Amorurile unui Print (6)

Guillaume Apollinaire

In curând, în partea de jos a şalelor, deasupra bucilor, apăru distinctiv cuvântul: târfă.
Cei de faţă îl aplaudară cu putere, în timp ce ţipetele nemţoaicei deveneau tot mai răguşite. La fiecare lovitură pe care-o primea, fundul ei se mişca o clipă şi apoi se ridica iar, cu bucile strânse, ce se desfăceau imediat după aceea; atunci se puteau zări cele două intrări: şi borta din dos, şi cea din faţă, căscată şi umedă.
Incetul cu încetul, ea păru să se deprindă cu loviturile. La fiecare izbitură a nuielei, spatele zvâcnea moale, bucile i se desfăceau, iar sexul i se căsca în voie, ca şi cum ar fi fost traversat de o neaşteptată plăcere.

Şi, nu peste multă vreme, căzu jos, aproape sufocată de plăcere, iar în acel moment Mony puse stavilă mâinii tătarului.
Ii dădu din nou cnutul şi bărbatul, foarte excitat, înnebunit de dorinţă, se apucă să lovească cu acea crudă armă spatele nemţoaicei. Fiecare lovitură îi lăsa mai multe urme adânci şi însângerate, căci tătarul, în loc să ridice cnutul, după ce-1 lăsa să cadă, îl trăgea spre el, în aşa fel încât plumbii acestuia târau în urma lor fâşii de piele şi carne ce cădeau peste tot, stropind cu sânge uniformele trupeţilor.
Nemţoaica nu mai simţea acum durerea, se răsucea toată, se încovoia şi gâfâia de plăcere. Faţa i se făcuse roşie şi-i curgeau balele când Mony îi porunci tătarului să înceteze; urmele cuvântului târfă dispăruseră, căci spatele ei nu mai era decât o rană.
Tătarul stătea ţeapăn, cu cnutul plin de sânge în mână; şi părea că nu aşteaptă decât o încuviinţare, însă Mony, se uită la el cu un aer dispreţuitor:
— Ai început bine, dar ai sfârşit-o prost. Lucrarea ta e detestabilă. Ai lovit ca un analfabet. Soldaţi, duceţi-o pe femeia asta şi aduceţi-mi pe una din suratele ei în cortul care se zăreşte în faţă şi care e gol. Iar eu o să mă socotesc cu acest mizerabil de tătar.
Le spuse soldaţilor să plece, iar câţiva din ei s-o care şi pe nemţoaică de-acolo, iar el rămase numai cu condamnatul sub acelaşi acoperiş.
Şi începu să-1 lovească din toate puterile cu cele două nuiele. Excitat şi de spectacolul pe care îl avusese nu demult sub ochi şi al cărui protagonist fusese, tătarul nu-şi mai putu stăpâni prea mult sămânţa care-i clocotea în boaşe. In urma loviturilor pe care i le trântea Mony, membrul lui se întări, iar sperma care ţâşni se zdrobi de îndată de peretele de pânză al cortului.
In acel moment, fu adusă cealaltă femeie. Aceasta era "numai în cămaşă de noapte, căci fusese surprinsă adormită. Pe faţă i se citeau stupoarea şi o spaimă adâncă. Era mută din născare, iar din gâtlejul ei nu ieşeau decât nişte sunete răguşite, nearticulate.

Şi era o fată frumoasă, de felul ei din Suedia. Ca fiică a directorului braseriei, se măritase cu un danez cu care tatăl ei era asociat. Cu patru luni în urmă născuse şi alăpta singură copilul. Ca vârstă, să tot fi avut cam la vreo douăzeci şi patru de ani. Sânii ei plini de lapte - căci era bună de piept - îi bombau cămaşa.
De îndată ce o văzu, Mony le spuse soldaţilor care-o aduseseră să-şi vadă de-ale lor, iar el îi ridică poalele cămăşii. Coapsele groase ale suedezei păreau nişte trun­chiuri de coloană, blăniţa îi era aurie şi părul frumos cârlionţat. Mony îi ordonă tătarului s-o atingă cu nuiaua, timp în care el avea s-o umezească puţin. Loviturile plouau peste braţele frumoasei femei mute, iar gura prinţului savura licoarea amoroasă pe care o distila acel sex boreal.
