George Orwell
Winston se trezeşte din somn cu ochii înecaţi în lacrimi. Julia se rostogoleşte, somnoroasă, şi se lipeşte de el, bălmăjind ceva ce vrea să însemne „Ce s-a-ntâmplat?”
- Am visat..., începe el, dar se opreşte brusc.
Mult prea complicat de spus în câteva cuvinte. Pe de-o parte, este visul în sine, pe de altă parte, o amintire pe care i-a deşteptat-o visul şi care i-a năvălit în minte în cele câteva clipe de când s-a trezit.
Rămâne culcat, cu ochii închişi, adâncindu-se în continuare în atmosfera visului. Vede ceva ca un loc larg, luminos, în care întreaga lui viaţă parcă i se aşterne înainte, ca un peisaj de vară, seara, după ploaie. Totul se petrece în interiorul presse-papiers-ului de sticlă, dar suprafaţa sticlei este ca bolta cerului, iar sub bolta aceea totul este inundat de o lumină limpede în care poţi privi până hăt-departe. Visul în sine se comprimă - şi, într-un anume fel, şi constă - într-un gest din braţ pe care l-a făcut mama lui demult şi pe care l-a repetat, după treizeci de ani, o evreică dintr-un film documentar, încercând să-şi apere băieţelul de gloanţe, cu câteva clipe înainte ca elicopterele să-i măcelărească pe amândoi.
- Auzi, zice el, ştii că eu, până-n momentul ăsta, am crezut c-am omorât-o pe maică-mea?
- De ce-ai omorât-o? - întreabă Julia semi-conştientă, fiindcă nici nu mai doarme, nici nu s-a trezit încă.
- N-am omorât-o propriu-zis. Adică nu fizic. In vis i-a reapărut chipul mamei lui, aşa cum a văzut-o ultima oară, iar în cele câteva clipe după ce s-a trezit, i-au revenit în minte toate micile întâmplări legate de această ultimă imagine. Este, probabil, o amintire pe care şi-a împins-o cu bună ştiinţă în străfundurile memoriei în toţi anii ăştia care au trecut de atunci. Nu ştie cu siguranţă când s-au petrecut lucrurile, dar nu putea avea mai puţin de zece ani, mai degrabă vreo doisprezece.
Tatăl îi dispăruse ceva mai înainte, dar cât era acel ceva nu mai ştie. îşi aduce aminte de condiţiile grele, mizere ale vieţii din zilele acelea: panica provocată din când în când de raidurile aeriene, adăposturile improvizate în staţiile de metrou, grămezile de moloz prin tot oraşul, proclamaţiile pe care nu le înţelegea, afişate la fiecare colţ de stradă, bandele de tineri, toţi cu cămăşi la fel, cozile interminabile la pâine, rafalele de mitralieră care se auzeau de undeva, din depărtare - dar, mai presus de toate, faptul că niciodată nu mânca să se sature, îşi aduce aminte cum se unea cu alţi băieţi, după-amiezi întregi, ca să scotocească prin coşurile şi lăzile de gunoi şi cum scoteau de acolo cotoare de varză, coji de cartofi şi, uneori, chiar câte o coajă de pâine veche şi cum le ştergeau cu grijă de scrum; cum aşteptau să treacă pe stradă camioanele care aveau traseu prin cartierul lor şi despre care se ştia că transportau hrană pentru vite, fiindcă uneori, când se hurducau pe hârtoape, mai cădea câte o turtă de ulei.
Când a dispărut tatăl lui, maică-sa nici măcar nu a părut surprinsă sau cine-ştie-ce mâhnită, dar s-a schimbat brusc: a devenit complet apatică. Până şi pentru Winston era limpede că mama lui aştepta ceva ce era sigură că avea să vină. Făcea tot ce era nevoie - gătea, spăla, cârpea, strângea patul, freca pe jos, ştergea praful de pe cămin -, dar le făcea pe toate foarte lent şi cu o ciudată lipsă de mişcări inutile, parcă ar fi fost modelul unui pictor, care îşi schimbase poziţia cu de la sine putere. Voinică şi înaltă cum era, trupul ei parcă revenea întruna automat către poziţia de repaus. Uneori, stătea ore întregi aproape nemişcată pe marginea patului, legănând-o pe surioara lui, o biată copilă de doi-trei ani, mică şi bolnavă, tăcută, cu o faţă prelungă şi subţire ca de maimuţă. Alteori, foarte rar, însă, îl lua şi pe el, pe Winston, în braţe şi-l strângea la pieptul ei minute în şir fără să scoată o vorbă. Şi el era conştient, dincolo de tinereţea şi de egoismul lui, că gestul ei era legat cumva de lucrul acela nerostit niciodată, dar care trebuie să se întâmple dintr-un moment într-altul.
