Cacealmaua (5)

Colin Forbes

Laila Sarin sună circa o oră mai târziu.
— Domnule Tweed? Laila la telefon.
Părea nervoasă şi supărată. Tweed apucă receptorul strâns. Se pregăti să o încurajeze, să-i vorbească ca un unchi sfătos.
— Laila, mă bucur că te aud. Mi-e teamă că ţi-am dat o însărcinare foarte dificilă de această dată. Dar de ce spun asta? Tot ce ai făcut pentru mine a fost foarte dificil.
— Am încercat să vă sun mai devreme. Înainte de sfârşitul săptămânii. O femeie a răspuns şi mi-a spus că nu sunteţi acolo.
— Era adevărat. Deci, cum merg treburile?
— Foarte rău. V-am dezamăgit. Îmi pare atât de rău. L-am întâlnit pe englez, cum mi-aţi cerut – la aeroport. L-am convins să mă lase să-l însoţesc la hotel – Kalastajatorppa. Ea silabisi numele hotelului şi el îl notă. Am petrecut mult timp cu el şi i-am spus despre vizita soţiei lui de acum zece zile. Mi-a pus o mulţime de întrebări despre ce a spus ea.
Ea îi dădu repede toate detaliile şi Tweed mâzgălea furios pe notesul său. Tot ce spusese sau întrebase Alexis. Apoi detaliile conversaţiei ei cu Newman. Continuă să ia notiţe. Ar fi putut înregistra conversaţia, dar nu voia să-i spună că are această posibilitate şi apoi i se părea necinstit să facă acest lucru fără s-o anunţe. Tweed avea un sentiment aparte pentru fata din Helsinki. Apoi urmă esenţialul.
— Domnule Tweed, m-am întors la hotelul lui în această dimineaţă pentru a mă împăca cu el, dar nu mai era acolo. A plecat cu un elicopter, unul particular – şi a luat bagajele cu el – după ce a achitat nota de plată. Nu am nici cea mai vagă idee unde se află.
— De unde telefonezi?
— Din apartamentul meu. Am aşteptat până s-a întors elicopterul, dar pilotul era singur. Nu l-am putut face să-mi spună ce s-a întâmplat. Cred că Bob – adică domnul Newman l-a plătit suficient ca să-şi ţină gura. Îmi pare foarte rău. Mă simt îngrozitor fiindcă am dat greş.
— Ai făcut mai bine decât crezi. O să-ţi trimit nişte bani. La aceeaşi bancă?
— Domnule Tweed! Vocea ei crescu în intensitate. Abia am început. Doar nu Vă închipuiţi că am de gând să-l las pe domnul Newman să dispară aşa? O să fac Helsinki-ul bucăţele până când îl găsesc din nou. Acesta este oraşul meu.
Tweed era uimit de vehemenţa ei, de hotărârea ei de a continua. Subestimase tenacitatea şi caracterul acestei fete. Îi făcu cu ochiul Monicăi, care se uita la el.
— O să-ţi trimit totuşi banii aceia – poate ceva mai mult decât stabilisem. Vei avea nevoie de bani.
— Ca şi până acum vor fi decontaţi până la ultimul ban, spuse ea. Vă voi raporta în momentul în care l-am găsit. La revedere – momentan.
Tweed puse jos receptorul şi se minună. Începu să-şi lustruiască Furios ochelarii. Începea oare să devină un caz în care amatorii erau mai buni decât profesioniştii? Se mai întâmplase.
— Ceva în neregulă? întrebă Monica îngrijorată.
— Cele mai negre temeri s-au împlinit. Newman a dispărut.
9
Era dimineaţa zilei de luni, 3 septembrie, în Leningrad. Îmbrăcat în uniformă, generalul Lisenko intră în biroul său şi îşi aruncă mantaua pe o canapea uzată de piele. Căpitanul Valentin Rebet lucra deja la masa sa, studiind câteva foi de hârtie, care – observă Lisenko – aveau ştampila cu menţiunea „Strict secret”.
— Au apărut date noi, îl informă Rebet. Serioase.
— Aşa o să meargă toată săptămâna, criză după criză...
Lisenko aruncă o privire prin birou şi îşi aprinse a treia ţigară a zilei. De-a lungul pereţilor se aflau fişete cenuşii, care se potriveau cu lespezile mohorâte ale pardoselii. Lisenko era indiferent faţă de orice formă de confort. Fişetele erau ale lui Rebet. Generalul nu avea nicio idee despre conţinutul lor – şi habar n-avea după ce sistem erau organizate.
— Spune-mi vestea cea mai proastă, mârâi el.
— Aparent, colonelul Karlov se înşală când îşi exprimă îndoieli la adresa lui Adam Procane. Am trei rapoarte separate care au sosit pe parcursul week-end-ului. Toate spun că Procane se află pe drum, toate folosesc surse demne de încredere.
— Ce surse?
Lisenko îşi ocupă poziţia sa obişnuită lângă fereastră. Oamenii se duceau la muncă, mergând împotriva ploii care venea dinspre Marea Baltică. Era o dimineaţă tristă, care reflecta starea de spirit a lui Lisenko.
— Ambasada din Paris, consulatele din Frankfurt şi Geneva, îl informă Rebet în felul său precis. Ataşatul militar din Paris spune că foloseşte o sursă aflată deasupra oricăror îndoieli. Aceeaşi poveste ca în Germania şi Elveţia.
— Anunţă Moscova.
— Am făcut-o deja, sub semnătura dumneavoastră, adăugă Rebet.
— Bine, bine. A apărut ceva referitor la adevărata sa identitate?
— Nimic de acest gen.
— Este un tip prudent. Şi asta e bine. Ai idee ce rută va urma? Poate ar trebui să facem nişte planuri în acest sens, sugeră Lisenko.
— În această etapă e dificil. Avem de-a face cu un tip complicat.
— Putem preveni orice ambasadă sau consulat din Europa de Vest, pregătindu-le pentru eventuale întâmplări neprevăzute.
— Poate fi o hotărâre nechibzuită. Gândiţi-vă câţi oameni ar afla apoi despre Procane. Cuiva i-ar scăpa ceva – şi informaţia ar ajunge la Washington. Propun să mai aşteptăm un timp. Ne putem consulta cu Karlov. Iniţial el a fost omul de legătură al acestui tip.