Apoi se întinse gol pe pat, nu înainte de a-i scoate cămaşa femeii care se afla în călduri. Aceasta se plasă deasupra lui şi scula intră adânc între coapsele ei de-o orbitoare strălucire. Fundul ei masiv şi tare se ridica în cadenţă. Prinţul îi luă o ţâţă în gură şi începu să sugă nişte lapte ce se dovedi a fi delicios.
Tătarul nu rămase nici el inactiv şi, făcându-şi nu­iaua să şuiere, dădea lovitură după lovitură lascivului mapamond al mutei, stârnindu-i astfel şi mai mult plăcerea. Lovea ca un apucat, vărgând acel poponeţ sublim, învineţindu-i fără pic de respect frumoşii ei umeri, albi şi graşi, şi lăsându-i şergi pe spinare. Mony, care muncise din greu, nu reuşea să-i dea de capăt, iar muta, excitată de nuia, cunoscu de cincisprezece ori la r*ând plăcerea, timp în care el încă mai gonea s-o ajungă.
Atunci se ridică în picioare şi, văzându-1 pe tătar într-un asemenea hal de erecţie, îi ordonă s-o ia pe la spate pe frumoasa şi nesăţioasa doică şi, apucând el însuşi cnutul în mână, însângera dosul soldatului, care juisa scoţând nişte urlete de groază.
Cu toate astea, tătarul nu voia să-şi părăsească nicidecum postul. Suportând cu stoicism loviturile pe ca­re i le provoca acel bici teribil, el scotocea neobosit prin adăpostul amoros în care se cuibărise. Şi îşi depuse acolo de cinci ori la rând ofranda lui cea fierbinte. Apoi, rămase nemişcat deasupra femeii, pe care încă o mai treceau fiori de voluptate.

Ocărându-1, prinţul îşi aprinse o ţigară şi, după aceea, arse cu jarul ei, în mai multe locuri, pielea de pe umerii tătarului. Apoi îi puse un chibrit aprins, drept sub fudulii, iar arsura avu darul să-i reanime membrul cel neobosit. Şi tătarul se lansă într-o nouă descărcare. Mony luă iarăşi cnutul şi lovi cu el din toate puterile cele două trupuri împreunate: al tătarului şi al mutei. Sângele ţâşnea, iar loviturile cădeau făcând trosc. Mony înjura franţuzeşte, româneşte şi ruseşte. Tătarul era în culmea plăcerii, iar prin ochii săi trecu şi-o privire de ură faţă de Mony. Cunoştea limbajul muţilor, aşa că, ducându-şi o mână pe dinaintea feţei tovarăşei sale, îi făcu nişte semne pe care ea le înţelese prea bine.
Spre sfârşitul acestei partide de plăcere, lui Mony i se năzări o nouă fantezie: îşi apropie ţigara de sfârcul umed al mutei. O picătură de lapte, care-i perla gurguiul alungit, căzu peste ea şi-o stinse, dar femeia scoase un răcnet de groază, şi-n acelaşi moment se umezi toată.
Şi atunci îi făcu semn tătarului să se ridice de pe ea şi se repeziră amândoi asupra lui Mony, pe care-1 dezar­mară. Femeia luă nuiaua, iar tătarul înşfacă biciul. Cu privirea încărcată de ură, însufleţiţi de gândul răzbunării, cei doi se porniră să-1 lovească cu cruzime pe ofiţerul ca­re-i făcuse să sufere. Degeaba ţipă Mony şi se zbătu, lo­viturile nu-i cruţară nici măcar o părticică de trup. Totuşi, temându-se ca nu cumva răzbunarea sa pe un ofiţer să aibă nişte urmări funeste, tătarul îşi azvârli foarte repede cnutul, mulţumindu-se, ca şi femeia, cu o simplă nuia. Mony sărea în sus ori de câte ori era lovit, dar femeia se înverşuna să-1 atingă pe prinţ, îndeosebi peste pântece şi peste mădular.
în vremea asta, danezul, soţul mutei, îi observase dispariţia, căci micuţa fată plângea după sânul maicii sale. El luă sugarul în braţe şi plecă în căutarea muierii.
Un soldat îi arătă cortul în care o putea găsi, dar nu-i spuse şi ce anume făcea acolo. Nebun de gelozie, danezul se precipită, ridică pânza de la uşă şi năvăli în cort. Spectacolul era de-a dreptul neobişnuit: soţia sa, goală şi plină de sânge, în tovărăşia unui tătar, la fel de gol şi de însângerat, bătea cu nuiaua un june.
