George Orwell
De când l-au arestat, din ziua aceea, a ştiut în fiecare moment - cel puţin, aşa i s-a părut, că ştie - cam prin ce parte a clădirii fără ferestre se găsea. Poate că există vagi diferenţe de presiune a aerului. Celulele unde l-au bătut gardienii erau sub nivelul p amantului, încăperea unde l-a interogat O'Brien se găsea undeva sus, sub acoperiş. Locul unde se află acum se găseşte la zeci de metri sub pământ, cel mai jos cu putinţă.
Incăperea este mai mare decât cele mai multe celule prin care a mai trecut. Dar nu prea poate să studieze cum trebuie ceea ce vede din poziţia în care stă. Vede două măsuţe, exact în faţa lui, fiecare acoperită cu postav verde. Una se găseşte la numai un metru sau doi de el, cealaltă mai departe, lângă uşă. El, Winston, stă legat drept de un scaun, atât de strâns, încât nu poate face efectiv nici o mişcare, nici măcar cu capul. Are ceva ca un colier care îi fixează capul de la spate, obligându-l să privească drept în faţă.
Deocamdată e singur, dar uite că uşa se deschide. Intră O'Brien.
- M-ai întrebat odată, zice el, deschizând brusc vorba, ce este în Camera o-sută-unu. Ţi-am răspuns atunci că ştiai deja şi singur. Toată lumea ştie: în Camera o-sută-unu este cel mai rău lucru din lume.
Uşa se deschide din nou. Intră un gardian ducând ceva făcut din sârmă, un fel de cutie sau de coş, pe care-l depune pe măsuţa de lângă uşă. Din cauza lui O'Brien care îi stă în faţă, Winston nu reuşeşte să vadă ce este obiectul respectiv.
- Cel mai rău lucru din lume, continuă O'Brien, diferă de la individ la individ.
Poate fi îngropatul de viu, moartea prin ardere sau prin înecare sau prin tragere în ţeapă, sau cincizeci de alte feluri de moarte, în unele cazuri, cel mai rău lucru din lume este câte ceva absolut banal, care nici măcar nu provoacă moartea, sau nu neapărat.
O'Brien s-a dat puţin mai la o parte, aşa încât Winston reuşeşte să vadă mai bine obiectul de pe masă. Este o cuşcă dreptunghiulară de sârma care are, în partea de sus, un mâner. La un capăt are fixat ceva ca un fel de mască de scrimă, cu partea concavă în afară. Deşi cuşca se găseşte la trei-patru metri de el, Winston vede că este împărţită în două compartimente şi că, în fiecare dintre ele, se găseşte câte un animal. Şobolani.
- În cazul tău, zice O'Brien, cel mai rău lucru din lume se întâmpla să fie şobolanii.
Din primul moment în care a zărit cuşca, pe Winston l-a apucat un fel de tremurat, ca o premoniţie, ca o teamă de ceva - nu ştie nici el de ce anume. Dar, acum, că s-a gândit puţin, pricepe brusc semnificaţia măştii anexate la capătul cuştii. Maţele i se întorc efectiv pe dos.
- Nu poţi face aşa ceva!! - zbiară el cu o voce ascuţită şi spartă. Doar n-o să faci aşa ceva! Nu se poate!
- Ţi-aduci aminte de momentul acela de panică oarbă din visele tale? - continuă imperturbabil O'Brien. Vezi în faţa ochilor ceva ca un perete de întunecime şi auzi în urechi un zgomot ca un muget? De cealaltă parte a peretelui de întunecime se găseşte ceva cumplit, îţi dai seama că ştii ce anume, dar nu îndrăzneşti să tragi lucrul acela la lumină. Şobolani sunt - ei se ascund de partea cealaltă a beznei.
- O'Brien! - zice Winston, făcând eforturi să-şi stăpânească vocea. O'Brien, dumneata ştii că nu-i nevoie de aşa ceva. Spune-mi ce anume aştepţi de la mine şi fac.
O'Brien tace o vreme. Apoi, începe să vorbească pe tonul lui profesoral, privind meditativ undeva, în depărtare, ca şi cum s-ar adresa unui public plasat în spatele lui Winston:
- în sine, durerea nu este întotdeauna de ajuns. Se întâmpla, uneori, ca un om să reziste durerii până când ajunge să moară din cauza ei. Dar, pentru orice om, fără nici o excepţie, există câte ceva de nesuportat - ceva la care nici nu se poate gândi. Nu este vorba aici de curaj sau de laşitate. Când cazi de undeva de sus, nu este o laşitate să te agăţi de o frânghie. Când ieşi la suprafaţa apei, nu eşti laş dacă tragi aer în plămâni. Este, pur şi simplu, un instinct care nu poate fi controlat. La fel cu şobolanii. Pentru tine, şobolanii sunt de nesuportat. Ei reprezintă o formă de presiune la care nu ai putea rezista, nici dacă ţi-ai propune acest lucru. In faţa lor, vei face întotdeauna ceea ce ţi se cere.
- Bine, dar CE anume mi se cere?! Cum pot să fac un lucru, dacă nu ştiu despre ce este vorba?!
O'Brien ia cuşca de mâner şi o aduce pe măsuţa mai apropiată, aşezând-o cu grijă pe faţa de masă de postav verde. Winston simte cum îi ţiuie sângele în urechi. Are senzaţia că se află într-o crâncenă singurătate. Parcă este în mijlocul unei imense câmpii goale, un deşert plat, scăldat în lumina soarelui, în care toate zgomotele ajung până la el de la distanţe enorme. Şi totuşi, cuşca este la nici doi metri de el. Şobolanii sunt enormi. Sunt la vârsta la care botul şobolanului devine turtit şi crud, iar blana i se face, din cenuşie, brună.
- Şobolanul, zice O'Brien, adresându-se din nou publicului invizibil, deşi face parte dintre rozătoare, este carnivor. Ştii asta, nu-i aşa? Ai auzit, probabil, ce se petrece prin cartierele sărace ale oraşului. Sunt străzi unde o femeie nu îndrăzneşte să-şi lase copilul singur în casă nici măcar cinci minute, pentru că sigur sar şobolanii la el şi, în cel mult câteva minute, nu mai rămân decât oasele din el. întotdeauna atacă numai oameni bolnavi sau muribunzi. Surprinzător cu câtă acuitate recunosc un om neajutorat!
Din cuşcă izbucneşte un val de chiţcăieli. Lui Winston i se pare că zgomotul vine de departe. Şobolanii se luptă între ei: încearcă să se muşte unul pe celălalt prin peretele despărţitor dintre compartimente. Aude şi un horcăit profund de disperare. Şi acela parcă ajunge la el de hăt, departe. O'Brien ia cuşca de mâner şi, ridicând-o în aer, apasă ceva înăuntru. Se aude un clic ascuţit. Winston face un efort supraomenesc de a se smulge din scaun. Nici o nădejde, însă: fiecare părticică din trupul lui, chiar şi capul, rămâne fixată de scaun. O'Brien aduce cuşca şi mai aproape. A ajuns la mai puţin de un metru de faţa lui Winston.
- Am apăsat pe prima manetă, explică O'Brien. înţelegi cum este construită cuşca aceasta, nu-i aşa? Masca se mulează pe capul tău. Când voi apăsa pe a doua manetă, uşiţa cuştii se va ridica. Fiarele-astea înfometate vor ţâşni din ea ca din puşcă. Ai văzut vreodată vreun şobolan plutind prin aer? Se vor arunca în obrazul tău şi vor începe să roadă de-a dreptul prin el. Uneori sar întâi la ochi. Alteori străpung falca şi sfâşie limba.
Cuşca este şi mai aproape: în câteva clipe, o să-l atingă. Aude un şir de ţipete ascuţite care parcă izbucnesc din aerul de deasupra capului lui. Dar se luptă furios cu disperarea. Să se gândească, să se gândească fie şi o fracţiune de secundă, cât mai are timp, să se gândească - este singura speranţă care i-a mai rămas. Deodată, îl izbeşte mirosul greu, muced, al fiarelor. Simte o convulsie violentă de greaţă în burtă. Şi-o fi pierdut cunoştinţa? Totul i se face negru înaintea ochilor. Pentru o clip ă, urlă ca un animal turbat. Şi totuşi, negreala se risipeşte, lăsându-i agăţat de o idee. Nu e poate salva decât într-un singur fel. Trebuie să pună pe altcineva, altă fiinţă omenească, între şi şobolani.
Cercul măştii este acum destul de mare pentru a-i astupa vederea de tot. Uşiţa de sârmă se găseşte la câteva palme de faţa lui. Şobolanii au înţeles ce urmează. Unul dintre ei se fâţâie în sus şi în jos; celălalt, un veteran râios al canalelor, s-a ridicat în două labe, sprijinindu-se cu cele din faţă de peretele de sârmă şi adulmecând aerul cu nerăbdare. Winston îi vede mustăţile şi colţii gălbejiţi. Panica oarbă îl cuprinde din nou. Neputinţă. Nu mai vede, nu mai gândeşte nimic.