— Vrei să telefonezi la Tallinn?
— Cu tot respectul, cred că şi aceasta ar fi o nechibzuinţă, generale. Nu ştim cât au reuşit sateliţii americani să pătrundă în sistemul nostru telefonic. Ar fi mai bine să zbor la Tallinn, să vorbesc personal cu Karlov.
— Sunt de acord. Cu unele rezerve însă. Pentru moment te las totuşi să iei toate deciziile cu privire la Procane. Cât timp eşti plecat vei formula acest lucru în scris. Nu, mai bine îţi voi dicta instrucţiunile pe care vei putea să le iei cu tine. Lisenko deveni brusc prietenos, bătându-l pe Rebet pe umăr. Îţi voi da o mai mare autoritate când îl vei întâlni pe Karlov.
— Mulţumesc.
Pe faţa lui Rebet nu se vedea nimic din ceea ce gândea. Lisenko îşi folosea vechile trucuri: dădea instrucţiuni scrise unui subordonat să se ocupe de o operaţiune care putea da greş; ori Lisenko ştia foarte bine că toate operaţiunile puteau da greş. Acesta era momentul pentru a băga pe cineva în rahat. Dacă Lisenko avea o calitate, atunci aceasta era cea de intrigant. Întotdeauna să-ţi aperi spatele. Cum altfel puteai deveni general?

Pilotul elicopterului se numea Jorma Takala. El ajunse la Kalastajatorppa luni, la ora nouă dimineaţa, iar Newman, care tocmai achitase nota de plată, îl luă la o ceaşcă de cafea în salon. Punându-şi geanta pe umăr, Newman era mulţumit să observe că Takala, ca majoritatea finlandezilor, vorbea excelent engleza.
— Asta e fata despre care vorbesc, îi explică Newman, arătându-i fotografia lui Alexis. O recunoşti?
— Îmi amintesc bine de ea, o femeie frumoasă care ştia exact ce voia. Prietena ta? întrebă el prudent.
— Soţia mea. Probabil că folosea numele ei profesional, Alexis Bouvet.
— Da, aşa este.
Pilotul ezită. Newman îl studia cu atenţie. Putea să aibă în jur de treizeci de ani, presupuse el, înalt, blond, purtând o salopetă albastră şi ghete de paraşutist. Takala bău puţină cafea înainte de a continua.
— Am citit povestea din ziar. Îmi pare foarte rău că voiajul tău în Finlanda are loc cu o ocazie atât de tristă.
— Mulţumesc. Acum hai să ne vedem de treabă. Trebuie să aflu unde ai dus-o, nu vreau numai să urmezi cu precizie ruta aceea, ci şi acelaşi orar. Te descurci?
Takala aprobă.
— Ciudat că şi tu vrei asta. Şi pe soţia ta o interesau aceste două aspecte. Poate e mai bine să-ţi arăt totul? Bine? După aceea o să avem timp să bem o grămadă de cafea. Am decolat fix la ora zece dimineaţa. Elicopterul e vizavi de hotel.
— Am văzut locul unde ai aterizat. Încă ceva. Newman scoase un teanc de bancnote. Ăştia sunt un supliment la taxa de zbor. S-ar putea ca o ziaristă să-ţi pună întrebări. Mi-a dat bătaie de cap de când am venit.
— Nu e prea politicos ce-ţi spun. Dar reporterii – Takala făcu un gest dispreţuitor, ca şi cum ar fi vrut să arunce toţi ziariştii în mare.
Îşi mai turnă cafea, iar Newman îşi aminti că finlandezii beau litri întregi de cafea.
— N-o să-i spun nimic, continuă Takala. Niciun detaliu despre traseu sau orar. Bacşişul ăsta însă e prea mare.
— Păstrează-i. Spune-mi ceva despre munca ta.
Pălăvrăgiră până la ora zece, iar apoi la sugestia lui Newman folosiră tunelul subteran pentru a ajunge la cealaltă clădire. Simţea instinctiv că Laila s-ar putea întoarce în acea dimineaţă. Nu avea remuşcări că o păcălea. Newman era într-o dispoziţie rece şi cinică, acum că avea o pistă pe care să o urmărească.
Elicopterul, un Hughes 500 D, arăta ca o jucărie mare, când ajunseră în capul scărilor. El era aşezat pe tălpici, dincolo de un lanţ pe care Takala îl întinsese de-a latul drumului de la capătul pistei.
Stând în spatele pilotului, Newman îşi puse căştile şi microfonul la gură. Când motorul va porni, cele două piese aveau să rămână singurul mijloc de comunicare cu Takala.
Finlandezul era foarte atent, îşi verifică ceasul, până când acesta arătă ora zece. Pornind motorul, îl încălzi, apoi decolă.
Vibraţiile erau destul de puternice, iar elicopterul părea că se va dezintegra.
Takala îl duse peste golf, iar albastrul intens al apei rămase în urmă. Era o dimineaţă foarte potrivită pentru observaţii – soarele strălucea pe un cer de azur, iar claritatea atmosferică era tipică Finlandei.
Privi în spate, Kalastajatorppa arăta ca macheta unui arhitect, cea mai înaltă clădire, ca o curbă de beton.
Luară înălţime şi Newman începu să distingă planul general al Helsinki-ului, care arăta tot ca o machetă urbană. Studiase harta pe care i-o dăduse Laila şi de acolo, din aer, de unde se afla, avea un sentiment ciudat că mai văzuse aceste lucruri şi înainte.
Peninsula pe care e construit oraşul se întinde spre exterior, spre Golful Finic, ca o mână cu trei degete. Golful, care o înconjura din trei părţi, era presărat cu numeroase insule de forme şi mărimi diferite. Newman se gândea că prin aşezarea sa, Helsinki este unul din cele mai ciudate oraşe pe care le vizitase vreodată, un arhipelag asemănător gigantului pe care-l descrisese Laila. Takala începu să explice.
— Pe soţia ta n-o interesa prea mult ce survolăm acum. Se tot uita la ceas. Am făcut ocolul acesta mare spre vest ca să ajung la obiectiv când dorea ea.
— Ce obiectiv?
— Ai putea afla mai multe despre călătoria pe care a făcut-o dacă aştepţi câteva minute.
— Acolo este un parc întins, în vârful peninsulei – unde Helsinki-ul atinge marea. Cum îi spune?