Revede şi camera unde locuiau: o încăpere întunecoasă, care mirosea a stătut şi părea pe jumătate plină numai din cauza patului acoperit cu o cuvertură albă. Din grătarul de la sobă ieşea un arzător de gaz, iar mâncarea o ţineau pe o poliţă; afară, pe palier, era o chiuvetă cafenie, de teracotă, comună mai multor camere, îşi aduce aminte de trupul statuar al mamei lui, cum se apleca la arzătorul de gaz şi învârtea ceva într-o cratiţă. Cel mai bine, însă, îşi aduce aminte de foamea lui continuă şi de luptele abjecte şi crâncene de la fiecare masă. O pisălogea pe maică-sa întrebând-o, de zeci de ori, de ce nu aveau mai mult de mâncare, urla la ea şi se înfuria - parcă îşi aude din nou inflexiunile vocii care începuse să i se schimbe prea devreme şi uneori suna ciudat de spartă - sau făcea eforturi supraomeneşti, dublate de un accent de patetism, ca să capete mai mult decât porţia care îi revenea. I se părea de la sine înţeles că el, „băiatul”, trebuia să primească porţia cea mai mare; dar, oricât de mult i-ar fi pus mama lui în farfurie, el în mod invariabil mai cerea. La fiecare masă, mama îi făcea morală, să nu fie egoist, să nu uite că sora lui mai mică era bolnavă şi că şi ea avea nevoie să mănânce - dar nu era nici un chip. El zbiera de furie când mama lăsa jos polonicul, sărea să-i smulgă cratiţă şi lingura din mână şi lua din farfuria fetiţei, îşi dădea seama că le lăsa pe celelalte două fiinţe să moară de foame, dar nu se putea abţine; uneori, avea chiar senzaţia că i se cuvenea. Foamea care-i răsuna în burtă i se părea o justificare suficientă. Iar între mese, dacă mama nu stătea de pază, fura mereu din amărâta de cămară de pe poliţă.
Intr-o zi, s-a anunţat o raţie de ciocolată. Aşa ceva nu se mai văzuse de săptămâni sau luni de zile. Parcă vede şi acum preţioasa bucăţică de ciocolată, un baton de două uncii - pe atunci încă se mai măsura în uncii -de împărţit în trei. Era clar că trebuia împărţit în trei părţi egale. Deodată, ca şi cum altcineva ar fi vorbit în locul lui, Winston s-a trezit pretinzând, cu o voce bubuitoare, să i se dea lui toată bucata. Mama i-a spus să nu fie lacom. A urmat o lungă şi insistentă ceartă, care a continuat minute în şir, cu ţipete, scâncete, lacrimi, observaţii şi târguieli. Fetiţa se agăţa de maică-sa cu amândouă mâinile, exact ca un pui de maimuţă, şi se uita la el peste umărul ei, cu nişte ochi mari şi trişti. Până la sfârşit, mama a rupt trei sferturi din ciocolată şi i-a dat lui Winston, iar restul surioarei lui. Fetiţa a apucat-o şi s-a uitat la ea cu o privire goală; poate nici nu ştia ce era. Winston a urmărit-o o clipă, apoi, zvâcnind brusc, i-a smuls bucăţica de ciocolată din mână şi a zbughit-o spre uşă.
- Winston! Winston! - a strigat mama după el. Treci aici! Dă-i surioarei tale ciocolata 'napoi!
El s-a oprit, dar de întors înapoi nu s-a întors. Ochii mamei priveau fix în ochii lui şi aşteptau. Acum, că revede în minte întregul episod, îşi dă seama că atunci ştia, de fapt, ce anume era pe punctul de a se întâmpla. Sora lui, conştientă că i se luase ceva, s-a pornit să scâncească abia perceptibil. Mama a luat-o în braţe şi i-a lipit faţa de sânul ei. Lui, ceva din gestul mamei i-a spus că fetiţa murea. Şi totuşi, s-a răsucit pe călcâie şi fugit în jos pe scări, ţinând strâns ciocolata care începuse să i se topească în mână.
Nu şi-a mai văzut niciodată mama. După ce a hăpăit ciocolata, s-a simţit oarecum ruşinat de el însuşi şi s-a fâţâit pe străzi câteva ore, până când foamea l-a mânat înapoi. Când a ajuns acasă, mama lui dispăruse, încă de pe atunci era ceva normal. Din cameră nu lipsea nimic, afară de mama şi de sora lui. Nu-şi luaseră nici o haină, iar mama nu-şi luase nici măcar paltonul. Până în ziua de astăzi nu ştie cu siguranţă dacă maică-sa a murit sau nu. Se poate foarte bine să fi fost trimisă într-un lagăr de muncă obligatorie. Cât despre sora lui, poate că fusese transportată, cum a păţit şi el, Winston, către vreuna dintre coloniile alea pentru copii orfani - Centre de Solicitare, aşa se numeau - care se iviseră ca urmare a războiului civil, sau poate fusese trimisă cu maică-sa în lagărul de muncă sau, pur şi simplu, lăsată cine-ştie-unde să moară.
Visul i-a rămas proaspăt în minte şi acum, după ce s-a trezit, mai ales gestul acela învăluitor, de protecţie, al braţului mamei lui; în acel gest părea să se concentreze întreaga semnificaţie. Gândul îl poartă, însă, spre un alt vis, pe care l-a avut acum vreo două luni, tot cu mama lui. La fel cum stătea pe marginea patului acoperit cu o cuvertură albă murdară, cu copilul agăţându-i-se de gât, la fel stătea şi atunci, în celălalt vis, pe vaporul care se scufunda din ce în ce mai mult, undeva jos, sub picioarele lui, afundându -se cu fiecare minut care trecea, dar tot uitându-se spre el în sus, prin apa tot mai întunecată.
Îi povesteşte Juliei despre dispariţia mamei lui. Fără să deschidă ochii, Julia se rostogoleşte şi se aşează într-o poziţie mai comodă.
- Bănuiesc că erai o mică bestie ticăloasă pe-atunci, zice ea sec. Toţi copiii sunt nişte bestii.
- Da, bine, dar adevărata semnificaţie a întâmplării...
Din respiraţia ei, îşi dă seama că este pe cale să adoarmă la loc. I-ar plăcea să mai vorbească despre mama lui. Nu-şi face iluzii, din câte îşi mai aminteşte, ca ea să fi fost o femeie deosebită, cu atât mai puţin o femeie inteligentă; şi totuşi, avea un gen de nobleţe, de puritate, numai pentru că normele ei de viaţă erau de ordin personal. Sentimentele îi aparţineau întru totul şi nu puteau fi schimbate din afară. Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte gândul că o acţiune fără vreun rezultat devine, prin chiar acest fapt, lipsită de importanţă. Dacă iubeşti pe cineva, îl iubeşti şi, dacă nu ai nimic altceva de dăruit, îi dăruieşti totuşi iubirea ta. Când el a smuls şi ultima bucăţică de ciocolată, mama şi-a strâns copilul la piept. Era un gest lipsit de importanţă, nu schimba cu nimic datele problemei, ciocolată tot nu mai era, iar moartea copilului n-o putea lua asupra ei; dar i s-a părut normal să procedeze aşa. La fel şi evreica aia refugiată, din filmul documentar: mâna cu care îşi acoperea băieţelul ca să-l ferească de gloanţe nu servea mai mult decât o foaie de hârtie. Lucrul cel mai abominabil pe care l-a făcut Partidul a fost acela de a te convinge că imboldul sau sentimentul cel mai obişnuit nu are nici un fel de însemnătate, în acelaşi timp lipsindu-te de orice fel de putere asupra lumii materiale. Odată aflat în braţele Partidului, ceea ce simţi sau nu, ceea ce faci sau nu, toate acestea nu mai au absolut nici un fel de importanţă. Orice s-ar întâmpla, tot dispari şi nu se mai aude nimic nici despre tine ca persoană, nici despre ce ai realizat. Eşti şters şi scos în afara istoriei. Şi totuşi, pentru oamenii care au trăit cu numai două generaţii în urmă, aceste lucruri erau de o importanţă capitală, pentru că ei nu încercau să schimbe istoria. Ei se conduceau după credinţe intime, de care nu se îndoiau. Ceea ce avea, într-adevăr, importanţă erau relaţiile dintre oameni şi cel mai simplu gest - o îmbrăţişare, o lacrimă, o încurajare spusă unui muribund - avea valoare în sine. Uite, de pildă, prolii nu s-au schimbat deloc. Ei nu sunt fideli vreunui partid, sau vreunei ţări, sau vreunei idei: prolii îşi sunt fideli unii altora. Este poate pentru prima oară când nu-i dispreţuieşte pe proli sau nu-i consideră doar o forţă amorfă care o să se trezească la viaţă într-o bună zi, ca să regenereze întreaga lume. Prolii au rămas oameni. Sufletele lor nu s-au împietrit. Ei au păstrat acele senzaţii arhaice pe care el însuşi, Winston Smith, trebuie să le înveţe din nou. Gândindu-se la asta, îşi aduce aminte, prin cine-ştie-ce asociaţie de idei, cum a văzut pe asfalt, cu câteva săptămâni în urmă, o mână retezată într-o explozie şi a împins-o într-un canal, de parcă ar fi fost un cotor de varză.
- Prolii sunt fiinţe omeneşti, zice el cu voce tare. Noi nu suntem oameni.
- De ce? - mormăie Julia, trezită iarăşi din somn. Se gândeşte o clipă.
- Ţi-a trecut vreodată prin minte, zice el, în loc să-i răspundă, că cel mai bine pentru noi ar fi să ieşim pur şi simplu de aici, până nu e prea târziu, şi să nu ne mai vedem niciodată?
- Da, iubitule, mi-a trecut prin minte, şi încă de mai multe ori. Dar n-am de gând să fac treaba asta.
- Am avut noroc, zice Winston, dar nu poate dura la infinit. Eşti tânăra. Pari o femeie normală şi nevinovată. Dacă te fereşti de oameni ca mine, ai mai putea trăi încă cincizeci de ani.
- Nu, ştiu eu ce am de făcut. Stau cu tine şi tot ce faci tu fac şi eu. Şi nu mai fi chiar atât de pesimist. Mă pricep destul de bine să rămân în viaţă.
- Julia, putem fi împreună încă şase luni, un an, cine ştie? Până la urmă, or să ne despartă, cu siguranţă, îţi dai seama cât de singuri o să fim? Odată prinşi, n-o să mai putem face nimic unul pentru celălalt, absolut nimic. Dacă recunosc, or să te-mpuşte. Iar dacă refuz să recunosc, tot or să te-mpuşte. Nimic din ce am să fac sau am să spun - sau n-am să spun -, nimic n-o să-ţi amâne moartea nici măcar cu cinci minute. N-o să ştim nici unul dacă celălalt a murit sau mai trăieşte. O să fim lipsiţi de orice fel de putere. Singurul lucru care contează este să nu ne trădăm unul pe celălalt, deşi nici asta nu are nici cea mai mică influenţă asupra viitorului nostru.
- Dacă te referi la mărturisit, să ştii că o să mărturisim. Toată lumea mărturiseşte. N-ai ce face. Te torturează.
- Nu mă refer la mărturisire. Asta nu înseamnă trădare. Nu contează ce faci sau ce spui; doar ce simţi contează. Dacă m-ar putea face să nu te mai iubesc - asta ar fi adevărata trădare.
Julia se gândeşte o vreme.
- N-au cum să facă aşa ceva, zice ea într-un târziu. Este singurul lucru pe care nici măcar ăia nu-l pot face. Te pot face să spui orice - orice -, dar nu te pot face să şi crezi ce spui. Nu-ţi pot pătrunde-n suflet.
- Nu, zice şi Winston, ceva mai îmbărbătat. Nu. Asta aşa este. Nu-ţi pot pătrunde-n suflet. Dacă poţi să simţică merită să rămâi om, chiar şi fără să obţii nimic concret, i-ai învins.