- Era o pedeapsă banală în China imperială, zice O'Brien, mai didactic ca niciodată.
Masca i s-a lipit de faţă. Sârmă îi freacă obrajii, în clipa asta, abia în clipa asta - o fărâmă de speranţă - nu, n-a scăpat încă - dar speră - prea târziu, poate prea târziu... A înţeles brusc, abia în clipa asta, că nu există decât o singură persoană, în toată lumea largă, asupra căreia poate transfera supliciul - un singur trup pe care-l poate pune la mijloc, între el şi şobolani. Urlă ca un dement, repetând întruna:
- Pe Julia !! Pe Julia!! Nu pe mine! Pe Julia! Nu-mi pasă ce-i faceţi! Să-i sfâşie faţa, s-o roadă pân’ la os! Nu pe mine! Pe Julia! Nu pe mine !... în clipa următoare, cade pe spate, într-o prăpastie enormă, dar departe de şobolani. Este încă legat de scaun, dar i se pare că se prăbuşeşte trecând prin podea, prin pereţii clădirii, prin pământ, prin oceane, prin atmosferă şi ajunge în spaţiul cosmic, în vidul cosmic dintre stele, undeva departe, departe - departe de şobolani. A ajuns la ani-lumină depărtare, dar O'Brien se află tot lângă el. Tot mai simte sârmă rece pe obraz. Prin bezna de nepătruns care-l înconjoară, aude un altele metalic; dar ştie că uşiţa cuştii, în loc să se deschidă, s-a închis.
La Cafeneaua „Castanul”, nu este aproape nimeni. Pe mesele prăfuite, cade pieziş o rază de soare care intră pe fereastră. Este ora cincisprezece, când de obicei localul e gol. De la tele -ecran susură muzică de fanfară.
Stă în colţul lui obişnuit, privind fix la paharul gol. Din când în când, aruncă o privire către figura enormă care se uită la el de pe peretele din faţă. Dedesubt scrie FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE. Un chelner se apropie nechemat şi îi umple paharul cu gin Victoria, turnând în el şi câteva picături dintr-o sticlă cu o ţeava trecută prin dop. Este zaharină aromatizată cu cuişoare, specialitatea barului.
Stă în colţul lui, dar cu o ureche atentă la tele-ecran. Deocamdată, nu se dă decât muzică, dar în orice moment se poate transmite un buletin special din partea Ministerului Păcii. Ştirile de pe frontul african sunt dintre cele mai îngrijorătoare. La asta s-a gândit toată ziua. O armată eurasiană -Oceania se află în război cu Eurasia; Oceania este dintotdeauna în război cu Eurasia - se deplasează către sud cu o viteză ameţitoare. Buletinul de prânz nu a specificat o zonă anume, dar probabil că deja câmpul de luptă s-a deplasat până la gurile fluviului Congo. Brazzaville şi Leopoldville sunt în pericol. Nu ai nevoie să te uiţi pe hartă, ca să-ţi dai seama ce înseamnă acest lucru. Problema nu ar fi nici măcar pierderea Africii Centrale; pentru prima oară în tot războiul este ameninţat însuşi teritoriul Oceaniei. O emoţie violentă, nu tocmai teamă, ci o stare de excitaţie nediferentiată se trezeşte în el, pe urmă se risipeşte din nou. Nu se mai gândeşte la război, în aceste zile, nu reuşeşte deloc să se concentreze asupra unui obiect oarecare mai mult de câteva clipe una după alta. îşi ridică paharul şi îl dă pe gât dintr-o singură înghiţitură. Ca de obicei, îl trec fiori şi i se face greaţă. Lichidul ăsta incolor este sinistru. Cui soarele cu zaharină, care şi aşa sunt destul de scârboase, cu gustul lor lânced, nu reuşesc să acopere mirosul searbăd şi uleios al ginului; şi partea cea mai proastă este că mirosul de gin, care nu-l părăseşte nici zi, nici noapte, este în mod indisolubil legat, în mintea lui, de putoarea de...
Nu le spune niciodată pe nume, nici măcar în gând, şi, pe cât posibil, nu şi-i vizualizează niciodată. Reprezintă pentru el ceva de care este numai pe jumătate conştient, ceva ce se aţine pe lângă obrazul lui, un miros care parcă ar fi emanat de nările lui. Râgâie, de la damful de gin care-i vine înapoi pe gât. S-a îngrăşat de când i-au dat drumul şi a revenit la vechea lui culoare - de fapt, s-a întâmplat mai mult decât că a revenit la culoarea feţei cu care era obişnuit: i s-au îngroşat trăsăturile, pielea nasului şi obrajilor i s-a întărit şi s-a făcut roşie; până şi pe ţeastă are acum o piele mult mai rozalie. Un alt chelner, tot nechemat, îi aduce o tablă de şah şi numărul curent din Times, cu paginile deschise la problema de şah. Pe urmă, văzând că paharul i s-a golit, vine cu sticla de gin şi i-l umple. Nici nu mai are nevoie să comande - i-au învăţat tabieturile, îl aşteaptă întotdeauna cu tabla de şah, iar masa din colţ îi rămâne rezervată în fiecare zi, fără excepţie. Chiar şi când localul este plin, masa din colţ este numai a lui, din moment ce nimeni nu se omoară să se aşeze prea aproape de el. Nici măcar nu-şi mai bate capul să ţină socoteala cât a băut. Din când în când, i se pune în faţă câte o hârtie slinoasă, pasămite nota de plată, dar el are impresia că de fiecare dată i se ia mai puţin. Chiar dacă i-ar lua mai mult, tot nu ar avea nici o importanţă. De la o vreme, are destui bani. I s-a dat şi o slujbă, o sinecură, evident, dar plătită mai bine decât cea dinainte.
Muzica de la tele-ecran se opreşte şi urmează o voce care începe să vorbească. El înalţă capul să asculte. Nu, tot nu este buletinul de pe front. Este un simplu comunicat din partea Ministerului Abundenţei. Se pare că, în trimestrul trecut, prevederile planului trienal în legătură cu şireturile de ghete au fost depăşite cu nici mai mult, nici mai puţin de nouăzeci şi opt la sută.
Se concentrează asupra problemei de şah şi aşează piesele. Este un final cu capcană, în care intră doi nebuni. „Albul mută şi dă mat în două mutări.” Ridică ochii către portretul Fratelui cel Mare. Albul întotdeauna dă mat, îi trece prin minte, ca un fel de misticism tenebros, întotdeauna, fără excepţie, aşa sunt potrivite lucrurile. Nu există problemă, de când s-a inventat şahul, în care negrul să câştige. Oare nu este, şi ăsta, un simbol al eternului şi invariabilului triumfal Binelui asupra Răului? Faţa cea enormă îi întoarce privirea emanând o putere liniştită. Albul întotdeauna dă mat.
Vocea de la tele-ecran face o pauză, apoi continuă pe un alt ton, mult mai sever:
- Atenţiune, ascultători! Fiţi pregătiţi pentru un comunicat important la orele cincisprezece-treizeci! Reţineţi! Cincisprezece-treizeci! Este vorba despre ştiri de maximă importanţă! Aveţi grijă să nu le scăpaţi! Cincisprezece-treizeci!
Muzica de fanfară începe din nou. Inima îi tresare în piept. Asta este buletinul de pe front! Ceva instinctiv îi spune că ştirile sunt proaste. Toată ziua, ambalându-se când mai mult, când mai puţin, i-a dat ghes gândul la o înfrângere decisivă în Africa. Parcă şi vede armata eurasiană năvălind peste frontiera până atunci neatinsă şi scurgându-se spre sudul Africii ca un convoi de furnici. De ce oare n-au putut fi loviţi cumva în flanc? Conturul coastelor occidentale ale Africii îi apare în minte în culori vii. Apucă nebunul alb şi îl mută în partea cealaltă a tablei. Acolo este punctul potrivit, însă, în timp ce hoardele negre parcă le şi vede năpustindu-se spre sud, „uite, mai există şi o altă forţă, curios de bine aliniată, înfiptă brusc în spatele celor dintâi şi tăindu-le orice legătură pe pământ şi pe mare”. Are senzaţia că simplul fapt de a dori existenţa acelei forţe acolo o şi face să existe de-adevăratelea. Dar trebuie acţionat repede. Dacă ajung să controleze întreaga Africă şi dacă pun mâna şi pe aeroporturile şi bazele de submarine de la Capul Horn, înseamnă că taie Oceania în două. Ce-ar urma? înfrângere, prăbuşire, reîmpărţirea lumii, distrugerea Partidului! Trage aer adânc în piept. O cumplită harababură de sentimente i se naşte în suflet - de fapt, nu tocmai o harababură; mai degrabă nişte straturi succesive de sentimente, din care nu se mai poate spune care strat este cel mai de jos. Dar spaima i-a trecut. Pune la loc nebunul alb, dar, pentru moment, nu se poate aşterne pe studierea serioasă a problemei de şah. ândurile îi umblă haotic. Aproape inconştient, desenează cu degetul în praful de pe masă:
2 + 2 = 5
„Nu pot să pătrundă înăuntrul tău”, zicea ea. Nu este adevărat: pot să pătrundă înăuntrul tău. „Ceea ce ţi se întâmpla aici este pentru totdeauna” i-a spus O'Brien. Asta, da - este adevărat. Există unele lucruri, propriile tale fapte, din care nu-ţi mai poţi reveni. Ceva îţi este ucis în piept, incinerat, cauterizat...