— Well Park. Cu mult timp în urmă acolo se afla un izvor folosit de localnici pentru aprovizionarea cu apă. Tot aici au fost turnate câteva secvenţe din filmul a cărui acţiune se petrecea în Rusia; filmul în care juca Lee Marvin.
Acum se aflau deasupra mării, pilotul îşi verifică ceasul, schimbă direcţia şi începu să piardă din înălţime, îndreptându-se spre nordul continentului. Sub ei, vase minuscule îşi desfăşurau comerţul lor legal sau ilegal. Newman împături harta şi se concentră asupra panoramei.
— Acolo, dincolo de orizont se află Estonia, spuse Takala.
Departe, spre sud, de cealaltă parte a Golfului Finic, Newman distinse contururile cenuşii ale coastei. Estonia. Rusia sovietică.
— Acestea sunt şantierele navale, continuă vocea lui Takala în cască. Acum suntem foarte aproape de obiectiv. Priveşte punctul în care soţia ta şi-a lipit faţa de geam şi a privit ţintă în jos timp de câteva minute.
Traversau Well Park, destul de jos pentru ca Newman să-i vadă reţeaua întortocheată de poteci care şerpuiau printre pini, şi pe trecătorii care se opreau pentru a privi elicopterul. Zburau spre nord, urmând linia coastei. Marea era presărată cu insule. Takala apucă cu mâna sa liberă braţul lui Newman, arătându-i ceasul: exact zece şi jumătate.
— Uite-te drept înainte, îi atrase atenţia finlandezul. Acolo este docul Silja.
— Ce importanţă are ora?
— Vezi vasul acela? Este Georg Ots, gata de plecare spre Tallinn, Estonia.
Îi dădu un binoclu, spunând că făcuse tot ce îl rugase Alexis Bouvet. Newman luă binoclul şi reglă imaginea, în timp ce Takala pierdea tot mai mult din înălţime, având astfel o vedere perfectă asupra vasului care părăsea docul Silja.
Era un vas de pasageri mai mare decât se aşteptase Newman, era aproape un vas de linie, cu corpul de un alb strălucitor, linia de plutire fiind pictată în albastru. Avea o construcţie modernă cu coşul în mijloc, ca la ultimele modele navale. La prima vedere ar fi putut fi un vas finlandez, dar apoi îi atrase atenţia banda roşie din jurul coşului. Banda purta o mică emblemă cu secera şi ciocanul. Era un vas sovietic.
Prin binoclu văzu pe punte un ofiţer, care, de asemenea, folosea un binoclu pentru a studia elicopterul care plutea în aer. Dedesubt, vasul naviga printr-un canal îngust între continent şi o insulă pe care se afla cocoţată o casă ciudată, copiată parcă din filmele lui Disney.
— Cum se numeşte această regiune? îl întrebă Newman pe Takala.
— Portul de Sud.
Newman privi cu faţa împietrită vaporul care mărea viteza, lăsând canalul în urmă, îndreptându-se spre mare. Un fragment din scurta scrisoare a lui Alexis, care îi fusese înmânată la Londra de poştaş, îi tot revenea în minte, ca o amintire dureroasă:
Mă grăbesc să prind vasul care pleacă la 10.30, sunt pe drum spre port...
— Mai există vreun loc unde poţi ateriza? întrebă Newman. Nu vreau să mă întorc la Kalastajatorppa.
— Am putea să avem probleme, răspunse Takala nesigur.
— Vreau să schimb hotelul.
— În apropiere se află Hesperia, pe Mannerheimintie. Elicopterele decolează şi aterizează aici spre a lua turişti pentru plimbări. Aş putea folosi radioul ca să-i anunţ.
— Foloseşte-l atunci. Fă-mi o rezervare pentru cinci zile. Dacă poţi, aranjează-mi o cameră dublă.
— Numai o clipă. Acolo în vârful insulei se vede catedrala.
Newman continua să cerceteze solul cu binoclul, în timp ce Takala folosea radioul, vorbind repede în finlandeză. Newman nu pricepea o boabă din ce se spunea. Apoi Takala aprobă şi schimbă din nou direcţia spre nord-vest.
— Putem ateriza, domnule Newman. Aveţi o cameră dublă.

La Londra era o amiază ploioasă când Monica puse receptorul jos şi bifă un nume în agendă. Lista cu nume era lungă şi acoperea cea mai mare parte a Europei de Vest. Oftând uşurată, puse jos creionul şi privi spre Tweed.
— Era Pierre Loriot, de la Direcţia de Supraveghere a Teritoriului – adică contraspionajul francez – şi a fost foarte cooperant. Se va concentra asupra aeroporturilor, controlând toate zborurile dinspre State. De asemenea, va verifica fiecare port de la Marsilia până la Dunkerque, fiecare vapor care se îndreaptă spre una din ţările de dincolo de Cortina de Fier. Orice asemenea vas va fi supravegheat cu atenţie. Loriot era ultimul pe listă. Europa este încercuită, cu excepţia Finlandei, pe care m-ai rugat s-o las deoparte. De ce? Aş fi putut să-l sun pe Mauno Sarin de la Poliţia Finlandeză de Protecţie. Sau este un secret de stat? încheie ea cu o notă meditativă.
— Nici chiar aşa. Nu este niciun secret. Finlandezii se află într-o poziţie dificilă. Ei au un tratat cu ruşii prin care se obligă să extrădeze orice fugar din Uniunea Sovietică. Deci, orice american care trece spre Moscova se află în siguranţă când ajunge la Helsinki. Finlandezii ar fi obligaţi să-l asiste pe parcursul ultimei etape a călătoriei. De aceea, o să mă ocup personal de Sarin.
— SAPO din Stockholm – ea se referea la Poliţia Secretă Suedeză – ar fi foarte folositoare.
— Suedia este o lume diferită. Fugarii sovietici care au ajuns acolo nu sunt niciodată extrădaţi. Procane poate zbura pe ruta polară şi să se îndrepte spre Stockholm. Dacă o face, un comitet de primire îl va aştepta la Arlanda.
— Deci, mi-am făcut datoria? Sau mai este ceva de făcut, zise Monica, înainte să se ducă la masă.