Cnutul era aruncat jos, aşa că danezul lăsă copilul pe pământ, înhaţă cnutul şi lovi din toate puterile cu el în nevastă şi-n tătar, care se prăbuşiră la pământ, urlând de durere.
Din cauza loviturilor încasate, membrul lui Mony îşi revenise, se săltase şi acum privea foarte atent acea scenă conjugală.
în cort, jos, pe pământ, fetiţa ţipa cât putea. Mony puse mâna pe ea şi, desfăşând-o, îi sărută micuţul ei curişor roz şi mica despicătură dintre picioare, grăsuţă şi spână, după care, lipindu-se de ea şi astupându-i gura cu palma, o violă: membrul lui sfâşie cărnurile ei de co­pil. Lui Mony nu-i trebui prea mult pentru a ajunge la culme. Tocmai în clipa în care sfârşea, tatăl şi mama îşi dădură seama de crimă şi se repeziră asupra lui, dar acum era prea târziu...
Mama îi smulse copila din braţe. Tătarul se îmbrăcă grăbit şi îşi luă valea; numai danezul, cu ochii injectaţi de sânge, ridică cnutul. Şi era gata-gata să abată asupra capului lui Mony una din acele lovituri mortale, când îi zări deodată uniforma de ofiţer. Braţul îi alunecă moale în jos, fiindcă ştia că ofiţerul rus e sfânt şi are, prin urmare, dreptul să violeze sau să fure, iar pentru îndrăzneala de a ridica mâna asupra unui asemenea sfânt, orice negustor, ce însoţeşte armata, ar fi de îndată spânzurat.
Mony înţelese tot ce se petrecuse în mintea dane­zului. Şi se folosi de acel moment, ridicându-se de jos şi punând mâna iute pe revolver. Cu un aer dispreţuitor, îi porunci danezului să-şi dea nădragii jos. Apoi, cu revol­verul aţintit asupra lui, îi ordonă să-şi sodomizeze copila. Danezul se rugă în zadar să nu-1 oblige la un astfel de păcat. Neavând încotro, fu nevoit să-şi vâre meschinul său membru în fundul cel fraged al sugarului leşinat.

Şi-n tot acest timp, Mony, ţinându-şi revolverul în stânga, cu dreapta abătea o ploaie de lovituri de nuia pe spinarea mutei, care suspina şi se zvârcolea de durere. Nuiaua se întorcea împotriva unei cărni deja umflate de loviturile dinainte, iar durerea sărmanei femei se mani­festa în modul cel mai groaznic. Mony suportă întreaga scenă cu un curaj admirabil şi braţul nu i se înmuie de­loc până în clipa în care nefericitul tată nu-şi slobozi sămânţa în fundul propriei sale fiice.
Atunci Mony se îmbrăcă şi-i porunci danezei să facă la fel. Apoi îi ajută cu multă gentileţe pe cei doi s-o readucă pe micuţă în simţiri.
— Mamă fără suflet ce eşti, îi spuse el mutei, nu vezi că boracul tău vrea ţâţă?
Danezul îi făcu nişte semne muierii sale, care, neprihănită, îşi scoase sânul şi i-1 dădu sugarului.
— Iar în ce te priveşte, îi spuse Mony danezului, ia seama: ţi-ai violat fiica taman sub ochii mei. Te pot da pieirii, oricând. Aşa că fii discret, cuvântul meu va atârna întotdeauna mai greu decât al tău. Mergi în pace. De-acum înainte negustoria voastră e la cheremul meu. Dac-ai să fii discret, o să te protejez, însă dac-ai să te apuci să povesteşti tot ce s-a-ntâmplat aici, voi pune să fii spânzurat.
Vărsând lacrimi de recunoştinţă, danezul sărută mâna fercheşului ofiţer şi îşi luă grăbit muierea şi plodul. După plecarea lor, Mony se îndreptă şi el spre cortul lui Fiodor.
Toţi cei pe care-i lăsase adormiţi se deşteptaseră şi, după ce-şi făcuseră toaleta, se îmbrăcaseră.
Pe timpul zilei, se făcură pregătiri pentru bătălia ce avea să înceapă în cursul serii. Mony, Cornaboeux şi cele două femei se încinseseră în cortul lui Fiodor, care pleca­se să se bată cu inamicul la avanposturi. în curând se auziră şi primele salve de tun şi brancardierii se întoar­seră purtându-i pe răniţi.
Cortul se preschimbă într-o ambulanţă. Cornaboeux şi cele două femei fură mobilizaţi la strângerea muribunzilor. Mony rămase singur cu cei trei răniţi ruşi care deli­rau.
Tot atunci sosi şi o damă de la Crucea Roşie, îm­brăcată într-un graţios surtuc răscroit şi având o bra­sardă pe braţul drept.
Aceasta era o preafrumoasă fată ce se trăgea dintr-o nobilă familie poloneză. Avea o voce suavă, ca a îngerilor, şi, auzind-o, răniţii îşi întorceau privirile lor muribunde către ea, fiind încredinţaţi că o zăriseră pe sfânta fecioară.
Cu vocea ei suavă, ea îi dădea lui Mony nişte ordine foarte precise. Acesta se supunea ca un copil, uimit de energia acelei fete drăguţe şi de luminiţa ciudată care ţâşnea uneori din ochii ei verzi.
Din când în când, faţa ei serafică se înăsprea şi un nor de vicii de neiertat părea să-i întunece fruntea, vădind, astfel, că nevinovăţia acelei femei cunoştea unele intermitenţe criminale.
Mony o urmărea cu atenţie şi nu-i trebui mult ca să-şi dea seama că degetele ei adăstau mai mult decât era nevoie pe suprafaţa rănilor.
Fu adus un nou rănit, care arăta groaznic. Faţa îi era plină de sânge, iar în piept avea o rană deschisă.
Infirmiera îl pansa cu plăcere. îşi vârâse mâna dreaptă în rana ce se căsca şi contactul acesta cu carnea şiroindă de sânge părea să-i facă o deosebită plăcere.
Femeia-vampir îşi ridică deodată ochii şi-1 zări în faţa ei, de cealaltă parte, pe Mony, care o privea surâzând dispreţuitor. Ea se înroşi atunci, însă el o linişti:
— Fiţi pe pace, n-aveţi a vă teme de nimic din par­tea mea: eu înţeleg mai bine decât oricine plăcerea pe ca­re o simţiţi. Eu însumi am mâinile pătate. Faceţi-vă plă­cerile cu aceşti răniţi, dar nu vă opuneţi nici îmbră­ţişărilor mele.
în loc de răspuns, fata îşi plecă ochii în tăcere. în clipa următoare, Mony se afla înapoia ei. îi săltă fustele şi-i descoperi un fund minunat, cu nişte buci atât de apropiate una de alta, de parcă ar fi făcut legământ să nu se despartă niciodată.

Ea sfâşia acum cu febrilitate, dar şi cu un surâs angelic pe buze, groaznica rană a muribundului. Şi se apleca şi mai mult în faţă, pentru a-i permite astfel lui Mony să se bucure de priveliştea fundului ei.
Luând-o de la spate şi fără să mai zăbovească, prinţul îşi înfipse ţeapă între buzele catifelate ale sexului ei, mângâindu-i cu dreapta bucile, în vreme ce stânga îi căuta pe sub fuste clitorisul. Infirmiera juisa în tăcere, cu palmele chircite în rana muribundului, care horcăia înspăimântător. Acesta îşi dădu astfel duhul exact în cli­pa în care Mony îşi lăsase şi el vlaga. Infirmiera îl împinse la o parte şi, dezbrăcând mortul de nădragi, îşi înfipse în vagin membrul cel ţeapăn al acestuia, juisând la fel de tăcută ca şi până atunci şi cu o faţă şi mai angelică decât oricând.
Mony o pălmui mai întâi peste fundul ei mare, care se legăna, în vreme ce labiile i se desfăceau şi se refăceau foarte repede la loc, în jurul acelei coloane funerare. Scula sa îşi recapătă în scurt timp tăria dinainte şi, aşe-zându-se în spatele infirmierei, care juisa, o avu în dos, ca un apucat.