A revăzut-o; a stat chiar şi de vorbă cu ea. Nu mai era nici un pericol. Ştia aşa, ca din instinct, că, orice ar fi făcut, nu mai prezenta aproape nici un interes pentru ei. Ar fi putut aranja să se mai întâlnească o dată, presupunând că vreunul dintre ei ar fi dorit aşa ceva. De fapt, din întâmplare s-au întâlnit, în parc, într-o zi de martie, urâta şi geroasă, când pământul era tare ca piatra şi iarba parcă murise şi când nu vedeai un mugure nicăieri, numai câteva flori de şofran care se căzniseră să se desfacă pentru a fi apoi risipite de vânt. El mergea grăbit, cu mâinile îngheţate vârâte adânc în buzunare. A zărit-o brusc, la câţiva metri de el. Ceea ce l-a izbit, din primul moment, a fost cât de tare se schimbase în rău. Au trecut unul pe lângă celălalt fără o vorbă, dar pe urmă el s-a întors şi s-a luat după ea, fără cine-ştie-ce tragere de inimă. Ştia că nu era nici un pericol; nu-i mai băga nimeni în seamă. Ea, însă, nu spunea nimic. A luat-o de-a curmezişul, direct peste pajişte, ca şi cum ar fi vrut să scape de el, dar apoi s-a resemnat şi l-a acceptat lângă ea. S-au trezit după un timp în mijlocul unui rond de tufişuri desfrunzite care nu le erau de nici un folos nici ca să se ascundă, nici ca să se adăpostească de vânt. S-au oprit. Era duşmănos de frig. Vântul şuiera printre nuiele şi frământa rarele flori murdare ale şofranelor. I-a pus un braţ pe după mijloc.
Nu era nici un tele-ecran, dar microfoane ascunse precis erau; şi, pe urmă, puteau fi văzuţi. Dar nu mai conta. Nimic nu mai conta. S-ar fi putut întinde pe jos ca să facă treaba aia, dacă ar fi vrut. I se chirceşte şi acum carnea pe el de groază, numai la gândul de a face aşa ceva. Ea nu a răspuns nicicum la strânsoarea braţului lui; nu a încercat nici măcar să i-l dea la o parte. Şi-a dat seama, brusc, de ce anume se schimbase la ea. Avea faţa mai palidă decât i-o ştia el din alte vremuri şi o cicatrice lungă, pe care părul nu reuşea s-o acopere întru totul, peste frunte şi tâmplă; dar nu în asta consta schimbarea. Avea talia mai groasă şi, ciudat, mai rigidă. Şi-a amintit atunci cum odată, după explozia unei rachete, ajutase şi el la scoaterea unui cadavru de sub dărâmături şi se mirase că era nu numai incredibil de greu, ci şi foarte rigid şi greu de mânuit, ceea ce-l făcea să pară mai degrabă de piatră decât de carne. Tot aşa i-a sugerat şi trupul ei acolo, în parc. S-a gândit că şi pielea ei trebuia să arate cu totul altfel decât şi-o amintea el.
Nu a încercat să o sărute, şi nici nu au vorbit. Când au pornit înapoi peste pajişte, ea l-a privit direct în ochi pentru prima oară. O privire de-o clipă, dar plină de dispreţ şi scârbă. El s-a întrebat dacă i se făcea scârbă de el numai şi numai din cauza amintirilor din trecut sau şi din cauza feţei lui buhăite şi a lacrimilor pe care vântul i le smulgea din ochi. S -au aşezat pe două scaune de fier, unul lângă altul, dar nu prea aproape. Abia atunci ea a spus câteva cuvinte. Şi-a mutat pantoful butucănos câţiva centimetri şi a turtit într-adins un vreasc. Parcă şi picioarele i se lăbărţaseră.
- Te-am trădat, i-a spus, fără introduceri şi ocolişuri.
- Te-am trădat, a îngânat-o el.
Ea i-a aruncat o altă privire plină de scârbă.
- Uneori, a zis ea, te ameninţă cu câte ceva - ceva la care n-ai cum să rezişti, la care nici nu te poţi gândi. Şi-atunci zici: „Nu-mi faceţi mie asta, faceţi-i altcuiva, faceţi-i lui cutare”. Şi poate c-ai putea pretinde, după aia, că de fapt n-a fost decât o cacealma, că le-ai spus aşa doar ca să te lase- n pace şi că tu, de fapt, nu-i doreai lui cutare treaba respectivă. Dar nu-i adevărat, în momentul în care treci prin asta, îi doreşti celuilalt orice. Te gândeşti că nu ai nici un alt mijloc de a te salva şi că ai să reuşeşti să te salvezi în felul ăsta. Vrei cu adevărat ca altul să păţească în locul tău ce păţeşti tu. Şi te doare-n cur de cât de tare se chinuie. Nu-ţi pasă decât de tine însuţi în momentele alea...
- Nu-ţi pasă decât de tine însuţi, a repetat el, ca ecoul.
- Şi după aia nu mai ai aceleaşi sentimente pentru persoana respectivă.
- Nu, a încuviinţat el din cap, nu mai ai aceleaşi sentimente. După care, parcă nu a mai rămas nimic de spus. Vântul le mula
salopetele subţiri pe picioare. S-au simţit deodată stânjeniţi de cum stăteau acolo, ca muţii; şi, în afară de asta, era prea frig să mai stea pe loc. Ea a pretextat ceva, parcă în legătură cu prinsul metroului, şi s-a ridicat să plece.
- Trebuie să ne mai vedem, a zis el.
- Da, i-a răspuns ea grăbită, să ne mai vedem... S-a ţinut după ea o bucată de drum, dar fără tragere de inimă, mergând la o jumătate de pas în urma ei. N-au mai schimbat nici o vorbă. Ea nu a încercat, propriu-zis, să se descotorosească de el, dar a adoptat un pas exact atât de iute, cât să nu-i permită lui să se menţină umăr la umăr cu ea. El s-a hotărât s-o însoţească până la staţia de metrou, dar, deodată, şi-a dat seama de cât de lipsit de sens şi de nesuferit era faptul că se ţinea aşa după ea prin frigul tăios. I-a năpădit dorinţa nu atât de a se îndepărta de ea, cât de a se întoarce la Cafeneaua „Castanul”, care i s-a părut, în momentul acela, mai îmbietoare ca niciodată. A avut viziunea nostalgică a mesei lui din colţ, cu ziarul, tabla de şah şi izvorul nesecat de gin. Insă, dincolo de orice altceva, acolo era cald. Aşa se face că a lăsat, cât voit, cât din întâmplare, un mic grup de trecători ă pătrundă printre ei şi să-i despartă. A încercat, numai cu jumătate de voinţă, s-o ajungă din urmă, dar pe urmă a rărit pasul, s-a întors şi a pornit în direcţia opusă. După vreo cincizeci de paşi, a întors capul. Dar strada era aglomerată şi nu a mai reuşit s-o deosebească din mulţime. Ar fi putut fi oricare dintre multele persoane care mergeau grăbite. Şi probabil că, voinică şi rigidă cum ajunsese, nu mai era de recunoscut din spate...
In momentul când ţi se întâmpla, îi spusese ea, vrei cu adevărat treaba respectivă. Şi el a vrut cu adevărat. Nu numai că a spus-o, dar chiar i-a dorit-o. A dorit ca, ea, şi nu el, să fie lăsată la cheremul acelor...
Ceva se schimbă brusc, în muzica transmisă la tele-ecran: capătă deodată o notă spartă, de zeflemea, de gălbejeală. Iar apoi - poate că nici nu se întâmpla aşa de fapt, poate că este vorba, pur şi simplu, de o amintire care se manifestă sonor - aude o voce cântând:
„Sub castanul înfrunzit,
M-ai înşelat, te-am fraierit,
Şi-unul şi-altul, păcălit,
Stăm sub castanul înfrunzit”.
Ochii i se umplu de lacrimi. Un chelner care tocmai trecea pe acolo îi vede paharul gol şi se întoarce cu sticla de gin.
Duce paharul la nas şi trage aer în piept. Cu fiecare gură pe care o soarbe din el, ginul devine din ce în ce mai oribil. Pentru el, însă, de la o vreme, este elementul în care pluteşte. Ginul reprezintă pentru el viaţă, moarte şi reînviere. Ginul îl turteşte în fiecare seară, ginul îl trezeşte din nou la viaţă în fiecare zi. Când se trezeşte - şi rareori i se întâmpla să se trezească mai devreme de ora unsprezece, cu pleoapele parcă lipite, cu un gust iute în gură şi simţindu-şi şalele de parcă i-ar fi fost dislocate -, nu ar putea nici măcar să se urnească de la orizontală, dacă nu ar avea lângă pat, aşezate de cu seară, sticla şi cana. In timpul prânzului, stă pe scaun, cu figura imobilă şi cu sticla la îndemână, şi ascultă la tele-ecran. De la orele cincisprezece până la închidere, se înfiinţează la „Castanul” şi nu se mişcă de acolo. Nimănui nu-i mai pasă de ce face, nu mai este trezit cu fluierul, nu-l mai admonestează nimeni prin tele-ecran. Din când în când, de cel mult două ori pe săptămână, merge într-un birou plin de praf de la Ministerul Adevărului, care arată uitat de lume, şi mai lucrează câte ceva, dacă se poate numi muncă. A fost numit într-o grupă de lucru a unei subcomisii desprinse dintr-una dintre nenumăratele comisii angrenate în clarificarea dificultăţilor minore care se ivesc în procesul compilării celei de-a Unsprezecea Ediţii a Dicţionarului Nou-vorbei. El şi ceilalţi cu care lucrează se ocupă cu alcătuirea unui aşa-numit Raport Interimar, dar el, unul, nu a reuşit încă să-şi dea seama despre ce anume urmează să raporteze. Este ceva legat de virgule, dacă trebuie să fie aşezate înăuntrul sau în afara parantezelor. Din grupa lui de lucru mai fac parte alţi patru inşi, toţi asemănători cu el. în unele zile, se întâlnesc, apoi imediat se despart, recunoscându-şi deschis unul altuia că realmente nu au nimic de făcut. Dar sunt şi zile când se pun pe treabă aproape cu sete, făcând o tevatură întreagă din redactarea unor minute şi din schiţarea unor memorandumuri care rămân, în mod invariabil, neterminate; în asemenea zile, controversa referitoare la ce anume se aşteaptă de la ei să susţină acolo se complică extraordinar de mult şi devine obscură, ajungând până la cele mai subtile forme de tocmeală pentru câte o definiţie, la interminabile digresiuni, la certuri şi chiar la ameninţarea de a face apel la decizia forurilor superioare. Şi brusc, la un moment dat, entuziasmul tuturor se evapor ă şi rămân în jurul mesei, uitându-se unul la altul cu ochii stinşi, ca nişte fantome care se destramă la primul cântat al cocoşului.
Tele-ecranul tace pentru o clipă. El ridică ochii din nou. Buletinul de pe front! Nu, se schimbă muzica şi-atât. Harta Africii i se aţine pe undeva prin spatele pleoapelor. Mişcările celor două armate se prezintă ca într-o diagramă: o săgeată neagră care taie pe verticală, de la nord la sud, şi o săgeată albă care taie pe orizontală, de la vest la est, peste coada celei dintâi. Ridică ochii spre figura enormă şi imperturbabilă a Fratelui cel Mare, ca şi cum ar vrea să se asigure. Este, oare, de conceput ca săgeata a doua, cea albă, să nici nu existe, de fapt?
Dar interesul i se disipează din nou. Mai ia o înghiţitură de gin, apoi face o mutare îndrăzneaţă cu nebunul alb. Şah. Dar, evident, nu este o mutare bună, pentru că...
O amintire îi inundă memoria, nechemată de nimeni. Se vede pe el însuşi, la vreo nouă sau zece ani, într-o cameră cu lumânare şi cu un pat mare acoperit cu o cuvertură albă, scuturând o cutie cu zaruri şi râzând în hohote. Mama stă în faţa lui şi râde şi ea. Era, probabil, cam cu vreo lună înainte ca ea să dispară, când trăiau un moment de împăcare, când el uitase de foamea sâcâitoare din burtă şi când simţea din nou, pentru o vreme măcar, vechea lui dragoste pentru ea. îşi aduce bine aminte de ziua aceea, ploua torenţial, şuvoaiele de apă se scurgeau în jos pe geamuri, iar lumina din cameră era mult prea slabă pentru citit. Cei doi copii blocaţi în bezna şi înghesuiala camerei nu mai puteau suporta plictiseala. El mârâia şi bâzâia, cerea inutil de mâncare, din obişnuinţă, dacă nu de foame, se fâţâia prin cameră trăgând toate lucrurile de la locul lor şi dând cu picioarele în lambriuri, până când vecinii au bătut în pereţi, iar fetiţa scâncea din când în când. Până la urmă, mama a zis: „Fii cuminte, că, uite, îţi cumpăr o jucărie. O jucărie frumoasă, ai să vezi ce-o să-ţi mai placă”. Şi pe urmă s-a dus aşa, pe ploaie, până la un magazin universal de lângă casa lor, care mai era deschis uneori, şi s-a întors cu o cutie de carton în care se afla un joc, „Şerpii şi scăriţele”. Şi acum îşi mai aminteşte de mirosul acelui carton înmuiat de apă. Jocul era mizerabil. Tabla de joc, tot de carton, era crăpată, ar zarurile de lemn, atât de prost tăiate, încât abia stăteau, pe oricare dintre laturi. El s-a uitat, la început, îmbufnat şi fără chef. Dar mama a aprins încă o bucăţică de lumânare şi s-au aşezat amândoi pe jos să se joace şi nu mult după aceea el s-a ambalat atât de tare, încât ţipa, râzând în hohote, când vedea prostioarele alea care se căţărau cu zor şi spor pe scăriţe şi pe urmă se rostogoleau înapoi până la locul de pornire, de-a lungul celorlalţi „şerpi”. Opt jocuri au jucat în total, câştigând fiecare câte patru. Sora lui cea mică nu înţelegea cum venea jocul respectiv, dar stătea rezemată de-o pernă şi râdea şi ea, fiindcă îi vedea pe ei cum râdeau. O după-amiază întreagă au fost cu toţii fericiţi, aproape ca pe vremuri.
Işi alungă, însă, din minte, imaginea aceea. Este o falsă amintire. Din când în când îl mai tulbură asemenea false amintiri. Nu are nici o importanţă, atâta timp cât ştii singur despre ce este vorba. Unele lucruri s-au întâmplat, altele nu s-au întâmplat, îşi îndreaptă la loc atenţia asupra tablei de şah şi apucă din nou nebunul alb. Aproape în aceeaşi clipă, piesa îi scapă din mână şi cade pe tablă, făcând poc. Sare în sus ca şi cum cineva i-ar fi înfipt un ac în fund.
Un sunet ascuţit de trompeţi a tăiat aerul în două. Buletinul de pe front! Victorie!! întotdeauna înseamnă victorie când ştirile încep cu sunetul de trompeţi! Prin tot barul trece un fel de fior electrizant. Până şi chelnerii au ţâşnit de la locurile lor şi stau acum numai ochi şi urechi.
Sunetul de trompeţi a declanşat un imens volum de zgomot. Imediat după aceea, o voce excitată la maximum începe să turuie la tele-ecran, dar, încă înainte de a începe, a fost deja înecată aproape cu totul de răcnetele uralelor care vin de pe stradă. Vestea a străbătut străzile ca prin minune. Nu aude, din tot ce se transmite la tele-ecran, decât exact cât îi trebuie ca să-şi dea seama că totul s-a petrecut aşa cum a anticipat el: o imensă armada navală, asamblată în secret, o lovitură bruscă în spatele duşmanului, săgeata albă străpunsese coada celei negre. Fragmente de exclamaţii triumfătoare se disting din vacarm:
- Amplă manevră strategică - perfectă coordonare - totală derută -jumătate de milion de prizonieri - completă demoralizare - control asupra întregii Africi - finalul războiului se întrevede deja - Victorie! - cea mai mare victorie din istoria omenirii - victorie, victorie, VICTORIE !!
Picioarele îi tropăie convulsiv pe sub masă. Nu s-a ridicat de pe scaun, dar în minte a luat-o deja la goană, aleargă de zor, a ajuns afară, s-a alăturat mulţimii şi zbiară şi el, până ajunge să nu se audă nici el pe el. Deocamdată, ridică ochii din nou spre portretul Fratelui cel Mare. Colosul care stă călare peste întreaga planetă! Stâncă împotriva căreia năvălesc în zadar hoardele Africii! Şi nu sunt nici zece minute - auzi, zece minute ! - de când îi mai dădea târcoale gândul acela echivoc, semnul de întrebare în legătură cu ce avea să anunţe buletinul de ştiri: victorie sau înfrângere. Ah, nu este vorba numai de o armată eurasiană care a pierit! Multe lucruri s-au schimbat la el din prima zi pe care şi-a petrecut-o la Ministerul Iubirii, dar schimbarea finală, indispensabilă, cea prin care efectiv se însănătoşeşte, abia acum, în clipa asta, a avut loc.
Vocea de la tele-ecran tot mai turuie despre prizonieri, despre măceluri şi prăzi, dar zbieratele de afară s-au mai potolit. Chelnerii s-au pus din nou pe treabă. Unul se apropie cu sticla de gin. Nu-i dă nici o atenţie, în timp ce chelnerul îi umple paharul, fiindcă stă căzut într-o reverie binefăcătoare. Nu mai aleargă, şi nici nu mai strigă urale. Se găseşte din nou la Ministerul Iubirii, cu toate iertate şi cu sufletul alb ca zăpada. Stă în boxa acuzaţilor şi recunoaşte totul şi arată cu degetul pe toată lumea. Merge pe coridorul placat cu faianţă albă, cu senzaţia că merge pe la soare, şi cu un gardian înarmat în urma lui. Mult-aşteptatul glonţ îi pătrunde sub ceafă.
Deocamdată, ridică ochii tulburi către figura enormă. Patruzeci de ani i-au trebuit ca să priceapă ce fel de zâmbet se ascunde în spatele mustăţii negre, late de un metru. Ah, ce ticăloşie făcuse şi ce pierdere fusese pentru el să nu înţeleagă atâta timp! Ah, cu câtă încăpăţânare s-a exilat de unul singur de la pieptul iubitor!
Două lacrimi cu iz de gin i se preling de o parte şi de alta a nasului. Dar gata, totul este bine acum, lupta s-a sfârşit. A câştigat bătălia cu el însuşi, îl iubeşte pe Fratele cel Mare!
Appendix Principiile Nouvorbei
Nouvorba este limba oficială a Oceaniei şi a fost concepută pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor ideologice ale SOCENG-ului, adică Socialismului Englez. In anul 1984, nu există încă nimeni care să folosească Nouvorba drept unic mijloc de comunicare, nici în vorbire, nici în scris. Articolele de fond din Times sunt redactate în Nouvorba, dar acest lucru este un tour de force pe care numai un specialist îl poate realiza. Se prevede că Nouvorba va înlocui în totalitate Vechivorba (sau Engleza Standard, cum se mai numeşte) până prin jurul anului 2050. Deocamdată, ea câştigă teren în mod constant, toţi membrii Partidului având tendinţa de a folosi din ce în ce mai multe cuvinte şi construcţii gramaticale în Nouvorba, în vorbirea de fiecare zi. Versiunea aflată în uz în 1984, cea consemnată în Ediţiile a Noua si a Zecea ale Dicţionarului Nouvorbei, este o variantă provizorie, care conţine încă multe cuvinte superflue şi construcţii arhaice. Acestea vor fi suprimate mai târziu. In cele ce urmează, ne vom referi la versiunea finală, perfecţionată, cea consemnată în viitoarea Ediţie a Unsprezecea a Dicţionarului.
Scopul Nouvorbei nu este doar acela de a oferi un mijloc de exprimare concepţiei despre lume şi obiceiurilor mentale proprii adepţilor devotaţi ai SOCENG-ului, ci, în acelaşi timp, de a face imposibil orice alt mod de gândire. Intenţia este ca, atunci când Nouvorba va fi adoptată, o dată pentru totdeauna, iar Vechivorba, uitată, o idee neortodoxă - adică o idee divergentă faţă de principiile SOCENG-ului - să fie literalmente de neconceput, cel puţin în măsura în care gândirea se bazează pe cuvinte. Vocabularul ei este construit în aşa fel, încât să ofere posibilitatea exprimării exacte şi adeseori foarte subtile a oricărui înţeles pe care un membru al Partidului ar putea dori să-l exprime şi, de asemenea, modalitatea de a ajunge la ele pe căi ocolite. Acest lucru se realizează, în parte, prin inventarea de cuvinte noi, dar mai ales prin radierea cuvintelor nedorite şi prin curăţarea celor păstrate de sensurile neortodoxe şi, în măsura posibilităţilor, de orice sens secundar. Să dăm un singur exemplu. Cuvântul liber continuă să existe în Nouvorba, dar nu poate fi folosit decât în enunţuri de genul: „Câinele este liber de purici” sau „Câmpul este liber de buruieni”. Nu poate fi folosit în vechile sale sensuri, adică „neînregimentat politic” sau „neangajat intelectual”, fiindcă libertatea olitică şi cea intelectuală nu mai există nici măcar la nivel de concept şi, de aceea, în mod firesc, nu mai au nici un nume. Dincolo de radierea cuvintelor evident neortodoxe, reducerea vocabularului este considerat ă un scop în sine, motiv pentru care nici unui cuvânt care poate fi suprimat nu îi este îngăduit să supravieţuiască. Nouvorba este concepută nu pentru a extinde, ci, dimpotrivă, pentru a restrânge sfera de gândire, iar acest scop este sprijinit, în mod indirect, prin reducerea la minimum a cuvintelor disponibile în limbă.
Nouvorba se bazează pe limba engleză aşa cum o ştim, deşi multe propoziţii în Nouvorba, chiar dacă nu sunt formate cu cuvinte nou-create, cu greu ar putea fî înţelese de un englez din zilele noastre. Cuvintele Nouvorbei se împart în trei clase distincte, numite vocabularul A, vocabularul B (sau cuvintele compuse) şi vocabularul C. Este mai simplu de discutat fiecare vocabular în parte, dar particularităţile gramaticale ale limbii pot fi analizate în spaţiul rezervat vocabularului A, fiindcă aceleaşi reguli sunt valabile pentru toate cele trei categorii.
Vocabularul A
Vocabularul A constă din cuvintele necesare activităţilor de fiecare zi, cum sunt, de exemplu, mâncatul, băutul, muncitul, îmbrăcatul de haine, suitul şi coborâtul scărilor, mersul cu vehicule, grădinăritul, gătitul şi multe altele, asemănătoare. El se compune, aproape în întregime, din cuvinte pe care limba engleză le are şi astăzi - cuvinte ca lovi, fugi, câine, copac, zahăr, casă, câmp -, dar, în comparaţie cu aceasta, numărul lor este extrem de redus, iar sensurile, mult mai strict definite. Orice ambiguitate semantic ă a fost suprimată. In măsura posibilităţilor, s-a reuşit ca un cuvânt din acest vocabular să fie doar o suită de sunete sacadate, exprimând o singură noţiune clar înţeleasă. Ar fi efectiv imposibil ca vocabularul A să fie folosit în scopuri literare sau într-o conversaţie politică sau filozofică. El este destinat strict exprimării unor gânduri simple, a căror finalitate presupune, de obicei, obiecte concrete sau acţiuni fizice.
Gramatica Nouvorbei are două particularităţi distincte. Prima este inter-schimbabilitatea cvasi-totală a diferitelor părţi de vorbire. Orice cuvânt al limbii - teoretic, acest lucru rămîne valabil chiar şi în cazul unor termeni profund abstracţi, precum dacă sau când - poate fî folosit ori ca verb, ori ca substantiv, ori ca adjectiv, ori ca adverb, între forma verbală şi cea nominală, atunci când provin din aceeaşi rădăcină, nu există niciodată nici o diferenţă, această regulă implicând de la sine suprimarea multor forme considerate arhaice. Cuvântul gândire, de exemplu, nu există în Nouvorba. Locul lui a fost luat de gândi, care îndeplineşte rol şi de substantiv, şi de verb. în această suprapunere, nu se respectă nici un principiu etimologic: în unele cazuri, substantivul este cel ales pentru a fi păstrat, în alte cazuri verbul. Chiar şi atunci când un substantiv şi un verb cu sensuri apropiate nu sunt etimologic înrudite, unul dintre ele este, de cele mai multe ori, suprimat. De exemplu, nu există nici un cuvânt pentru „a tăia”, sensul lui fiind suficient de bine acoperit de verb-substantivul cuţit. Adjectivele se formează prin adăugarea sufixului -al la verb-substantiv, iar adverbele, prin adăugarea sufixului -este. Astfel, de exemplu, vitezalînseamnă „rapid”, iar vitezeste -”iute”. Anumite adjective dintre cele pe care le avem astăzi, cum ar fi bun, tare, mare, negru, moale etc. au fost păstrate, dar numărul lor este foarte modest. Ele nu sunt necesare, din moment ce aproape orice sens adjectival poate fi obţinut adăugind sufixul -alla un verb-substantiv. Nici unul dintre adverbele de astăzi nu a fost reţinut, cu excepţia cîtorva care se termină deja în -este, terminaţia -este fiind invariabilă. Cuvântul bine, de exemplu, a fost înlocuit de buneste.