— Mai e ceva care mi-ar plăcea. Cheamă-l pe şeful vămii din Harwich. Numele lui este Willie Fairweather. Îi spui numele de cod Brouwn Seal, eu sunt acela. N-ai decât să te hlizeşti. Spune-i că pe parcursul săptămânii viitoare sau cam pe atunci, un trauler estonian – Saarema – îi silabisi numele – s-ar putea să acosteze la Harwich pentru reparaţii la motor.
— E ca şi făcut.
Tweed era mulţumit că ea nu pusese întrebări. Puţini ştiau că estonienii nu pescuiau numai în Baltica, ci destul de des şi în Marea Nordului şi Atlantic. Echipajele acestor vase erau formate din ruşi, dar estonienii sunt un popor inventiv, specialist în a-i păcăli pe cei pe care în secret îi numeau „ocupanţii sovietici”.
Tweed se prefăcea că este absorbit de lectura unui dosar, dar ascultă în timp ce Monica îl sună pe Fairweather. Avu o senzaţie de mare uşurare când ea-şi duse la bun sfârşit sarcina. Traulerul, botezat după o insulă estoniană, era o piesă foarte importantă a giganticului joc în care era implicat.

Era la câteva ore mai târziu, în aceeaşi zi, la bordul traulerului Saarema, care rula pe hulă, la circa cinci mile est de Harwich, când inginerul şef apăru pe punte şi raportă comandantului său, Olaf Prii.
— Avem probleme serioase cu un cazan, domnule.
— Nu-i poţi face nimic? întrebă înaltul şi uscăţivul Prii, un bărbat de cincizeci şi cinci de ani, cu pomeţi proeminenţi.
— Absolut nimic. Trebuie să intrăm în port pentru ajutor.
— Foarte bine, voi transmite prin radar la Harwich. Ne poţi duce până în port, sper?
— Destul de greu, dar sper să ne descurcăm.

Cârmaciul stătea cu spatele la cei doi bărbaţi, astfel că nu observă semnul pe care îl făcu Prii din ochi inginerului şef, înainte de a se îndrepta spre capătul punţii de comandă, cu obişnuita sa expresie severă.
10
Intră vijelia. Cord Dillon îşi făcuse apariţia în biroul lui Tweed de la ora şapte şi jumătate, seara. Howard mormăi ceva în genul „îi ştii pe ceilalţi” şi părăsi camera, închizând uşa după el. Acum e al vostru, mulţumesc lui Dumnezeu, spunea expresia lui.
Directorul adjunct al CIA era un bărbat înalt, bine făcut, de cincizeci de ani, cu o faţă colţuroasă. Avea o claie de păr des, şaten, era proaspăt bărbierit şi deasupra nasului puternic ochii săi erau surprinzător de albaştri şi reci ca gheaţa.
Obrajii traşi scoteau în evidenţă pomeţii proeminenţi, iar gura era strânsă, cu buze subţiri. Sprâncenele erau groase, şi pentru un bărbat atât de solid mergea cu o elasticitate surprinzătoare.
La fel ca Lisenko, şi el emana o aură de mare forţă fizică, spre deosebire de rus însă, energia era controlată şi disciplinată.
Purta un costum gri închis, o cămaşă albă, şi o cravată asortată. Hainele îi erau curate şi bine călcate, fără să pară însă un simbol al eleganţei. Le purta considerându-le un accesoriu necesar, dar lipsit de importanţă. Era sigur pe el şi impulsiv. Îşi aruncă valiza pe fotoliu şi Tweed realiză că nici măcar nu se deranjase să treacă pe la hotel. La domnul Dillon afacerile se aflau pe primul loc.
— Trebuie să vorbim singuri, îi spuse lui Tweed, uitându-se în treacăt la Monica.
— Când eu nu sunt disponibil vei lua legătura cu Monica, îi răspunse amabil Tweed, ridicându-se pentru a-i strânge mâna. Monica, acesta este domnul Cord Dillon. Spune bună ziua Monicăi, te rog.
— Bună ziua.
Dillon dădu din cap, trase un scaun aproape de biroul lui Tweed, se aşeză şi îşi aprinse o ţigară.
— Howard mi-a spus că tu te ocupi de descoperirea lui Adam Procane.
— Domnul Howard are dreptate.
— Asta este prima din veştile bune pe care le-am primit de când am părăsit Washington-ul. S-au făcut ceva progrese?
— Îţi sugerez să citeşti aceste patru rapoarte preliminarii care au venit azi din Europa.
Tweed îi înmână cele patru dosare şi aşteptă cu mâinile încrucişate în poală în timp ce Dillon le studia. Americanul citea foarte repede.
În câteva minute puse hârtiile la loc în dosare şi i le dădu înapoi. Apoi se uită fix în tavan şi pufăi restul ţigării, înainte de a arunca chiştocul într-o scrumieră, pusă de Monica în faţa lui.
Cine sunt oamenii pe care i-ai indicat cu iniţiale? Informatori obişnuiţi cu care încarci statul de plată?
— Deloc. Ocupă poziţii importante.
— Ce înseamnă la tine „poziţie importantă”? întrebă Dillon.
— Unul este proprietarul unui stabiliment elegant, frecventat de politicieni – şi, mai important, de membri ai contraspionajului acelei ţări...
— Un bordel, Tweed?
— Poţi să-i spui şi aşa. Altul conduce o firmă particulară de detectivi, printre ai cărei clienţi, cei mai profitabili, sunt agenţii care contactează agenţia pentru a le face munca lor.
— În timp ce ei se ocupă de femei?
— Exact. Al treilea are diferite contacte cu ambasadele din ţările implicate. Cu bani faci orice.
— Aşa este, doar femeile valorează mai mult, acceptă Dillon.
— Al patrulea, datorită legăturilor sale deosebite cu lumea industriei este, de asemenea, în relaţii cu unii agenţi. Agenţi sovietici – Tweed îşi desfăcu mâinile – şi americani.
— Mi-ar plăcea să am o listă a acestor ticăloşi.
— Nici nu se pune problema.
— Eu cred că o să se pună. Vrei să-mi spui la ce ţări te-ai referit?
— Belgia, Germania, Elveţia şi Franţa.
— Cele mai mari.
— Nu prea înţeleg la ce te referi, comentă Tweed.