Uite, de pildă tele-ecranul, cu urechea lui veşnic vigilentă. Te pot spiona zi şi noapte, dar, dacă nu te pierzi cu firea, îi poţi păcăli. Cu toată deşteptăciunea lor, nu au descoperit încă secretul prin care să poată afla ce gândeşte o altă fiinţă omenească. Probabil că observaţia asta nu mai este chiar atât de adevărată în situaţia în care te afli deja în mâinile lor. Nimeni nu ştie ce se întâmpla în beciurile Ministerului Iubirii, dar nu e greu de ghicit: torturi, droguri, instrumente sensibile care îţi înregistrează reacţiile, vlăguire treptată prin lipsă de somn, singurătate şi interogatorii repetate. în orice caz, faptele nu pot fi ascunse. Ţi le pot descoperi prin interogatoriu sau smulge prin tortură. Dar, dacă scopul nu este să rămâi în viaţă, ci să rămâi om, ce mai contează, în ultimă instanţă? Nu-ţi pot schimba sentimentele; nici chiar tu nu poţi să ţi le schimbi, presupunând că ai vrea aşa ceva. Pot să-ţi spună de-a fîr-a-păr tot ce-ai făcut, tot ce-ai spus, tot ceai gândit; dar adâncul sufletului, care se ghidează după legi străine chiar şi ţie însuţi, rămâne impenetrabil, nu-i aşa?
Au reuşit, în fine, au reuşit!
Camera în care au fost invitaţi este lungă şi uşor luminată. Tele-ecranul murmură încet. Covorul luxos, de un albastru-închis, îţi dă impresia că păşeşti pe catifea. La capătul celălalt al camerei, O'Brien stă la un birou, sub o lampă cu abajur verde, cu un teanc de hârtii de o parte şi de alta. Nu ridică privirile când servitorul îi pofte şte înăuntru pe Julia şi pe Winston. Lui Winston, inima îi bate atât de tare, încât nu se crede în stare să articuleze vreo vorbă. Au reuşit, în fine, au reuşit! - este tot ce-i vine în minte. Cu totul nesăbuit din partea lor să vină aici şi curată nebunie să vină împreună. Deşi este adevărat că au venit fiecare pe alt drum şi doar în faţa uşii lui O'Brien s-au întâlnit. Dar pentru simplul fapt de a intra într-un asemenea loc îţi trebuie nervi tari. Sunt extrem de rare ocaziile în care poţi vedea pe dinăuntru locuinţele membrilor Partidului Interior, sau chiar să intri în cartierul lor şi-atât. întreaga atmosferă a blocului imens, tot luxul ăsta şi bogăţia din jur, mirosurile neobişnuite de mâncare bună şi tutun fin, lifturile silenţioase şi incredibil de rapide, care alunecă în sus şi în jos, servitorii în livrele albe care se grăbesc încoace şi încolo - totul te intimidează. Deşi scopul venirii aici este unul precis, la fiecare pas îl urmăreşte teama ca nu cumva de după primul colţ să apară vreun soldat din gardă în uniformă neagră, să-i ceară actele şi să-i ordone să iasă afară. Oricum, servitorul lui O'Brien i-a primit fără şovăială. Este un tip scund, brunet, în livrea albă, cu o faţă romboidală lipsită de orice expresie, care poate foarte bine să fie o faţă de asiatic. Coridorul prin care i-a condus este acoperit cu un covor moale şi tapetat în crem, cu lambriuri albe, totul strălucind de curăţenie. Şi asta este de natură să te intimideze. Winston nu-şi aminteşte să fi văzut vreodată un coridor ai cărui pereţi să fie altfel decât murdari de la frecarea cu corpurile oamenilor.
O'Brien ţine în mână o foaie de hârtie pe care o studiază foarte concentrat. Faţa lui lată, aplecată în aşa fel, încât i se vede linia nasului, este deopotrivă impunătoare şi inteligentă. Timp de vreo douăzeci-treizeci de secunde, nu se mişcă deloc.
Apoi, trage scrievorbitorul spre el şi bolboroseşte repede un mesaj, în jargonul hibrid al Ministerelor:
Articol unu virgulă cinci virgulă şapte aprobat plineşte stop propunere conţinută articol şase dubluplus stupidă vecină crimăgândit anulează stop neprocedează constructeşte anteprimire plusdepline evaluări echipament deasupra stop final mesaj.
Abia acum se ridică de pe scaun şi vine spre ei de-a lungul covorului moale. Ceva din atmosfera oficială pare să fi dispărut o dată cu transmiterea mesajului în Nouvorbă, dar O'Brien este mai încruntat ca de obicei, parcă neconvenindu-i că este deranjat din munca pe care o face. Groaza resimţită de Winston până a ajunge aici este acum dublată de o stinghereală banală: dar dacă a făcut o greşeală stupidă? Ce dovadă clară are el că O'Brien conspiră în vreun fel împotriva regimului? Nimic, în afară de o anumită sclipire a ochilor şi un răspuns echivoc, în rest numai şi numai închipuirile lui, bazate pe un vis. Nici măcar nu poate folosi pretextul că a venit să ia dicţionarul promis, pentru că atunci ce rost mai are prezenţa Juliei? Apropiindu-se de ei, O'Brien trece prin faţa tele-ecranului, se opreşte brusc, de parcă i-ar fi venit chiar atunci o idee, se întoarce spre tele-ecran şi apasă pe un buton din perete. Se aude un pocnet ascuţit. Vocea se stinge.
Julia scoate un fel de icnet de mirare, abia perceptibil. De şi îngrozit, Winston este, totuşi, mult prea surprins ca să se abţină:
- Puteţi să-l închideţi! - exclamă el.
- Da, răspunde sec O'Brien. Avem acest privilegiu.
Acum a ajuns în faţa lor. Silueta lui masivă îi domină, iar expresia feţei este tot indescifrabilă. îl aşteaptă, cu o atitudine severă, pe Winston să vorbească, dar despre ce? Chiar şi acum se poate foarte bine să fîe, pur şi simplu, un om ocupat, iritat că a fost întrerupt. De când O'Brien a oprit tele-ecranul, nici el, nici ei doi nu au scos o vorbă. In cameră s-a aşternut o linişte mormântală. Secundele trec, lungindu-se la infinit. Cu eforturi aproape supraomeneşti, Winston reuşeşte să susţină în continuare privirea ochi în ochi a lui O'Brien. Deodată, faţa întunecată a acestuia se schimbă în ceva ce ar putea fi începutul unui zâmbet. Cu gestul lui caracteristic, O'Brien îşi scoate ochelarii şi apoi şi-i aşează mai bine pe nas.
- Cine începe? Dumneata sau eu? - întreabă el.
- încep eu, răspunde Winston prompt. Aparatul este închis de-a binelea?
- Da, este închis de tot. Suntem numai noi.
- Am venit aici pentru că...
Dar se opreşte, dându-şi seama, pentru prima oară, ce motive şubrede au avut de a veni acolo. Şi cum, de fapt, habar nu are ce fel de ajutor aşteaptă din partea lui O'Brien, îi vine greu să spună de ce au venit, îşi reia, însă, vorba, conştient că trebuie să spună ceva care să sune şi neajutorat şi pretenţios în acelaşi timp.
-...credem că există un fel de conspiraţie, un gen de organizaţie secretă care acţionează împotriva Partidului şi că dumneavoastră faceţi parte din ea. Vrem şi noi să facem parte din ea şi să luptăm alături de ea. Suntem duşmanii Partidului. Nu credem în principiile SOCENG-ului. Suntem criminali în gândire. întreţinem relaţii amoroase. Vă spun toate astea pentru că vrem să ne pune la dispoziţia dumneavoastră. Dacă vreţi să vă mai spunem şi altceva care să ne incrimineze, sunt gata s-o facem.
Se opreşte şi aruncă o privire peste umăr, cu sentimentul că s-a deschis uşa. într-adevăr, servitorul cel mic şi galben la faţă a intrat fără să bată la uşă, aducând pe o tavă o sticlă şi câteva pahare.
- Martin este dintre noi, zice O'Brien impasibil. Adu paharele -aici, Martin. Pune-le pe masa rotundă. Sunt destule scaune? Bine, atunci luaţi loc şi să stăm de vorbă mai comod. Adu-ţi şi tu un scaun, Martin. Avem de discutat lucruri serioase, zece minute nu-i nevoie să mai faci pe valetul.
Omul cel scund se aşează, foarte dezinvolt, dar, totuşi, cu un aer care tot a purtare de servitor aduce, ca un valet căruia i se face o favoare. Winston îl urmăreşte cu coada ochiului. Formidabil: toată viaţa, omul ăsta joacă un rol şi-i este frică să se dezbare fie şi o clipă de personajul pe care-l întruchipează. O'Brien apucă sticla de gât şi toarnă în pahare un lichid de un roşu-aprins. Lui Winston i se trezesc nişte vagi amintiri, ceva ce a văzut demult pe un perete sau pe un panou - o sticlă mare făcută din lumini electrice, care parcă se mişca în sus şi în jos, turnându-şi conţinutul într-un pahar. Privit de sus, lichidul acesta pare negru. Dar în sticlă se vede că luceşte în culoarea rubinului. Are un miros dulce-acrişor. Se uită la Julia: a luat paharul şi-l miroase de zor, cu o sinceră curiozitate.
- Vin se numeşte, zice O'Brien, cu un zâmbet discret. Aţi citit prin cărţi despre el, nu se poate să nu fi auzit. Din păcate, nu ajunge cine-ştie-cât din el şi la Partidul Exterior. Ridică paharul, cu un aer de solemnitate: Cred că s-ar cuveni să începem cu un toast. în sănătatea conducătorului nostru, Emmanuel Goldstein!
Winston îşi duce paharul la buze cu o oarecare nerăbdare. A citit în cărţi despre vin şi l-a văzut în vis. Ca şi presse-papiers-ul de sticlă, sau ca poezioarele pe care domnul Charrington şi le aminteşte numai pe jumătate, vinul ţine de un trecut romantic, dispărut - de vremurile de aur, cum îi place lui să le spună, atunci când meditează, în puţinele momente de intimitate. Nu ştie nici el de ce, dar întotdeauna a crezut că vinul trebuie să aibă un gust foarte dulce, ca gemul de mure, şi că te ameţeşte imediat. De fapt, când îl înghite, lichidul cel roşu îl dezamăgeşte profund. După ani întregi de băut gin, vinul i se pare chiar greţos. Pune înapoi pe masă paharul golit.
- Deci există o persoană numită Goldstein? - întreabă el.
- Da, există o asemenea persoană, şi anume trăieşte. Unde? Asta nu ştiu, îi răspunde O'Brien.
- Dar conspiraţia - organizaţia, vreau să zic? Ea este reală? Nu este, pur şi simplu, o invenţie a Poliţiei Gândirii?
- Nu, este reală. Frăţia i se spune. Nu veţi afla niciodată prea multe despre Frăţie, doar că există şi că faceţi parte din ea. Dar despre treaba asta o să vă spun mai multe peste câteva minute. Se uită la ceasul de la mână. Nu este indicat, nici pentru membrii Partidului Interior, să închidă tele- ecranul mai mult de jumătate de oră. N-ar fi trebuit să veniţi aici amândoi; iar de plecat, va trebui să plecaţi separat. Dumneata, tovarăşă, zice el, înclinând capul către Julia, pleci prima. Avem la dispoziţie vreo douăzeci de minute. Sper că înţelegeţi că, pentru început, trebuie să vă pun anumite întrebări, în linii mari vorbind, cam ce aţi fi gata să faceţi?
- Orice este omeneşte posibil, se grăbeşte să-i răspundă Winston. O'Brien se răsuceşte pe jumătate pe scaun şi ajunge cu faţa către el.
Pe Julia aproape că nu o bagă în seamă, de parcă i s-ar părea normal ca el, Winston, să vorbească şi în numele ei. Clipeşte din ochi ceva mai lung, apoi începe să pună întrebările cu o voce joasă, inexpresivă, aşa cum faci ceva de rutină, un fel de catehism ale cărui răspunsuri, cele mai multe dintre ele, le ştii dinainte.
- Sunteţi gata să vă daţi viaţa?
- Da.
- Sunteţi gata să ucideţi?
- Da.
- Să comiteţi sabotaje care ar putea costa viaţa a sute de oameni nevinovaţi?
- Da.
- Să vă trădaţi ţara unei puteri străine?
- Da.
- Sunteţi pregătiţi să înşelaţi, să falsificaţi, să şantajaţi, să corupeţi mintea copiilor, să împărţiţi droguri care anihilează voinţa, să încurajaţi prostituţia, să răspândiţi boli venerice - să faceţi orice este susceptibil de a demoraliza Partidul şi de a-i submina puterea?
- Da.
- Dacă, de pildă, s-ar dovedi necesar, dintr-un motiv oarecare, să aruncaţi acid sulfuric în ochii unui copil, sunteţi gata să faceţi aşa ceva?
- Da.
- Sunteţi gata să vă schimbaţi identitatea şi să trăiţi tot restul vieţii, de pildă, servind într-un restaurant sau cărând cu spinarea în port?
- Da.
- Sunteţi gata - amândoi - să vă despărţiţi şi să nu vă mai vedeţi niciodată?
- Nu, intervine Julia.
Winston are senzaţia ciudată că trece mult timp până să formuleze un răspuns. In prima clipă, i se pare chiar că şi-a pierdut capacitatea de a vorbi. Limba i se răsuceşte mută, articulând primul sunet al unui răspuns, pe urmă al celuilalt. Şi tot aşa de mai multe ori. Până nu-l rosteşte cu voce tare, nu ştie nici el pe care l-a formulat de fapt. In cele din urmă, spune:
- Nu.
- E bine că mi-aţi spus, zice O'Brien. Noi trebuie să ştim totul. După care adaugă, de astă dată cu o voce mai expresivă, întorcându-se către Julia: Trebuie să înţelegi un lucru, tovarăşă: chiar dacă prietenul dumitale rămâne în viaţă, s-ar putea să devină o cu totul altă persoană. S-ar putea să fim obligaţi de a-i da o identitate complet nouă. Faţa, mişcările, forma mâinilor, culoarea părului - până şi vocea - ar ajunge diferite faţă de ce ştii dumneata. Şi chiar şi dumneata ai putea deveni altcineva. Avem chirurgi care pot schimba un om de nu-l mai recunoşti. Uneori se dovedeşte necesar. Uneori ajungem chiar să amputăm câte-o mână sau un picior.
Winston nu se poate abţine să arunce o privire, mai mult cu coada ochiului, către faţa mongoloidă a lui Martin, servitorul. Nu vede, însă, nici o cicatrice. Julia parcă a mai pălit cu o nuanţă, arătându-şi şi mai clar pistruii, dar îl înfruntă pe O'Brien plină de curaj. Morfoleşte ceva din buze a asentiment.
- Bun, atunci astea le-am aranjat, conchide O'Brien.
Pe masă se află o tabacheră de argint. O'Brien o împinge către ei cu un aer oarecum absent, îşi ia şi el o ţigară, pe urmă se ridică şi începe să măsoare camera în sus şi în jos cu paşi mici, ca şi cum i-ar veni mai uşor să mediteze în picioare. Ce ţigări minunate, minunate şi bine legate, cu hârtia mătăsoasă, cum Winston n-a mai fumat până acum. O'Brien se uită din nou la ceasul de la mână.
- Ar fi bine să te întorci la tine-n oficiu, Martin, zice el. într-un sfert de oră îi dau drumul la loc. Uită-te bine la aceşti tovarăşi înainte de a pleca. Tu s-ar putea să-i mai vezi, eu - poate nu.
La fel ca atunci când au intrat pe uşă, ochii negri ai omuleţului se plimbă pe feţele lor. Nu este nici urmă de privire prietenească în felul cum se uită la ei. Le memorează trăsăturile, fără ca asta să-i trezească nici cel mai mic interes, sau, cel puţin, aşa pare. Poate că un obraz sintetic nu are capacitatea de a-şi schimba expresia, îi trece prin cap lui Winston. Apoi, fără să scoată o vorbă sau să salute pe careva dintre ei, Martin iese, închizând uşa delicat în urma lui. O'Brien se plimbă de colo-colo, cu o mână în buzunarul salopetei negre, cu cealaltă ţinând ţigara.
- Sper că aţi înţeles, le explică el, că veţi lupta în umbră, întotdeauna veţi fi în umbră. Veţi primi ordine şi le veţi îndeplini fără să ştiţi de ce. Peste câtva timp, vă voi trimite o carte din care veţi putea afla adevărata faţă a societăţii în care trăim şi strategia prin care o vom distruge. După ce veţi citi cartea - numai atunci veţi fi membri de drept ai Frăţiei. Dar ce se află între scopurile generale pentru care luptăm şi necesitatea imediată a fiecărui moment nu veţi şti niciodată. Vă spun că Frăţia există, dar nu ştiu să vă spun dacă are o sută de membri sau o sută de milioane. Din câte veţi şti voi, nu veţi putea niciodată spune dacă are măcar zece membri. Veţi avea trei-patru oameni de legătură, care se vor schimba pe măsură ce dispar. Fiindcă eu sunt primul vostru om de legătură, rămân deocamdată eu. Când veţi primi ordine, să ştiţi că vin de la mine. Dacă se va dovedi necesar să vă comunicăm ceva, vom lua legătura prin Martin. Când veţi fi prinşi, în cele din urmă, veţi mărturisi: asta este inevitabil. Dar nu veţi avea mare lucru de mărturisit, cel mult propriile voastre fapte. Nu veţi avea cum să trădaţi mai mult de o mână de oameni, Şi aceia dispensabili. Probabil că nici măcar pe mine nu mă veţi trăda. La ora respectivă, poate voi fi mort, sau voi fi deja altă persoană, cu alt chip.
Spunând toate astea, se plimbă în continuu de colo-colo pe covorul moale, în ciuda trupului său mătăhălos, are mişcări de o graţie ieşită din comun, care se vede până şi în gesturile banale, când îşi vâră mâna în buzunar sau când îşi aprinde o ţigară. Poate chiar mai mult decât forţă, îţi
dă o senzaţie de încredere şi înţelegere, dublată de ironie. Oricât de serios ar vorbi, nu are nimic din îndârjirea aceea obsesivă, proprie unui fanatic. Vorbeşte despre omoruri şi sinucideri, despre boli venerice, despre membre amputate şi feţe modificate, dar vorbeşte cu un anume aer de persiflare, cu o voce care parcă spune: este inevitabil, iată ce suntem obligaţi să facem, fără doar şi poate; dar, când viaţa va merita din nou să fie trăită, nu vom mai face aceste lucruri. Un val de admiraţie, aproape de adoraţie, se rostogoleşte dinspre Winston înspre O'Brien. Pentru o clipă, chipul încruntat al lui Goldstein p ăleşte, în mintea lui. Când te uiţi la umerii laţi ai lui O'Brien, la faţa lui cu pomeţii obrajilor teşiţi, atât de urât şi totuşi atât de manierat, nu-ţi vine a crede că ar putea fi înfrânt vreodată. Nu există strategie căreia să nu-i facă faţă, nici primejdie pe care să n-o prevadă. Până şi Julia pare impresionată de el. Şi-a lăsat ţigara să se stingă singură şi-l ascultă cu atenţie. O'Brien îşi reia peroraţia:
- Aţi auzit, probabil, vorbindu-se despre existenţa Frăţiei. Mai mult ca sigur că v-aţi format o imagine personală despre ea. V-aţi închipuit, probabil, o imensă reţea de complotişti care se întâlnesc pe ascuns în beciuri, scrijelesc mesaje pe pereţi şi se recunosc unul pe altul după câte o vorbă codificată sau vreun semn anume făcut cu mâna. Nici vorbă de aşa ceva. Membrii Frăţiei nu se pot recunoaşte între ei şi nici un membru nu cunoaşte decât o mână de alţi membri. Nici măcar Goldstein, presupunând că ar încăpea pe mâinile Poliţiei Gândirii, nu le-ar putea furniza o listă completă a membrilor şi nici vreo informaţie care să-i conducă spre completarea listei. Asta pentru că nici nu există o asemenea listă. Frăţia nu poate fi anihilată, pentru că nu este o organizaţie în sensul tradiţional al termenului. Ea nu are nici o bază de susţinere - numai o idee, şi anume o idee indestructibilă. Nu veţi avea niciodată un alt punct de sprijin, afară de acea idee. Nu veţi avea parte de tovarăşi sau de încurajări. Când veţi fi prinşi, fiindcă până la urmă veţi fi prinşi, nu veţi căpăta nici un fel de ajutor. Noi nu ne ajutăm niciodată membrii. In cel mai bun caz, dacă se iveşte necesitatea stringentă de a reduce pe cineva la tăcere, putem găsi o metodă oarecare de a introduce pe ascuns o lamă de ras în celula cutărui prizonier. Va trebui să vă obişnuiţi să trăiţi fără nici un rezultat şi fără speranţă. Veţi fi activi o vreme, pe urmă veţi fi prinşi, veţi mărturisi şi, în final, veţi muri. Acestea sunt toate rezultatele de care veţi avea parte. Este practic imposibil ca vreo schimbare notabilă să aibă loc în epoca în care trăim. Noi suntem cei morţi. Singura noastră viaţă normală se află în viitor. Vom lua şi noi parte la ea, deşi pe atunci nu vor mai exista din noi decât cel mult o mână de ţărâna şi câteva aşchii de os. Dar cât de îndepărtat este acel viitor nu avem cum şti. S-ar putea să vină abia peste o mie de ani. în momentul de faţă, tot ce se poate face este să încerci să extinzi, încetul cu încetul, aria de gândire normală. In grup, nu se poate acţiona. Atâta tot putem face: să ne răspândim cunoştinţele în afară, de la individ la individ şi de la generaţie la generaţie. în faţa Poliţiei Gândirii, nu avem ce face altceva.
Se opreşte şi se uită pentru a treia oară la ceasul de la mână, lung, de parcă şi-ar face nişte socoteli în minte.
- Mai este puţin şi trebuie să pleci, tovarăşă, adaugă el, întorcându- se către Julia. Dar, până atunci, să vedem ce facem cu jumătatea asta de sticlă. Umple el însuşi paharele şi-l ridică pe-al lui, ţinându-l de picior. De data asta, pentru ce bem? - întreabă, cu acelaşi aer ironic. Pentru prostirea Poliţiei Gândirii? Pentru moartea Fratelui cel Mare? Pentru omenire? Pentru viitor?
- Pentru trecut, intervine Winston.
- Într-adevăr, într-adevăr, recunoaşte O'Brien gânditor. Trecutul este mai important.
îşi dau toţi trei paharele peste cap şi, imediat după aceea, Julia se ridică să plece. O'Brien ia o cutiuţă de pe un scrin şi-i dă o pastilă albă, plată, rugând-o să şi-o pună sub limbă. Este foarte important să nu plece de-acolo mirosind a vin: însoţitorii de la lifturi sunt foarte perspicace. După ce închide uşa în urma ei, O'Brien parcă a şi uitat că Julia a fost de faţă. Mai face un pas-doi prin cameră, apoi se opreşte.
- Trebuie să ne mai punem de acord asupra câtorva amănunte, zice el. Bănuiesc că aveţi o ascunzătoare, ceva de felul acesta?
Winston îi povesteşte despre camera de deasupra magazinului domnului Charrington.
- Da, bine, pentru moment e bună. Mai târziu, o să vă găsim noi altceva. Este esenţial să-ţi schimbi ascunzătoarea de multe ori. între timp, însă, îţi voi trimite cartea - uite, până şi O'Brien pronunţă acest cuvânt de parcă ar fi subliniat, observă Winston -, cartea lui Goldstein, adică, şi anume cât de curând posibil. S-ar putea să dureze câteva zile până reuşesc să capăt un exemplar, îţi dai şi dumneata seama că nu există cine-ştie-câte. Poliţia Gândirii le vânează şi le distruge cam în acelaşi ritm în care reuşim noi să le tipărim. Dar nu are importanţă. Cartea este indestructibilă. Chiar dacă ar dispărea şi ultimul exemplar, tot am fi în stare s-o reconstituim, aproape cuvânt cu cuvânt. Când mergi la slujbă, ai cumva vreo servietă, ceva? - se interesează el.
- Da, de obicei da.
- Şi cum arată?
- E o servietă neagră, cu două toarte, foarte uzată...
Neagră, două toarte, foarte uzată - bun. într-o zi din astea, într-un viitor apropiat - nu-ţi pot spune exact ziua -, unul dintre mesajele pe care le vei primi ca lucrări va avea un cuvânt greşit bătut la maşină şi dumneata vei cere o confirmare, în ziua următoare, vei merge la lucru fără servietă. Iar cândva în timpul zilei, pe stradă, cineva te va atinge pe braţ şi-ţi va spune: „V-a căzut servieta”. Cea pe care ţi-o va da va avea înăuntru un exemplar din cartea lui Goldstein. Mi-o înapoiezi în cel mult două săptămâni... Urmează o clipă de tăcere, apoi O'Brien continuă: Ne vom mai întâlni -dacă ne mai întâlnim...
Winston ridică ochii spre el şi, uitându-se ţintă în ochii lui, întreabă, pe un ton ezitant:
- Aăă... In locul unde nu există întuneric?
O'Brien încuviinţează din cap, fără să pară deloc surprins:
- In locul unde nu există întuneric, da, răspunde el, ca şi cum ar fi dibuit pe loc aluzia. Până atunci, însă, vrei să-mi spui ceva înainte de a Pleca? Să-mi transmiţi ceva? Să mă-ntrebi ceva?
Winston se gândeşte. Parcă nu-i vine în minte nici o întrebare esenţială pe care să i-o pună; iar să proclame generalităţi sforăitoare nu are nici un chef. Prin faţa ochilor i se perindă nu ceva legat direct de O'Brien sau de Frăţie, ci un fel de tablou compozit, cu dormitorul întunecat unde a văzut-o pe mama lui pentru ultima oară, cu cămăruţa de deasupra magazinului domnului Charrington, cu presse-papiers-ul de sticlă şi gravura de oţel înrămată în lemn de trandafir, întreabă, aproape la nimereală:
- Aţi auzit vreodată, din întâmplare, o poezioară veche care începea aşa: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”?
O'Brien încuviinţează din nou din cap şi completează strofa cu un fel de politeţe gravă:
- „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, / Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin, / Când mi-i dai, zi, când mi-i dai? - zice-al treilea la Justiţie. / Când oi avea, răsună turnul de la Shoreditch.”
- Ştiaţi ultimul vers! - exclamă Winston, nevenindu-i să creadă.
- Da, ştiam ultimul vers, zice O'Brien. Acuma, însă, îmi pare rău, dar e timpul să te duci. Stai, stai, aşteaptă să-ţi dau o pastilă dintr-astea.
Winston se ridică de pe scaun. O'Brien îi întinde mâna şi i-o strânge atât de tare, de parcă ar vrea să-i zdrobească oasele palmei. Winston se opreşte la uşă şi întoarce capul, dar O'Brien a şi început să uite de existenţa lui. îl aşteaptă să iasă, cu un deget pe butonul care controlează tele-ecranul. Stă cu spatele la biroul de lucru, pe care se află lampa cu abajur verde şi scrievorbitorul. Pe jos, sunt coşuri de sârmă pline-ochi cu hârtii. Incidentul s-a terminat. în mai puţin de treizeci de secunde, O'Brien se va întoarce la acele treburi importante consacrate Partidului, de la care a fost întrerupt.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu