Amendamentul Dowson (2)

Ciprian Mitoceanu

Tocmai deschisese gura pentru a-i aduce la cunostinta derbedeului ca timpul expirase si, din punct de vedere legal, putea uza de orice mijloace pentru a-l imobiliza, cînd usa cazu la pamînt, transformata în cioburi si aschii. Urlînd, o namila de om, gol pusca si paros ca un urs, navali asupra lui cu viteza unei ghiulele lansate dintr-un tun.
Leon ridica pusca, dar, înainte de a trage, uriasul îl si doborîse la pamînt, lovindu-l cu umarul în stomac.
— Andy, am nevoie de ajutor…
Violenta atacului îl descumpanise pentru o clipa, suficient cît sa se trezeasca cu huiduma peste el. Pusca îi zburase la cîtiva metri si nu numai ca nu-i mai era de nici un folos, dar daca intra pe mîinile unuia dintre fîrtatii lui Quinn avea sansa de a intra în folclorul local drept vînatorul care sfîrsise împuscat cu propria sa arma. Si pe unde naiba haladuia Andy?
— Sa te ia naiba, Leon…, horcai uriasul, încercînd sa-l apuce de gît.
Avea respiratia puturoasa si mîinile unsuroase. O bruta…
Cu energia disperarii reusi sa-l blocheze pe Quinn. Reusi sa-i aplice un cot în tîmpla, ce naiba, nu era nici el tînc, dar colosul nici macar nu se clatina, avea duritatea unei stînci.
— N-aveti decît sa veniti dupa mine toti cretinii de vînatori de recompense, nu ma luati nici mort…
Quinn urla întruna, iar asta îl împiedica sa se concentreze la ceea ce avea de facut. Încerca sa-i dea cîtiva pumni în cap lui Leon, dar acesta reusi sa pareze cu antebratul loviturile care ar fi putut da gata si un taur. Împingînd cu toate puterile reusi sa-l ridice putin pe nemernic si profita de ocazie pentru a-l lovi cu genunchiul între picioare. Simti o satisfactie colosala cînd urletul de moarte îi rasuna în urechi.
— Ia de-aici, dihanie puturoasa…
Reusi sa-l observe si pe Andy, acesta se lupta din rasputeri cu doi galigani aproape goi si înarmati cu bîte. Unul dintre ei avea fata plina de sînge, Andy se pricepea de minune sa-si foloseasca pumnii. Cum de nu reusise nici el sa traga macar un foc? Tinînd cont de modul în care începusera ostilitatile era o minune ca mai erau în viata.
Se repezi sa-si recupereze pusca, era hotarît sa traga în plin. Quinn însa îsi revenise si i se încolaci de picioare, trîntindu-l la pamînt. Un calcîi în mutra si borfasul slabi strînsoarea. Dupa a doua lovitura îi dadu drumul. Era si timpul, unul dintre cei doi indivizi cu care se lupta Andy observase si el arma.
Printr-un salt acrobatic Leon ajunse primul la pusca. O însfaca de mîner si sari în picioare. Nu mai avea timp sa dibuie tragaciul, asa ca-si pocni adversarul cu teava peste fata. Individul cazu ca secerat în timp ce al treilea galigan, vazîndu-si tovarasii cazuti la pamînt, o luase la fuga.
— Stai ca trag! tuna Andy, scotînd la iveala revolverele.
De ce naiba n-o facuse mai devreme? Ce mai conta acum? Bine ca iesisera teferi din încaierare, desi pentru cîteva clipe Leon crezuse ca-si va gasi sfîrsitul în mîinile lui Quinn.
— Da-l naibii! îi sugera Leon, gîfîind. Nu avem nici o treaba cu gealatul ala, recompensa exista numai pe capul lui Erin. Numai el face ceva parale… Esti în regula?…
— Mi-a atins umarul cu bîta, mîrîi Andy, sumbru. Daca pun vreodata mîna pe el o s-o capete cu vîrf si îndesat. Putea sa-mi crape capul…
— Poate-l gasim pe liste saptamîna viitoare. Dupa atacul asupra noastra sigur o sa-i creasca valoarea.
— Putem spune ca am avut noroc cu carul. Mai erau doi indivizi, dar astia au preferat s-o stearga. Daca ne atacau toti cinci nu vad cum ne-am fi descurcat…
Leon se gîndi sa-l întrebe despre revolvere, dar îsi aduse aminte de stîngacia personala si aprecie ca este mai cuminte sa-si tina gura. Nu era el cel mai potrivit sa faca aprecieri critice.
— S-o stergem cît mai repede din zona, am sentimentul ca fiecare clipa care trece se scurge în defavoarea noastra, propuse Andy, scotînd la iveala catusele de otel, model vechi, care se deschideau cu cheita.
Le considera la fel de eficiente ca si suratele lor mai noi, cu microcipuri încorporate.
Erin zacea gemînd, cu mutra fioroasa plina de sînge, Leon îl lovise din toata inima. Nici tovarasul lui nu arata mai bine, dar cei doi vînatori de recompense vazura dintr-o ochire ca tipul nu figura pe lista fugarilor, astfel ca ridicarea lui nu le-ar fi adus nici un fel de beneficii materiale. Cel mult ar fi adaugat la cazierul individului atacul asupra unor reprezentanti ai legii. Mare chestie!
Dupa ce-i trase una în coaste namilei, Leon îsi ajuta partenerul sa-i puna catusele. I le strînsera mai mult decît era necesar, era clipa lor de razbunare. Erin protesta, înjurîndu-i cum îi venea la gura, fara succes. De cînd cu noua legislatie, în calitate de arestat nu mai avea nici un fel de drepturi.
Cu mare greutate reusira sa-l puna pe picioare, mai ales ca prizonierul se straduia sa le faca misiunea cît mai dificila.
— Te zbati degeaba, îl atentiona Leon, tragîndu-i cîteva peste fata cu dosul palmei.
— Chiar credeti c-o sa iesiti vii de aici? rînji Quinn, privindu-l cu ochii sai piezisi. O sa vedem noi curînd cine este jupînul…
— Si de ce n-am iesi vii? întreba inocent Andy, pentru care misiunea se terminase o data cu încatusarea suspectului.
Ca un raspuns, undeva rasuna dangatul unui clopot. Un clopot lovit cu putere…
— Ce naiba…, tresari Andy. Ce se întîmpla?…
— Nemernicii care au scapat dau acum alarma, îl informa înnegurat Leon. Numai printr-o minune scapam cu viata…
Porni catre masina, îmbrîncindu-l pe Quinn care, de cînd auzise clopotul, facea tot posibilul pentru a se împotrivi.
Din casele darapanate razbatura zgomote, peste tot se aprindeau lumini si prin cîteva usi navalira în strada barbati tineri, înca buimaciti de somn.
— Aici sînt, baieti, încerca Erin sa le atraga atentia. Ticalosii m-au legat… La naiba!
Un pumn între ochi, administrat de Leon, îl nauci. Vînatorul de recompense se apleca si-l lua pe umar, ca pe un sac. Trase doua focuri asupra urmaritorilor, care se oprira panicati. Însa descumpanirea lor nu dura mai mult de cîteva clipe. Stimulati de numarul tot mai mare al celor pe care alarma îi scosese din casa începura sa urle si sa se apropie.
— Grenade fumigene, ordona Leon, crispat.
Andy executa ordinul imediat. Doua grenade explodara aproape simultan în mijlocul grupului care sporise considerabil. O perdea groasa de fum înecacios îi înghiti pe urmaritori. Fumul nu-i putea opri, dar îi încetinea. Însa Leon nu avea de gînd sa-i lase numai cu atît. Smulse de la brîu o grenada cu bile de cauciuc.
— Inventia naibii…
O arunca rînjind si imediat izbucni un cor de urlete. Bilele de cauciuc, aruncate în toate partile de explozia grenadei, nu pricinuiau rani foarte grave, în schimb durerea de moment era insuportabila.
Andy chiui de bucurie, dar se opri la jumatate. Din directia opusa se îngramadise o duzina de haidamaci, înarmati cu bîte si tevi metalice. Si, ca si cum nu ar fi fost destul, în spatele lor se zareau altii, foarte energici.
— Sînt prea aproape pentru grenade, hotarî Leon, trîntindu-l pe Erin pe asfalt. Trage la picioare…
Înainte ca Andy sa traga primul foc Leon deja îsi golise încarcatorul în picioarele atacatorilor, doborînd trei dintre ei. O piatra îl lovi în gamba dar asta nu-l împiedica sa bage un nou încarcator în arma.
Andy gemu, lovit în cosul pieptului de o sticla. Se clatina, dar reusi sa-si pastreze echilibrul.
— Moarte agentilor! rasuna stridenta o voce de femeie. Sa nu ramîna unul în viata…
— Criminalilor!
Pusca lui Leon bubui din nou, ranind patru oameni înainte de a ramîne fara gloante.
Atacatorii sovaira. Avangarda facu pasul înapoi. Indiferent cît de simpatizat ar fi fost Erin Quinn, nu erau prea multi cei dispusi sa se lase împuscati pentru el. Ranile cauzate de armele de foc nu se puteau trata mereu acasa, cu ceaiuri si cataplasme, iar serviciile medicale specializate costau o avere. Si daca se afla cum au fost capatate puteau fi siguri ca-l vor însoti pe Erin la puscarie.
O noua grenada cu bile de cauciuc taie o bresa suficient de larga pentru a le permite sa se apropie de masina, tîrîndu-l de picioare pe Quinn, lesinat.
Cu eforturi uriase îl urcara în masina pe arestat. O ploaie de pietre se abatu asupra lor. Multimea schimbase tactica. Un proiectil improvizat înfunda capota.
— Asta ne va costa mai mult decît toata recompensa oferita pe paduchiosul de Quinn, tipa scandalizat Andy.
— Las-o naibii!… Eu m-as multumi sa plecam vii de aici, încerca sa-l tempereze Leon, care deja pornise motorul.
Baga în viteza si masina începu sa ruleze cu viteza printre oamenii care aruncau cu tot ce apucau. Ca si cum ar fi vrut sa-i faca în ciuda lui Andy o piatra plesni parbrizul, transformîndu-l într-o retea de crapaturi asemanatoare pînzei de paianjen.
— Acum îti dai seama de ce nimeni nu l-a deranjat pe Quinn timp de trei luni de zile, hohoti Leon dupa ce masina ajunse într-o zona mai linistita. Am avut mare noroc sa scapam întregi din balamucul ala…
— Pentru rahaturi de-astea ar trebui sa se tripleze recompensa, mîrîi Andy, înca suparat din cauza stricaciunilor suferite de masina. E ultima data cînd mai calc în cloaca aia…
— Sa speram ca nu toti infractorii sînt la fel de isteti ca amicul Quinn. Înca o afacere ca asta si va trebui sa ne împrumutam pentru a ne mentine în bransa. Ori sa prindem un peste cu adevarat mare…
— Peste mare?!… Ai vise erotice sau ce naiba?…

* * *

Atmosfera din camera se destinsese dintr-o data. Medicii zîmbeau ca tîmpitii si Will chiar îi facu semne prietenesti cu mîna. Pîna si agentul de paza parea sa zîmbeasca.
— Timpul meu este foarte limitat, asa ca voi foarte scurt, mormai Dawson, dupa ce sorbise aproape toata apa din carafa. Draga prietene, conform Amendamentului care îmi poarta numele, adica Amendamentul Dawson, al doilea Amendament Dawson… Ai auzit de el?
— Nu… recunoscu franc John.
Nu-l interesa politica, nici macar ca subiect de discutie. Îsi vedea de treaba lui si atît. Nu discuta cu nimeni politica si, mai ales, nu spunea nimic împotriva guvernului. De vreme ce drepturile lui politice erau atît de limitate încît erau ca si inexistente la ce si-ar mai fi batut capul cu politica, domeniu deschis cu adevarat numai celor din clasele superioare.
— Pacat, îmi faci misiunea mai grea, reflecta congresmanul, sugîndu-si un dinte. (Se parea ca are o înclinatie deosebita spre apucaturi grosolane.) Amendamentul Dawson, al doilea Amendament care-mi poarta numele, dupa cum ai observat, se refera la protejarea cu orice pret a cetatenilor care apartin clasei A4+ si, în anumite cazuri, si a celor din restul categoriei A. Însa prioritate au cetatenii A4+, adica geniile, cei care sînt capabili ca, prin contributia lor personala, sa produca elementele de progres de care are nevoie societatea noastra, omenirea în general. Geniile au prioritate absoluta, dupa cum am zis…
— Si?… facu John.
Nu-si venea a crede ochilor. Cerea explicatii unui cetatean A4+ si culmea era ca le si primea. Nu întelegea mare lucru, dar de obicei un individ care avea cocarda ca a lui era ignorat cu desavîrsire de cei din A si B. În alte circumstante probabil s-ar fi ales cu o privire dispretuitoare sau chiar cu o amenda substantiala din partea politistilor cibernetici care erau foarte atenti ca cetatenii din clasele superioare sa nu fie deranjati de indivizii inferiori.
— Si… Uite cum sta treaba. Brendan, baiatul de care vorbeam, unul dintre exceptionalii A4+ sufera de o maladie incurabila, rara si inexplicabila, care i-a afectat inima. E cu un picior în groapa, daca e sa ne exprimam mai lipsit de eleganta (se pare ca Dawson era un expert în a face lucruri lipsite de eleganta). Daca medicina nu ar fi fost atît de avansata ar fi fost mort de multa vreme, o pierdere irecuperabila pe care guvernul nu si-o poate permite. Malcom este implicat în producerea unui nou motor pe baza de hidrogen care va avea un randament superior oricarui motor construit pîna acum. În fine, presupun ca aspectele astea pur tehnice nu te intereseaza, nu e cazul sa-mi pierd timpul cu expuneri care nu te privesc. Din pacate, cu tot progresul medicinei, nu s-a gasit un tratament pentru boala de care sufera Malcom, singura lui sansa fiind transplantul de inima. Un transplant foarte delicat, avînd în vedere conditiile de lucru si starea pacientului… Brendan… Guvernul, de fapt tara întreaga, omenirea întreaga, are nevoie de o inima. O inima care, practic, va trece dintr-un corp de categoria C+ în unul de categoria A4+. Inima ta…
În timp ce Dawson turuia bine dispus, ca si cum ar fi laudat calitatile uluitoare ale ultimei limuzine produse de GMC si nu despre soarta întregii omeniri, asa cum voia sa se înteleaga, John analiza în viteza situatia disperata în care se afla.
Îsi aminti dintr-o data despre al doilea Amendament Dawson si tot ceea ce presupunea el. Tim bodoganise o saptamîna întreaga pe marginea prevederilor Amendamentului, oripilîndu-se la gîndul ca natiunea americana, cea nascuta din democratie, nu se revolta cu trup si suflet împotriva acestei atrocitati. Personal, nu se sinchisise prea mult, simtindu-se la adapost de prevederile Amendamentului, pe care-l socotea pe atunci doar un simplu act legislativ, fara prea multa acoperire în practica. Sa se revolte altii, el nu avea nici un chef.
Iata însa ca venise ziua în care Amendamentul Dawson îl privea chiar pe el. Tinînd cont de sacrificiul pe care îl cerea tara de la el se putea considera un om mort.
Inima… I se cerea inima… Într-o vreme inimile prizonierilor, ale celor considerati, într-un fel, la fel de demni de dispret ca si cetatenii de categoriile C, D sau E si F, erau oferite drept jertfe zeilor. Acum i se cerea cu zîmbetul pe buze sa-si jertfeasca inima pe altarul patriei. Asta era crima! Pe vremea cînd Constitutia cea mai democrata din lume oferea aceleasi drepturi tuturor cetatenilor, indiferent de abilitati si posibilitati genetice, o asemenea cerere ar fi fost considerata drept o monstruoasa crima împotriva umanitatii, dar acum nu era decît o crima legala, privita cu aceeasi detasare care se acorda în trecut unei exproprieri în interesul statului.
Ei bine, nu avea de gînd sa-si lase inima în mîinile lor. Criminali nenorociti, însemnati cu insigne aurii sau de diamant… Îi zîmbeau, îl bateau cu palma pe umar, îi vorbeau ca unuia din categoria lor, dar asta nu însemna ca-i vor arata mila atunci cînd… Grija pe care i-o aratau era numai pentru inima lui, pe care aveau de gînd sa i-o confiste în interes de stat. Mai stia ca oricine intra sub incidenta Amendamentului Dawson nu putea spera sa mai scape. Guvernul, transformat într-un instrument de represiune, îsi urmarea doar propriile-i interese. Treptat, simti cum îl înconjura panica. Daca putea face ceva, trebuia s-o faca cît mai repede, înainte de a fi dus în sala de operatie. N-o sa-i lase sa-l omoare.
Furia orbitoare se instala pe neasteptate în locul panicii. Personal, se considera un om deosebit de calm, dar accepta ideea ca furia este de preferat panicii.
Ca împins de un resort urias, tîsni de pe scaun si îl îmbrînci pe pretentiosul posesor al insignei de diamant, aproape fara sa-si dea seama ce face. Abia dupa ceva timp va reusi sa puna cap la cap evenimentele care se petrecusera în spital.
Congresmanul icni ca un porc lovit în stomac dupa o masa copioasa si se prabusi peste masa, chiar peste raportul Pungasului, care cascase gura de uimire. Ce se întîmpla tinea de domeniul fantasticului. Imposibil! Un individ din categoria C îndraznea sa ridice mîna asupra unui posesor de insigna de diamant. Si culmea, îl îmbrîncea din toata inima…
Si John ramase pret de o fractiune de secunda imobil. Nu si-ar fi închipuit asta niciodata. Sa loveasca pe cineva pe care, în mod normal, nici nu i s-ar fi permis macar sa-l priveasca. Toti cei prezenti erau uluiti de îndrazneala lui, chiar si agentul care, firesc, ar fi trebuit sa preîntîmpine o astfel de manifestare din partea lui John.
Trebuia sa profite de momentul de confuzie pe care-l crease si s-o stearga. Nu era cazul sa i se explice pîna la capat ce se astepta de la el. Nu era batut în cap. Ticalosii! Îi doreau inima, la propriu, si i-o aduceau la cunostinta cu zîmbetul pe buze, de parca o asemenea posibilitate ar fi trebuit sa-l dea pe spate de încîntare. Cîta ipocrizie!.. N-o sa se lase asa usor, daca-i voiau inima trebuiau sa i-o smulga de-a dreptul din piept.
Se repezi catre usa, gata sa loveasca pe oricine ar fi încercat sa-l împiedice sa fuga.
Primul care îsi reveni fu chiar congresmanul, care urla:
— De ce stati ca boii?! Puneti mîna pe el!…
Agentul cu haine de piele tresari si se puse în miscare. Fusese luat si el prin surprindere de violenta reactiei lui John, dar era un tip antrenat, care-si petrecea o mare parte a timpului în sala de sport, lovind sacul de nisip sau ridicînd greutati. Nu trebuia neglijat.
Agentul încerca un placaj, ca la rugby, aruncîndu-se asupra mijlocului lui John, grabit sa-l striveasca sub greutatea lui. Din fericire acesta reusi sa anticipeze miscarea si fanda lateral. Agentul se prabusi pe podea, atingîndu-l în treacat cu cotul. Un sut bine plasat între picioarele netrebnicului si individul începu sa urle ca din gura de sarpe. Cel putin timp de un minut agentul era scos din carti. Pentru orice eventualitate îi mai trase si un picior în plina figura. Un bocanc tintuit, de santier, face totdeauna o impresie deosebita. Auzi osul nasului trosnind sub tintele de fier, iar sîngele tîsni din abundenta. Ce chestie! Pîna acum cîteva clipe traise cu convingerea ca agentii sînt de-a dreptul invulnerabili, imposibil de doborît cu ajutorul armelor conventionale. Supra-oameni aflati deasupra vulgului, reprezentat de categoriile B,C si D (nici nu merita sa pomeneasca de restul categoriilor) care si-ar fi putut desfiinta oponentii inferiori numai privindu-i dispretuitor. Întelesese însa, în numai cîteva clipe, ca pîna si agentii A+ nu erau, în fond, decît niste oameni obisnuiti, care nu se deosebeau de restul lumii decît prin cocardele stralucitoare. În rest, sufereau si sîngerau la fel ca indivizii de rînd, pe care John îi asimila categoriei din care facea parte.
Ramirez se repezi tremurînd asupra lui mai mult pentru a face impresie în ochii congresmanului. Nu era decît un soarece de biblioteca. Îi arunca în cap scaunul pe sezuse cîteva minute prin amabilitatea lui Dawson si a celorlalte lichele, iar medicul se prabusi gemînd la pamînt, tinîndu-se de bot. Un firicel de sînge se scurgea pe podea.
— La naiba, ne scapa…, îl auzi cîrîind pe Dawson în timp ce iesea pe usa.
Holul era pustiu, cu exceptia a doi roboti însarcinati cu curatenia care lustruiau de zor pardoseala de marmura. John însa îi ignora, erau inofensivi, si începu sa alerge spre iesire. Îsi simtea inima în piept, batînd ca un ciocan. Furia îl parasea încetul cu încetul, în timp ce spaima punea încet stapînire pe el, împiedicîndu-l sa gîndeasca limpede. Un lucru era însa clar: daca voia sa scape cu viata, sa-si salveze inima, trebuia sa fuga. Sa fuga cît îl tineau picioarele. Sa fuga pîna avea sa-i explodeze inima în piept. Mai bine sa explodeze de efort decît sa le-o dea lor. Nenorocitii naibii!
O întepatura în palma dreapta îi atrase atentia ca strîngea ceva în pumn. Ce putea sa fie? Deschise pumnul si descoperi, surprins, cocarda de diamant a marelui grangur Dawson. În momentul în care îl îmbrîncise agatase, fara sa-si dea seama, pretioasa insigna.
Era pe punctul de a o arunca, nu avea nevoie de un asemenea suvenir de la întîlnirea cu Dawson. Nu dorea nimic de la netrebnic, singurul lucru pe care si-l dorea mai mult decît orice pe lume era sa scape din spital si sa fuga. Unul dintre robotii de paza aparu vîjîind în fata lui, atintindu-si spre el cele doua guri de foc si scanerul. Într-un moment de inspiratie John îi plasa în fata dispozitivului de scanare insigna congresmanului. În clipa urmatoare robotul elimina un piuit slugarnic si se lipi de perete, lasîndu-i cale libera.
Rasufla usurat si-si continua fuga, strabatînd curtea aproape pustie. Unde or fi disparut cu totii? Cînd îl coborîsera din masina zona era mult mai animata.
— Stai! rasuna o voce puternica. Stai sau deschid focul…
În clipa urmatoare curtea fu zguduita de o rafala de mitraliera. Un roi de gloante fierbinti suiera pe lînga el, aproape atingîndu-i combinezonul murdar, si se lovira de un stîlp metalic, iscînd o jerba de scîntei.
—La naiba! lasa sa-i scape printre buzele vinete de spaima.
Nu-si amintea sa se fi simtit vreodata la fel de îngrozit, avea ocazia sa probeze pe propria-i piele ce înseamna „frica de moarte”. Se arunca în spatele unui autoturism de lux.
— Stai! mieuna agentul, altul decît cel pe care-l lasase aproape impotent, tragînd o noua rafala asupra masinii, transformîndu-i pe data geamurile în tandari.
— Nu trage nimeni, rasuna autoritara vocea de fierestrau a congresmanului. Avem nevoie de el viu si cu cît mai putine stricaciuni…
Prea bine… Împuscaturile încetara imediat, ca si cum însusi Dawson ar fi eliberat tragaciul cu mîna lui.
John se ridica, tremurînd, si-si continua fuga. În clipa urmatoare era în strada, gata sa se ciocneasca de un camion de distributie, care voia sa intre în curte. Ca prin vis auzi cum soferul îl trimetea la origini dar nu-l interesa sa-i raspunda. Începu sa alerge pe trotuar, printre oamenii care-si vedeau de treburile lor ignorînd fugarul. Ce treaba aveau cu el? În ziua de azi era mai bine sa-ti vezi de treaba ta.
Alerga în nestire pîna cînd simti ca nu mai este în stare sa faca nici macar un pas. În general se bucura de o buna conditie fizica, munca grea de pe santier i-o cerea, dar nu practicase niciodata vreun sport anume si niciodata nu-si închipuise ca poate sa alerge aproape o ora. Spaima îi mobilizase toate resursele din organism. Se afla, cu siguranta, departe de spitalul elitei, dar nu chiar atît de departe pe cît si-ar fi dorit.
Sleit, se aseza în spatele unui gard viu, impecabil aranjat, care marginea o alee dintr-un parc în care nu-si amintea sa fi fost vreodata. Erau atîtea parcuri în oras, iar el avea prea putin timp liber…
La acea ora parcul era aproape gol, doar cîteva femei din clasa A îsi plimbau mîndre landourile cumparate din magazinele de lux. Un maturator slinos, cu insigna D, îsi facea de lucru în jurul unor boscheti, agitînd frunzele cu o matura uriasa.
Deocamdata era liniste, nu se vedea nici un robot sau agent care sa scruteze zona, în cautarea lui, dar nu putea sa se creada scapat. Probabil semnalmentele lui erau transmise, prin toate mijloacele posibile, la toate sectiile de politie, la toti agentii si robotii militarizati, poate ca si la ferocii vînatori de recompense despre care se spuneau o multime de lucruri cumplite. În curînd se va declansa o veritabila vînatoare de oameni care nu se va termina decît dupa ce aveau sa puna mîna pe el.
Respirînd greoi, suierat, îsi apasa pieptul. Bataile inimii i se transmiteau în tot corpul, ca sunetul facut de un clopot imens. Ca prin vis îsi reaminti de sfaturile Pungasului: „Ai o inima buna, trebuie s-o menajezi”. Cîta ironie…
Ce era de facut? Reusise sa scape din spital, un noroc nemaipomenit, dar nu-si sporise prea mult sortii de izbînda. Alergînd, chiar si cu viteza unui tren expres, avea la fel de multe sanse ca un iepure schiop urmarit de o haita de ogari bine dresati.
— Ce sa fac? Ce sa fac? scînci, privind neajutorat în jur.
I se paru ca una dintre mamele A îl priveste dezgustata. Era normal. Progenitura ei geniala nu trebuia sa respire aer poluat de prezenta unui ins inferior. Poate ca femeia i-ar fi fost foarte recunoscatoare daca l-ar fi vazut plecat.
Situatia în care se afla era al naibii de grava. Pe punctul de a deveni cel mai cautat om din oras sau chiar din stat, daca reusea sa scape de urmaritori timp de 24 de ore, ceva la care nici macar nu s-ar fi gîndit dimineata. Cine si-ar fi dorit o asemenea aventura? Mai rau era ca nu avea nici o idee despre ceea ce însemna sa fii un haituit, un individ în afara legii. Nu stia nimic despre tehnicile de supravietuire în asemenea situatie si, în consecinta, urmarirea nu avea sa dureze prea mult. Pîna vor pune mîna pe el era o chestiune de ore, iar dupa ce-l vor prinde îi vor scoate inima… O vor face asemenea vechilor preoti incasi, renumiti pentru cruzimea si precizia lor de a-si deposeda victimele de organul vital? Cu ochii mintii se si vedea imobilizat cu funii proaspat împletite de un altar dreptunghiular de piatra, în vazul unei multimi care urla excitata în timp ce Pungasul si Dawson îsi disputau într-o încaierare muta imensul cutit de obsidian.
Se cutremura, simtindu-si inima strapunsa de un junghi. Cum se simte cineva cînd îi este smulsa inima din piept? Probabil ca va afla, daca nu se grabea sa faca ceva… Ceva… Ce anume?
Dintr-o data îsi aduse aminte de Tim… Tim Parker…
Dupa fiecare misiune Ryan Bonner se simtea cu un pas mai aproape de balamuc si, mai mult, de marginea propriului mormînt. De cîteva ori avusese senzatia ca a scapat cu un picior în groapa mirosind a pamînt reavan. Veteranii spuneau ca în clipa în care erai aproape sa dai coltul întreaga viata ti se perinda prin fata ochilor în mai putin de o fractiune de secunda. Ryan nu-si vazuse niciodata viata, asa cum spuneau batrînii, dar de multe ori crezuse ca a sosit clipa sa-si încheie socotelile cu ea.
— Asta e, încerca sa-l consoleze veteranul Roney Sandoval, cel care se bucura de invidiata reputatie de a se fi întors fara nici o zgîrietura din toate misiunile. Sa-ti pierzi viata cînd nu te astepti nu este numai privilegiul nostru, cum ai fi tentat sa crezi, baiete. Poti sa zbori la ceruri din o mie de mici motive, ti se poate întîmpla mergînd pe strada sau cînd stai la coada pentru o franzela din grîu sintetic. Surprinzator este sa constati ca în rîndul celor care au meseria noastra numarul de decese la datorie este simtitor mai mic decît la mineri, de exemplu, sau fata de spalatorii de geamuri de bloc turn.
— Nu faci decît sa minti cu nerusinare…, surîse Ryan, rasucind în mîinile-i puternice paharul cu bere.
De la o vreme simtea din ce în e mai des nevoia de a iesi la o bere cu prietenii, bere care se prelungea întotdeauna pîna dupa miezul noptii.
— Nici tu nu crezi ceea ce spui, adauga dupa o rîgîiala profunda, menita sa-i scandalizeze pe clientii de la masa învecinata.
În seara aceasta nu-l avea alaturi decît pe Sandoval, restul baietilor îsi gasisera ocupatii mai interesante.
— Astea sînt statisticile, iedule, hohoti Roney. Nu le-am facut eu, dar am posibilitatea de a le populariza. E ceva rau în asta?
— Uneori am senzatia ca sînt depasit de evenimente, Ron, ofta Ryan, îngîndurat. Ca nu ma voi mai întoarce viu acasa…
— Toti traim cu cosmarul asta, Ryan, cei care spun ca nu se tem de moarte mai bine si-ar cauta alta ocupatie. Sa vînezi criminali si sa-i aduci la dispozitia serifului nu este o ocupatie pentru domnisoare. Frica de moarte este cea care-ti salveaza viata si te ajuta sa-ti pastrezi capul pe umeri, iar tu pricepi asta. Stii care este cel mai grozav vînator de capete din tot statul? Dupa mine, desigur…
Ryan nu raspunse imediat. Trase un gît de bere direct din sticla si-i arunca o ocheada chelneritei. Era oarecum surprinzator ca într-o asemenea bomba clientii erau serviti de o femeie de categoria D si nu de un robot cu forme grosolane.
— Am decis sa ma retrag, îsi anunta tovarasul, trîntind sticla goala pe masa. Pe bune!
Roney sughita surprins si abia dupa cîteva minute reusi sa-si recapete glasul.
— Ba, tu iar te-ai îmbatat? De la o vreme îti cam place sa le sugi… N-ai decît, dar sa stii de la mine, niciodata sa nu pleci la vînatoare daca ai baut.
— Vorbesc serios… Cît se poate de serios. Ma bate gîndul sa ma retrag… Pentru totdeauna…
— Daca ti-au venit cumva gînduri negre din cauza a ceea ce-a patit Craig Burfeindt sa stii ca faci o mare tîmpenie. Ceea ce i s-a întîmplat lui Craig a fost numai si numai din vina lui. Si-a subestimat adversarul si i-a permis sa se îmbrace. Si, în plus, nu l-a perchezitionat ulterior. Asta a fost… O lama de ras, chiar si în mîna unui profesoras anemic, poate produce multe necazuri. Craig a crezut ca nu se poate astepta la nimic rau din partea unui intelectual de colegiu si a platit cu viata. Cel care l-a bagat în pamînt pe Craig îsi omorîse cu doua zile înainte sotia, omule, iar Craig stia asta. O macelarise cu un ciocan, ar fi trebuit sa tina cont…
— Nu e vorba numai de Craig, recunoscu Ryan, oftînd.
Ce bine ca îl avea alaturi pe Ron Sandoval… Era un adevarat parinte spiritual. Stia o multime de chestii si-si pastra sîngele rece chiar si în cele mai imposibile situatii.
— Banuiam ca mai exista ceva… Mie poti sa-mi spui…
— Nu stiu, de la o vreme tot ceea ce se petrece mi se pare ciudat. Al naibii de ciudat…
— Ciudat?!… Ce anume?
Roney devenise foarte interesat. Îsi trase scaunul mai aproape pentru a asculta. Cu un semn discret îi arata chelneritei ca la masa lor ar fi binevenite înca doua sticle de bere.
— Cum sa spun…, ofta Ryan, descumpanit. Mi se pare ca nu mai arestam pe cine trebuie, ca cei pe care-i vînam nu au nimic de-a face cu infractiunile care le sînt puse în cîrca sau cam asa ceva. Unii par de-a dreptul resemnati sau bucurosi atunci cînd le batem la usa…
— Viata de fugar nu e simpla, Ryan, stii asta. Uzeaza atît de mult, încît unii fugari sînt, într-adevar, nespus de fericiti în momentul arestarii. Pîna aici nu mi-ai spus nimic nou.
— Daca ar fi numai asta… Dar traiesc din ce în ce mai des senzatia ca arestez nevinovati, ca sînt doar o unealta excelenta în mîna unui ticalos.
— Naiba sa te înteleaga, baiete… Daca ajungi sa-ti faci scrupule în ceea ce-i priveste pe fugari,sa stii c-o sa ajungi foarte repede alaturi de Craig. Si el o fi crezut ca nu aresteaza pe cine trebuie si a ajuns la urgente cu jugulara taiata. Exact la timp ca medicul de garda sa constate decesul… Problemele de constiinta sînt cele care-i duc la pierzanie pe vînatorii de recompense, sa tii minte asta.
— Voi încerca, dar…
— Dar ce?
— Nu-mi iese din cap arestarea pe care am facut-o acum doua zile. O arestare de doua batrîne…
În limbajul simplificat al vînatorilor de recompense asta însemna ca pe capul fugarului se pusese o recompensa de doua mii de dolari.
— O suma frumusica, ce sa spun? Din recompensa ai cumparat berea, nu?
— De unde alti bani? Toata viata mea nu am fost decît un afurisit de vînator de capete, nimic altceva…
— Sa revenim la arestare, deocamdata stiu ce ai fost si de la cine ai învatat toate figurile.
— A, da… Sa revenim la arestare… Pe numele tipului exista un mandat de arestare pentru crima cu premeditare, nu cunosc amanuntele…
— Nici nu intereseaza, eu personal sînt mai interesat de recompensa decît de cazier. Acum cîtiva ani nici nu ma oboseam sa citesc mandatul.
— Da, cica si-ar fi ucis un vecin dupa o cearta de la locul de parcare sau asa ceva…
— Un privilegiat, nu? Daca ajungi sa te certi de la un loc în parcare înseamna ca ai ce parca, e cît se poate de logic…
— Un tip din B2+…
— Un mic bastan…
— Da…
— Ce era cu individul?
— L-am descoperit ascuns într-o groapa de gunoi, la marginea unui orasel… Naiba sa ma ia daca-mi mai aduc aminte cum se chema asezarea aia blestemata…
— Conteaza?! îl întrerupse Roney, pragmatic. Daca nu are nici o relevanta, nu te mai obosi sa-ti amintesti.
— La naiba, nu conteaza. Nu le-am avut niciodata cu geografia. Si, cum îti spuneam, l-am gasit pe amarît la groapa de gunoi a orasului. Arata ca vai de capul lui, de-abia l-am recunoscut. Barbos, jegos, slab ca un tîr si cu privirea tulbure. Se ranise serios la mîini si la picioare, iar ranile netratate se infectasera, putea mai groaznic decît un cadavru în descompunere. Mi-am închipuit ca se va bucura cînd o sa-si dea seama de ce am venit. Tinînd cont de halul în care era, sa ajunga în închisoare parea o adevarata binecuvîntare.
— Stiu si eu ce înseamna asta, ofta Roney, gînditor. Si eu am avut ocazia sa arestez asemenea deseuri umane. Adesea nu-ti mai poti închipui cum aratau oamenii aceia în perioada lor buna, atunci cînd au comis faptele de care sînt acuzati, si te întrebi ce naiba poate avea cineva cu un cadavru ambulant. Ti-am spus-o de atîtea ori încît daca o s-o repet o sa crezi ca altceva nu stiu sa spun. Dar o voi face… Indiferent ce se întîmpla cu un individ dupa ce comite o crima, indiferent cît de jos ajunge pe scara de valori a aprecierii noastre umane, asta nu înseamna ca si-a ispasit pedeapsa. Nu uita ca mortaciunea de care vorbesti, plin de furuncule purulente si nehranit de saptamîni întregi, a ucis un om. Comporta-te cu orice criminal asa cum te-ai comporta imediat dupa ce a comis faradelegea. Nu trebuie sa ai nici indulgenta, nici mila fata de nimeni. Orice sansa pe care i-o dai unui fugar se poate întoarce împotriva ta, e ca si cum ai încerca sa te sinucizi cu mîna altuia. Nu uita… Craig este ultimul dintr-un lung sir de vînatori de capete care a facut greseala de a lasa garda jos, fie si cîteva clipe. Fara mila…
— Ai început sa-mi tii o predica despre ceva ce n-am nevoie… Voiam sa-ti spun altceva, dar nu m-ai lasat sa continui…
— Asa e, m-am lasat luat de val… Ai crescut mare, esti cît se poate de destoinic, dar tot cred ca trebuie sa te mai dadacesc. Cum sta, de fapt, treaba?
— Adevarul e ca nefericitul de la groapa de gunoi a dat dovada de o vitalitate extraordinara pentru un individ aflat în situatia lui. L-am fugarit aproape trei ore prin groapa si împrejurimi… Poate nu-ti vine sa crezi…
— Ba te cred. Spaima are darul de a mobiliza resurse nebanuite de energie, asa ca sa nu crezi ca te-ai rablagit total pentru ca n-ai putut tine pasul cu un amarît de cersetor. E un mecanism care depinde de fiecare individ în parte, unii se uzeaza astfel încît nu pot face altceva decît sa se bucure ca sînt arestati, în timp ce pe altii haituiala îi îndîrjeste într-un asemenea hal încît sînt capabili sa treaca si prin zid.
— Ei bine, dupa ce l-am prins si i-am citit drepturile, individul a început sa urle ca din gura de sarpe si sa se jure ca nu a scris nimic pe nici un zid, ca nu e decît un cetatean inofensiv.
— Ce spunea?!
Roney tresari, involuntar.
— Spunea ca nu el este omul care a scris pe ziduri, ca nu are nimic de-a face cu cei care scriu pe ziduri. Pricepi? Un individ care este arestat pentru crima se da de ceasul mortii sa demonstreze ca nu a scris pe nici un zid…
— Aaa… Ti-a spus ceva anume? Despre ce ar fi scris pe zidurile respective? Ti-a spus asa ceva?
— Nu… O tinea una si buna ca nu a scris nimic. N-a scris si gata!
— Interesant! suspina Roney tragînd din sticla. Era atît de absorbit de ceea ce i se întîmpla, încît nici nu observase ca sticla se golise de ceva vreme. Dar nu inexplicabil…
— Adica?
— Spuneai si singur ca fugarul era într-o pasa proasta. Fizic arata deplorabil, cu toate ca mai avea ceva vîna, si cred ca nu gresesc cînd spun ca nu statea mai bine din punct de vedere mintal. O fi luat-o razna si a ajuns sa se sugestioneze ca este persecutat pe degeaba sau pentru o fapta de nimic, cum ar fi sa scrii obscenitati pe peretii institutiilor publice. Pricepi? Tipul si-a bagat în cap ca n-a facut mare lucru si, în consecinta, ar fi trebuit lasat în pace, sa-si poata duce traiul mizerabil printre gunoaie. Un alt mecanism de autoaparare. Din nefericire acesta nu are nici o eficienta în fata legii. N-ar trebui sa-ti bati capul prea mult din cauza lui…
— S-ar putea sa ai dreptate, accepta Ryan, descumpanit. Exista o sansa în directia asta. Dar un lucru este clar.
— Ce anume?
— Sînt vulpe batrîna, Ron… Nu traiesc pe lumea asta doar de trei zile si stiu ca adesea nu totul este ce pare a fi…
— Acum ce naiba mai vrei sa insinuezi?
Roney încerca sa-si pastreze calmul, desi se vedea de departe ca discutia cu Ryan nu-i producea o placere deosebita. Roney ar fi preferat, poate, sa fie oriunde în alta parte si într-o alta tovarasie.
— Se întîmpla ceva ciudat de la o vreme încoace. Am convingerea ca nu mai vînam pe cine trebuie. Ca cei pe care-i arestam nu sînt chiar atît de vinovati pe cît ar dori s-o credem cei care ne trimit pe urmele lor. Am dreptate, Ron?
— Baiete, ai cazut în butoiul cu melancolie, iar chestia asta s-ar putea sa te coste mai scump decît îti poti închipui. Ai început sa gîndesti prea mult si treaba asta ajunge sa-l faca pe un vînator de capete sa ramîna, la modul cel mai propriu, fara capatîna personala. Cu privire la individul de care-mi vorbeai sau despre multi altii… Ce-ti pasa? Exista un premiu pe capul lui? Exista… L-ai umflat si cu asta basta! Tu ai bani de pîine si chiar de o bere rece, iar un criminal a fost dat pe mîna legii. Nu încerca sa descoperi tu daca sînt într-adevar vinovati sau este vorba despre o greseala. Orice fugar, atunci cînd este prins se va apuca sa-ti puna placa prin care sa-si dovedeasca nevinovatia, dar asta o fac cu totii, nevinovati si criminali deopotriva. În clipa în care sînt ridicati este unica lor sansa de a scapa. Poate, daca esti destul de convingator, reusesti sa convingi pe cineva ca nu ai omorît pe nimeni. Sa nu-mi spui ca nu ti s-a întîmplat niciodata pîna acum.
— Cum sa nu mi se întîmple? De la prima arestare pe care am operat-o… Dar tipul cu zidul mîzgalit…
— Sa zicem ca este opera unui nebun. Sau a unui geniu… A încercat sa te duca cu alta chestie, o dovada de inventivitate.
— Nu stiu ce sa mai cred… Senzatia ca este ceva putred nu-mi da pace. Simt, mai mult ca oricînd, ca ar trebui sa ma dau deoparte…
— Vorbesti prostii… În primul rînd nu stii sa faci nimic altceva în afara de haituitul oamenilor. Viata este a naibii de dura în ziua de azi, si stii asta, cum ti-ai putea cîstiga bucata de pîine?
— Nu m-am gîndit niciodata… Toata viata am fost vînator de capete si multa vreme am crezut ca nimic nu va schimba asta. Dar am unele îndoieli asupra moralitatii a ceea ce facem.
— Atunci nu încerca sa schimbi ceea ce esti si nu gîndi mai mult decît e necesar. Treaba ta este sa-i prinzi pe fugari, pentru asta esti platit, si înca destul de bine, nu sa le stabilesti vinovatia.. Daca cei pe care-i aduci în fata serifului sînt sau nu vinovati de ceva, are cine s-o stabileasca. Exista lege, procurori si criminalisti.
— Într-o vreme au existat si avocati…, îi atrase atentia Ryan. Avocati care sa le apere drepturile celor acuzati pe nedrept. N-am vazut prea multi avocati în ultima vreme…
— La naiba cu avocatii! De asta nu mai poti tu? Legea este foarte clara si exista foarte putine sanse ca un individ a carui vinovatie a fost dovedita sa primeasca o pedeapsa mai aspra decît se cuvine.
— Poate ca ai dreptate…
— Vezi bine ca am dreptate. Si daca vrei un leac minune pentru starea asta de spirit prin care treci, asculta la mine: bea pîna nu te mai poti tine pe picioare, nu-ti face griji, te duc eu acasa. Mîine dimineata o sa te trezesti cu o durere de cap cumplita. Atît de cumplita, încît n-o sa te mai gîndesti la mîzgalitori de ziduri sau alte tîmpenii destinate sa te distruga. Dupa ce îti trece durerea de cap considera ca ti s-a dat sansa de a începe o viata noua… Lasa totul în urma, mustrari de constiinta, întrebari fara raspuns, dezamagiri sentimentale si tot ceea ce-ti poate tulbura sufletul. Considera ca orice dimineata de mahmureala este un nou început, o sansa pe care ti-o acorzi singur. E un tratament foarte eficient, dar sa nu abuzezi de el ca s-ar putea sa capeti dependenta. O „cura” pe luna cred ca ajunge.
— Poate c-o sa încerc si eu… Cîndva… Poate…
— Sfatul meu este sa încerci chiar în seara asta. Tot ai început… O sa-ti stau alaturi, ca un bun prieten. O sa si platesc rîndul urmator…
— Multumesc, dar as prefera sa ma retrag…
— Nu esti înca suficient de beat, dar se rezolva în curînd. Bea pîna nu-ti mai simti capul si scoate-ti din minte tot ceea ce te poate împiedica sa mergi mai departe.
— Cum poti fi atît de indiferent, Ron? izbucni Ryan, trîntind cu pumnul în masa. Cum poti fi atît de orb la ceea ce se petrece în jurul tau? Chiar nu-ti dai seama? Sînt sigur ca a trebuit sa arestezi si tu pe cineva care se simtea vinovat doar de murdaritul peretilor sau pentru ca si-a permis sa strige lozinci antiguvernamentale. Nu ti s-a întîmplat?
— Ba da… Dar nu ma intereseaza… Pur si simplu am ajuns sa nu-mi pese. Si asa ar trebui sa faci si tu… De fapt, chiar ai facut-o. Din cîte mi-ai spus am dedus ca, în ciuda povestii înduiosatoare despre peretii pictati, totusi l-ai predat pe amarît. Corect?…
— Ma simt ca naiba… Abia mai tîrziu am înteles cam cum stau treburile. Si aveam nevoie de bani.
—Ei, vezi ca ai început sa pricepi ce e cu viata reala? Si eu si tu sîntem prea mici pentru a schimba lumea sau a ne opune, în vreun fel, schimbarii. Nu putem face nimic, sîntem niste rotite neînsemnate într-un angrenaj în care doar putine piese sînt cu adevarat imposibil de înlocuit. Si, cît timp nu esti de neînlocuit, cel mai întelept este sa te lasi purtat de valul mare si sa te straduiesti sa eviti vîltorile care te pot trage la fund. Si eu am arestat oameni despre care as fi putut jura ca nu au nimic de criminal în ei, singura lor vina fiind aceea ca au vorbit sau au facut mai mult decît era cazul. Mi-am pus si eu întrebarea daca este bine ceea ce fac dar m-am oprit la timp, înainte de a obtine un raspuns. Eu îmi fac meseria. Nu eu stabilesc cine trebuie prins si de ce, eu sînt doar vînatorul de capete. Nimic mai mult…
— Roney, mereu am putut conta pe sfatul tau…
— Stiu asta, si sper sa nu te fi dezamagit vreodata. Lasa toate deoparte si îmbata-te.
Oftînd descumpanit, Ryan ciocni totusi sticla de bere cu mentorul sau. Roney stia ce spune, era o legenda vie în bransa dar, pentru prima data dupa ani de zile, Ryan simti ca Sandoval are ceva de ascuns. Si chestia asta nu era în masura sa-l linisteasca.
— Bea pîna la fund, pustiule!… Mîine o sa vezi lumea cu alti ochi…

va urma