— Am venit aici datorită rapoartelor primite de la ambasada noastră din Paris. Şeful meu a auzit că Adam Procane este aşteptat în Europa, apariţia sa fiind considerată inevitabilă. Următorul raport venea de la Geneva. Acelaşi mesaj. Ai vreo idee despre identitatea acestui Procane?
— Speram că tu ai putea să ne ajuţi. Cu toate acestea, sublinie Tweed, noi ne gândeam la un american sus-pus, din guvern, Serviciul Secret sau chiar din Pentagon.
Dillon îşi sprijini coatele pe birou şi-şi întinse mâinile lungi pe toată suprafaţa. Le studie în timp ce vorbea.
— Nu vreau să vă ascund faptul că acest Procane a făcut Washington-ul să transpire. Singurul lucru care l-ar putea opri pe Reagan, care ar putea întoarce electoratul împotriva lui, ar fi trecerea la ruşi a unui Philby american.
— Ai avut timp să verifici posibilităţile?
— Asta fac în momentul de faţă. Până acum niciun răspuns. Este încă devreme – dar noiembrie şi alegerile prezidenţiale se apropie cu paşi repezi. Ce fel de date a transmis Procane la Moscova până acum? Sau nu ştii?
— Rapoarte neconfirmate – dar cum ai putea confirma aşa ceva – vorbesc de informaţii despre noul sistem defensiv MX şi de-aşa-numitul „Război al Stelelor”.
— Iarăşi chestii mari. Îngrozitor. Atmosfera la Washington este infernală. Cei din vârf păstrează secretul asupra acestei acţiuni. Până acum. Îţi poţi imagina cum se spionează reciproc aceşti câţiva oameni? Este oare el trădătorul? Suspiciunea poate distruge întregul sistem de securitate a unei naţiuni. În final, putem face ceva?
— Deja am făcut, spuse Tweed însufleţit. În toată Europa de Vest s-a dat alarmă generală. Atenţia va fi concentrată asupra porturilor şi aeroporturilor. Am nevoie de puţin noroc pentru a primi un indiciu asupra rutei, pe care el – dacă Procane este bărbat – va ajunge repede la Moscova.
— Crezi că Procane ar putea fi o femeie?
— Sunt intrigat că numele biblic Adam este întotdeauna menţionat.
— M-am gândit mult la ruta pe care va zbura. Cea mai bună ar fi Viena. Nu a mers încă nimeni pe acolo. Dillon făcu o pauză. Nici măcar unul din oamenii tăi.
— O să ne gândim la asta.
— Încă ceva înainte de a pleca la hotel. Probabil că vei vedea Vulturul aşezat pe umărul tău dacă acţiunea va continua. Am auzit că Preşedintele va mai aştepta puţin pentru a vedea ce se întâmplă. Este tehnica lui obişnuită.
— Vulturul? întrebă Tweed candid.
— Ştii despre cine vorbesc. Cel mai puternic om din Washington, după Preşedinte. Consilierul său favorit din Securitatea Naţională. Stilmar.
— Vrei să spui că ar putea veni la Londra?
Stilmar, legendarul consilier al Preşedintelui. Omul care întotdeauna era numit după porecla sa. Tweed îşi ascunse surpriza provocată de această ştire. Niciodată Stilmar nu părăsise Statele Unite în timpul celor patru ani ai mandatului lui Reagan.
— Eşti sigur că s-ar putea întâmpla acest lucru? întrebă Tweed.
— Această posibilitate a fost serios discutată la ultima şedinţă la care am fost de faţă înaintea plecării mele. Problema este că Stilmar e genial când e vorba de probleme militare, fiind piesa principală a „Războiului Stelelor”. Dar cunoştinţele sale în problemele de securitate sunt evident proaste, este esenţialmente un savant. Te-am avertizat. Intenţionez ca mâine să zbor la Paris pentru a verifica personal informaţiile care au venit de la ambasadă. O călătorie obişnuită. Salut, Tweed. Stau la Berkeley.
— Nu la Hilton?
— Nu, bate prea mult la ochi.

— Ce-au fost toate astea? întrebă Monica atunci când ei rămaseră singuri. Manierele lui cam lasă de dorit.
— Nu-l subestima pe Dillon, o avertiză Tweed. Este direct, dar şi foarte şiret. Vreau să fie urmărit de cea mai bună echipă disponibilă. Tot drumul spre Paris. Când informatorii vor afla cu ce avion pleacă să-ţi telefoneze imediat. Apoi sună-l pe Loriot la Paris. El va prelua urmărirea până când Dillon se va întoarce.
— Ce te-a îngrijorat în această discuţie?
— Aluzia la Viena. Niciun cuvânt despre Scandinavia. Viena este punctul cel mai îndepărtat de Scandinavia, prin care poţi totuşi trece în blocul sovietic.
— Crezi că voia să ne distragă atenţia de la nord?
— Nu cred nimic. Nimic nu este sigur.
O jumătate de oră mai târziu, la opt şi un sfert, sună Fairweather, şeful vămii din Harwich. Traulerul finlandez Saarema tocmai ancorase pentru reparaţii urgente la sala maşinilor.
— Plec la Harwich, spuse Tweed în timp ce punea receptorul jos.

Este deprimant să mergi noaptea singur cu trenul, iar Tweed era unicul călător în compartimentul său de clasa întâi. Privi pe fereastra ca un dreptunghi întunecat şi se cufundă în studierea însemnărilor pe care le făcuse în timpul convorbirii telefonice cu Laila Sarin.
Alexis. Întrebare referitoare la Procane la Ambasada americană. Necunoscut. Asasinarea unor ofiţeri ai GRU – strangulaţi. Estonia? Arhipelaguri? Turku? Suedez?
Newman. Adam Procane. Nu auzise niciodată de el (aşa spunea). Arhipelaguri (din nou). Compania Estoniană de Navigaţie.
Tweed încerca să stabilească unele legături coerente între ceea ce Alexis şi Newman aflaseră separat. Nu găsea nimic. Elementele menţionate păreau aleatoare. Excepţie făceau două: arhipelagurile şi Estonia.
Îşi băgă agenda în buzunar şi-şi lăsă capul pe perna fotoliului; închise ochii, amintindu-şi prima întâlnire cu căpitanul Olaf Prii, comandantul traule rului Saarema.
