A fost odata o stea (2)

Nora Roberts

Surorilor mele întru magie –
Ruth, Marianne și Jill


Furtuna îl făcu să se simtă neliniştit. O parte din ea părea să se dezlănţuie în el, clocotind, izbindu-se, aşteptând să se reverse. Nu putea să lucreze. Concentrarea îi fusese întreruptă. Nu avea niciun chef să citească, să-şi piardă vremea, să existe, pur şi simplu. Şi, doar pentru asta se întorsese pe insulă.

Sau, cel puţin, aşa îşi spunea.

Familia lui poseda acel pământ, îl lucra şi îl proteja de generaţii întregi. Membrii familiei O’Neil de pe insula Dolman îşi plantaseră sămânţa acolo, îşi vărsaseră sângele, ca şi pe cel al duşmanilor, de când începuse să se ţină socoteala timpului. Chiar mai dinainte, din vremurile înnegurate despre care se vorbea numai în cântece.

Faptul că plecase de acolo şi se dusese la Dublin să studieze fusese modul lui Conal de a se răzvrăti, de a fugi de ceea ce alţii acceptau atât de orbeşte ca soartă. Aşa cum îi spusese şi tatălui său, el nu avea să fie pionul pasiv din jocul de şah al propriului său destin.

Avea să-şi creeze destinul.

Şi, totuşi iată-l acolo, în căsuţa în care o mulţime de O’Neil-i trăiseră şi muriseră, în care tatăl lui îşi petrecuse ultima zi din viaţă cu numai câteva luni în urmă. Faptul că el luase acea hotărâre nu i se mai părea un lucru atât de bun într-o zi în care vântul vuia şi şuiera şi aceeaşi violenţă a naturii părea să se dezlănţuie în adâncul fiinţei sale.

Hugh, câinele care fusese tovarăşul tatălui său în ultimul an de viaţă făcea curse de la un geam la altul, cu urechile ciulite şi scoţând un sunet gutural, care era mai degrabă un scâncet decât un mârâit.

Indiferent ce se întâmpla, simţea şi câinele, astfel încât trupul său masiv şi gri trecea prin casă ca un nor de fum suflat de vânt. Conal îi dădu o comandă uşoară în galeză, iar Hugh se duse lângă el, împingându-şi capul mare în mâna lui Conal.

Stăteau amândoi şi priveau furtuna, câinele mare şi gri şi bărbatul înalt şi lat în umeri, fiecare cu o expresie neliniştită. Conal simţi cum câinele fu străbătut de un fior. Nervi sau anticipare? Ceva se petrecea acolo afară, în furtună, era tot ceea ce putea să gândească.

Aşteptând.

— La naiba! Hai să vedem ce e.

Chiar în clipa în care rosti cuvintele, câinele ţâşni spre uşă, plimbându-se agitat, în timp ce Conal luă un impermeabil lung şi negru din cui. Îl înfăşură peste o pereche de cizme, nişte blugi şi un pulover negru, care fusese spălat de prea multe ori.

Când deschise uşa, câinele ieşi imediat, zbughind-o drept în mijlocul furtunii.

— Hugh! „Cuir uait!”

Şi, deşi se opri brusc în ploaie, câinele nu se întoarse lângă el, ci rămase locului, cu urechile ciulite în continuare, ca şi cum ar fi spus, „mai repede!”

Înjurând printre dinţi, Conal mări pasul şi lăsă câinele s-o ia înainte.

Părul său negru aproape până la umeri şi îngreunat acum de ploaie îi era dat pe spate de vântul puternic. Avea pomeţii înalţi şi prelungi ai celţilor, un nas îngust, aproape aristocratic, şi o gură bine conturată care putea să pară, aşa cum se întâmpla acum, dură precum granitul. Ochii săi erau de un albastru adânc și pasional.

Mama lui spunea că erau ochi care vedeau prea mult şi tot mai căutau.

Acum străpungeau perdeaua de ploaie, privind în jos spre marea agitată, în timp ce Hugh urca în continuare. Din cauza furtunii, ziua era aproape la fel de întunecată ca noaptea, iar el înjură de furie că fusese atât de nebun încât să iasă pe vremea aceea.

Nu îl mai văzu pe Hugh când acesta coti pe după o stâncă. Mai mult enervat decât îngrijorat, îl strigă din nou, dar singurul răspuns a fost un lătrat plin de nelinişte.

Perfect, se gândi el. Acum puteau să alunece amândoi şi să-şi zdrobească creierii de stânci.

