îi spuse că trebuie neapărat să mă pedepsească.
Şi luă nişte ace, pe care mi le înfipse în carne, unul câte unul, cu o mare plăcere. Din cauza, durerilor, urlam îngrozitor. Oricărui om i s-ar fi făcut milă de halul în care mă găseam. Numai nedemnei mele soţii nu, căci se culcă pe patul cel înroşit de sânge şi, depărtându-şi picioarele, îşi trase amantul de enormul lui membru de măgar, după care, dezvelindu-şi singură intrarea, şi-1 înfipse până la rădăcină, în vreme ce amantul o muşca de ţâţe, iar eu mă tăvăleam pe jos, ca un nebun, făcând ca acele să pătrundă şi mai adânc în carnea mea.

Mă deşteptai în braţele drăguţei Ninette, care stătea aşezată pe vine şi-mi smulgea acele. Din camera alătu­rată, o auzii pe soţia mea ocărând şi ţipând de plăcere, în braţele ofiţerului. Durerea acelor, pe care mi le scotea Ninette, şi cea pe care mi-o cauza frenetica plăcere a fe­meii mele mă făcură să mă excit cumplit.
Ninette, aşa cum am mai spus, stătea aşezată pe pântecele meu, pe vine; întinzând o mână, o apucai de blăniţă şi pipăindu-i deschizătura, simţii că se umezise.
Dar, vai!, chiar în clipa aceea uşa se deschise şi in­tră un monstru de botcha, adică un fel de ajutor de zidar piemontez.
Acesta era amantul Ninettei şi era teribil de furios. El ridică fustele metresei sale şi se apucă s-o bată la fund, sub ochii mei. Apoi îşi scoase cureaua şi-o bătu şi cu ea. Iar ea striga:
— N-am făcut deloc amor cu stăpânul.
— Şi-atunci de ce te ţinea aşa de păr?
Ninette se apăra în zadar. Fundul ei mare de bru­netă sălta sub loviturile acelei bucăţi de piele, care şuiera şi despica aerul ca un şarpe în zbor. în curând, spatele ei se încinse de-a binelea. Trebuie că nici ei nu-i displăceau astfel de pedepse, căci nu trecu mult şi se întoarse şi apucându-şi amantul de prohab, îi trase nădragii în jos şi-i scoase afară o măciucă şi nişte fudulii ce trăgeau pe puţin trei kile.
Porcul, excitat ca un mojic, se culcă peste Ninette, care-şi încolăci picioarele ei fine şi nervoase în jurul şale­lor lui. Iar eu văzui cum făcăleţul acela gros intră în vagi­nul care-1 înghiţi, ca pe-o pastilă, şi-1 scoase înapoi, ca pe-un piston. Plăcerile lor se prelungiră destul de mult, iar ţipetele lor se amestecară cu cele ale femeii mele.
Când îşi isprăvi treaba, botcha, care se făcuse roşu la faţă, se ridică şi văzând că mă masturbam, mă insultă, după care, apucând din nou cureaua, începu să mă lovească pe unde se nimerea. Bucata aceea de piele îmi făcea teribil de rău, căci mă simţeam foarte slăbit şi nu mai aveam destulă putere ca să mai simt plăcerea. Cata­rama intra nemiloasă în carnea mea. Atunci ţipai:
— îndurare!...
Dar în acel moment, femeia mea intră împreună cu amantul ei şi, cum tot atunci pe sub ferestrele vilei noastre o flaşnetă începuse să cânte un vals, cele două cupluri dezmăţate se apucară să danseze pe trupul meu, zdrobindu-mi boaşele şi nasul şi făcându-mă să sângerez peste tot.
Căzui bolnav la pat. Dar avui şi eu partea mea de răzbunare, căci botcha se prăbuşi de pe o schelă şi-şi turti ţeasta, iar ofiţerul de vânători de munte, insultân-du-şi un camarad, fu ucis în duel de către acesta.
Un ordin al Maiestăţii sale mă chemă la datorie în Extremul Orient, iar eu îmi părăsii femeia care continuă şi-n ziua de azi să mă înşele.
Aşa se sfârşi povestea lui Kataş. Istoria lui îi aţâ­ţase pe Mony şi pe infirmiera poloneză ce intrase mai spre sfârşitul ei şi care-o ascultase cu o plăcere abia stăpânită.
Prinţul şi infirmiera se repeziră asupra nefericitului rănit, îl dezveliră şi punând mâna pe beţele unor drapele ruseşti capturate în ultima bătălie şi care acum se gă­seau aruncate pe jos, se apucară să-1 lovească cu ele pe amărâtul a cărui spinare sălta sub lovituri. Şi acesta deli­ra:
— O, iubita mea Florence, nu-i aşa că tot divina ta mână e cea care mă loveşte acum? Mă exciţi atât de mult încât... Să nu uiţi să mă freci... O, ce bine e! Mă loveşti prea tare peste umeri... Şi lovitura asta m~a făcut să-mi dea sângele!... Curge... pentru tine curge... soţia mea... turturica mea... dulcea mea musculiţă...
Târfa de infirmieră lovea mai abitir ca niciodată. Dosul nefericitului se ridica, livid şi pătat pe alocuri de-un sânge apos. Lui Mony i se strânse inima, îşi dădu seama de cruzimea sa şi toată furia lui se abătu atunci asupra nedemnei infirmiere. îi săltă fustele şi începu s-o lovească. Ea căzu la' pământ, mişcându-şi în fel şi chip crupa ei de târfă, pe care-o aluniţă o făcea şi mai atrăgătoare.

O lovea din toate puterile şi sângele ţâşnea din car­nea ei satinată, în timp ce se răsucea urlând îndrăcit. Apoi, băţul lui Mony se abătu asupra pântecelui ei, făcând un zgomot înăbuşit. Şi-n acel moment, având o inspiraţie genială, acesta ridică de jos şi celălalt băţ, pe care îl lăsase infirmiera, şi se porni să bată darabana pe burta dezgolită a polonezei. Ta-urile se succedau râ­urilor cu o repeziciune ameţitoare şi nici chiar micuţul Bara, de glorioasă amintire, nu dăduse mai bine semna­lul de atac pe podul Arcole.
în cele din urmă, pântecele plesni, însă Mony bătea în continuare toba, în timp ce soldaţii japonezi, aflaţi în afara infirmeriei, se strângeau, care de pe unde se găsea, crezându-se chemaţi la arme. Gorniştii sunară şi ei alar­ma în tabără. Regimentele se strânseseră din tot locul, ceea ce nu fu deloc rău, căci ruşii trecuseră la ofensivă şi înaintau înspre tabăra japoneză. Fără bătaia de tobă a prinţului Vibescu, tabăra japoneză ar fi fost cucerită. De altfel, aceasta fu şi victoria decisivă a niponilor. Şi ea i se datorează unui român sadic.
Deodată, în sală intrară câteva infirmiere care adu­ceau nişte răniţi. Ele îl văzură pe prinţ bătând peste burta crăpată a polonezei. Văzură şi rănitul, însângerat şi gol, de pe pat.
Şi se aruncară toate deodată asupra prinţului, îl legară şi-1 duseră de-acolo.
Un consiliu de război îl condamnă la moarte prin flagelare şi nimic nu-i mai putu clinti din hotărârea lor pe judecătorii japonezi. Nici măcar cererea de graţiere trimi­să de Mikado nu avu mai mulţi sorţi de izbândă.
Curajos cum era, prinţul Vibescu se resemna şi se pregăti să moară, ca un adevărat hospodar ereditar din România.
Veni şi ziua execuţiei; prinţul Vibescu se împărtăşi, se griji, îşi făcu testamentul şi le scrise părin­ţilor, într-o zi, i se aduse în celulă o fetiţă de doisprezece ani. Prinţul se miră de această favoare şi, sim-ţindu-se nesupravegheat, începu s-o pipăie.
Fetiţa era încântătoare şi-i spuse, pe româneşte, că era de fe­lul ei din Bucureşti şi că fusese luată prizonieră de japonezi din ariergarda armatei ruse, unde pă­rinţii ei făceau un fel de negoţ.
Prezenţa ei în „vizuina" prin­ţului se datora faptului că, la pro­punerea japonezilor, acceptase să fie deflorată de un român condam­nat la moarte.
Mony îi ridică fustele şi-i mo­zoli sexul ei mic şi rotunjit, pe care încă nu crescuse puful, apoi o pălmui uşor la fund, în timp ce fetiţa îl masturba cu buzele ei cu­rate şi cu degetele subţiri ale mâi­nilor. După aceea, prinţul îşi vârî vârful sculei între picioarele de co­pil ale micuţei românce, pe care, la întâia încercare, nu izbuti s-o pe­netreze, deşi ea îl seconda din toate puterile sale, săltându-se în fund şi oferindu-i prin­ţului, spre sărutare, sânii mici şi rotunzi ca nişte man­darine. Pe el îl apucară atunci toate năbădăile şi falnicul său meştreleu o pătrunse, în sfârşit, pe fetiţă, stricându-i întocmirea ei de fată mare şi făcând să curgă, din trupul ei, sânge nevinovat-
După asta, Mony se ridică şi, întrucât nu mai spera să i se facă dreptate, o strânse pe fetiţă de gât, după ce, mai întâi, îi scoase ochii, în îngrozitoarele ei zbierete.
Alarmaţi, soldaţii japonezi îl scoaseră din celulă. Un herald îi citi sentinţa în curtea închisorii, care nu era alt­ceva decât o veche pagodă chinezească de o minunată arhitectură.
Sentinţa era scurtă: condamnatul urma să pri­mească o lovitură de nuia de la fiecare dintre soldaţii ce alcătuiau armata japoneză cantonată în acel loc. Iar această armată se compunea din unsprezece mii de oa­meni.
Şi, pe când heraldul citea, prinţul îşi rememora agi­tata lui viaţă. Femeile din Bucureşti, viceconsulul Serbiei, Parisul, crima din vagonul de dormit, micuţa japoneză de la Port-Arthur, toate i se perindară atunci prin minte.
Dintre toate, un fapt anume căpătă contur. îşi adu­se aminte de bulevardul Malesherbes; Culculine, într-o rochiţă primâvăratică, se îndrepta spre Madeleine, iar el, Mony, îi spunea:
— Dacă nu voi face amor de douăzeci de ori la rând, unsprezece jmii de fecioare sau unsprezece mii de nuiele să fie osânda mea.
Amor nu făcuse de douăzeci de ori la rând, aşa că venise şi ziua în care unsprezece mii de vergele aveau să-i fie pedeapsa.
Până aici ajunsese cu reveria, când soldaţii îl rea­duseră la realitate şi-1 conduseră dinaintea călăilor săi.
Unsprezece mii de japonezi erau aranjaţi pe două rânduri, faţă în faţă. Fiecare avea în mână o nuia foarte elastică. Mony fu despuiat de veşminte, apoi trebui s-o apuce pe acea crudă cale mărginită de călăi. Primele lo­vituri abia dacă-1 făcură să tresară. Acestea cădeau pe o piele satinată, lăsându-i nişte semne de-un roşu închis. Suportă cu stoicism prima mie de lovituri, apoi se pră­buşi la pământ, plin de sânge şi cu membrul în erecţie.
Il aşezară atunci pe-o năsălie şi lugubra pro­cesiune, scandată de loviturile seci ale betelor ce loveau într-o carne umflată şi plină de sânge, îşi continuă mer­sul, în scurtă vreme, membrul lui nu-şi mai putu stăvili jetul de spermă şi, ridicându-se de mai multe ori, îşi scuipă lichidul cel albicios în faţa soldaţilor, care loviră atunci cu şi mai multă vlagă în rămăşiţa aceea de om.
La cea de a doua mie de lovituri, Mony îşi dădu du­hul. Soarele strălucea. Iar ciripitul păsărelelor manciu-riene făcea ca acea mândră dimineaţă să fie şi mai plină de voie bună. Sentinţa îşi urmă totuşi cursul şi ultimii soldaţi loviră cu nuiaua într-o rămăşiţă informă. Un fel de tocătură pentru cârnaţi, din care nu se mai putea dis­tinge nimic, în afară de faţă, care-i fusese cruţată, şi de ochii lui acum sticloşi, larg deschişi, ce păreau să con­temple divina maiestate a împărăţiei de dincolo.
In acel moment, prin apropiere trecu un convoi de prizonieri ruşi. Li se ordonă să se oprească, pentru a-i înfricoşa, astfel, pe moscoviţi.
Şi, atunci, se auzi un strigăt, urmat, imediat, de alte două. Trei prizonieri se desprinseră din grup şi, cum nu erau deloc puşi în lanţuri, se îngrămădiră asupra ce­lui supliciat şi care, chiar în acea clipă, ispăşea cea de-a unsprezecea mie lovitură de nuia. Aceştia se aruncară în genunchi şi, plângând, sărutară cu devoţiune capul în­sângerat al lui Mony. Abia mai târziu, soldaţii japonezi, ce fuseseră surprinşi de această scenă impresionantă, îşi dădură seama că, de fapt, numai unul dintre prizonieri era bărbat, şi încă unul cât un munte, iar ceilalţi, înso­ţitorii săi, doar nişte femei drăguţe şi încă tinere, deghi­zate în soldaţi. într-adevăr, cei trei erau Cornaboeux, Culculine şi Alexine şi căzuseră în mâinile japonezilor imediat după înfrângerea armatei ruse.
Mai întâi, japonezii le respectară durerea, apoi, aţâţaţi şi de prezenţa celor două femei, se apucară să-i tachineze. Cornaboeux fu lăsat să rămână în genunchi lângă cadavrul stăpânului său, iar Culculinei şi Alexinei li se dădură nădragii jos, cu toată împotrivirea lor.
Frumoasele lor poponeţuri albe şi săltăreţe, de pa-rizience bine făcute, se arătară în curând privirilor uimite ale soldaţilor. Aceştia se apucară să biciuiască uşor, şi fără mânie, acele încântătoare dosuri ce se mişcau ca nişte luni bezmetice, iar când fetele dădeau să se ridice, li se puteau zări, pe dedesubt, perii zburliţi ai pisicuţelor.
Loviturile şfichiuiau prin aer şi, căzând pe un loc neted şi nu foarte tare, însemnau pentru o clipă găoazele grase şi tari ale pariziencelor; şi, imediat după aceea, semnele se ştergeau, pentru a se reface, iar şi iar, acolo unde nuiaua cădea din nou.
Când socotiră că sunt îndeajuns de excitate, doi ofiţeri japonezi le duseră cu ei într-un adăpost şi le cotârciră de vreo zece ori la rând, ca nişte stătuţi ce se aflau.
Acei ofiţeri japonezi erau nişte gentilomi de neam mare. Făcuseră spionaj în Franţa şi cunoşteau bine Pari­sul. Culculine şi Alexine nu avură nevoie să se ostenească prea mult pentru a obţine de la ei trupul de­functului Vibescu, pe care-1 făcură să treacă drept un verişor de-al lor, iar ele se prezentară ca fiind surori.
Printre prizonieri se afla şi un ziarist francez, co­respondent de război al unui ziar de provincie. Inainte de război, acesta fusese sculptor, nu chiar netalentat, şi se numea Genmolay. Culculine se duse să-1 caute pentru a-1 ruga să sculpteze un monument care să fie demn de me­moria prinţului Vibescu.
Singura slăbiciune a lui Genmolay era flagelarea. Şi, în consecinţă, nu-i ceru Culculinei altceva decât să-1 lase s-o biciuiască. Ea acceptă această condiţie şi, la ora fixată, veni împreună cu Alexine şi Cornaboeux. Cele do­uă femei şi cei doi bărbaţi se lăsară în pielea goală. Alexi­ne şi Culculine se culcară pe-un pat, cu capul în jos şi cu fundu-n sus, şi cei doi robuşti francezi, înarmaţi cu nu­iele, se puseră să le lovească, în aşa fel încât mai toate loviturile să cadă pe dunga fundului sau pe cea a sexelor care, din cauza poziţiei, ieşeau de minune în evidenţă. Cei doi loveau, excitându-se reciproc, în vreme ce femeile suportau martiriul, gândindu-se la monumentul lui Mony, un monument pe măsura celui care a fost iubitul lor, prinţul bucureştean Mony Vibescu, iar acest gând, cu adevărat nobil şi măreţ, le susţinu moralul până la capătul acelei neobişnuite încercări.
Apoi, Genmolay şi Cornaboeux se aşezară lângă ele şi le lăsară să le sleiască mătărângile mari şi pline de se­vă, continuând să lovească dosurile tremurânde ale celor două frumoase fete.
A doua zi, Genmolay se apucă de lucru. Şi, nu peste multă vreme, duse la bun sfârşit un uimitor monu­ment funerar care-ţi lua ochii. Statuia ecvestră a prin­ţului Mony era amplasată pe un soclu enorm. Iar pe so­clu, basoreliefurile înfăţişau acţiunile pline de strălucire ale prinţului. Putea fi văzut, dintr-o parte, părăsind într-un balon Port-Arthur-ul asediat, iar din cealaltă, era reprezentat ca un protector al artelor pe care le studiase, nu demult, la Paris.
Călătorul care străbate câmpia manciuriană dintre Mukden şi Dalny zăreşte deodată, nu departe de un câmp de bătălie încă presărat cu oseminte, un impunător mor­mânt din marmură albă. Chinezii, care-şi muncesc ogo­rul din apropiere, îi arată tot respectul cuvenit, iar o ma­mă manciuriană, ca răspuns la întrebările puse de copi­lul ei, zice:
— A fost un cavaler uriaş, care-a apărat Manciuria împotriva diavolilor occidentali şi-a celor din Răsărit.
De cele mai multe ori însă, călătorul se adresează paznicului de la bariera transmanciurianului. Paznicul acesteia e un japonez cu ochii bridaţi, îmbrăcat ca un slujbaş de la P.-L.-M. Iar acesta răspunde cu modestie:
— A fost un tambur major care-a hotărât soarta bă­tăliei de la Mukden.
Călătorul, care ţine să se informeze cât mai exact cu putinţă, trebuie să se apropie de statuie şi să citească, fără a bănui că va rămâne multă vreme îngândurat, enigmaticele versuri gravate pe soclu:
Aici se odihneşte prinţul Vibescu,
Singurul ibovnic al celor unsprezece mii de vergele,
Nu încape îndoială, mult mai bine ar fi fost,
trecătorule, Să fi deflorat unsprezece mii de vergine.

SFIRSIT