Totul începuse cu o întrevedere întâmplătoare când Tweed vizitase Helsinki, cu doi ani în urmă. În Golful Finic fusese o mare furtună. Saarema se adăpostise în Portul de Sud al Helsinki-ului, iar Prii sesizase această posibilitate unică.
Ajungând la ţărm, fusese la Ambasada Marii Britanii – avusese destulă minte să nu ceară ajutor Poliţiei de Protecţie, care ar fi fost obligată să raporteze incidentul Moscovei.
Personalul de la ambasadă nu ştia ce să facă cu el sau ce voia el. Tweed, care întâmplător se afla în ambasadă, a fost rugat să-l ajute. Fără să vorbească un cuvânt finlandeză sau estoniană – cele două limbi nu erau complet diferite, Tweed descoperise că putea discuta uşor cu Prii în germană.
Din punct de vedere istoric, estonienii sunt mai degrabă baltici decât slavi şi mulţi înţeleg germana. Prii explică cu ironie atitudinea lor.
— În timpul războiului, Wehrmacht-ul a ocupat Estonia. I-au dat afară pe ticăloşii de sovietici care ne ocupaseră în 1940. Am fost trataţi bine de nemţi. Am fi fost fericiţi dacă ar fi rămas pentru totdeauna. După cum ştii, mai târziu sângeroasa Armată Roşie s-a întors. De atunci suntem prizonieri. Voi ajuta cât voi putea Marea Britanie cu informaţii.
— Cum vei putea lua legătura cu noi? îl întrebă Tweed.
— Prin staţia radio a vasului, bineînţeles. Pescuim în Marea Nordului, aşa că vom stabili un semnal şi voi veţi şti că sunt aproape de Insula Libertăţii”.
— De ce nu te refugiezi în Marea Britanie şi să rămâi acolo?
Era o întrebare de verificare. Tweed mai bănuia că Prii putea fi un spion sovietic. Îl privise atent pe estonian în timp ce răspunsese.
— Pentru că soţia mea şi cele două fiice nu pot veni niciodată cu mine pe vas. Suntem urmăriţi cu atenţie înainte de a ieşi pe mare.
Ei stabiliseră semnalul codificat Marele Elan, pe care Prii urma să-l transmită de cinci ori la intervale de trei minute. Când Tweed venise la Londra, aranjase la marele complex de ascultare radio al GCHQ-ului, Cheltenham, să-l informeze imediat ce interceptează semnalul. Harwich avea să fie locul de întâlnire. Acesta era primul contact de la întâlnirea de la Helsinki, semnalul venind mai devreme cu 24 de ore.
Părea o coincidenţă ciudată, reflectă Tweed în timp ce expresul încetinea şi primele lumini ale Harwich-ului se iveau dincolo de ferestre. Dar, făcând legătura cu ceea ce tocmai citise în însemnările lui, se părea că nu era o coincidenţă. Urma să ştie mai mult după ce va fi vorbit cu Prii.
Se întinse după servieta mică din plasă. Când trenul ajunse în gara Harwich, el stătea pe coridor lângă uşă.

Fairweather, şeful vămii, un bărbat de 45 de ani, cu faţa rumenă şi ochi albaştri, scăpărători, ar fi fost un excelent membru al echipei lui Tweed. El rezolvase cu fermitate şi discreţie problema separării căpitanului Prii de echipajul său.
Vizitând Cold Horse, hotelul din port unde echipajul de pe Saarema fusese cazat peste noapte, spuse că el, ca şef al vămii, nu era deloc mulţumit de apariţia neaşteptată a vasului estonian. El avea de pus întrebări comandantului care trebuia să-l însoţească imediat.
Când Tweed ajunse, intră în biroul lui Fairweather. Olaf Prii stătea la o masă, bând o ceaşcă de cafea neagră, aburindă. Se ridică în momentul în care Tweed intră, iar uşurarea sa era vizibilă. Fairweather îl invită pe Tweed să se aşeze după ce oaspeţii săi îşi strânseseră mâinile călduros.
— O cafea, domnule? îl întrebă pe Tweed, fără să-i folosească numele.
— Nu, mulţumesc.
— Atunci vă voi lăsa singuri să staţi liniştiţi de vorbă. Dacă vreţi, puteţi sta aici toată noaptea! Când aţi terminat, dormitorul meu este prima uşă pe dreapta, cum ieşi din această cameră. Îl voi însoţi pe căpitanul Prii înapoi la vas, pentru a salva aparenţele.
Prii era mai înalt decât îşi amintea Tweed. Faţa sa era bronzată şi bătută de vânt, datorită numeroaselor furtuni prin care trecuse pe puntea de comandă a vasului său. Nasul său încovoiat exprima o mare tărie de caracter, iar ochii săi erau vioi şi atenţi.
— Am venit cât de repede am putut, spuse Tweed în germană. De asemenea, sunt foarte încântat să te văd. Sistemul nostru merge. Acum, ce ai să-mi spui?
— Mă tem că aduc veşti rele din Estonia. Situaţia se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Ştiai că zece la sută din estonieni au fost mutaţi din Tallinn? Dumnezeu ştie unde se află acum.
Sovieticii i-au înlocuit cu popoare străine, de exemplu, moldoveni şi alte naţionalităţi din diferite părţi ale Uniunii Sovietice.
— Îmi pare foarte rău. Cred că viaţa este grea.
— Nu acesta este însă motivul pentru care am hotărât să ne întâlnim. În Tallinn au loc evenimente ciudate. Trei ofiţeri ai Contraspionajului Militar Sovietic au fost asasinaţi.
— Din GRU, nu-i aşa?
— Da. Este clar că asasinul este acelaşi în toate cele trei cazuri. Foloseşte aceeaşi tehnică şi aceeaşi coordonare, întotdeauna după căderea nopţii. Ucide cu un fel de laţ din sârmă. GRU încearcă să întindă capcane asasinului – trimit un ofiţer să se plimbe pe străzi, timp în care este urmărit. Este ooperaţiune dură – până şi copiii colindă străzile şi îşi bat joc de urmăritori strigând: „Cât daţi pentru încă un cap de rus?”. L-au însărcinat pe un oareca re Karlov cu această operaţiune.
— Pe cine? întrebă Tweed.
— Colonelul Andrei Karlov, care şi-a stabilit cartierul general în Pikk Street, la câteva case de biserica Sf. Olaf – acelaşi nume ca al meu. Are un birou la primul etaj, cu vedere la stradă. Superiorul său, generalul Lisenko, vizitează frecvent Tallinn-ul pentru a vedea cum merg lucrurile. Lisenko este atât de laş, încât vine în haine civile, sperând că nimeni nu va realiza că face parte din GRU. Întotdeauna soseşte după răsăritul soarelui şi pleacă înainte de lăsarea nopţii. În Tallinn este o atmosferă neplăcută din cauza acestor asasinate, care n-au nicio legătură cu mişcarea de rezistenţă. Te-ar interesa fotografiile acestor oameni?
— Da, bineînţeles.
— Te rog să mă scuzi, trebuie să-mi dau pantalonii jos. Tweed era uluit. Cantitatea de informaţii era uimitoare. Nu se îndoia că Prii făcea parte din rezistenţa estoniană, dar prudent, se abţinea să dea detalii. Căpitanul se întoarse cu spatele, îşi desfăcu cureaua şi îşi dădu pantalonii jos. La spate avea ataşată cu bandă adezivă chirurgicală o geantă mare, verde, impermeabilă, pe care şi-o scoase şi apoi îşi aranjă pantalonii. Geanta o aruncă pe masă.
— Dă-i drumul amice, aruncă o privire.
Tweed desfăcu geanta, care semăna mai degrabă cu un plic mare. Scoase câteva fotografii şi îşi dădu imediat seama că erau făcute cu un aparat Polaroid. Din nou era uluit şi nu se putu abţine să întrebe:
— Unde naiba ai găsit un aparat ca ăsta şi filmul necesar? Dacă nu te deranjează întrebarea.
— Bineînţeles, sunt aduse de la Helsinki prin contrabandă. La bordul vaselor turistice ale firmei Estonian Shipping Line. Primele două fotografii sunt ale colonelului Karlov.
Fotografiile erau făcute de-aproape, şi Tweed se întrebă cum reuşiseră s-o facă. În ambele secvenţe, Karlov, purtând haine civile, privea direct în aparat. Tocmai apărea la intrarea unei clădiri vechi – biroul său din Pikk Street, probabil.
— Sunt uimit, declară Tweed. Cineva şi-a luat inima-n dinţi pentru a face asta.
— Este uşor dacă eşti atent. Tonul lui Prii era dispreţuitor. Nu sunt chiar aşa de îndemânatici. Când a ieşit din clădire a fost aşteptat de un băiat care l-a înjurat. El s-a uitat într-o parte şi un bărbat pe o bicicletă, cu aparatul ascuns într-o geantă, a făcut fotografia. Uită-te la următoarea.
Tweed privi fix fotografia, fără să schiţeze niciun gest. Era din nou uimit şi făcea eforturi să nu arate acest lucru. Se uită la Prii care îi explică.
— Acesta este Mauno Sarin de la Poliţia de Protecţie din Helsinki. El trece uneori în Estonia cu unul din vasele turistice şi-l vizitează pe Karlov. Finlandezii trebuie să fie atenţi.
Da, era Mauno Sarin, surprins în timp ce intra în ceea ce părea să fie aceeaşi clădire. Tweed îl recunoscuse din prima privire aruncată fotografiei. Se uită la următoarea.
— Acesta este generalul Lisenko, explică Prii. După cum vezi, fără uniformă. Ditamai generalul şi se ascunde de teamă să nu fie ucis – ziua-n amiaza mare! Ultima fotografie este a unui candidat la rolul de asasin. Căpitanul Oleg Poluchkin, tot din GRU. Este o bestie, o bestie turbată. A ucis o ziaristă franceză care a fost destul de nesăbuită să viziteze Tallinn-ul, părăsind traseele indicate de Intourist şi a fost prinsă. A pus să fie filmat asasinatul.
— Pare să fie un psihopat, comentă Tweed pe un ton neutru. Pot să te întreb cum ai aflat toate acestea?
— Cei din rezistenţă sunt peste tot. Un băiat de şaisprezece ani a văzut din spatele unui gard viu ce s-a întâmplat. Poluchkin conducea maşina care a omorât-o pe biata femeie.
Ei au obligat-o să stea în drum, sub ameninţarea pistolului. Colonelul Karlov a fost foarte furios când a auzit de asasinat, chiar dacă Poluchkin este oficial adjunctul său.
— Oficial?
— Este spionul personal al lui Lisenko în Tallinn. Acesta este modul de lucru al ruşilor: niciodată nu au încredere unii în alţii. Întotdeauna se urmăresc reciproc.
Tweed privea fotografia Polaroid care îl înfăţişa pe Oleg Poluchkin. Mic şi gras, purtând uniforma G&O, avea o bărbie dublă şi părea că tunica sa strimtă avea să explodeze în orice clipă. Un personaj cu un aspect foarte primitiv.
— Pot păstra aceste fotografii? întrebă Tweed.
— De aceea le-am adus aici. KGB-ul este şi el prezent în Tallinn, dar cercetările în legătură cu aceste ciudate asasinate sunt în continuare conduse de colonelul Karlov – poate fiindcă victimele sunt ofiţeri ai GRU. Necazul este că Moscova îi acuză pe cei din Rezistenţă de aceste asasinate, dar te asigur că ei nu au nimic de-a face cu ele. Sunt misterioase şi periculoase.
— Ai auzit ceva zvonuri despre o persoană importantă care este aşteptată să sosească la Tallinn? întrebă Tweed.
— Da, Mauno Sarin, şeful Poliţiei Finlandeze de Protecţie. Când situaţia este tensionată, Sarin încearcă să liniştească lucrurile.
— Cineva din GRU a vizitat vreodată oraşul Helsinki? Colonelul Karlov, de exemplu? Momentan el pare să se ocupe de Tallinn.
— Foarte rar; în plus trebuie să aibă aprobarea Moscovei. Karlov nu poate vizita Helsinki fără acordul lui Lisenko. Presupun că şi Lisenko are nevoie de aprobarea Moscovei pentru o astfel de vizită.
— Cei din Apus pot vizita Tallinn-ul cu vasele turistice?
— Nu există decât unul singur, Georg Ots. Da, turiştii occidentali sunt bineveniţi cu condiţia să obţină viza. Ruşii încearcă să prezinte Estonia ca o republică model, un fel de vitrină a Uniunii Sovietice. Ei organizează un tur de două ore al oraşului, dar în timpul acestor două ore ghizii Intourist-ului nu se dezlipesc de tine. Sper că nu te gândeşti să vizitezi Tallinn-ul? Te sfătuiesc insistent să n-o faci.
Tweed zâmbi sec:
— N-o să mă vezi la o distanţă mai mică de o mie cinci sute kilometri de Finlanda. Am treabă la Londra.
— Deci acum cunoşti principalele figuri ale inamicului din Tallinn. Lisenko şi Poluchkin, lacheul lui Lisenko.
Mai pălăvrăgiră încă o jumătate de oră şi apoi Tweed hotărî că Prii stătuse suficient departe de echipajul său. Îl chemă pe Fairweather, îi mulţumi pentru colaborare şi-l rugă să aibă grijă ca Prii să se-ntoarcă în siguranţă la Cold Horse.
— Un singur lucru să-i spui, zise Fairweather, poate i-ai explicat deja. Când se întoarce, i-aş sugera, să se plângă de interogatoriul minuţios, sever, la care a fost supus. La început nu am fost mulţumit de explicaţia cu pana de motor. La întoarcere vom vizita traulerul şi voi coborî în sala maşinilor; voi zice că sunt satisfăcut, dar că trebuie să plece cât mai devreme. Am să le explic că am găsit un prieten care este traducător la Universitatea Norwich şi care a făcut pe interpretul. OK?
— Ţi-ai ratat cariera, observă Tweed şi începu să-i traducă lui Prii ce spusese Fairweather. Tweed aşteptă câteva minute după ce plecară cei doi şi-şi scrise în grabă în agendă versiunea stenografiată a discuţiei! Era convins că estonianul nu realizase motivul unora dintre întrebări.
Întâlnirea nu-l liniştise pe Tweed. Dimpotrivă. Se gândea la Newman care făcea cercetări pe cont propriu, departe, spre nord. Un element comun care apăruse în discuţia Lailei cu Alexis şi cu Newman, în afară de arhipelaguri, era Estonia.
Dacă Wewman urca în această stare la bordul lui Georg Ots spre Tallinn, Tweed avea o vagă bănuială că nu avea să mai audă niciodată de el.
11
Mauno Sarin se ridică ţeapăn din spatele biroului său, cu o expresie îngrijorată atunci când fiică-sa intră în birou. Şeful Poliţiei de Protecţie era un bărbat înalt de peste un metru optzeci, cu puţin peste patruzeci de ani, având părul şaten închis şi o barbă care se unea cu perciunii. În spatele ochelarilor, ochii săi străluceau în mod normal veseli. Umorul era însă, în mod evident, absent când trase un scaun pentru Laila.
— Îţi dai seama, începu el, că mi-ai produs o mulţime de necazuri cu articolele tale din ziar? Şi nu unul – ci două.
— Îmi fac doar meseria, răspunse Laila. M-a deranjat telefonul tău. M-ai citat aici ca pe un infractor.
— Haide Laila, termină cu prostiile. Sarin se aşeză în spatele mesei din biroul de la primul etaj, iar vocea sa era stăruitoare şi binevoitoare. Am întrebat dacă ai putea veni să mă vezi – este mult timp de când n-am mai stat de vorbă.
— Şi această discuţie se dovedeşte a fi un interogatoriu. Mai exact, ce am făcut pentru a nemulţumi Poliţia de Protecţie?
— Mai ales tu, ar trebui să ştii că Finlanda se află într-o poziţie dificilă faţă de ruşi. Mai întâi înfloreşti articolul despre moartea acelei nefericite ziariste franceze...
— Eu nu înfloresc articolele. Descriu doar faptele.
— Ai insinuat că ar fi posibil ca Alexis Bouvet să nu fi murit în apropiere de Helsinki. Ai făcut mult caz de dispariţia cadavrului.
— Şi, unde este?
— Habar n-am, mărturisi tatăl ei. Numai Dumnezeu ştie cât l-a căutat poliţia. Ştii şi tu cum este pădurea, este dispărut pentru totdeauna.
— De aceea aversiunea faţă de slujba mea!
— Laila, noi am ajuns la un compromis. Finlanda este o ţară independentă fiindcă am învăţat cum să obţinem un compromis cu Moscova.
— Un reporter nu acceptă un compromis cu faptele.
— Ce fapte? Tonul său era încă liniştit şi amabil. Să luăm noile relatări – nişte zvonuri despre o serie de asasinări dure ale unor ofiţeri ai GRU-ului din Estonia. Zvonurile nu sunt fapte.
— Tu nu ai auzit nimic despre aceste zvonuri?
Sarin ezită. Era îmbrăcat obişnuit, purta o pereche de pantaloni raiaţi din stofă maro închis şi un hanorac pe care şi-l scoase şi-l înnodă pe spătarul scaunului. Îi dădea timp de gândire.
— Ai avut destul timp să te gândeşti la răspuns? întrebă Laila.
— Nu-i cinstit, dar să trecem peste asta. Da, am auzit zvonurile. Dacă îţi voi spune ceva, promiţi să nu publici?
— Nu, nu-mi voi ţine gura!
— Mergi pe propriul tău drum. Umbra unui zâmbet traversă faţa lui Mauno. Aşa cum faci de obicei. Suntem doi adulţi care vorbim de la egal la egal.
— Ce vei face în continuare?
— Nimic, Laila! Nu poţi face nicio diferenţă între munca mea şi relaţiile cu tine?
— Sunt ocupată. Spune-mi de ce m-ai convocat – invitat – aici şi apoi voi pleca.
— Am nevoie de sursa ta de informare cu privire la asasinarea ofiţerilor GRU.
— Niciodată nu-ţi voi dezvălui aceste surse.
Gura ei rămase strânsă.
— Guvernul este extrem de îngrijorat.
— Fac ceva pe guvernul tău.
— Te-ai putea afla într-o situaţie dificilă, în care n-aş mai putea să te ajut.
— Moscova a dezminţit relatarea? întrebă ea.
— Nu, nu încă, admise el.
— În mod normal, dezmint astfel de lucruri în câteva ore de la apariţie. Sunt şireţi. Speră că dacă ignoră toate acestea se vor uita! Nu vor să sperie lumea, astfel încât să nu mai aibă turişti în Estonia. Au nevoie de valută.

va urma