In plus, orice cuvânt - şi acest lucru este valabil, teoretic, pentru orice cuvânt al limbii - poate fi negat prin adăugarea prefixului ne- sau poate fi întărit prin afixul plus- sau, pentru o şi mai accentuată intensificare, prin dubluplus-. Astfel, de exemplu, nerece înseamnă „cald”, în timp ce plusrece şi dubluplusrece înseamnă, respectiv, „frig” si „foarte frig”. Este, de asemenea, posibil, aşa cum este şi în engleza de astăzi, să se modifice sensul aproape oricărui cuvânt cu ajutorul afîxelor prepoziţionale, cum sunt ante-,post-, supra-, sub- etc. Asemenea procedee fac posibilă o fantastică diminuare a vocabularului. Luând, de exemplu, cuvântul bun, nu este necesar un cuvânt ca rău, din moment ce sensul cerut este la fel de bine - de fapt, chiar mai bine - exprimat de nebun. Singurul lucru necesar, în cazul oricăror două cuvinte care formează o pereche naturală de antonime, este acela de a hotărî care dintre cele două să fie suprimat. Noapte, de exemplu, se poate înlocui cu nezi, sau zi cu nenoapte, după preferinţă.
A doua trăsătură distinctivă a gramaticii Nouvorbei este regularitatea. Cu câteva excepţii, menţionate în continuare, toate inflexiunile respectă aceleaşi reguli. Astfel, la toate verbele preteritul şi participiul perfect sunt identice şi se termină în -t: preteritul lui fura este furat, preteritul lui gândi este gândit si aşa mai departe, toate formele ca înotă, dădu, aduse, vorbi, luă etc. fiind eliminate. Toate pluralurile se formează adăugând -/ sau -uri, după caz. Pluralurile de la om, bou, viaţă sunt omi, boui, viaturi.
Singurele clase de cuvinte cărora li s-a acceptat o inflexiune neregulată sunt pronumele personale, cele relative, adjectivele demonstrative şi verbele auxiliare. Toate acestea îşi urmează vechea folosinţă, cu excepţia lui ce, abandonat ca nefîind necesar şi a auxiliarelor o să şi are să, la care s-a renunţat, ele fiind acoperite, în toate cazurile, de va. Mai există unele neregularităţi în formarea cuvintelor, izvorând din necesitatea unei vorbiri rapide sau uşoare. Un cuvânt greu de pronunţat, sau care ar putea fi incorect auzit şi înţeles, este socotit ipso facto necorespunzător; de aceea, uneori, de dragul eufoniei, sunt inserate litere suplimentare în câte un cuvânt sau este reţinută câte o construcţie învechită. Această necesitate se face simţită, însă, mai ales în legătură cu vocabularul B. De ce se acordă o importanţă atât de mare uşurării pronunţiei vom lămuri mai jos.
Vocabularul B
Vocabularul B constă din cuvinte care au fost special concepute în scopuri politice; mai concret spus, cuvinte care, pe lângă faptul că au, fiecare în parte, o implicaţie politică, urmăresc şi impunerea atitudinii mentale dezirabile la persoana care le foloseşte. Fără o profundă înţelegere a principiilor SOCENG-ului, este dificil să foloseşti aceste cuvinte corect, în unele cazuri, ele pot fi traduse în Vechivorb ă, sau chiar în cuvinte împrumutate din vocabularul A, dar un asemenea lucru cere, de obicei, o lungă parafrază şi întotdeauna implică pierderea anumitor nuanţe. Cuvintele din vocabularul B sunt un fel de stenografie verbal ă care acoperă, de multe ori, serii întregi de idei prin câteva silabe, fiind, însă, în acelaşi timp, mai clare şi mai puţin variabile decât limba cotidiană.
Cuvintele din vocabularul B sunt, în totalitate, cuvinte compuse. Ele constau din două sau mai multe cuvinte cuvinte compuse, cum ar fi scrievorbitor, se găsesc, bineînţeles, si în vocabularul A, dar acestea nu sunt decât nişte abrevieri comode şi nu au o nuanţă ideologică specială (n.a). sau porţiuni de cuvinte, alăturate într-o manieră uşor de pronunţat. Amestecul rezultat este întotdeauna un verb-substantiv a cărui flexiune urmează regulile obişnuite. Să luăm un singur exemplu: cuvântul bungândi, cu sensul, în linii mari, de „ortodoxie” sau, dac ă vrei să-l consideri verb, „a gândi în mod corect”. Acesta se derivă astfel: verb-substantiv - bungândi; preterit şi participiu perfect - bungândit; participiu prezent - bungândind; adjectiv - bungândal; adverb - bungândeşte; substantiv verbal - bungânditor.
Cuvintele din vocabularul B nu sunt construite dup ă nici un principiu etimologic. Cuvintele din care sunt formate pot fi orice parte de vorbire, plasate în orice ordine şi mutilate în orice mod care le face uşor de pronunţat, cu condiţia să se înţeleagă, în acelaşi timp, de unde provin, în cuvântul crimăgândi, „delict de gândire”, de exemplu, gândi vine pe locul al doilea, în timp ce, în gândipol, „Poliţia Gândirii”, vine pe locul întâi, iar al doilea cuvânt, poliţie şi-a pierdut silabele finale.
Din cauza unor dificultăţi mai mari în menţinerea eufoniei, formaţiile neregulate sunt mai frecvente în vocabularul B. De exemplu, formele adjectivale de la Minadev, Minipax şi Miniiub sînt, respectiv, minireal, minipasnic şi minidrag, pur şi simplu fiindcă -adeval, -paxal şi -iubal ar suna oarecum ciudat. Cu toate acestea, teoretic vorbind, toate cuvintele din vocabularul B pot fi derivate şi toate se derivează în acelaşi fel.
Unele dintre cuvintele din vocabularul B au înţelesuri deosebit de subtile, aproape imposibil de sesizat pentru cine nu stăpâneşte limba în totalitatea ei. Iată, de exemplu, o propoziţie caracteristică, apărută într-un articol de fond din Trimes: Vechigânditorii neburtăsimt SOCENG. Cel mai scurt mod de a traduce această propoziţie în Vechivorbă ar fi următorul: „Cei ale căror concepţii s-au format înainte de revoluţie nu pot avea o înţelegere cu adevărat afectivă a principiilor Socialismului Englez”. Dar traducerea nu este cea mai potrivită, în primul rând, pentru a înţelege în profunzime sensul propoziţiei citate, este nevoie de cunoaşterea clară a realităţii acoperite de termenul SOCENG. In al doilea rând, numai o persoană cu profunde cunoştinţe de SOCENG poate aprecia la justa ei valoare forţa cuvântului burtăsimţi, care implică o acceptare oarbă şi viscerală, astăzi greu de imaginat; sau a cuvântului vechigândi, care este în mod indisolubil legat de ideea efemerităţii şi a decadenţei. Dar rolul special al anumitor cuvinte din Nouvorbă este nu atât de a exprima semnificaţii, cât de a le suprima. Aceşti termeni care, prin forţa lucrurilor, sunt puţini la număr, conţin ei înşişi serii întregi de semnificaţii care, fiind astfel suficient acoperite de câte un singur termen unic şi inteligibil, pot fi eliminate şi uitate. Cea mai mare dificultate cu care se confruntă redactorii Dicţionarului Nouvorbei nu este aceea de a inventa noi termeni, ci, odată aceştia inventaţi, să-şi dea bine seama ce anume înseamnă fiecare; sau, altfel spus, să-şi dea bine seama ce serii de cuvinte sunt desfiinţate prin existenţa celor dintâi.
După cum am mai arătat şi în cazul cuvântului liber, unele cuvinte care au avut, la un moment dat, o semnificaţie devenită eretică sunt păstrate, uneori, de dragul aparenţelor, dar numai după ce sunt curăţate de respectivele semnificaţii nedorite. Nenumărate alte cuvinte, de exemplu, onoare, dreptate, moralitate, internaţionalism, democraţie, ştiinţă sau religie, au încetat, pur şi simplu, de a mai exista, în locul lor, există câteva cuvinte artificiale care le acoperă sensurile şi, acoperindu-le, le abolesc. Toate cuvintele care sunt legate de obiectivitate si ra tionalism intră în sfera unicului termen crimăgândi. O precizie mai mare ar putea deveni primejdioasă. Unui membru al Partidului i se cere să aibă o concepţie asemănătoare cu cea a vechiului evreu, care ştia, fără să cunoască prea multe în rest, că toate popoarele, afară de poporul evreu, venerau „idoli”. El nu avea nevoie să ştie că acelor zei li se spunea Baal, Osiris, Moloh, Astarte şi aşa mai departe; cu cât ştia mai puţin despre ei, cu atât mai solidă îi era credinţa. îl cunoştea pe Iehova şi poruncile lui Iehova; deci ştia că orice altă divinitate, care purta orice alt nume şi avea orice alte atribute, era un idol. Aproximativ în acelaşi mod, un membru al Partidului ştie care anume este comportamentul corect, iar în termeni foarte generali şi excesiv de vagi ştie ce anume îndepărtări de la linia corectă respectivă sunt posibile. Viaţa lui sexuală, de exemplu, este cuprinsă, în totalitate, între două cuvinte din Nouvorbă: sexcrimă, „imoralitate sexuală”, şi bunsex, „castitate”. Sexcrimă cuprinde toate delictele sexuale imaginabile: prea-curvia, adulterul, homosexualitatea şi alte perversiuni, dar şi copulaţia normală practicată pentru plăcerea în sine. Acestea nu au de ce să fie numite separat, din moment ce toate sunt la fel de condamnabile şi, în principiu, se pedepsesc cu moartea, în vocabularul C, care constă din termeni ştiinţifici şi tehnici, s-ar putea dovedi necesar ca anumitor aberaţii sexuale să li se aplice denumiri specializate, dar cetăţeanului de rând nu-i sunt necesare asemenea denumiri. El ştie ce se înţelege prin bunsex, copulaţia normală între bărbat şi femeie, având drept unic scop dobândirea de copii, fără nici o plăcere fizică din partea femeii; orice altceva este sexcrimăln Nouvorbă, este aproape imposibil de a duce un gând neortodox mai departe de simpla percepere a faptului că este neortodox; dincolo de acest punct, lipsesc cuvintele necesare.
Nici un termen din vocabularul B nu este neutru din punct de vedere ideologic. Mulţi dintre ei sunt eufemisme. Unii, de exemplu voioslag, „lagăr de muncă obligatorie”, sau Minipax, „Ministerul Păcii” (adică Ministerul de Război), înseamnă aproape exact opusul a ceea ce par a exprima. Alţii, însă, dimpotrivă, dovedesc înţelegerea sinceră şi dispreţuitoare a adevăratei feţe a societăţii oceanice. Un exemplu pentru aceştia este alimprol, care desemnează distracţiile stupide şi ştirile false asigurate de Partid maselor.
In sfârşit, alte cuvinte sunt echivoce, având conotaţia „bun” când se referă la Partid şi „rău” când se referă la duşmanii săi. Pe lângă toate acestea, însă, există un mare număr de cuvinte care, la prima vedere, par simple abrevieri, dar care îşi derivă culoarea ideologică nu din semnificaţie, ci din structură.
în măsura în care acest lucru s-a dovedit realizabil, orice are sau ar putea avea o oarecare semnificaţie ideologică intră în vocabularul B. Numele fiecărei organizaţii, grupări etnice, doctrine, ţări, instituţii, clădiri publice a fost decupat după modelul obişnuit, adică a devenit un singur cuvânt, uşor de pronunţat, format din numărul minim de silabe necesare, în aşa fel încât derivarea iniţială să nu se piardă. La Ministerul Adevărului, de exemplu, Secţia Documente, la care a lucrat şi Winston Smith, se numeşte Secdoc, Secţia Literatură se numeşte Seclit, Secţia Teleprograme se numeşte Sectele şi aşa mai departe. Acest lucru nu se face, însă, numai cu scopul de a economisi timp. încă din primele decenii ale secolului douăzeci, cuvintele şi expresiile trunchiate au devenit una dintre tr ăsăturile specifice ale limbajului politic; s-a observat chiar că tendinţa de a folosi asemenea abrevieri era mai accentuată în societăţile totalitare. De exemplu, cuvinte ca Nazi, Gestapo, Comintern, Inprecorr,Agitprop. Iniţial, această practică a fost adoptată, dacă se poate spune aşa, în mod instinctiv, dar Nouvorbă face uz de ea cu un scop bine stabilit. S-a observat că, printr-o asemenea abreviere, un cuvânt îşi îngustează şi-şi modifică subtil aria de semnificaţie, pentru că majoritatea asociaţiilor mentale pe care altminteri le-ar genera sunt eliminate. De exemplu, cuvintele Internaţionala Comunistă sugerează un tablou compozit, al înfrăţirii între oameni, cu steaguri roşii si baricade, cu Karl Marx şi Comuna din Paris. Cuvântul Comintern, însă, nu sugerează nimic altceva decât o organizaţie strâns unită, cu o doctrină bine definită. El se referă la ceva aproape tot atât de uşor de conturat şi de limitat ca scop, cum ar fi un scaun sau o masă. Comintern este un cuvânt pe care îl poţi rosti aproape fără să-ţi pui mintea la contribuţie, pe când Internaţionala Comunistă este o expresie asupra căreia eşti obligat să zăboveşti măcar câteva momente, în acelaşi mod, asociaţiile create de un cuvânt ca Minadev sunt mai puţine şi mai lesne de controlat decât cele generate de Ministerul Adevărului. Această realitate explică nu numai obiceiul de a abrevia ori de câte ori este posibil, ci şi grija oarecum exagerată de a face fiecare cuvânt uşor de rostit. în Nouvorbă, eufonia trage mai greu în balanţă decât toate celelalte considerente, afară de precizia semnificaţiei. Regularitatea gramaticală îi este sacrificată ori de cîte ori se dovedeşte necesar. Şi este firesc să fie aşa, din moment ce raţiunile de ordin politic reclamă, mai presus de orice, cuvinte scurte, decupate, cu un înţeles inconfundabil, care pot fi rostite rapid şi care trezesc un număr minim de ecouri în mintea vorbitorului. Cuvintele din vocabularul B capătă chiar un plus de forţă prin faptul că sînt, mai toate, foarte asemănătoare. Aproape invariabil, aceste cuvinte - bungândi, Minipax, alimprol, sexcrimă, voioslag, SOCENG, burtăsimţi, gândipol si câte-şi-mai-câte - sunt formate din două-trei silabe, cu accentul distribuit în mod relativ egal între prima şi ultima silabă. Folosirea lor conduce la un stil bolborosit de a vorbi, sacadat şi monoton în acelaşi timp. Ceea ce se şi urmăreşte. Intenţia este aceea de a face ca vorbirea, şi mai ales vorbirea în legătură cu orice subiect care nu este neutru din punct de vedere ideologic, să devină cât mai independentă de conştiinţă. Pentru scopurile vieţii de fiecare zi, trebuie, fără îndoială, ca măcar uneori să cugeti înainte de a vorbi, dar un membru al Partidului, dacă este solicitat sau nevoit să-şi exprime opinia într-o problemă politică sau etică, trebuie să fie în stare să emită judecăţile corecte la fel de automat ca o mitralieră care îşi scuipă gloanţele. Pregătirea sa îi permite acest lucru, limba îi oferă un instrument aproape fără cusur, iar structura cuvintelor, cu sonoritatea lor bolovănoasă şi cu o anume urâţenie care se acordă perfect cu spiritul SOCENG-ului, nu face decât să-i ofere un sprijin.
După cum tot un sprijin este şi faptul de a avea foarte puţine cuvinte din care să alegi, în comparaţie cu vocabularul limbii engleze, cel al Nouvorbei este redus şi încontinuu se imaginează noi modalităţi de a-l restrânge. Nouvorbă se deosebeşte, într-adevăr, de aproape orice altă limbă, prin faptul că vocabularul ei scade cu fiecare an, în loc să sporească. Fiecare nouă reducere este un câştig, pentru că ispita de a te cufunda în gânduri este cu atât mai slabă, cu cât ai mai puţin de unde alege. Scopul suprem este acela de a face ca vorbirea să se producă direct în laringe, fără a mai antrena deloc centrii nervoşi superiori. Această finalitate este declarată în mod cinstit de un cuvânt din Nouvorbă, macavorbi, care înseamnă „a măcăi ca o raţă”. Şi acesta, ca atâtea alte cuvinte din vocabularul B, are un dublu sens. In cazul în care opiniile măcăite sunt cele corecte, are sensul unei profunde preţuiri, iar atunci când Times se referă la unul dintre oratorii Partidului numindu-i dubluplusbun macavorbitor, îi adresează, de fapt, respectivului un cald şi valoros omagiu.
