Pacate sacre (8)

Nora Roberts 

— Nu ştiu ce să zic, Tess. Nu prea mă simt în largul meu cu senatorii. Ben rânji spre Löwenstein care zâmbea la el, apoi se întoarse cu spatele, ţinând receptorul între umăr şi obraz.

— E bunicul meu, Ben, şi zău că este nemaipomenit de dulce.

— N-am mai auzit de nimeni pe care să-l cheme senatorul Jonathan Writemore şi care să fie nemaipomenit de dulce.

Pilomento îl chema din partea cealaltă a încăperii şi Ben dădu din cap şi-i făcu semn cu un deget să rămână pe loc.

— Asta pentru că nu-i fac eu raportul parlamentar. Oricum, este Ziua Recunoştinţei şi nu vreau să-l dezamăgesc. Iar tu mi-ai spus că părinţii tăi locuiesc în Florida.

— Sunt trecuţi de şaizeci şi cinci de ani. Toţi părinţii ar trebui să se mute în Florida când ajung la şaizeci şi cinci de ani.

— Deci nu ai nicio familie cu care să cinezi de Ziua Recunoştinţei. Sunt sigură că bunicului i-ar face plăcere să te cunoască.

— Da. Trase de gulerul puloverului. Ascultă, eu am avut întotdeauna politica mea în ce priveşte cunoaşterea familiei.

— Adică?

— Să nu o cunosc.

— Ah? De ce, mă rog?

— Întrebări, mormăi el. Când eram mai tânăr, mama voia întotdeauna să-i prezint fata cu care ieşeam. După care atât mama cât şi fata începeau să aibă idei.

— Înţeleg. Parcă simţea zâmbetul din vocea ei.

— Oricum, mi-am construit propria mea politică – nu le prezint pe femei mamei mele şi nici nu mă duc să le cunosc pe ale lor. În felul ăsta nu-i vine nimănui niciun fel de idee preconcepută.

— Sunt convinsă că ai dreptate. Îţi promit însă că nici eu şi nici bunicul meu nu vom discuta pe teme preconcepute. Iar Miss Bette face o plăcintă de dovleac nemaipomenită.

— Proaspătă?

— Absolut.

O femeie deşteaptă ştie când trebuie să bată în retragere.

— Ai timp să te mai gândeşti. Nu te-aş fi plictisit cu asta acum, dar, cu atâtea evenimente, am uitat complet de Ziua Recunoştinţei, până când m-a sunat bunicul, chiar acum câteva minute.

— Da, o să mă mai gândesc.

— Şi nu-ţi face griji. Chiar dacă decizi să nu vii, eu tot o să-ţi aduc o bucată de plăcintă. Acum însă mă aşteaptă un pacient.

— Tess…

— Da?

— Nimic. Nimic, repetă el. Pe mai târziu.

— Paris.

— Scuză-mă.

Ben puse receptorul în furcă şi se întoarse.

— Ce este?

Pilomento îi întinse o coală de hârtie.

— Am reuşit să reperăm numele pe care ni l-a dat vecina aceea.

— Băiatul caro îi trăgea clopotele fetei Leery?

— Exact. Amos Reeder. Nu avem o descriere prea grozavă, pentru că vecina nu l-a văzut decât o singură dată. Impresia de ansamblu era că avea o înfăţişare cam dubioasă, dar vecina a recunoscut că nu l-a văzut decât o singură dată venind la Leery şi că n-a auzit nimic deosebit.

Ben se şi întindea după jachetă.

— Noi verificăm întotdeauna tipii cu înfăţişări dubioase.

— Am o adresă şi am cazierul lui.

Vârându-şi pachetul de ţigări în buzunar, Ben constată cu enervare că nu mai avea decât două.

— Ce-a făcut?

— La şaptesprezece ani a crestat cu cuţitul un alt puşti, pentru nişte bani de buzunar. Reeder avea buzunarul plin cu mărunţiş iar pe braţ, un şir întreg de urme de înţepături. Celălalt puşti a scăpat cu viaţă şi Reeder a fost judecat ca minor şi a fost trimis la dezintoxicare. Harris zice că tu şi Jackson ar trebui să staţi de vorbă cu el.

— Mulţumesc.

Îşi luă hârtiile şi se îndreptă spre sala de şedinţe, unde Ed discuta, împreună cu Bigsby, despre cazul Preotului.

— Pe cai, spuse Ben scurt şi o luă spre uşă.

Ed porni împiedicat în urma lui, trăgându-şi pardesiul pe el.

— Ce s-a întâmplat?

— Avem un fir în cazul Leery. Un punkist căruia îi plac cuţitele se învârtea în jurul fetei. Cred că n-ar fi rău să stăm puţin de vorbă cu el.

— Sună bine. Ed se instală comod în maşină. Ce-ar fi să-mi pui o casetă cu Tammy Wynette?

— Pupă-mă-n fund. Ben băgă o casetă cu Goat’s Head Soup. Tocmai m-a sunat Tess.

Ed deschise un ochi. Îşi spusese că mai bine era să-i asculte pe Rolling Stones cu ochii închişi.

— Probleme?

— Nu. Mă rog, cred totuşi că da. Vrea să cinez împreună cu bunicul ei, de Ziua Recunoştinţei.

— Oho, curcan cu senatorul Writemore. Crezi că are nevoie de un conciliabul ca să se hotărască dacă ţinuta va fi pentru stridii sau pentru castane?

— Ştiam eu c-o să am probleme din cauza asta. Mai mult din lehamite decât din dorinţă, Ben scoase o ţigară.

— E-n regulă. Prin urmare o să iei masa de Ziua Recunoştinţei cu Tess şi cu bunicul ei. Care e problema?

— Mai întâi Ziua Recunoştinţei şi apoi, până să te dumireşti, micul dejun duminical. Apoi, pac şi mătuşa Mabel care vine să ia pulsul situaţiei.

Ed scotoci în buzunar, decise să păstreze strugurii în iaurt pentru mai târziu şi se hotărî la guma de mestecat fără zahăr.

— Tess are o mătuşă Mabel?

— Ed, încearcă să mă urmăreşti. Încetini şi se opri la un stop. Te mai duci acolo de vreo două ori şi pac, eşti invitat la nunta verişoarei Laurie şi unchiul Joe te împunge în coaste cu umărul şi te întreabă când ai şi tu de gând să-ţi pui pirostriile pe cap.

— Şi toate astea, din cauza piureului de cartofi şi a supei de carne. Ciudat. Ed scutură din cap. Am mai văzut eu aşa ceva. Crede-mă, e înspăimântător. Ben, ai tu probleme mai mari pentru care să-ţi faci griji, decât să te întrebi dacă Tess are o mătuşă Mabel. Lucruri mult mai înspăimântătoare.

— Ah, da, care anume?

— Ai idee câtă carne roşie, nedigerată, îţi încarcă intestinele?

— Isuse, ce scârboşenie.

— Tu vorbeşti? Părerea mea, Ben, este că ar trebui să-ţi faci griji pentru deşeurile nucleare, ploaia acidă şi încărcătura ta de colesterol. Gândeşte-te în primul rând la toate astea şi du-te la masă la senator. Iar dacă o să înceapă să pară ca şi cum ar fi gata să te primească în familia lui, fă ceva să-l ajuţi să se răzgândească.

— Ca de exemplu?

— Mănâncă-ţi sosul de afine cu mâna. Gata, am ajuns.

Ben trase la bordură şi aruncă ţigara afară, prin deschizătura geamului.

— Mi-ai fost de mare ajutor, Ed. Mulţumesc.

— Oricând. Cum ai de gând să abordezi cazul?

Ben studie clădirea, din maşină. Apucase ea şi vremuri mai bune. Mult mai bune. Câteva ferestre cu geamuri sparte aveau găuri umplute cu ziare. Peretele dinspre est era plin din belşug cu graffiti. Cutiile goale şi sticlele sparte erau mai dese decât iarba.

— Locuiește la 303. Scara de incendiu e la etajul trei. Dacă o întinde, n-aş vrea să alerg după el prin propriul lui teritoriu.

Ed scormoni în buzunar după o monedă.

— Dăm cu banul să vedem cine intră şi cine asigură spatele.

— Perfect. Capul, intru, eu, pajura, mă caţăr pe scara de incendiu şi asigur fereastra. Ah, nu, nu aici. Ben puse o mână pe braţul lui Ed înainte ca acesta să apuce să arunce moneda. Ultima oară când ai aruncat moneda, am sfârşit prin a mânca fasole încolţită, la prânz. O să facem asta afară, unde avem mai mult spaţiu.

Căzând astfel de acord, ieşiră din maşină şi se opriră în picioare, pe trotuar. Ed îşi scoase mănuşile şi le vârî în buzunar, înainte de a da cu banul.

— Cap, anunţă el, arătând moneda. Dă-mi timp să-mi ocup postul.

— Să mergem. Ben îndepărtă cu piciorul gâtul unei sticle de bere şi intră în clădire. Înăuntru mirosea parcă a vomă de copii şi a whisky stătut. Ben îşi desfăcu fermoarul jachetei, în timp ce urca la etajul trei. Privi în jurul lui îndelung, fără grabă, înainte de a ciocăni la camera 303.

Uşa fu crăpată de un adolescent cu păr fără viaţă şi cu un dinte lipsă în faţă. Dintr-o privire, Ben îşi dădu seama că băiatul era drogat.

— Amos Reeder?

— Cine-l caută?

Ben îşi flutură legitimaţia.

— Amos nu-i aici. A plecat să caute de lucru.

— Perfect. O să vorbesc atunci cu tine.

— Ascultă, ai mandat sau ceva de genul ăsta?

— Putem vorbi în hol, înăuntru sau la secţie. Ai un nume?

— Nu sunt obligat să-ţi spun. Eu mă aflu aici cu treburile mele.

— Da, iar eu miros destul fum de iarbă ieşind prin uşa asta ca să prezint dovezi plauzibile. Vrei să intru să-mi arunc şi eu o privire? Brigada moravuri acordă premii speciale săptămâna asta. Pentru fiecare dram de iarbă pe care-l vărs acolo, capăt pe gratis un tricou.

— Kevin Danneville.

Ben văzu cum încep să se formeze perle de sudoare pe fruntea puştiului.

— Ascultă, îmi cunosc drepturile. Nu sunt obligat să vorbesc cu niciun poliţist.

— Pari nervos, Kevin. Câţi ani ai? îl întrebă Ben, lăsându-se cu o mână pe uşă, ca să o menţină deschisă.

— Optsprezece, dacă într-adevăr asta este treaba ta.

— Optsprezece? Eu aş zice că ai mai curând şaisprezece şi că nu mergi la şcoală. S-ar putea să fiu nevoit să te duc la secţia minori. De ce nu-mi povesteşti tu mie despre o fetiţă al cărei tată avea o colecţie de monede?

Mişcarea ochilor lui Kevin fu cea care-i salvă viaţa lui Ben. Văzu schimbarea de expresie şi se răsuci instinctiv. Cuţitul coborî dar în loc să-i străpungă jugulara, îi făcu o lungă tăietură pe braţ, în timp ce Ben se lăsă cu toată puterea pe uşă şi se prăbuşi în apartament.

— Dumnezeule, Amos, e poliţist. Nu poţi omorî un poliţist. Kevin, încercând să se dea repede la o parte, se izbi de o masă şi trânti o lampă, care se făcu ţăndări.

Reeder, sub efectul drogului abia administrat, râse.

— O să scot inima nemernicului ăstuia.

Ben avu exact atâta timp cât să vadă că atacatorul lui abia dacă avea vârsta terminării liceului, când cuţitul ţâşni din nou spre el. Se feri, luptându-se să-şi scoată arma cu mâna stângă, în timp ce sângele şiroia din dreapta. Kevin se lăsase la pământ ca un câine şi începu să schelălăie. În spatele lor fereastra fu spartă cu un zgomot puternic.

— Poliţia.

Ed stătea în cadrul ferestrei, cu picioarele desfăcute, cu pistolul ridicat.

— Lasă cuţitul sau trag.

Un şuvoi de scuipat ţâşni din colţul gurii lui Amos, în timp ce acesta se uita fix la Ben. Incredibil, dar Amos chicotea.

— O să te fac bucăţele. Bucăţele cât mai mici, omule. Ridicând cuţitul deasupra capului, făcu un salt. Glonţul de calibrul 38 îl pătrunse în piept, azvârlindu-i trupul pe spate. Mai rămase o clipă în picioare, cu ochii măriţi, în timp ce sângele îi ţâşnea valuri, valuri, din piept. Ed rămase cu degetul pe trăgaci. Apoi Reeder se prăbuşi, trăgând după el o masă pliantă. Cuţitul îi căzu din mână, cu un zgomot surd. Muri fără un sunet.

Ben se poticni şi se ridică în genunchi. În timp ce Ed se căţără înăuntru prin fereastra spartă, reuşi şi el să-şi scoată pistolul.

— Nicio mişcare, spuse Ben printre dinţi, îndreptând revolverul spre Kevin. O singură mişcare şi se consideră împotrivire la arest!

— Amos a făcut asta. Amos i-a omorât pe toţi, spuse Kevin izbucnind în hohote de plâns. Eu doar m-am uitat, jur, eu doar m-am uitat, atâta tot.

— O singură mişcare, ţânc ticălos ce eşti şi-ţi zbor boaşele înainte de a apuca să afli la ce folosesc.

Ed făcu un control de rutină, inutil, asupra lui Amos, înainte de a se lăsă pe vine, lângă Ben.

— Cât de rău e braţul?

Durerea era incredibil de puternică şi ajunsese deja în stomac, provocându-i o senzaţie de greaţă.

— Norocul meu să-mi pice capul. Data viitoare dau eu cu banul.

— S-a făcut. Ia să văd ce-ai aici.

— Cheamă pe cineva să facă puţină curăţenie aici şi du-mă la spital.

— Noroc că n-a atins o arteră, că ai fi făcut risipă de sânge din grupa A.

— Atunci e în regulă. Îşi ţinu respiraţia în timp ce Ed descoperi rana. Ce-ai zice de o partidă de golf?

— Taci şi apasă aici, ca să opreşti sângerarea.

Ed luă arma lui Ben apoi îşi încleştă mâna pe batista pe care o aşezase peste rana profundă. Mirosul propriului sânge îl învălui pe Ben. Aşa cum stătea, picioarele lui se aflau doar la câţiva centimetri de cele ale lui Amos.

— Mulţumesc.

— E-n regulă, nu-i decât o batistă veche.

— Ed. Ben aruncă o privire în direcţia lui Kevin, care se încolăcise în poziţia fetală, cu mâinile peste urechi. Deasupra patului are o poză a lui Charles Manson.

— Am văzut.



* * *

Ben stătea așezat pe marginea mesei de la urgență și număra surorile ca să nu se mai gândească la acul care intra şi ieşea prin carne. Doctorul care-l cosea discuta amabil cu el despre şansele pe care le aveau Pieile Roşii în meciul cu Cowboys, de duminică. În separeul alăturat, despărţit de ei printr-o perdea, un doctor şi două surori se ocupau de o fată de nouăsprezece ani, care luase o doză prea mare de droguri. Ben îi auzea suspinele şi-şi dorea al naibii o ţigară.

— Urăsc spitalele, mormăi el.

— Aproape toţi oamenii le urăsc. Doctorul cosea la fel de frumos ca o mătuşă rămasă fată mare. Apărarea însă este ca un zid de cărămidă. Dacă o să reuşim să rămânem aşa, atunci cei din Dallas o să-şi sugă degetele în al treilea sfert.

— Nu-i o privelişte prea frumoasă. Concentrarea lui Ben dispăruse suficient ca să simtă împunsăturile şi trasul aţei prin piele. Îşi concentră atenţia asupra sunetelor venind din spatele perdelei. Fetei i se aplica o hiperventilaţie. O voce ascuţită, autoritară, îi comandă să respire într-o pungă de hârtie.

— Aveţi mulţi ca ea, aici?

— Tot mai mulţi, de la o zi la alta. Doctorul mai făcu un nod. Îi punem din nou pe picioare, dacă au noroc, ca să se poată duce din nou la primul colţ de stradă să-şi cumpere o altă fiolă. Gata, am făcut o cusătură foarte frumoasă, pot să spun. Ce părere ai?

— Te cred pe cuvânt.

Tess ţâşni prin uşile de sticlă, automate, ale Urgenţei. După o mică privire de jur împrejurul sălii de aşteptare, se îndreptă spre sălile de consultaţii. Se opri, privind mută în timp ce un infirmier împingea o targă pe care se afla o siluetă contorsionată. Sângele i se scurse din cap. De după o perdea apăru o soră care o apucă de braț.

— Îmi pare rău, domnişoară, dar nu aveţi ce căuta aici.

— Îl caut pe detectivul Paris. I se face o cusătură.

— Da, i se coase braţul chiar acolo. Sora continua să o ţină strâns de braţ. Şi acum ce-ar fi să vă duceţi în sala de aşteptare şi să…

— Sunt doctorul lui, reuşi Tess să spună şi-şi smulse braţul din strânsoare. Nu o luă la fugă. Mai avea încă suficient control asupra ei ca să meargă destul de sigur printre un braţ fracturat, o arsură de gradul doi şi un traumatism destul de blând. În hol pe o targă, zăcea o femeie în vârstă, încercând, sărmana, să adoarmă puţin. Tess trecu de ultima perdea şi-l găsi.

— Ei, ca să vezi, Tess. Doctorul se uită la ea, încântat şi surprins. Ce cauţi aici?

— Ah, John. Bună.

— Bună şi ţie. Nu mi se întâmplă prea des să fiu vizitat aici de femei frumoase, începu doctorul, apoi văzu felul în care Tess se uita la pacientul lui.

— Ah, înţeleg. Amorul lui propriu nu suferi decât o uşoară lezare. Înţeleg că vă cunoaşteţi.

Ben se răsuci pe masă şi s-ar fi sculat în picioare dacă n-ar fi fost ţinut pe loc de doctor.

— Ce cauţi aici?

— M-a sunat Ed, la clinică.

— N-ar fi trebuit.

Acum că viziunile ei cu Ben sângerând de moarte nu-şi mai aveau rostul, simţi cum i se înmoaie genunchii.

— S-a gândit că m-ar putea interesa şi nu a vrut să aflu de la televizor. John, cât de grav este?

— Nu-i mare scofală, răspunse Ben.

— Zece fire, adăugă doctorul în timp ce fixa bandajul. Se pare că niciun muşchi nu a fost distrus, a pierdut ceva sânge, dar nu periculos de mult. Putem spune că nu-i decât o zgârietură.

— Tipul avea un adevărat cuţit de măcelar, bombăni Ben, enervat că altcineva îi minimaliza rănile.

— Din fericire, continuă John întorcându-se spre tava de lângă el, jacheta domnului detectiv şi agilitatea picioarelor au împiedicat pătrunderea cuţitului mai profund. Altfel, ar fi trebuit să coasem braţul de o parte şi de alta. Asta o să doară puţintel.

— Ce-o să doară? Automat, Ben întinse mâna şi-l apucă pe doctor de încheietură.

— Doar o mică injecţie antitetanos, spuse John liniştitor. Până una alta, n-avem de unde şti pe unde a mai fost cuțitul ăla. Haide, strânge din dinţi.

Vru din nou să protesteze, dar Tess îl luă de mână. Înţepătura aşteptată veni, apoi durerea începu să se estompeze.

— Asta a fost. John lăsă tăviţa în grija unei surori. Asta a pus capac. Iartă-mi gluma. Lasă tenisul sau luptele sumo, vreo două săptămâni. Păstrează locul uscat şi vino din nou la mine la sfârşitul săptămânii viitoare. O să-ţi scot atunci firele astea.

— Mii de mulţumiri.

— Sănătatea ta perfectă şi asigurarea medicală sunt mulţumiri suficiente. Mi-a făcut plăcere să te văd, Tess. Sună-mă prima oară când eşti în dispoziţie de sake şi arici de mare.

— Cu bine, John.

— John, care vasăzică? Ben se dădu jos de pe masă. Te-ai întâlnit vreodată cu altcineva decât cu doctori?

— La ce bun? Un răspuns în doi peri părea cel mai bun, îşi spuse ea, văzând pansamentele îmbibate de sânge, din tavă. Uite-ţi cămaşa. Lasă-mă să te ajut.

— Pot şi singur. Dar braţul era ţeapăn şi dureros. Reuşi să-şi tragă o mânecă.

— E-n regulă. Ai tot dreptul să fii ţâfnos după zece împunsături.

— Ţâfnos? Închise ochii în timp ce Tess îl ajuta să-şi pună cămaşa. Dumnezeule, numai puştii de patru ani sunt ţâfnoşi dacă n-au dormit destul.

— Da, ştiu. Lasă-mă pe mine să-ţi închei nasturii. Avusese toată bunăvoinţa. Îşi poruncise să-i încheie nasturii de la cămaşă, să facă o conversaţie însufleţită. Aproape că reuşise să închidă doi nasturi, înainte de a-şi lăsa fruntea pe pieptul lui.

— Tess? Ben îşi trecu o mână prin părul ei. Ce este?

— Nimic. Se retrase şi, cu capul aplecat, termină de încheiat nasturii.

— Tess. Punându-i mâna sub bărbie, îi ridică faţa. Ochii ei erau scăldaţi în lacrimi. Îi îndepărtă cu degetul arătător o lacrimă de pe gene.

— Nu plânge.

— Nu plâng. Dar respiraţia i se împotmoli înainte de a-şi apăsa obrazul de al lui. Ai răbdare o clipă, da?

— Da. Îşi trecu braţul sănătos pe după ea şi savură plăcerea primară de a şti că cineva îşi face griji pentru el. Câteva femei fuseseră atrase tocmai de meseria lui, altele dimpotrivă, avuseseră repulsie faţă de ea, dar nu era sigur dacă avusese vreodată pe cineva căruia să-i fi păsat într-adevăr de el.

— Mi-a fost frică, recunoscu ea, cu glasul înăbuşit, cu capul ascuns la pieptul lui.

— Şi mie.

— O să-mi povesteşti mai târziu?

— Dacă trebuie. Un bărbat urăşte să admită în faţa iubitei că s-a purtat ca un prost.

— Chiar aşa?

— Eram sigur că ticălosul ăla mucos era înăuntru. Ed se ocupa de fereastră. Eu, de uşă. Foarte simplu. Retrăgându-se, Ben îi văzu privirea îndreptându-se spre cămaşa sfâşiată şi pătată de sânge. Dacă îţi închipui că asta arată rău, spuse el, atunci ar trebui să-mi vezi jacheta. Şi n-are două luni de când am cumpărat-o.

Din nou stăpână pe ea, îl luă de braţ şi-l conduse de-a lungul culoarului.

— Cine ştie, poate că Moş Crăciun o să-ţi aducă una nouă. Vrei să te duc eu acasă?

— Nu, mulţumesc. Trebuie să mai fac un raport. Iar dacă celălalt puşti nu şi-a dat încă drumul, vreau să rămân şi la interogatoriu.

— Deci erau doi.

— Acum însă e numai unul.

Tess se gândi la silueta contorsionată de pe targă. Pentru că simţea mirosul sângelui închegat de pe cămaşa lui Ben, nu spuse nimic.

— Uite-l pe Ed.

— Ah, Dumnezeule, citeşte.

Ed îşi ridică privirea, îşi studie scurt dar foarte atent partenerul, apoi îi zâmbi lui Tess.

— Bună, doctore Court. Cred că mi-ai scăpat când ai intrat aici. Nu menţionă faptul că în momentul când ea intra, el dona sânge. Atât el cât şi Ben aveau grupa de sânge A. Strângând ziarul, îi dădu lui Ben jacheta şi tocul pistolului.

— Îmi pare rău pentru pardesiu. Cel mai târziu în aprilie o să se completeze toate hârtiile ca poliţia să ţi-l înlocuiască.

— Nu-i aşa? Cu ajutorul lui Ed, Ben reuşi să-şi prindă tocul şi să-şi pună jacheta distrusă.

— Ştii, tocmai citeam articolul acela fascinant despre rinichi.

— Scuteşte-mă, îl sfătui Ben, şi se întoarse spre Tess.

— Te întorci la clinică?

— Da, am plecat din mijlocul unei şedinţe. Abia în clipa aceea Tess îşi dădu seama că-l pusese pe Ben înaintea unui pacient.

— În calitate de doctor, te sfătuiesc să te duci acasă şi să te odihneşti, după ce-ţi scrii raportul. Pe la şase-treizeci o să vin şi eu acasă şi probabil că o să fiu uşor de convins să te dădăcesc.

— Depinde cum.

Ignorându-l, se întoarse spre Ed.

— De ce nu vii la noi la masă, Ed?

La început rămase perplex, apoi se lumină de plăcere.

— Păi, eu… Mulţumesc.

— Ed nu e obişnuit să stea de vorbă cu femeile. Vino, Ed. Tess o să-ţi pregătească brânză de vaci cu bob.

Ben păşi afară din clădire, recunoscător pentru pala de aer rece. Amorţeala îi trecuse şi braţul începea acum să-i pulseze ca la o durere de măsele.

— Unde ai parcat? Scruta deja parcarea, în căutarea maşinii negru cu alb.

— Chiar acolo.

— Condu-o pe doamna la maşină, da, Ed? Apucând-o pe Tess de reverul pardesiului, o sărută apăsat.

— Îţi mulţumesc că ai venit.

— Cu plăcere.

Aşteptă până ce Ben o porni spre Mustang şi se întoarse către Ed.

— O să ai tu grijă de el, da?

— Bineînţeles.

Scormonind în pardesiu după chei, dădu din cap.

— Cel care l-a înjunghiat pe Ben a murit?

— Da. Ed îi luă cheile şi cu un gest pe care ea îl găsi plin de farmec, descuie chiar el portiera. Tess îi privi chipul şi văzu la fel de limpede ca şi cum i-ar fi spus-o chiar el, cine trăsese. Valorile ei, codul potrivit căruia trăia ea fu brusc asaltat de o nouă realitate. Punând o mână pe gulerul lui, îl trase în jos şi îl sărută.

— Îţi mulţumesc că i-ai salvat viaţa. Urcă apoi în maşină şi-i zâmbi, înainte de a închide portiera.

— Ne vedem diseară, la masă.

Îndrăgostit şi el pe jumătate de ea, Ed se întoarse la partenerul său.

— Dacă nu te duci la cină de Ziua Recunoştinţei, înseamnă că eşti un tâmpit.

Ben se scutură ca să scape de senzaţia de ameţeală, în timp ce Ed trânti portiera.

— Ce-ai spus?

— Şi nici de unchiul Joe n-ai nevoie, ca să te înghiontească în coaste. Ed porni motorul cu un huruit.

— Ed, ai dat cumva peste nişte granule prea vechi!

— Ai face mai bine să începi să te uiţi la ce se află în faţa ta, ca să nu sfârşeşti prin a te împiedica de ferăstrău.

— De ferăstrău? Care ferăstrău?

— Ţăranul taie lemne, începu Ed, ieşind din parcare. Vagabondul satului stă şi se uită la el. Sună gongul, anunţând masa de seară şi ţăranul o porneşte spre casă dar se împiedică de ferăstrău. Atunci îl ridică de jos şi se apucă din nou de tăiat lemne. Vagabondul îl întreabă de ce nu se duce la masă şi ţăranul îi răspunde că dacă s-a împiedicat de ferăstrău, nu mai are niciun rost să se obosească, pentru că tot nu o să mai găsească nimic de mâncare.

Vreme de zece secunde întregi, Ben nu scoase nicio vorbă.

— Asta explică totul. Ce-ar fi să faci stânga împrejur să ne întoarcem la spital şi să rogi să-ţi facă un consult?

— Problema este că dacă te faci că plouă când norocul îţi surâde chiar sub nasul tău, s-ar putea să nu-l observi. Ai pus mâna pe o femeie şi jumătate, Ben.

— Cred că ştiu şi eu asta.

— Atunci ai face bine să fii atent să nu calci peste ferăstrău.



Tocmai începuse să ningă când Joey ieşi din casă pe uşa din spate. Ştiind că uşa exterioară zăngănea, o trase cu grijă după el, până când aceasta se închise. Îşi amintise să-şi ia mănuşile şi-şi trase pe cap până şi cascheta albastră de schi. Renunţă însă la cizme, pentru ghete, preferatele lui.

Nu-l văzuse nimeni plecând.

Mama lui era în living, împreună cu tatăl lui vitreg. Ştia că se certau din cauza lui, pentru că glasurile lor erau uşor ridicate şi aveau acea tonalitate subţire, nervoasă, pe care o aveau întotdeauna când se certau din cauza lui.

Ei nu se gândeau că el ştia.

Mama lui făcuse un curcan la cuptor, cu tot dichisul. În cursul mesei discutase voioasă despre cât era de plăcut să petreci seara Zilei Recunoştinţei numai în familie. Donald făcuse glume pe tema rămăşiţelor şi se lăudase cu plăcinta de dovleac pe care o preparase chiar el. Aveau sos de afine şi unt adevărat şi în cuptor se rumeneau pufoase cornuleţe în formă de semilună.

Fusese cea mai nenorocită masă din toată viaţa lui Joey.

Mama lui nu admitea ca el să aibă nici cea mai mică problemă. Voia să fie fericit, să înveţe bine la şcoală şi să se ducă la baschet. Normal. Acesta era cuvântul pe care Joey o auzise pronunţându-l cu un ton scăzut dar imperios, în discuţia cu tatăl lui vitreg. Singurul lucru pe care-l vreau, este ca Joey să fie şi el normal.

Dar el nu era. Joey presupunea că tatăl lui vitreg înţelesese oarecum acest lucru şi din cauza aceasta se certau. El nu era normal. Era alcoolic, exact ca şi tatăl lui.

Mama lui spusese că tatăl lui era un ratat.

Joey înţelegea că alcoolismul era o boală. Înţelegea că acesta era un viciu şi că nu exista vindecare, ci doar o continuă perioadă de recuperare. Înţelegea de asemenea că existau milioane de alcoolici şi că era posibil să fii unul dintre aceştia şi să duci viaţa normală pe care mama lui o dorea atât de intens pentru el. Asta însă însemna din partea lui acceptare, efort şi schimbare. Uneori obosea din cauza acestui efort. Dacă i-ar fi spus mamei lui că era obosit, ea s-ar fi enervat.

El ştia de asemenea, că alcoolismul putea adesea fi ereditar. Ei îl moştenise de la tatăl lui, la fel cum moştenise şi acel era un ratat.

Străzile erau liniştite în drumul lui afară din cartier. Fulgii de zăpadă fluturau în lumina felinarelor, asemenea unor dansatoare vrăjite, din cărţile cu poveşti din care îşi aminti că-i citea mama lui, cu ani în urmă. Vedea prin ferestre casele luminate, unde oamenii cinau de Ziua Recunoştinţei sau se odihneau după efort, în faţa televizoarelor.

Tatăl lui nu venise după el.

Nici nu-l sunase.

Joey credea că înţelegea de ce tatăl lui nu-l mai iubea. Nu-i plăcea să i se amintească de băutură şi de certuri şi de vremurile cumplite de odinioară.

Doctoriţa Court îi spusese ca el n-are nicio vină pentru boala tatălui sau. Dar Joey îşi închipuia că dacă el a luat boala asta de la tatăl lui, atunci cine ştie, poate că şi acesta luase boala de la el.

Îşi aminti cum stătea în pat, ştiind că era târziu şi-l auzea pe tatăl lui ţipând, cu vocea aceea groasă, rea, pe care o avea când bea peste măsură.

— Tu nu te gândeşti decât la copil. La mine nu te gândeşti niciodată. Totul s-a schimbat după venirea lui.

Apoi, mai târziu, îl auzi pe tatăl lui plângând cu sughiţuri mari, umede şi care erau într-un fel chiar mai rele decât nervii.

— Îmi pare rău, Lois. Te iubesc. Te iubesc atât de mult. Stresul este cel care mă face să mă comport astfel. Ticăloşii ăia de la serviciu sunt tot timpul pe capul meu. Le-aş spune şi mâine să se ducă dracului, dar nici nu m-am întors bine şi Joey iar are nevoie de o nouă pereche de pantofi.

Joey aşteptă să treacă huruind o maşină şi traversă strada, îndreptându-se spre parc. Zăpada cădea acum din belşug, o perdea albă, vălătucită de vânt. Aerul îi biciuia obrajii, înroşindu-i de sănătate.

Demult, crezuse că dacă n-ar fi avut nevoie mereu de alţi pantofi, tatăl lui nu s-ar mai fi îmbătat. Apoi însă înţelesese că totul ar fi fost mult mai simplu pentru toată lumea dacă el pur şi simplu n-ar mai fi existat. Aşa încât la nouă ani fugise de acasă. Fusese înspăimântător pentru că se rătăcise şi era întuneric şi gălăgie. În câteva ore fusese găsit de poliţie, dar lui i se păruse că trecuseră zile.

Mama lui plânsese şi tatăl lui îl strânsese atât de tare la piept. Toată lumea făcuse promisiuni pe care chiar intenţionase să le respecte. O vreme, totul fusese mai bine. Tatăl lui urmase o cură de dezalcoolizare, iar mama lui începuse din nou să râdă. De acel Crăciun primise Joey bicicleta iar tatăl lui petrecuse ore întregi alergând alături de el, cu mâna pe şa. Nici măcar o singură dată nu-l lăsase pe Joey să cadă.

Dar chiar înainte de Paşti, tatăl lui începuse din nou să vină târziu acasă. Ochii mamei lui Joey se înroşiră din nou şi râsul încetase. Într-o seară, intrând pe alee, tatăl lui luase curba prea larg şi nu văzuse bicicleta. Intrase în casă răcnind. Joey se trezise în urlete şi acuzaţii. Tatăl lui voia să-l scoale pe Joey şi să-l scoată afară, să-i arate unde dusese neglijenţa lui. Mama lui îi blocase drumul.

A fost prima seară când l-a auzit pe tatăl său dând în mama lui.

Dacă ar fi pus bicicleta la loc şi nu ar fi lăsat-o pe gazon, aproape de alee, tatăl lui nu s-ar fi ciocnit de ea. Şi atunci nu s-ar mai fi enervat atât de tare. Nu ar mai fi dat în mama lui şi nu i-ar mai fi lăsat o vânătaie pe obraz, vânătaie pe care mama lui încerca să o acopere cu fond de ten.

A fost prima seară în care Joey a încercat să bea alcool.

Nu-i plăcuse gustul. Îi arsese gura şi-i dăduse o senzaţie rea în stomac. Dar după ce mai bău trei sau patru înghiţituri din sticlă, începuse să se simtă ciudat, ca şi cum ar fi alunecat pe o pojghiţă subţire din plastic. Nu-i mai venea să plângă, iar când se urcă în pat, simţi în cap un zumzet plăcut şi liniştitor. Căzu într-un somn adânc şi fără vise.

Din seara aceea, ori de câte ori părinţii lui se certau, Joey recurgea la alcool ca la un anestezic.

Urmă divorţul, însoţit de certuri înfiorătoare, urlete, înjurături. Într-o bună zi, mama lui veni să-l ia de la şcoală şi-l duse într-un micuţ apartament. Acolo încercă să-i explice cât mai delicat cu putinţă de ce nu mai era posibil să trăiască împreună cu tatăl lui.

I se făcuse ruşine, groaznic de ruşine, pentru că îi păruse bine.

Îşi începuseră noua lor viaţă. Mama lui se întorsese la lucru. Îşi tunsese părul şi renunţase la verighetă. Uneori însă, Joey remarca cercul de piele albă, acolo unde fusese acoperită de inel, mai bine de zece ani.

Îşi mai amintea încă privirea neliniştită, convingătoare, din ochii ei, când îi vorbise despre divorţ. Îi fusese atât de teamă că o va condamna, încât îşi justifica gestul care-i lăsase un sentiment de vinovăţie şi incertitudine, explicându-i ceea ce el ştia deja. Dar auzind toate acestea din gura ei, i se spulberase şi bruma de autoapărare care-i mai rămăsese.

Îşi amintea, de asemenea, cât de rău plânsese ea când, întorcându-se acasă de la serviciu, îl găsise prima oară beat.

Parcul era liniştit. Pe jos se formase deja un strat subţire, frumos, de zăpadă albă. Într-o oră, nimeni nu va mai găsi urma paşilor săi. Joey îşi spuse că aşa trebuia să fie. Zăpada cădea acum cu fulgi mari, moi, care se agăţau de ramurile copacilor şi se aşezau strălucitori şi proaspeţi pe tufişuri. Fulgii i se topeau pe faţă, udându-l, dar lui nu-i păsa. Se întrebă, în trecere doar, dacă mama lui urcase deja în camera lui şi-i descoperise lipsa. Îi părea rău că o va întrista, dar ştia că lucrul pe care urma el să-l facă, va fi bun pentru toată lumea. Dar mai ales pentru el.

De data asta nu mai avea nouă ani. Şi nu-i mai era frică.

Se dusese cu mama lui la întâlnirile antialcoolicilor. Dar nu-l impresionaseră. Nu se lăsase impresionat pentru că nu voia să recunoască faptul că-i era ruşine că semăna cu tatăl său.

Apoi apăruse Donald Monroe. Joey ar fi vrut să-i pară bine că mama lui era din nou fericită, dar se simţea vinovat că era atât de aproape de a accepta un înlocuitor pentru tatăl său. Mama lui era din nou fericită şi Joey era fericit pentru că o iubea atât de mult. Tatăl lui devenea din ce în ce mai distant iar pe Joey îl durea schimbarea, pentru că îl iubea atât de mult.

Mama lui se căsători şi-şi schimbă numele. Nu o mai chema ca pe Joey. Se mutară într-o locuinţă într-un cartier populat dar liniştit. Camera lui Joey dădea în curtea din spate. Tatăl lui se plângea din cauza alocaţiei pe care trebuia să i-o plătească.

Când Joey începuse să vină la Tess, găsise o cale de a se îmbăta în fiecare zi şi începuse deja să se gândească la sinucidere.

La început nu-i plăcuse ideea de a veni la Tess. Dar ea nu-l forţase, nu-l trăsese de limbă şi nici nu pretinsese că-l înţelege. Ea doar vorbea. Când se lăsase de băut, îi dăduse un calendar căruia îi spusese calendar perpetuu şi pe care îl putea folosi toată viaţa lui.

— Joey, astăzi ai ceva cu care te poţi mândri. Şi în fiecare dimineaţă când te vei scula, vei avea ceva pentru care să poţi fi mândru.

Uneori credea ce-i spunea.

Niciodată când intra în cabinetul ei nu-i arunca acea privire rapidă, scrutătoare. Mama lui tot mai făcea asta. Doctoriţa Court îi dăduse calendarul şi avusese încredere în el. Mama lui tot mai aştepta să o dezamăgească. De aceea îl mutase de la şcoala lui. De aceea nu-i dădea voie să se mai întâlnească cu prietenii lui.

O să-ţi faci alţi prieteni, Joey. Eu nu-ţi vreau decât binele.

Ea nu voia decât să nu-i semene tatălui său.

Dar îi semăna.

Şi când o să fie mare, o să aibă probabil şi el un fiu care să-i semene. Niciodată nu o să sfârşească. Era ca un blestem. Citise despre blesteme. Ele puteau fi trecute de la o generaţie la alta. Uneori puteau fi exorcizate. Una din cărţile pe care le ţinea ascunse sub saltea explica ceremonia de exorcizare a spiritului răului. Într-o noapte, când mama lui şi tatăl său vitreg se aflau la un dineu de afaceri, urmase această ceremonie pas cu pas. Când terminase, nu se simţise altfel. Acest lucru îi dovedise că răul, acea predestinare pentru ratare, era mai puternic decât ceea ce era bun.

Atunci începuse să viseze la pod.

Doctoriţa Court dorise să-l trimită într-un loc unde oamenii înţelegeau acele vise despre moarte. Dăduse peste broşurile de reclamă pe care le aruncase mama lui. Părea un loc liniştit, plăcut. Joey păstrase broşurile, gândindu-se că acela ar fi putut fi un loc mai bun decât şcoala pe care o urma. Aproape că se pregătise sufleteşte să discute cu doctoriţa Court despre asta, când iată că mama lui îi spusese că nu mai are nevoie de doctor.

El ar fi vrut să meargă în continuare la doctoriţa Court, dar mama lui arborase acel zâmbet al ei larg, nervos.

Iar acum stăteau acasă şi se certau pe tema lui. Întotdeauna pe tema lui.

Mama lui urma să aibă un alt copil. Se gândea deja cum o să zugrăvească camera viitorului nou-născut şi vorbea despre ce nume o să-i pună. Joey se gândea că ar putea fi foarte plăcut cu un copil mic în casă. Fusese fericit când Donald îl rugase să-l ajute să zugrăvească camera.

Apoi, într-o noapte, visase că bebeluşul murise.

Ar fi vrut să vorbească cu doctoriţa Court despre asta, dar mama lui îi spusese că nu mai are nevoie de aceasta.

Podul era alunecos din cauza stratului de zăpadă. Urmele lăsate de paşii lui Joey erau prelungi, târşâite. Auzea zgomotul traficului de sub el, dar el mergea pe partea de unde vedea apa şi copacii. Ce senzaţie ameţitoare, înveselitoare, de a merge pe aici, deasupra vârfurilor copacilor şi cu cerul acela atât de întunecat, deasupra capului. Vântul sufla îngheţat dar datorită mersului, muşchii lui rămăseseră calzi.

Se gândea la tatăl său. Această seară, această ultimă seară, a Zilei Recunoştinţei fusese un test. Dacă tatăl lui ar fi venit, dacă ar fi fost treaz şi l-ar fi luat pe Joey să cineze amândoi, Joey ar mai fi încercat o dată. Dar acesta nu venise, pentru că era prea târziu pentru amândoi.

În afară de asta, obosise să încerce, obosise să tot vadă privirea aceea intensă, nesigură, a mamei sale, să vadă preocuparea plină de îngrijorare a lui Donald. Nu mai putea suporta să fie cauza acestor reacţii. Când el nu va mai fi, nu vor mai exista niciun fel de motive de ceartă între mama lui şi Donald. Şi nu va mai avea motive să se îngrijoreze că Donald o va părăsi pe mama lui şi pe viitorul copil pentru că nu-l va mai putea suporta pe Joey.

Tatăl lui nu va mai trebui să plătească niciun fel de alocaţie.

Simţea vântul aruncând zăpada, zăpada rece, aproape îngheţată, în obraji. Îşi vedea respiraţia pufăind vălătuci de aburi, încet, regulat, în întuneric. Sub el se aflau acum copacii cu vârfurile lor albe şi apa îngheţată din Rock Creek.

Alesese destul de calm această variantă, faţă de alte căi de a se sinucide. Dacă şi-ar fi tăiat venele, vederea propriului sânge i-ar fi slăbit voinţa şi l-ar fi împiedicat poate să ducă treaba la bun sfârşit. Citise apoi că cei care încercau să ia o supradoză de pastile, adesea sfârşeau prin a le voma şi a se alege doar cu starea de rău.

În plus, podul era exact ceea ce trebuia. Era ceva curat. O clipă, vreme de o lungă clipă, se va simţi ca şi cum ar zbura.

Se clătină o secundă şi se rugă. Dorea ca Dumnezeu să-l înţeleagă. Ştia că lui Dumnezeu nu-i plăceau oamenii care alegeau să moară. El voia ca aceştia să aştepte până când este El gata.

Da, dar Joey nu mai putea aştepta şi spera că Dumnezeu şi toţi ceilalţi vor înţelege.

Se gândi la doctoriţa Court şi-i păru rău că aceasta va fi dezamăgită. Joey ştia că mama lui va suferi, dar îl avea pe Donald şi pe copilul care urma să se nască. Nu o să întârzie prea mult prin a-şi da seama că asta era cea mai buna variantă. Şi tatăl lui. Ei bine, tatăl lui se va îmbăta din nou.

Joey îşi ţinu ochii deschişi. Voia să vadă copacii avântându-se în sus, spre el. Inspiră adânc, îşi ţinu respirația și-și dădu drumul.



* * *

— Domnişoara Bette s-a întrecut din nou pe sine. Tess gustă din carnea suculentă, închisă la culoare, pe care i-o decupase bunicul ei. Totul e spectaculos ca de obicei, mai adăugă ea.

— Nimic nu-i place mai mult decât să se agite pentru o masă. Senatorul adăugă sos aburind peste un munte de piure de cartofi, alb, spumos. Două zile n-am avut voie să intru în propria mea bucătărie.

— Precis că iar te-a prins încercând să guşti din mâncare.

— M-a ameninţat că o să mă pună să cojesc cartofii. Înfulecă o furculiţă plină şi zâmbi. Domnişoara Bette nu a subscris niciodată ideii că pentru un bărbat casa lui este castelul lui. Detective, mai ia nişte garnitură. Un bărbat nu se răsfaţă în fiecare zi.

— Mulţumesc. Pentru că senatorul ţinea bolul chiar deasupra farfuriei sale, Ben nu avea altă cale decât să-l ia. Se servise deja de două ori, dar era greu să rezişti grijuliei insistenţe a senatorului. După o oră în compania senatorului Writemore, Ben descoperise că bătrânul era plin de nerv, atât ca prezenţă fizică, cât şi în vorbire. Părerile sale erau dure ca granitul, răbdarea firavă, iar inima lui se afla incontestabil în mâinile nepoatei sale.

Ce-l relaxă pe Ben fu constatarea că după această oră nu se simţea câtuşi de puţin atât de inconfortabil precum se pregătise să fie.

La început, casa îi dăduse o stare de stânjeneală. Văzută de afară părea doar de o eleganţă sobră, distinsă. Pe dinăuntru însă, era ca o călătorie în jurul lumii, la clasa întâia. Covoare turceşti uzate exact atât cât să-şi arate vârsta şi rezistenţa erau întinse peste gresia alb-negru, dispusă ca o tablă de şah, din hol. Un scrin din abanos, înalt până la umeri şi pictat magnific cu păuni, se afla sub curba prelungă a scărilor.

În salon, unde un oriental tăcut servise băuturile dinaintea mesei, două fotolii Louis XV flancau o lungă masă rococo. O vitrină cu un geam frontal gravat, conţinea un adevărat tezaur. Sticlă veneţiană colorată, atât de subţire, încât aproape că puteai citi prin ea. O pasăre de sticlă capta şi reflecta lumina şemineului. Un elefant din porțelan de mărimea unui câine terrier păzea căminul din marmură albă.

Era o încăpere care reflecta condiţia socială a senatorului şi îşi dădu seama Ben, a lui Tess. O bogăţie confortabilă, o ştiinţă a artei şi a stilului. Tess stătea pe brocartul verde închis al canapelei într-o rochie de culoarea levănţicii, care îi dădea strălucire pielii. Colierul de perle se odihnea în jurul gâtului, şi piatra scânteietoare din centrul acestuia pulsa de lumină şi de căldura trupului ei.

Niciodată nu i se păruse lui Ben mai frumoasă ca acum.

Şi în sufragerie ardea focul în cămin. Acesta fusese astfel aranjat încât să mocnească şi să trosnească în tot cursul cinei. Lumina se revărsa prin prismele candelabrului etajat, de deasupra mesei. Farfurii din porţelan de Wedgwood, delicat pictate, tacâmuri din argint în stil georgian, grele şi strălucitoare, pahare din cristal de Baccarat aşteptând să fie umplute cu vin alb, rece şi cu apă minerală, faţă de masă din olandă irlandeză, pe care puteai dormi de moale ce era. Castroanele şi platourile erau pline ochi. Stridii Rockefeller, curcan la cuptor, sparanghel în unt, cornuri proaspete şi câte altele; aromele lor se amestecau într-un încântător pot-pourri, împreună cu lumânările şi florile.

În timp ce senatorul tranşa curcanul, Ben se duse cu gândul înapoi, la serile din Ziua Recunoştinţei, din copilăria lui.

Pentru că ei obişnuiau să mănânce întotdeauna la prânz şi nu seara, el se trezea în mirosurile ademenitoare de friptură de pasăre, de salvie, de scorţişoară, şi de cârnaţi, pe care mama lui îi rumenise şi-i băgase în umplutură. Televizorul rămânea aprins de-a lungul întregii parade şi a meciului de fotbal. Era una din puţinele zile din an când nici el şi nici fratele lui nu trebuiau aduşi cu forţa la masă. Aceasta era marea plăcere a mamei sale.

Ea scotea atunci cea mai bună veselă, folosită doar când venea în vizită la ei mătuşa lor din Chicago sau când era invitat la masă şeful tatălui său. Tacâmurile nu erau din argint ci doar dintr-un oţel inoxidabil mai sofisticat lucrat. Se mândrea întotdeauna cu felul în care ştia ea să aranjeze şerveţelele în triunghi. Apoi venea sora tatălui său, cu soţul şi cu cei trei plozi în urma lor. Casa se umplea de gălăgie, de discuţii şi de aromă de turtă dulce făcută de mama lui.

Se spunea rugăciunea; Ben o ignora pe verişoara lui Marcie, tot mai dezagreabilă de la an la an şi pe care, din motive numai de ea ştiute, mama lui insista să o aşeze lângă el.

Binecuvântează-ne, Doamne, cu darurile Tale pe care suntem gata să le primim din mărinimia Ta, prin Domnul nostru Isus Cristos.

Ultima parte a rugăciunii era spusă întotdeauna tare, pe măsură ce pofta devenea tot mai de nestăpânit. În clipa în care era făcut semnul Crucii, mâinile şi începeau să se întindă spre ce se afla mai aproape.

Nu existase niciodată la ei acasă un oriental tăcut care să aibă grijă să umple la timp paharele cu pouilly-fuissé.

— Mă bucur că ne-ai putut ţine companie în seara aceasta, detective. Writemore se mai servi cu o porţie de sparanghel. Mă simt adesea vinovat că în zilele de sărbătoare mi-o păstrez pe Tess numai şi numai pentru mine.

— Am fost încântat de invitaţie. Altfel, probabil că aş fi mâncat un sandviş, în faţa televizorului.

— Presupun că o profesie ca a dumitale nu-ţi prea lasă vreme pentru multe mese tihnite. Mi s-a spus că eşti o pasăre rară, detective, fiind devotat meseriei.

Când Ben ridică doar dintr-o sprânceană, senatorul îi oferi un zâmbet afabil şi gesticulă cu paharul său de vin.

— Având în vedere că este implicată şi nepoata mea, primarul mă ţine la curent cu toată evoluţia cazului dumitale.

— Ce vrea să spună bunicul este că obişnuieşte să stea la bârfă cu primarul.

— Şi asta, acceptă cu uşurinţă Writemore. Se pare că nu ai fost de acord ca Tess să fie consultată.

Să fiu tranşant, decise Ben, cel mai bine este să fiu tranşant.

— Şi nici acum nu sunt.

— Încearcă dulceaţa asta de pere, cu cornuleţe. Plin de bună dispoziţie, senatorul îi oferi cheseaua. Domnişoara Bette o prepară singură. Te superi dacă te întreb dacă nu eşti de acord cu ideea de a consulta un psihiatru sau de a o consulta pe Tess?

— Bunicule, mă îndoiesc că Ziua Recunoştinţei ar fi momentul cel mai potrivit pentru un astfel de interogatoriu.

— Prostii, eu nu-l interoghez pe băiat, eu doar încerc să aflu care e punctul lui de vedere.

Acordându-şi timp, Ben întinse dulceaţa pe pâine.

— Nu am văzut rostul unui portret psihiatric, acţiune care necesită mai mult timp şi mai multă birocraţie. Eu prefer munca poliţienească efectivă, interogatoriile, investigaţiile, logica. Atâta vreme cât este vorba de aplicarea legii, pentru mine nu mai contează dacă omul este un psihopat sau este pur şi simplu un om rău. Garnitura asta este incredibilă.

— Da, domnişoara Bette este într-adevăr pricepută. Ca pentru a întări afirmaţia, Writemore mai luă o furculiţă.

— Înclin să-ţi înţeleg punctul de vedere, detective, deşi fără a fi total de acord. În politică, noi numim asta un mare rahat diplomatic.

— Noi îi spunem la fel când e vorba de aplicarea legii.

— Înseamnă atunci că ne înţelegem perfect. Ştii, sunt de părere că înţelept este să înţelegi întotdeauna punctul de vedere al adversarului.

— De acelaşi mare ajutor îţi este să te afli mereu cu un pas înaintea lui.

Ben începu să-l studieze pe Writemore. Senatorul stătea în capul mesei, în costum negru şi cămaşă albă, puternic apretată. Cravata închisă la culoare era ţinută în loc de un simplu diamant. Mâinile lui păreau mari şi aspre, alături de cristalurile elegante. Ben se surprinse comparându-le cu mâinile propriului său bunic, mâinile bătrânului măcelar, care erau aproape la fel – muncite, îngroşate la articulaţii, late. Pe mâna stângă avea o verighetă simplă, din aur, semnul angajamentului faţă de soţia care murise acum mai bine de treizeci de ani.

— Înseamnă că nu crezi că munca lui Tess, ca psihiatru, vă este de vreun ajutor în acest caz special?

Ca şi cum nici măcar n-ar fi fost vorba despre ea, Tess continua să mănânce, liniştită.

— Aş vrea să spun asta, răspunse Ben după o clipă de gândire. Pentru că dacă aş spune asta, poate că ar fi mai uşor să o conving pe ea sau să vă conving pe dumneavoastră să insistaţi să stea deoparte de acum înainte. Dar adevărul este că ea ne-a ajutat să stabilim un model şi o motivaţie.

— Vrei să-mi dai sarea, te rog? Tess îi zâmbi când Ben îi întinse solniţa din cristal.

— Mulţumesc.

— Cu plăcere. Asta însă, bombăni Ben, nu înseamnă că sunt de acord ca ea să fie implicată.

— Înţeleg atunci că ai ajuns la concluzia că nepoata mea este o femeie pasionată de ceea ce face dar şi foarte încăpăţânată.

— Aşa mi-o imaginez.

— Eu consider asta ca pe o moştenire, spuse Tess şi-şi puse mâinile peste mâinile mari ale senatorului. O moştenire de la bunicul meu.

Ben văzu mâinile înlănţuindu-se şi ţinându-se strâns.

— Har Domnului că nu mi-a moştenit şi înfăţişarea. Mi s-a spus că te-ai mutat la nepoata mea, detective, adăugă el, pe acelaşi ton plin de bunăvoinţă.

— Este adevărat. Pregătindu-se pentru rechizitoriul pe care îl aşteptase toată seara, Ben se întoarse la dulceaţa de pere.

— Mă întreb dacă nu pretinzi cumva să fii plătit pentru ore suplimentare, din bugetul oraşului.

Tess râse şi se lăsă pe spate.

— Bunicul încearcă să vadă dacă te poate face să transpiri. Uite, scumpule. Şi-i mai dădu senatorului puţin curcan. Răsfaţă-te puţin. Data viitoare când mai stai la bârfă cu primarul, spune-i că primesc cea mai bună protecţie din partea poliţiei.

— Ce altceva să-i mai spun că primeşti?

— Orice altceva primesc, nu e treaba primarului.

Writemore îşi mai puse o bucată de curcan în farfurie, înainte de a se întinde după sos.

— Şi presupui că vrei să spui că nu e nici treaba mea.

— Nu trebuie să-ţi spun. Tocmai ai spus-o tu singur, îi răspunse Tess, punându-şi cu lingura, în farfurie, sos de afine.

De un metru cincizeci înălţime şi şaptezeci de kilograme greutate, domnişoara Bette intră târându-se în încăpere şi aruncă o privire aprobatoare spre golul lăsat în bucatele preparate de ea. Îşi şterse de şorţ mâinile micuţe, durdulii.

— Doctore Court, sunteţi căutată la telefon.

— Ah, mulţumesc domnişoară Bette. O să răspund din bibliotecă. Se ridică şi se aplecă să-l sărute pe senator pe obraz.

— Nu fi obositor, bunicule. Şi ai grijă să-mi rămână şi mie o bucată de plăcintă de dovleac.

Writemore aşteptă până când Tess dispăru afară din încăpere.

— Frumoasă femeie.

— Da, frumoasă.

— Ştii, când era mai tânără, oamenii adesea o subapreciau din cauza înfăţişării ei, a înălţimii, a sexului. După ce ai trăit mai mult de jumătate de secol, începi să nu mai acorzi prea multă importanţă aspectului. Era doar un pui de om când s-a mutat aici, la mine. Nu ne mai aveam decât pe noi doi. Oamenii îşi închipuie că eu am ajutat-o să depăşească acele vremuri grele. Adevărul este, Ben, că ea a fost cea care m-a ajutat pe mine. Cred că aş fi clacat şi că aş fi murit dacă n-ar fi existat Tess. Mă apropii de trei sferturi de secol. Writemore zâmbi ca şi cum gândul i-ar fi făcut plăcere. Când ajungi aici, începi să priveşti cu cea mai mare atenţie fiecare zi. Începi să apreciezi toate acele mici lucruri fără importanţă.

— Ca de exemplu, a-ţi simţi dimineaţa piciorul pe pământ, spuse Ben în şoaptă, apoi surprinzând privirea senatorului, se răsuci stânjenit în scaun. Asta o spunea cândva bunicul meu.

— În mod evident, un om pătrunzător. Da, ca satisfacţia de a-ţi simţi piciorul pe pământ, dimineaţa.

Luându-şi paharul cu vin, se lăsă pe spate, studiindu-l pe Ben. Gestul îi oferi revelaţia de a constata că-i plăcea ceea ce vedea.

— Natura umană îl obligă pe om să aprecieze asemenea lucruri, chiar şi după ce şi-a pierdut soţia şi unicul său copil. Tess este tot ceea ce mi-a mai rămas, dincolo de toate aceste mărunte plăceri, Ben.

Ben descoperi că nu se mai simţea nelalocul lui, că nu mai aştepta să fie pus la colţ.

— Nu o să permit să i se întâmple nimic. Nu numai pentru că sunt poliţist şi că este de datoria mea să protejez şi să ocrotesc, ci pentru că ea înseamnă mult pentru mine.

Când se ridică de la masă, diamantul din cravata lui Writemore împrăştie scântei de lumină.

— Îţi place fotbalul?

— Depinde.

— Când niciunul din noi nu va mai trebui să-şi facă griji pentru Tess, atunci o să te invit o dată la meci, cu mine. Am abonament. O să bem bere şi o să poţi atunci să-mi povesteşti despre tine lucruri pe care nu le pot afla din dosarul tău de la secţie. Zâmbi, expunând două şiruri albe de dinţi, care erau aproape în totalitate ai lui.

— Ea este tot ce am, detective. Pot să-ţi spun cum a fost scorul la trageri, de săptămâna trecută.

Amuzat, Ben dădu pe gât ce mai rămăsese din pahar.

— Cum am fost?

— Satisfăcător, răspunse Writemore. Al naibii de satisfăcător.

Parcă acordaţi în mod surprinzător, cei doi bărbaţi se întoarseră dintr-odată, în clipa în care Tess reintră în încăpere. Lui Ben îi fu de ajuns să se uite la chipul ei ca să se şi ridice de pe scaun.

— Ce s-a întâmplat?

— Îmi pare rău. Vocea ei era calmă, fără niciun tremur, dar obrajii ei erau teribil de palizi. Întinse o mână, în timp ce se îndrepta spre bunicul ei. Trebuie să plec, bunicule. Am o urgenţă la spital. Nu ştiu dacă o să mă mai întorc aici.

Pentru că mâna ei era rece, bunicul i-o acoperi cu amândouă mâinile lui. El înţelegea mai bine ca oricine câtă emoţie ţinea închisă în ea.

— Un pacient?

— Da. O încercare de sinucidere. A fost dus la Georgetown, dar şansele sunt minime. Vocea ei era rece şi plată, vocea unui doctor. Ben o studie cu atenţie, dar cu excepţia palorii, nu putea vedea niciun alt semn de emoţie.

— Îmi pare rău că te părăsesc astfel.

— Să nu-ţi faci griji pentru mine. Senatorul se ridicase deja în picioare. Îşi trecuse braţul pe după umerii lui, în timp ce o conducea afară din încăpere.

— Sună-mă mâine, să ştiu cum te mai simţi.

Ceva în ea tremură şi se clătină, dar rămase dreaptă. Îşi lipi obrazul de al lui, vrând să absoarbă ceva din tăria bunicului.

— Te iubesc.

— Şi eu te iubesc, micuţa mea.

Ieşind afară în noaptea învăluită în zăpadă, Ben îi luă braţul ca să nu alunece pe trepte.

— Poţi să-mi spui ce s-a întâmplat?

— Un băiat de paisprezece ani a hotărât că viaţa este prea grea ca să-i mai poată face faţă. S-a aruncat de pe podul din Calvert Street.

(va urma)