Hotărî să se întoarcă, deoarece câinele era sigur pe picioare şi cunoştea drumul spre casă. Dar voia să continue – voia prea mult să continue. Ca şi cum ceva l-ar fi tras înainte, ademenindu-l, din ce în ce mai sus, acolo unde se afla umbra dansului de piatră, cântând în vuietul vântului.

Deoarece o parte din el credea, o parte din el nu putuse să fie niciodată complet liniştită, se întoarse intenţionat. Avea să se ducă acasă, să facă focul şi să bea un pahar de whiskey în faţa acestuia până când se potolea furtuna.

Atunci se auzi urletul, unul sălbatic şi primitiv care aducea aminte de lupi şi lumina stranie a lunii. Fiorul pe care îl simţi prin şira spinării fu la fel de primar ca acel urlet. Încruntat acum, continuă să urce poteca pentru a vedea ce îl făcuse pe Hugh să latre.

Pietrele păreau să strălucească din pricina ploii şi a fulgerelor. Simţi un miros de aer curat şi parfum. Fierbinte, dulceag şi seducător.

Câinele stătea cu frumosul său cap dat pe spate, scoţând acel urlet sălbatic. Era ceva oarecum triumfător în el, se gândi Conal.

— Pietrele n-au nevoie de pază, bombăni el înaintând şi vrând să-l apuce de zgardă şi să-l ducă acasă la căldură.

Văzu, însă, că Hugh nu păzea pietrele ci pe femeia care zăcea întinsă între ele.

Jumătate în interiorul cercului, jumătate în afară, cu un braţ întins spre centru, ea stătea pe o parte, aproape ca şi cum ar fi dormit. O clipă, el avu impresia că şi-o imagina şi voia să creadă că aşa era. Dar, când ajunse lângă ea, îşi lipi degetele instinctiv de gâtul ei pentru a-i verifica pulsul şi simţi bătăile calde ale vieţii.

La atingerea lui, genele ei tremurară. Apoi, ea deschise ochii uşor. Aceştia erau la fel de cenuşii ca pietrele şi îi întâlni privirea cu o bruscă și imposibilă conștientizare. Un zâmbet îi apăru pe buze, despărţindu-le şi ea ridică o mână pentru a-i atinge obrazul.

— Iată-te, spuse ea şi oftând, închise ochii din nou.

Mâna îi alunecă de pe obrazul lui în iarba udă.

Delirează, îşi spuse el, şi mai mult ca sigur că era o nebună. Cine altcineva s-ar fi căţărat pe stânci în timpul unei furtuni? Ignorând faptul că el însuși o făcuse, o întoarse cu faţa în sus, dându-şi seama că nu putea decât să o ducă în braţe până acasă.

În clipa în care se pregăti să o ridice, văzu pandantivul şi, în lumina altui fulger care spinteca cerul, zări gravura.

Simţi un gol în stomac. Inima începu să-i bată cu putere în piept, ca un pumn furios.

— La naiba, zise el şi rămase ghemuit pe vine, închizând ochii în timp ce ploaia cădea torenţial asupra lor.

♥ ♥ ♥

Ea se trezi încet, ca şi cum ar fi plutit prin straturi de nori subţiri şi albi. Avea o senzaţie plăcută, ca şi cum ar fi fost înconjurată de perne din satin tivite cu cea mai fină dantelă.

Savurând acele clipe, stătu nemişcată, în timp ce razele soarelui îi dansau vesel pe pleoape, încălzindu-i faţa. Simţi un miros de fum, o mireasmă plăcută şi pământească, dar şi un altul mai întunecat, care era al unui bărbat.

Îi plăcu acea combinaţie şi, când deschise ochii, primul ei gând a fost acela că niciodată nu se simţise mai fericită. Acea senzaţie de bucurie şi siguranţă, de mulţumire şi apartenenţă pe care o simți dură numai câteva secunde. Brusc, se ridică în capul oaselor în pat, derutată, speriată, pierdută.

„Margaret!” Pierduse feribotul.

Băiatul cu barca. Furtuna.

Fusese surprinsă de aceasta şi se rătăcise. Nu îşi amintea foarte bine, nu putea să separe imaginile neclare.

Nişte pietre, mai înalte decât un om, aşezate în cerc. Focul albăstrui care arsese în mijlocul lor fără să pârjolească iarba. Şuieratul sălbatic al vântului. Zumzetul surd al pietrelor.

Urletul unui lup. Apoi un bărbat. Înalt, întunecat, aprig, cu ochii la fel de albaştri ca acel foc imposibil. Atâta furie pe chipul lui.

Dar nu o speriase. Din contră, o amuzase. Ce ciudat. Vise, bineînţeles. Doar nişte vise. Fusese victima unui fel de accident.

Acum, se afla în casa cuiva, în patul cuiva. Era o cameră simplă, se gândi ea rotindu-şi privirea în jur, pentru a se orienta.

Nu, nu chiar simplă, se corectă ea, spartană. Nişte pereţi albi şi goi, o duşumea de lemn, o fereastră fără perdele. Mai erau o măsuţă de toaletă, o masă, o lampă şi patul. Din câte putea să-şi dea seama, în încăpere nu mai era nimic altceva în afară de ea.

Îşi pipăi capul cu grijă acum, pentru a vedea dacă nu avea cucuie sau tăieturi, dar nu găsi nimic care s-o îngrijoreze. Cu aceeaşi prudenţă, dădu cearşaful la o parte şi răsuflă uşurată. Indiferent ce accident suferise, părea să nu fi fost rănită.

Apoi rămase cu gura căscată, deoarece îşi dădu seama că nu avea decât o cămaşă pe ea, şi nu era a ei. Era o cămaşă bărbătească din bumbac, de un albastru decolorat, cu manşetele roase. Şi imensă.

Bine, era în regulă. Fusese surprinsă de furtună. Era limpede că ploaia o udase. Trebuia să fie recunoscătoare pentru că totuşi cineva avusese grijă de ea.

Când se dădu jos din pat, văzu că îi venea până la jumătatea pulpei. Era destul de decentă. La primul ei pas, câinele veni la uşă. Inima îi tresări puţin, dar apoi se linişti.

— Aşadar, cel puţin, eşti real. Şi o frumuseţe, spuse, ea întinzând mâna şi fu încântată când el se gudură de picioarele ei. Şi prietenos. E bine de ştiut. Unde sunt ceilalţi?

Cu o mână pe capul câinelui, se duse la uşă şi, ieşind din cameră, descoperi un living la fel de spartan. O canapea şi un scaun, un foc care ardea uşor, două mese.

Cu o oarecare uşurare îşi văzu hainele întinse pe un paravan în faţa focului. Le atinse şi văzu că erau încă umede.

Aşadar, nu dormise – nu fusese lipsită de cunoștință – prea mult timp. Cel mai practic lucru pe care putea să-l facă acum, după ce părea să fi făcut numai boacăne, era să-l găsească pe cel care o salvase, să-i mulţumească, să aştepte să i se usuce hainele, apoi să o găsească pe Margaret şi s-o implore să-i fie milă.

Acea ultimă parte avea să fie neplăcută şi, probabil, inutilă, dar trebuia s-o facă.

Făcându-şi curaj, Allena se duse la uşă şi o deschise. Imediat scoase un ţipăt uşor de încântare.

Razele soarelui scăldau dealurile care se înălţau verzi într-o direcţie şi coborau în alta, spre ţărmul presărat cu stânci.

Valurile se înălţau şi se spărgeau maiestuoase şi minunate. Ea ar fi vrut să dea fuga la marginea pantei şi să privească furia mării.

Chiar în apropierea casei era o grădină neîngrijită, în care florile se amestecau cu buruienile.

Mireasma lor, a aerului, a mării o făcu să inhaleze lacom şi să-şi ţină respiraţia, ca pentru a păstra acel gust unic înăuntrul fiinţei ei o veşnicie.

Neputând să reziste, ieşi cu câinele alături şi îşi ridică faţa spre cer.

Ah, ce loc! Oare exista altul mai perfect? Dacă ar fi fost al ei, ar fi stat aşa în fiecare dimineaţă, şi i-ar fi mulţumit Domnului pentru el.

Câinele lătră scurt şi ea îi puse mâna pe cap din nou, uitându-se spre clădirea joasă din piatră, cu acoperiş de stuf şi ferestrele larg deschise.

Începu să zâmbească, dar, în clipa aceea, uşa se deschise. Bărbatul care ieşi se opri la fel ca ea şi o privi, la fel ca ea. Ea, strângând din buze, îşi continuă drumul.

Chipul lui îi pluti în faţa ochilor.

Vuietul mării îi inundă capul. Ameţită, întinse mâna spre el, aşa cum o întinsese spre câine.

Îi văzu buzele mişcându-se, avu impresia că-l aude înjurând. Dar se prăbuşea deja în beznă.

Va urma