După ce îşi aranjară ţinuta, înăuntru fu adus un tânăr frumos, ale cărui mâini şi picioare fuseseră smulse de-o mitralieră. Trunchiul acela de om poseda şi un fru­mos mădular, de o tărie de-a dreptul ideală. De îndată ce rămase numai cu Mony, infirmiera se şi înfipse în cârligul acelui mutilat, care horcăia, iar în timpul acelei cavalca­de, mai slei şi scula lui Mony, care ejacula repede, ca un călugăr carmelit. Omul-trunchi încă nu murise; sângera abundent prin toate cele patru cioturi ale membrelor sa­le, iar vampira îi istovi şi ultimul mădular rămas întreg, ajutându-1 să-şi dea duhul, învăluit de acele oribile mân­gâieri. Sperma rezultată din această cea de pe urmă ascuţire a condeiului, i se spovedi ea mai apoi lui Mony, era aproape rece, dar femeia părea atât de excitată încât Mony, care se simţea sfârşit, o rugă să-şi desfacă agrafele de la piept. El îi supse puţin ţâţele, apoi ea se lăsă în ge-
nunchi şi încercă să-i readucă la viaţă darda-i princiară, frecându-şi-o de sâni.
— Vai mie!, exclamă Mony, femeie crudă ce eşti, şi căreia Domnul i-a hărăzit să-i dea gata pe răniţi, cine eşti? Cine eşti?
— Sunt fiica lui Ian Mornesky, zise ea, prinţul revoluţionar pe care infamul de Gurko 1-a trimis să moa­ră la Tobolsk. Ca să mă răzbun, şi ca să răzbun şi Polo­nia, care mi-e mamă, îi dau gata pe soldaţii ruşi. Aş dori să-1 ucid cu mâinile mele pe Kuropatkin şi vreau moartea tuturor Romanovilor.
Fratele meu, care îmi e şi amant şi care m-a deflo­rat în timpul unui pogrom la Varşovia, de teamă ca floa­rea mea să nu cadă pradă unui cazac, are aceleaşi sen­timente ca şi mine. El şi-a rătăcit cu bună ştiinţă regi­mentul pe care-1 comanda şi s-a dus să-1 înece în lacul Baikal. De altfel, înainte de a pleca, îmi spusese ce are de gând să facă.
în felul acesta ne răzbunăm noi pe moscoviţi.
Toate aceste elanuri patriotice au acţionat asupra simţurilor mele, iar pasiunile cele mai nobile au cedat în faţa celor crude. Fiindcă sunt crudă, precum vezi, ca şi Tamerlan, Attila şi Ivan cel Groaznic. Odinioară, eram pioasă ca o sfântă. Azi, Messalina şi Catherina ar fi pe lângă mine nişte blânde oiţe.
Mony ascultă înfiorat declaraţiile acelei târfe de ma­re clasă. Şi ţinu cu orice preţ să-i lingă fundul în cinstea Poloniei, povestindu-i, la rândul lui, cum fusese ameste­cat, indirect, în conspiraţia care-1 costase viaţa pe Ale­xandru Obrenovici, la Belgrad.
Ea îl asculta cu admiraţie.
— De-aş putea să-1 văd într-o bună zi pe Ţar, ex­clamă ea, aruncat pe fereastră!
Mony, care era un ofiţer loial, protestă împotriva acelei defenestrări şi îşi mărturisi ataşamentul faţă de autocraţia legitimă:
— Te admir foarte mult, îi spuse el polonezei, dar dacă eu aş fi ţarul, i-aş nimici de-a valma pe toţi aceşti polonezi. Aceşti beţivani inepţi nu mai contenesc să fabrice tot felul de bombe, făcând astfel planeta de nelocuit. Chiar şi la Paris, aceste sadice personaje, ce ţin atât de Curtea cu juri, cât şi de spitalul de nebuni de la Salpetriere, tulbură viaţa unor paşnici locuitori.
— E-adevărat, zise poloneza, compatrioţii mei sunt nişte oameni puţin cam zărghiţi, dar dacă patria le va fi înapoiată, dacă vor fi lăsaţi să-şi vorbească limba, Polo­nia va redeveni şi ea patria onoarei cavalereşti, a luxului şi-a femeilor frumoase.
— Câtă dreptate ai!, exclamă Mony, şi, luând-o pe infirmieră pe-o brancardă, profită alene de ea, vorbindu-i, pe tot timpul actului, de o mulţime de lucruri galante şi de demult. Cum s-ar zice, un adevărat decameron, cu tot cu ciumaţii care-1 înconjoară de pretutindeni.
— Femeie încântătoare, spunea Mony, hai să ne schimbăm, o dată cu sufletele, şi credinţa.
— Primesc, răspundea ea; să ne însoţim, după ce războiul se va sfârşi, şi să umplem lumea de vuietul cru­zimilor noastre.
— Şi eu doresc acest lucru, spuse Mony, dar cu o condiţie: ca acestea să fie nişte cruzimi în toată legea.
— Poate că ai dreptate, zise infirmiera; nimic nu e mai plăcut decât să săvârşeşti tot ceea ce e permis.
Şi, ajunşi aici, căzură amândoi într-o transă, se strânseră în braţe, se muşcară şi-n cele din urmă se sa-tisfăcură până-n străfunduri.
Atunci se auziră nişte strigăte puternice, iar armata rusă, aflată în derută, se lăsă dată de-a berbeleacul de către trupele japoneze.
Se auzeau, totodată, şi ţipetele îngrozitoare ale răniţilor, şi bubuitul artileriei, şi uruitul sinistru al che-soanelor, şi pocnetul puştilor.
Cortul se deschise brusc şi o trupă de japonezi nă­văli înăuntru. Mony şi infirmiera de-abia dacă avură tim­pul necesar să-şi aranjeze ţinuta.
Un ofiţer japonez înainta câţiva paşi către prinţul Vibescu.
— Sunteţi prizonierul meu!, îi spuse el, dar Mony, cu o singură împuşcătură de revolver, îl lăsă ţeapăn, după care, sub privirile uluite ale celorlalţi, îşi frânse sa­bia pe genunchi.
Un alt ofiţer japonez înainta spre el câţiva paşi, în timp ce soldaţii îl înconjurară pe Mony, care se dădu prins; iar când ieşi din cort, în tovărăşia micuţului ofiţer nipon, îi zări în depărtare, fugind peste coclauri, pe toţi cei rămaşi în urmă, care încercau cu greu să se alăture din nou armatei ruse aflate, acum, în derută.

Fiindu-i crezut jurământul că nu va încerca să fugă, Mony fu lăsat să se plimbe în voie prin ta­băra japoneză, unde îl căută în za­dar pe Cornaboeux. în peregrină­rile lui, băgă de seamă că era urmărit tot timpul de ofiţerul care-1 făcuse prizonier. încercă să-şi facă din el un amic şi, în scurt timp, izbuti să şi-1 apropie. Niponul era un şintoist tare ahtiat de plăceri şi, împrietenându-se, îi povesti nişte lucruri minunate despre nevasta pe care o lăsase în Japonia.
— Ea e veselă şi plină de far­mec, spunea el, iar eu o ador ca pe sfânta Treime Ameno-Mino-Kanusi-No-Kami. Şi e roditoare ca Isanaghi şi Isanami, creatorii pământului şi zămislitorii de oameni, şi e fru­moasă ca Amaterasu, fiica acestor zei şi însuşi soarele. în aşteptarea mea, ea e cu gândul la mine şi dă glas celor treisprezece coarde ale ko-to-ului ei din lemn de polonia imperial şi cântă din sio, cu toate cele şaptesprezece tuburi ale sale.
— Dar tu, îl întrebă Mony, de când ai pornit-o la război, nu simţi niciodată nevoia să îmbrăţişezi o femeie?
— Eu, spuse ofiţerul, când nevoia e mai tare ca mi­ne, eu mă masturbez în timp ce privesc nişte poze obsce­ne! Şi-i arătă lui Mony nişte cărticele cu gravuri pe lemn de-o uimitoare obscenitate. Una dintre aceste cărţulii înfăţişa nişte femei făcând amor cu tot soiul de animale, pisici, tigri, câini, peşti şi chiar nişte caracatiţe, care înlănţuiau hidos, cu tentaculele lor prevăzute cu ventuze, trupurile unor gheişe isterice.
— Toţi ofiţerii şi soldaţii noştri, spuse ofiţerul, au asemenea cărţi. Aşa că se pot lipsi de femei, mastur-bându-se în timp ce contemplă aceste desene priapice.
Mony se ducea uneori să-i vadă pe răniţii ruşi. Acolo o găsea şi pe infirmiera poloneză, care-i dăduse atâtea şi atâtea lecţii de cruzime în cortul lui Fiodor.
Printre răniţi se afla şi un căpitan, de felul lui din Arhanghelsk. Nu era rănit prea grav, aşa că Mony se aşeza uneori la căpătâiul lui şi sta de vorbă cu el.
într-o zi, rănitul, care se numea Kataş, îi întinse lui Mony o scrisoare şi-1 rugă s-o citească. în scrisoare era vorba de faptul că soţia îl înşela cu un neguţător de blă­nuri.
— Iar eu o ador, spuse căpitanul, şi-o iubesc pe această femeie chiar mai mult decât mă iubesc pe mine şi sufăr îngrozitor, ştiind-o în braţele altuia; şi cu toate as­tea, ei bine, sunt fericit, teribil de fericit.
— Cum se împacă oare aceste două sentimente?, îl întrebă Mony; ele sunt taman opuse unul faţă de altul.
— La mine, cele două se contopesc, spuse Kataş; eu nu concep deloc plăcerea fără durere.
— Eşti, aşadar, masochist?, îl chestiona mai de­parte Mony, vădit interesat.
— Poţi să-i zici şi aşa!, aprobă ofiţerul; de altfel, masochismul e în conformitate cu preceptele religiei creş­tine. Uite, pentru că văd că vă interesează persoana mea, o să vă istorisesc atunci povestea vieţii mele.
— Ard de nerăbdare s-o aflu, spuse Mony curte­nitor, dar, mai întâi, dă peste cap această sitronadă, ca să-ţi dregi glasul.
Căpitanul Kataş îşi începu astfel istorisirea: M-am născut în anul 1874, la Arhanghelsk, şi încă din copilărie simţeam, când mi se aplica vreo pedeapsă, o plăcere amară. Toate nenorocirile care se abătuseră asupra fami­liei noastre îmi ascuţiră acea facultate de a-mi găsi plăcerea în nefericire şi mi-o lărgiră.
Asta mi se trăgea fără doar şi poate de la o prea mare gingăşie. Tatăl meu a fost asasinat, pe când eu aveam numai cincisprezece ani, şi-mi aduc aminte că atunci am simţit cea dintâi plăcere a mea prilejuită de acea înmormântare. De-atâta emoţie şi spaimă, m-am pomenit ejaculând. Mama mea şi-a pierdut minţile, iar când mă duceam s-o vizitez la azil, mă masturbam, as­cultând-o cum bate câmpii, într-un mod atât de spurcat, căci se credea preschimbată într-o latrină, domnule, şi vorbea despre dosuri închipuite care-şi făceau nevoile în ea. în ziua în care i s-a năzărit că adânca ei groapă se umpluse, trebuiră s-o închidă. Căci devenise periculoasă şi reclama întruna, urlând din toate puterile, să vină căcănarii s-o golească. O ascultam cu foarte mare greu­tate. Totuşi, pe mine mă mai recunoştea.
— Fiule, îmi spunea ea, tu n-o mai iubeşti deloc pe mama ta şi te duci în alte locuri de uşurare. Aşază-te pe mine şi fă-ţi nevoile în tihnă. Unde te-ai putea uşura mai bine decât la sânul maicii tale? Şi-apoi, fiule, nu uita că groapa e plină. Ieri, un negustor de bere, care avea colică, a venit să-şi facă nevoile pe mine. Nu mai pot, dau pe de lături. Trebuie neapărat să-mi trimiţi căcănarii să mă golească.
Mă credeţi, domnule, că deşi eram profund dezgus­tat şi, totodată, amărât, căci îmi adoram mama, cu toate astea, simţeam o plăcere de nespus auzind toate acele cuvinte spurcate. Da, domnule, îmi făceau plăcere şi mă masturbam.
Pe urmă, m-am simţit îmboldit să intru în armată şi-astfel am izbutit, datorită relaţiilor mele, să rămân în Nord. Frecventam familia unui pastor protestant stabilit la Arhanghelsk; acesta era englez şi-avea o fiică atât de plină de nuri încât toate descrierile mele nu v-ar face s-o vedeţi nici pe jumătate pe cât era în realitate. într-o zi, pe când dansam cu ea, cu ocazia unei serate de familie, după un vals, Florence îşi puse ca din întâmplare mâna între coapsele mele şi mă întrebă:
— Ţi se scoală?
Ea îşi dăduse seama că eram într-un hal de erecţie îngrozitoare, dar îmi surâse, zicându-mi:
— Şi eu m-am udat de tot, dar nu în cinstea ta, ci a lui Dyre, care mă excită.
Şi se îndreptă cu multă gingăşie spre Dyre Kissird, un comis-voiajor norvegian. Glumiră ca la un minut, apoi, când muzica dădu semnalul unui nou dans, plecară ţinându-se de mijloc şi privindu-se cu amor. Iar eu sufe­ream martiriul. Gelozia îmi sfâşia inima. Şi dacă Florence era o fiinţă dorită, din ziua în care ştiui că nu mă iubea, o dorii şi mai mult. Mă slobozeam numai văzând-o dan­sând cu rivalul meu. Mi-i închipuiam unul în braţele ce­luilalt şi, ca nu cumva să mi se vadă lacrimile, trebuia să-mi întorc capul în altă direcţie.
îmboldit şi de demonul poftelor, şi de cel al geloziei, îmi jurai, atunci, că voi face din ea soţia mea. Florence e, de altfel, o fiinţă foarte ciudată; vorbeşte patru limbi: franceza, germana, engleza şi rusa, dar în realitate n-o cunoaşte pe nici una bine, iar jargonul pe care-1 foloseşte are o savoare de sălbăticie. Eu însumi vorbesc foarte bine franceza şi cunosc în profunzime literatura franceză şi îndeosebi pe poeţii francezi de la finele veacului al XlX-lea. Alcătuiam şi versuri pentru Florence, versuri pe care eu le numeam simboliste şi care reflectau pur şi simplu propria mea tristeţe.
Anemona a înflorit în numele de Arhanghelsk Pe când îngerii se plângeau de degeraturi, Iar numele de Florence a suspinat parafând Ameţitoarele jurăminte de pe treptele scării.
Ale cărei flori, în schimb, umpleau de grele nelinişti Tavanul şi pereţii, şiroind la vremea dezgheţului.
O, Florence! Arhanghelsk!
Cea dintâi: boabă de dafin,
cealaltă însă: iarbă de anghelică. Femei, rând pe rând, peste ghizduri
se-apleacă,
Umplând puţul cel negru cu flori şi relicve, Relieve de arhanghel şi flori de Arhanghelsk.
rh vreme de pace, traiul de garnizoană în nordul Rusiei e plin de plăceri. Vânătoarea şi obligaţiile mondene îşi dispută aici viaţa militarului. Pentru mine, vânătoarea nu prezenta prea multe atracţii, iar ocupaţiile mele mon­dene puteau fi rezumate prin aceste cuvinte: s-o dobân­desc pe Florence, pe care-o iubeam, dar care nu mă iu­bea. Oricum, n-a fost deloc o treabă uşoară. Murii de o mie de ori, căci Florence mă detesta, ba, mai mult, îşi bătea joc de mine şi flirta cu unii dintre vănătorii de urşi albi, cu neguţătorii scandinavi şi chiar, într-o zi în care sosise o trupă de operetă pentru a da nişte reprezentaţii mizerabile în îndepărtatele noastre ceţuri, o surprinsei pe Florence, în timpul unei aurore boreale, patinând mâ-nă-n mână cu tenorul, un ţap respingător, de fel din Carcassonne.
Numai că eu eram înstărit, domnule, aşa că demer­surile mele nu-i erau indiferente tatălui lui Florence, care o căsători în cele din urmă cu mine.
O pornirăm la drum spre Franţa, dar, pe tot timpul călătoriei, ea nu-mi dădu voie nici măcar s-o ţin în braţe. La Nisa sosirăm cam prin februarie, la vremea carna­valului.
închiriarăm o vilă şi, într-una din zilele de bătaie cu flori, Florence mă înştiinţa că se hotărâse să-şi sacrifice fecioria chiar în seara aceea. Crezui că amorul meu avea să fie în sfârşit răsplătit. Dar, vai!, calvarul meu volup-tuos era de-abia la început.

Florence mai adăugă că nu eram eu cel ales de ea pentru a săvârşi acest act.
— Tu eşti mult prea caraghios, spuse ea, şi nici nu prea cred c-ai fi în stare. Mie îmi trebuie un francez, francezii sunt nişte oameni galanţi şi se pricep într-ale amorului. Şi mi-1 voi alege eu însămi pe cel care mă va lărgi în timpul sărbătorii.
Obişnuit să mă supun, îmi plecai capul. O pornirăm spre bătaia cu flori. Un tânăr cu un accent nisard sau de prin Monaco o tot privea pe Florence. Ea întorcea capul spre el, surâzându-i. Sufeream mai mult decât a putut suferi vreodată cineva în oricare din cercu­rile infernului lui Dante.
în timpul desfăşurării bătăii cu flori, ne întâlnirăm din nou cu el. Era singur, într-o trăsură împodobită cu tot felul de flori rare. Noi ne găseam într-o caleaşca „Vic­toria", în care înnebunisem de tot, căci Florence îşi dorise ca aceasta să fie împodobită în întregime cu tuberoze.

(va urma)