Vocabularul C
Vocabularul C este un apendice al celorlalte două şi constă exclusiv din termeni ştiinţifici şi tehnici. Aceştia se aseamănă cu termenii ştiinţifici pe care îi folosim şi noi astăzi şi provin din aceleaşi rădăcini, dar, şi în privinţa lor, există aceleaşi preocupări pentru a-i defini cu stricteţe şi a le elimina semnificaţiile nedorite. Regulile gramaticale sunt aceleaşi ca şi în cazul cuvintelor din vocabularele A şi B. Foarte puţine cuvinte din vocabularul C pot circula în vorbirea de fiecare zi sau în limbajul politic. Fiecare om de ştiinţă sau tehnician găseşte toţi termenii de care ar putea avea nevoie în lista alcătuită pentru propria sa specialitate şi numai rareori i se întâmpla să aibă fie şi cea mai vagă idee - şi atunci numai cu totul superficial - despre termenii care apar pe alte asemenea liste. Cu excepţia câtorva cuvinte comune tuturor listelor, nu există un vocabular care să exprime funcţia Ştiinţei ca obicei al minţii sau ca mod de gândire, indiferent de ramurile ei. în realitate, nici nu există, în Nouvorbă, vreun cuvânt care să însemne „ştiinţă”: orice înţeles Pe care un asemenea prezumtiv cuvânt l-ar transmite este suficient de bine acoperit de termenul SOCENG. Din cele ce urmează, se va vedea că, în Nouvorbă, exprimarea unor judecăţi deviaţioniste este cvasi-imposibilă, dincolo de un nivel cu totul şi cu totul rudimentar. Bineînţeles că s-ar putea rosti erezii de un soi foarte brut, mai degrabă nişte blasfemii şi-atât. De exemplu, s-ar putea spune Fratele cel Mare este nebun. Dar o asemenea afirmaţie care, pentru o ureche bungânditoare, exprimă o pură aberaţie, nu poate fi sprijinită cu argumente logice, fiindcă lipsesc cuvintele necesare. Opiniile potrivnice SOCENG-ului nu pot fi întreţinute decât într-o formă vagă, neexprimată, şi nu pot fi numite decât în termeni foarte generali, care se învârt în cerc si înfierează grupuri întregi de erezii, fără ca, însă, condamnându-le, să le şi definească. Adevărul este că Nouvorbă nu poate fi folosită în scopuri neortodoxe decât traducând, în mod ilegal, unele cuvinte înapoi în Vechivorbă. De exemplu, Toţi omii sunt egali este o posibilă propoziţie în Nouvorbă, dar numai în măsura în care Toţi oamenii sunt roşcaţi este o propoziţie posibilă în Vechivorbă. Ea nu conţine nici o eroare gramaticală, dar exprimă un evident neadevăr - şi anume că toţi oamenii ar avea aceeaşi înălţime, greutate si, eventual, culoare a ochilor. Conceptul de egalitate politică nemaiexistând, cuvântului egal i-a fost eliminat acest sens secundar, în anul 1984, când Vechivorbă încă mai constituie mijlocul normal de comunicare, există primejdia teoretică de a-ţi aminti sensul iniţial al cuvintelor din Nouvorbă, pe care le foloseşti. Practic, însă, oricine stăpâneşte bine tehnicile dublugânditului poate evita cu uşurinţă acest pericol, iar în răstimpul câtorva generaţii, până şi posibilitatea unei asemenea deviaţii va dispărea cu totul. Cei ce vor creste având drept unică limbă Nouvorbă nu vor mai avea de unde să ştie că înţelesul secundar al cuvântului egal era odată „echivalent din punct de vedere politic”, iar al cuvântului liber era „neangajat intelectual”, la fel cum cei care nu au auzit niciodată de şah nu pot fi conştienţi de sensurile adiacente ale cuvintelor regină sau turn. în acest fel, multe crime şi erori vor deveni imposibil de comis, pur şi simplu pentru că nu vor purta nici un nume şi vor fi, prin chiar acest fapt, de neimaginat. Şi este de prevăzut că, o dată cu trecerea timpului, trăsăturile specifice ale Nouvorbei vor deveni din ce în ce mai pronunţate, că vocabularul ei se va restrânge din ce în ce mai mult, că semnificaţiile cuvintelor vor fi din ce în ce mai strict delimitate, iar probabilitatea ca acestea să fie întrebuinţate în alte moduri decât cele corecte va scădea neîntrerupt. Iar o dată cu înlocuirea totală si definitivă a Vechivorbei, va fi tăiată şi ultima legătură cu trecutul. Istoria a fost deja rescrisă, dar fragmente din literatura epocilor trecute mai supravieţuiesc ici şi colo, nefîind bine cenzurate; atâta timp cât omul î şi mai păstrează cunoştinţele de Vechivorbă, el are şi posibilitatea să le citească, în viitor, asemenea fragmente, chiar dacă, din întâmplare, ar mai supravieţui fizic pe undeva, vor fi de neînţeles şi de netradus. Este imposibil să traduci orice text din Vechivorbă în Nouvorbă, cu excepţia cazului în care se referă la ceva pur tehnic sau la vreo activitate foarte simpl ă de fiecare zi, sau dacă merge pe linia corectă de la bun început - dacă este deja bungândal, cum s-ar spune în Nouvorbă. Practic, acest lucru înseamnă că nici o lucrare scrisă pînă prin anul 1960 nu poate fi tradusă integral. Literatura pre-revoluţionară trebuie neapărat supusă unei traduceri ideologice, adică unor modificări nu numai de limbă, ci şi de conţinut. Să luăm, de exemplu, binecunoscutul pasaj din Declaraţia de Independenţă:
Considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înţelese: că toţi bărbaţii şi femeile au fost creaţi egali; că ei au fost înzestraţi de Cel ce i-a creat cu anumite drepturi inalienabile; că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii; că, pentru a garanta aceste drepturi, au fost instituite de către oameni Guvernele, a căror justă autoritate derivă din consensul celor pe care-i guvernează; că, ori de câte ori vreo formă de guvernământ devine destructivă faţă de aceste ţeluri, stă în dreptul oamenilor să o modifice sau s-o abolească şi să instituie un nou Guvern etc. etc
Ar fi absolut imposibil de redat acest pasaj în Nou vorbă şi, în acelaşi timp, de păstrat sensul iniţial, singura modalitate de a atinge măcar tangenţial acest dublu scop ar fi aceea de a pune semnul egalităţii între pasajul citat şi termenul crimăgândi. O traducere completă nu ar putea fi decât o traducere ideologică, prin care cuvintele lui Thomas Jefferson ar deveni un panegiric al conducerii totalitare.
O mare cantitate din literatura epocilor precedente se află deja în curs de transformare în acest mod. Din raţiuni de prestigiu, este bine să păstrezi amintirea unor personaje istorice, dar numai aducând realizările acestora pe aceeaşi linie cu filozofia SOCENG-uhii. Diverşi scriitori, cum ar fi Shakespeare, Milton, Swift, Byron, Dickens, se află în plin proces de traducere; odată această acţiune încheiată, scrierile lor originale, împreună cu orice altceva care mai supravieţuieşte încă, din literatura trecutului, vor fi distruse. Asemenea traduceri se fac, însă, lent şi anevoios şi nu se poate prevedea ca ele să fie definitivate înainte de primul sau chiar de al doilea deceniu al secolului douăzeci şi unu. In plus, există şi mari cantităţi de literatură strict utilitară - manuale tehnice indispensabile şi altele - care urmează să fie tratate în acelaşi fel. Mai ales pentru a lăsa timpul necesar acţiunii preliminare de traducere a fost fixată adoptarea definitivă a Nouvorbei pentru o dată atât de îndepărtată cum este anul 2050.
George Orwell
George Orwell (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Etic Arthur Blair) s-a născut în 1903 în India şi a murit de tuberculoză la Londra, în 1950. Tatăl său era funcţionar public în administraţia engleză din India. Orwell a studiat la Eton între 1917 şi 1921, publicând în diferitele reviste ale colegiului, iar între 1922 şi 1927 s-a angajat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţa pe care a reconstituit-o mai târziu în romanul Zile birmaneze (1934). Prima sa carte, Fluierând a pagubă prin Paris şi Londra (1933), este o relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor câţiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa. Printre romanele sale din anii '30 se numără Fiica unui cleric (1935) şi O gura de aer (1939), dar adevărata recunoaştere i-au adus-o alte două proze, tip reportaj: Drumul către Wigan Pier (1937), despre viaţa la limita sărăciei a minerilor dintr-un orăşel din Lancashire, şi Omagiu Cataloniei (1938), despre propria sa experienţă din timpul Războiului Civil din Spania. „Asemeni Hannei Arendt, Orwell a fost un om de stânga. El nu a fost însă niciodată comunist, iar Omagiu Cataloniei este expresia cea mai directă a dezgustului resimţit de acest scriitor britanic, profund ostil ipocriziei imperiale din propria sa ţara, în faţa infamiei politrucilor stalinişti” (Vladimir Tismăneanu). între 1943 şi 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare şi politice, colaborând în acelaşi timp la Observer şi la Manchester Evening News. Fabula politică Ferma Animalelor (1945) şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru (1949) sunt cele mai populare romane ale lui Orwell, traduse în întreaga lume. în 1968, Sonia Orwell şi Ian Angus i-au editat, în patru volume, eseurile, publicistica şi corespondenta.
SFIRSIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu