Amendamentul Dowson (1)

Ciprian Mitoceanu

Zgomotul facut de ploaie aducea al naibii de mult cu larma produsa de un tren marfar în plina viteza. Un tren cumplit de lung si zgomotos. Lovite neîncetat de rafalele de vînt, ferestrele vilelor elegante scoteau sunete sinistre, amenintînd sa cedeze în orice moment. Alimentarea cu curent electric cazuse de aproape o ora în tot orasul, dar fulgerele luminau totul mai ceva ca în miezul zilei.
Urletul sirenei reusea cu greu sa razbata prin vacarmul furtunii, soferul chiar îsi exprimase parerea ca atît sirena, cît si girofarul erau de-a dreptul inutile.
— Ce vreme, scînci unul dintre sanitari, stranutînd aprig în pumni. O sa consider ca mama a nascut un baietas al naibii de norocos daca nu fac pneumonie în noaptea asta…
Tovarasii de suferinta nu-l învrednicira cu nici o atentie. Erau prea obisnuiti cu vaicarelile individului pentru a le lua în seama la modul serios. O adevarata muiere… Din fericire era unul dintre cei mai buni specialisti în bransa lui. Macar pentru atîta trebuia suportat.
Dintr-o data zarira masina. O adevarata masina americana, un imens SUV, o bijuterie pe care numai privilegiatii si-o puteau permite. Automobilul, rasturnat cu rotile în sus, era însa atît de distrus, încît cu greu i se putea identifica marca la prima vedere. O masina de pompieri, doua de politie si cea a unui echipaj de la descarcerare întregeau sinistrul peisaj. Ajutorul de serif, un tînar desirat si în mod sigur lipsit de experienta, le indica locul unde sa parcheze. Siroaie de ploaie i se scurgeau pe gluga mantalei galbene.
— Ce nenorocire! ofta pesimist seful ambulantei.
Nu-i producea nici o placere sa iasa în ploaie. În masina, cel putin, era cald si bine, iar umezeala lipsea cu desavîrsire.
— Inconstienta totala, comenta un pompier, stergîndu-si mutra uda cu mîneca si mai uda. Sa conduci ca dementu’ pe o vreme ca asta… Din partea mea, au primit ceea ce-au meritat.
Într-o clipa, sanitarii realizara grozavia accidentului. SUV-ul, condus cu viteza exagerata în conditiile meteo deosebit de dificile, derapase si se lovise violent de un parapet de beton. De acolo ricosase într-un copac si se rasturnase. Doar o minune mai putea asigura supravietuirea dupa un asemenea dezastru.
Echipa de descarcerare îsi facuse bine treaba, eliberîndu-i pe cei doi tineri cuprinsi în amalgamul de fiare. Un baiat si o fata, abia trecuti de pubertate, gemeau pe iarba, întinsi pe o patura soioasa. Dintr-o prelata, imobilizata de bratele a doi pompieri pentru a nu fi smulsa de uragan, se improvizase un fel de acoperis. Însa cei doi raniti erau la fel de uzi ca si cum ar fi stat direct în ploaie.
Chiar si dupa o examinare superficiala medicul constata ca ranile erau foarte grave. Fata se afla într-o stare mai buna. Înca nu era pe deplin constienta, dar se misca involuntar din cînd în cînd. Avea sanse bune de a fi salvata, chiar recuperata într-o proportie optimista daca i se acorda atentia necesara. Baiatul însa… Cu el lucrurile erau cu adevarat disperate.
— A chemat cineva elicopterul? suspina cu voce stinsa medicul în timp ce, discret, îsi stergea mîinile de sînge. În situatia actuala nu ne putem baza pe ambulanta…
— Da-l în ma-sa de elicopter, tipa isterizat seriful. Pe-o vreme ca asta nu se ridica de la sol nici un aparat, chiar daca-i vorba despre viata presedintelui. Tot ceea ce avem acum dispozitie este carapacea voastra.
— Nu putem face mare lucru…, cîrti medicul. E zdrobit rau…
— Ai vazut ce are pe piept nenorocitul asta? horcai seriful, secondat de ajutorul sau neexperimentat. Daca nu facem tot posibilul sa-l salvam si cineva trage concluzia ca totusi putea fi mentinut în viata, ne-am dus dracului. Despre boarfa putin îmi pasa, nu prezinta, din punct de vedere legal, decît o importanta minora. Dar baiatul…
Medicul era gata sa protesteze, ceea ce spunea omul legii era o lipsa crasa de respect fata de sacralitatea persoanei umane. Chiar si dupa standardele cele mai nesimtite din lume. Sa spui ca un om poate sa se duca dracului e acceptabil, mai poti trimite pe cineva la dracu’ cînd esti nervos, chiar si el mai sarea calul din cînd în cînd în aceasta privinta, dar sa afirmi asa ceva despre un om care se zbate între viata si moarte chiar la picioarele tale… Trebuia sa-l urasti din cale-afara de mult.
— Ce naiba s-a întîmplat?
O voce metalica îi facu pe toti sa-si îndrepte privirile spre noul venit. Un individ bondoc, înfasurat într-o pelerina albastra, proaspat coborît dintr-o limuzina neagra, cu însemnele Congresului, si înconjurat de agenti de paza.
— Maica mea, hohoti pierit seriful de îndata ce realiza cine se afla în fata lui.
Restul celor prezenti, chiar daca nu stiau cine este maruntelul cu apucaturi de sef, nu pareau mai putin intimidati.
Nou-venitul avea în glas acea inflexiune metalica specifica celor obisnuiti sa comande si, mai important decît atît, obisnuiti sa li se îndeplineasca ordinele fara nici un fel comentarii.
— Îmi spune si mie cineva ce dracu’ se întîmpla aici?
— S-a produs un accident de circulatie, hamai seriful, desi ar fi preferat sa paseze aceasta povara subalternului sau, asa cum proceda cu anumite sarcini de serviciu; cel putin, în cazul în care facea vreo magarie, ajutorul de serif avea drept scuza lipsa de experienta.
— Vad si eu al dracului de bine ca s-a produs un accident, tipa isterizat omuletul.
De sub gluga pelerinei se putea zari o mutra bosumflata, urîta. Însa nimanui nu-i trecea prin cap sa-l evalueze din punct de vedere estetic. Era mai degraba înfiorator.
— Pe fondul excesului de viteza…, încerca politistul sa-si repare imaginea si sa prezinte un tablou macar partial inteligibil al dezastrului automobilistic.
Bondocul cu pelerina nu-i mai acorda nici o atentie, probabil era convins ca avea de-a face cu un tîmpit. Se îndrepta catre medicul de pe ambulanta. Ar fi trebuit s-o faca de la început.
— Care e situatia?
Parea pierdut, incapabil sa-si opreasca tremuratul din voce. Smucea nervos de siretul care-l ajuta sa-si tina pelerina în jurul gîtului.
Înainte ca medicul sa deschida gura omuletul îi preciza:
— Ma intereseaza doar soarta barbatului… Nici un cuvînt despre femeie.
— E… E foarte grav ranit, ofta medicul, trecîndu-si mîna prin cap. Nu stim daca va face fata solicitarilor la care va fi supus pîna ajungem la spital.
Era un medic cu parul încaruntit din pricina vîrstei si a cazurilor disperate cu care se confruntase, care-si petrecuse cea mai mare parte a vietii în saloanele de la Urgenta. Stia ce spune.
— Poti sa-mi spui mai exact ce are?
Încordarea nou-venitului devenea din ce în ce mai vizibila. În decursul îndelungatilor ani de practica profesionala medicului i se oferise ocazia sa observe cele mai diferite moduri de manifestare a disperarii. Vazuse disperati isterici, disperati furiosi, disperati apatici, disperati de moarte… Omul din fata lui prezenta un caz aparte. Încerca din rasputeri sa-si domine sentimentele de frustrare si neputinta, canalizîndu-si resursele catre actiuni utile, concrete. Era lucid, primejdios de lucid, si, mai important decît toate, parea genul de om care avea posibilitatea de a pedepsi pe oricine dincolo de limitele regulamentelor.
— Baiatul mai poate fi salvat, însa traumele suferite sînt deosebit de grave… La analiza cu ecograful mobil a reiesit ca organele interne au suferit mult de pe urma accidentului. Are hemoragii interne si, daca nu-l transportam la spital cu elicopterul… Cu ambulanta nu vom ajunge la timp nici chiar daca furtuna ar înceta complet.
— A chemat cineva elicopterul? sughita omul cu pelerina albastra.
Se îndrepta interogativ catre serif, care abia acum realiza proportiile gafei comise. Îsi permisese sa aprecieze ca din cauza conditiilor meteo extraordinare nici un elicopter nu se va ridica de la pamînt. Asta în conditiile în care una dintre victimele accidentului prezenta o importanta deosebita din punctul de vedere al Congresului. Cînd naiba aflasera asa repede despre accident? Si-si trimisesera si un reprezentant pentru a supraveghea îndeaproape desfasurarea actiunii de salvare.
Mai bine ar fi chemat elicopterul, lasîndu-i pe cei care administrau parcul de zburatoare mecanice sa aprecieze daca pot ridica un aparat de la sol sau nu merita efortul, chiar si pentru un individ de talia celui care aproape se transformase în terci cu o masina de doua milioane de dolari. Teoretic, o asemenea investitie ar fi trebuit sa-l protejeze pe posesor si de efectele unui cataclism atomic însa în realitate lucrurile stateau putin altfel.
Cum de nu se gîndise mai devreme? Daca ar fi chemat elicopterul ar fi fost absolvit de orice vina, raspunderea trecînd automat asupra celor care hotarau direct daca trimit sau nu un aparat.
— O sa-l chem chiar acum…, se bîlbîi, nesigur, politistul. Chiar acum…
— Pentru asta o sa platesti zdravan, domnule serif, scrîsni în urma lui omuletul. Mai ales daca lucrurile merg prost…
Îsi îndrepta atentia asupra sanitarilor care, cu infinite precautii, reusisera sa-l ridice pe ranit pe o brancarda. Îl urcasera deja în ambulanta unde se afla la adapost de urgia de afara. Coordonatorul echipajului îsi exprima dorinta de a se ocupa si de fata, avea mari sanse de a fi salvata, dar posesorul vocii metalice i-o reteza scurt: femeia nu prezenta nici un interes. Toate eforturile lor trebuiau îndreptate în directia salvarii barbatului, partenera lui nu avea decît sa ramîna sub cerul liber, la discretia mîniei naturii. Ce daca putea fi salvata? Îi ceruse cineva s-o salveze? Putin îi pasa de ea, si asa produsese destul rau.
Misteriosul strain era convins ca numai din cauza ei se produsese accidentul, de ce s-ar fi chinuit cineva s-o salveze? Stabilise transant misiunea medicilor. Trebuiau sa-l salveze cu orice pret pe imprudentul sofer, viitorul lor depindea de asta. Era diferenta dintre o cariera stralucita si un centru de reeducare.
— Nu mai avem sînge…, anunta sumbru unul dintre sanitari dupa cîteva minute. Am bagat în el toata rezerva de sînge…
— Ce dracu’ nu mai aveti?
— Sîngele… Ni s-a terminat sîngele… Daca nu-i facem transfuzie este totul pierdut…
În clipa urmatoare strainul facu un gest la care nimeni nu s-ar fi asteptat, nu dupa felul cum se comportase fata de femeia ranita. Îsi arunca pelerina, dezvelind o mutra rotunda, cu trasaturi dizgratioase. Cu miscari din ce în ce mai ferme îsi dezveli antebratul flasc.
— Poftim, sînge… latra catre sanitarul stingherit. Ia cît ai nevoie…
— Mai întîi testul de compatibilitate, anunta medicul.
Trebuia sa fie foarte atenti cu genul acesta de teste. Daca în venele ranitului era introdus un tip de sînge incompatibil rezulta coagularea sîngelui donat, iar decesul nu mai putea fi evitat.
— Nu-i nevoie, scrîsni omuletul. Îti garantez eu…
În timp ce medicul se chinuia sa introduca în venele donatorului un ac, prin ploaie razbatu zgomotul facut de motorul elicopterului.
— L-au trimis totusi, sopti uluit seriful.
Din punctul lui de vedere situatia se complicase enorm în ultimele cîteva minute. Tot ceea ce putea spera era ca medicii sa faca imposibilul realizabil si sa-i salveze viata nesabuitului sofer.
*
Chiar daca prezenta celor doi agenti încorsetati în hainele lor de piele devenise sufocanta, John Barton decise sa-i ignore, în ciuda faptului ca întrebari fara raspuns îl agasau, macinîndu-i încrederea în sine asemenea talazurilor care ataca o stînca singuratica. Nu se stia vinovat de nimic, constiinta îi era curata ca cea a unui nou nascut; era un angajat model, un vecin model si, desigur, un cetatean model, toate acestea în limitele categoriei în care se încadra, ceea ce nu era numai foarte normal, ci si cît se poate de legal.
Se tinea departe de tentatiile unei lumi care, dupa parerea lui, o cam luase la vale în ultimele decenii; dar prefera sa-si pastreze parerile pentru el, astfel ca, si din acest punct de vedere, se considera un model. Guvernului nu-i placeau indivizii care dovedeau prea multa initiativa particulara, cel putin asa sosoteau cîrcotasii, agasantii Gica contra, cei care faceau tot timpul opinie separata si care, culmea!, pareau sa aiba dreptate.
Trebuia sa fie vorba despre ceva foarte important de vreme ce cineva, naiba stie cine, hotarîse ca este cazul sa trimita dupa el patru agenti speciali din trupele de elita ale guvernului, oricine îi putea recunoaste dupa hainele lucioase de piele care le veneau ca turnate (la naiba, cît de mult si-ar fi dorit sa poarte si el o haina din asta, macar o zi; din pacate, pentru indivizii din categoria lui, aceasta era o dorinta imposibil de îndeplinit), dupa ochelarii fumurii cu aspect futurist, cablurile aparatelor de emisie-receptie care parca le ieseau direct din cap prin ureche, si insignele argintii care dovedeau apartenenta respectivilor la categoria A, subcategoria inferioara a esalonului superior.
Fara un motiv exceptional nu se deranja nimeni sa trimita patru agenti A pentru a interoga un cetatean de categoria C+, asa cum o arata insigna cenusie pe care John o purta prinsa de piept. Lipsa acestei insigne de pe piept i-ar fi putut aduce o amenda usturatoare si suspendarea unor drepturi pe o perioada nedeterminata, Guvernul nu glumea cînd era vorba despre chestii de-astea, Gica contra stia ce spune.
Un robot performant, însarcinat cu pastrarea ordinii în oras aparu în viteza în fata grupului format din agenti si prizonierul lor (în ciuda faptului ca nici unul dintre agenti nu pomenise nimic despre arestare si toti se comportau civilizat, ba chiar foarte atent cu el, John se simtea ca si cum ar fi fost legat cu lanturi de mîini si de picioare). Masinaria, o aratare longilina de otel nichelat si arabescuri de crom, cu un cap enorm, daca era sa-l compari cu restul corpului, si dotata cu trei senile si doua guri de foc se opri, îsi îndrepta coloana supra-articulata si saluta cu mîna metalica. Unul dintre agenti schita, la rîndul lui, plictisit, o vaga tentativa de salut, spre multumirea robotului care o sterse la treburile sale.
„Ca sa vezi“ reflecta amuzat John, uitînd pentru cîteva clipe de situatia în care se afla. „Daca faci parte din crema societatii si porti o insigna care sa arate ca esti din categoria A, pîna si politaii de tabla te saluta… Ce chestie!”.
Oare, în ciuda tuturor aparentelor, robotul îl salutase si pe el, nu numai pe stralucitorii agenti guvernamentali? Stia însa prea bine ca asa ceva era imposibil, nici un robot, în afara masinariilor care trudeau prin localurile ieftine unde se putea mînca pe saturate mîncare sintetica, nu dovedea lipsa de respect pentru un cetatean de categoria C. Pentru a fi bagat în seama de masinarii sau de guvern trebuia sa porti macar o insigna de B+, restul omenirii nu prezenta nici o importanta.
Oricum, nu aveau ce sa-i faca. Stia prea bine ca nu încalcase nici o lege, probabil ca, dupa ce va fi interogat, i se va da drumul acasa. Nu i se mai întîmplase niciodata sa fie ridicat de politie dar, asa cum spunea unul dintre amicii lui, Tim Parker, un tip cam sarit, „Odata si odata tot e prima data”, cu alte cuvinte, explica tot el, indiferent cît de expert ar fi cineva în a executa o anumita operatiune, nu trebuia uitat ca, demult, individul facuse asta „pentru prima data”. Tim avea, în general, dreptate… Voiau sa-l chestioneze în vreo problema legata de Tim? Individul era genul care parea sa adore a avea opinie diferita de cea a guvernului. Nu, nu putea fi vorba despre Tim, el era unul dintre cîrcotasi, de acea îsi redusese la minimum contactele cu aceasta gura spurcata, tocmai în ideea de a evita genul de necazuri pe care le aducea cîrdasia cu Gica contra. Iar daca agentii ar fi avut ceva de aflat despre Tim, l-ar fi ridicat chiar pe respectivul. În momentul în care agentii îl acostasera, pramatia de Parker se afla la vreo zece metri distanta, iscodind încruntat în ideea de a întelege ce se întîmpla. De ce nu l-ar fi ridicat direct pe principalul suspect? Existau o multime de substante sintetice capabile sa-l faca pe individ sa spuna numai si numai adevarul. Ca prin ceata îsi aduse aminte de indicatiile de care Tim facea o adevarata risipa. „Daca te salta politia sau orice alta institutie care are vreo legatura cu guvernul, cel mai indicat este sa taci, sa nu dai impresia ca te-ar interesa în mod deosebit interogatoriul lor. Daca te agiti prea mult si pui întrebari sau îti iesi din fire, o sa devii imediat suspect si, în ciuda tuturor legilor care ar trebui cica sa te protejeze, vor fi în stare sa te scoata vinovat. Poarta-te cît mai firesc si nu te stradui sa iesi în evidenta, asta este cheia succesului în relatiile cu politia si alte agentii, Daca vor vedea ca nu stii chiar nimic si nu te intereseaza problema lor, or sa te lase, pîna la urma, în pace”.
O masina luxoasa, dotata cu ultimele artificii ale tehnicii, parca fara zgomot lînga ei. Usa pneumatica se deschise cu un fîsîit abia auzit.
— Urca! îi ordona agentul care parea sa coordoneze dispozitivul. Ai grija la cap…
John trase aer în piept, tulburat. Îsi dorise, desigur, sa se deplaseze cu o asemenea masina, cine nu si-ar fi dorit? Dar circumstantele nu erau cele mai fericite. Agentul îl îmbrînci înauntru, nerabdator. Era pentru prima data, de cînd îl ridicasera, cînd cineva se purta grosolan. Primul lui impuls fu sa protesteze, dar se opri la timp. „Cetateanul care-si cunoaste prea bine drepturile este ca un spin în ochii guvernului, trebuie sa-i suporti hachitele, indiferent de situatie, daca vrei sa scapi mai repede de copoii care-i fac treaba murdara”. Câta dreptate parea sa aiba Tim… Nu aveau dreptul, desigur, sa-l manipuleze de parca ar fi fost un balot de cînepa, existau legi care-i acordau drepturi, dar daca protesta se putea astepta la un tratament „preferential“ - tot Tim îi explicase asta -, concretizat prin acuzarea de o infractiune de care nu avea habar. Nu numai Guvernul avea obiceiul de a se razbuna, ci si gunoaiele care lucrau pentru el.
Canapeaua de piele naturala produse o vie impresie asupra lui „Daca scap cu bine din afacerea asta“ se pomeni gîndind „o sa ma laud la tot cartierul ca m-am plimbat cu o bijuterie pe roti. Numai de m-ar crede careva…”
Agentul rosti o adresa printre dinti si soferul, un individ de categorie B+ puse bolidul în miscare.
Peste un sfert de ceas masina parca într-o curte interioara, înconjurata de cladiri elegante, cu design aristocratic. Nu trebuia sa-i spuna nimeni ca se afla în cuibul elitei orasului, probabil ca nimeni dintre cei care-si duceau viata pe aici nu avea insigna inferioara categoriei B+, poate chiar B++.
— Am ajuns, îl înstiinta agentul. Fii fara grija, încerca sa-l linisteasca. Indiferent cum stau lucrurile, totul se va termina foarte repede.
— Se va termina repede?! repeta John, uitînd de indicatiile lui Tim.
Arestarea, drumul cu masina la care si purtatorii insignelor B nu aveau curajul sa viseze îl zapacisera de-a binelea.
Din pacate individul cu haina de piele socoti ca-i acordase deja prea multa atentie si-i întoarse spatele. Si asa îi permisese prea multe unui individ C+, stia prea bine ca existau indivizi de categoria A care nu suportau ideea de a atinge sau a fi atins de un individ din categoriile inferioare. Cica asta era pîngarire. Cîta dementa…
Doi barbati înalti, în halate albe care le acopereau insignele (bineînteles ca erau A), se înfatisara aproape instantaneu lînga masina.
— E John Barton, îl prezenta agentul, înmînîndu-le actele pe care i le confiscasera în urma perchezitiei, un moment al naibii de penibil, numai în fund nu-l scotocisera.
— Prea bine, surîse unul dintre indivizii în alb, un individ cu mutra de hot de buzunare. (John decise pe loc ca nu se va referi la el decît numindu-l Pungasul). Sînteti bun sa ne urmati, domnule Barton?…
Aproba cu o scurta înclinare a capului. Era prea bulversat sa mai poata raspunde verbal.
„Domnule Barton…” un individ de categoria A i se adresase cu „Domnule Barton”. Devenea din ce în ce mai ciudat. Ce surprize îl mai asteptau?
— Sa mergem!
În fata usii masive erau postati doi roboti de paza, asemanatori cu cei care-i salutasera pe agenti. Doua gramezi inexpresive de metal, dar care îi dadeau fiori, cu gurile largi ale mitralierelor gata de tragere. Unul dintre paznicii de metal întinse un scaner catre insigna lui John si imediat începu sa pîlpîie nemultumit în timp ce partenerul lui cibernetic adopta o pozitie defensiva, atintindu-si armamentul din dotare asupra intrusului.
— Are acceptul nostru, se grabi unul dintre indivizii în alb sa rezolve problema.
Robotii se dezumflara pe data. Stiau sa asculte ordinele, dracoveniile astea!
Urmîndu-i pe cei doi tipi în alb patrunse pe un coridor întunecos în atmosfera caruia se simtea un puternic miros de dezinfectant, cu pereti vopsiti în alb si pardoseala din marmura de calitate superioara. Abia dupa ce se intersectara cu alti indivizi în halate care purtau instrumente sofisticate, deduse ca se afla într-un spital. Într-un spital rezervat celor din categoria A.
În urma cu cîtiva ani suferise o interventie chirurgicala de rutina, extirparea amigdalelor, care începusera sa putrezeasca, pur si simplu, o infectie cu denumire complicata pe care se pare ca numai un medic o putea retine. Îsi amintea prea bine. I se oferise chiar un concediu de o saptamîna… Ce diferenta era între spitalul de categoria A si cel de categoria C! Îsi dadu seama, pe data, cît de mult îsi dorea sa faca parte din elita societatii, sa poarte prinsa de rever insigna A. Chiar daca si-ar fi petrecut întreaga viata prin spitale ca acela în care tocmai intrase, ar fi preferat aceasta alternativa decît traiul mizer rezervat categoriei C.
Cei doi îl îndrumara catre un salon echipat cu aparatura despre care habar nu avea ca exista; parea desprins din decorul sofisticat al unui film de anticipatie.
— Asezati-va cît mai comod, îl îndemna Pungasul (despre care acum banuia ca este doctor sau macar asistent) aratîndu-i un pat imens, înconjurat de o duzina de monitoare. Relaxati-va!
Se supuse, ca un automat incapabil sa ia decizii din proprie initiativa. Cu miscari experte, Pungasul îi sufleca mîneca dreapta a combinezonului de lucru, dezvelindu-i antebratul vînjos. John observa ca medicul se strîmba putin la vederea stratului de murdarie, dar putin îl interesa. Nu poti sa lucrezi pe santier si sa arati ca si cum ti-ai desfasura activitatea în farmacie, barem daca agentii A i-ar fi oferit ragazul necesar sa se aranjeze putin ar fi fost vina lui ca era plin de jeg.
Însa Pungasul trecu repede peste acest episod care nu-i producea nici o încîntare.
— Va deranjeaza sa-mi oferiti o proba de sînge? întreba cu un glas mieros, de parca s-ar fi adresat însusi Presedintelui Congresului.
Se aplecase în fata si, prin deschizatura halatului, John reusi sa-i observe insigna aurita, privilegiul celor din clasa A++ sau, asa cum obisnuia sa se exprime în termeni neoficiali, A2+. O constatare care îi depasise asteptarile. Indivizii care aveau dreptul sa poarte asemenea cocarde erau mai rari decît virginele într-un bordel (si expresia asta tot de la Tim o stia). Si iata ca i se oferise ocazia de a fi consultat de un medic de calitate superioara. Carui fapt îi datora aceasta onoare?
— Nu, raspunse, dupa cîteva secunde de tacere buimacita.
Un individ din clasa A2+ i se adresa de parca ar fi fost dintr-o categorie superioara. Ceva ce nu si-ar fi închipuit niciodata. Nu si-ar fi permis sa-si închipuie. Daca nu ar fi fost atît de constient de propria lui situatie ar fi crezut ca viseaza.
— Nu ma deranjeaza…
— Perfect, surîse medicul, zîmbind neprefacut. Cooperarea dumneavoastra ma onoreaza si îmi usureaza activitatea…
Cu un tampon înmuiat într-un lichid parfumat medicul îi badijona pielea sub care se zareau venele umflate ca niste serpi violeti. Vorbea întruna, încercînd sa-l linisteasca. Lua proba de sînge cu miscari experte, ca si cum ar fi facut asta toata ziua (probabil chiar asta facea toata ziua, presupuse John, îngîndurat).
— Asta este tot? se pomeni întrebînd cu o voce pe care, la început, nu reusi s-o identifice ca apartinîndu-i.
Desi tot ceea ce-l înconjura producea asupra lui o fascinatie greu de imaginat - abia se abtinea sa nu pipaie cu palmele batatorite aparatura electronica -, ar fi preferat sa plece cît mai repede acasa.
— Nu, se grabi Pungasul sa-i raspunda, introducînd proba de sînge într-un aparat garnisit cu indicatoare digitale. Dar nu va faceti griji, sînteti pe mîini bune, va asigur… Si nu dureaza mult.
Într-adevar, nu dura mult. Pungasul, asistat de colegul sau, care se dovedea mult mai tacut, îi facu un examen complet, ceva ce John nu-si amintea sa i se fi întîmplat vreodata. Pe parcursul investigatiilor îl bombarda cu întrebari, clatinînd nemultumit din cap de îndata ce primea raspunsurile. Un individ cu constitutia lui prefera sa manînce atît de nesanatoasa mîncare sintetica. Era satioasa, nu contesta acest aspect, dar daca ar sti ce ravagii producea în organism… John stia chestia asta, bineînteles c-o stia, doar nu era tîmpit, dar putin îl interesa. Doctorul asta, cu insigna lui aurie, probabil nu avea habar care era retributia unui individ din categoria C si care era pretul ce trebuia platit pentru hrana naturala. Sau stia? În mod sigur nu-si asigura nevoile trupului cu haleala destinata uzului categoriilor inferioare.
Boli, antecedente genetice? Nu prea stia?! Nu era o problema, se putea rezolva cu aparatura din dotare, oricum ar fi verificat raspunsurile lui. Îl suparase vreodata inima? Dupa parerea lui îsi solicita prea mult cordul, munca pe santier nu era cea mai indicata daca voia sa-si mentina sanatatea. Erau de preferat plimbarile si sporturile care cereau un efort moderat, excesele daunau totdeauna.
Ce tîmpenii îndruga Pungasul? Nu ar fi putut urma recomandarile lui nici daca s-ar fi aflat pe marginea mormîntului. Ceea ce-i recomanda specialistul A2+ nu era de nasul categoriei C. Numai elita îsi putea permite. Întelese ca respectul pe care i-l arata medicul îsi avea originile în faptul ca, pur si simplu, individul nu era obisnuit sa aiba drept pacienti reprezentanti ai categoriilor inferioare; îl vedea ca pe unul apartinînd cremei societatii, probabil cel putin egalul lui.
— Gata, îl informa medicul, dupa vreun ceas de cercetari amanuntite. Felicitari, aveti o sanatate de fier, pacat ca nu va îngrijiti suficient de pastrarea ei.
— Pot sa plec?!
În loc de raspuns Pungasul facu semn unui agent impozant, pe care John nu-l observase pîna atunci. Cînd se strecurase în salon?
Agentul îi indica cu un vag gest al mîinii directia în care trebuia sa se deplaseze. Spre deosebire de Pungas, nu dovedea nici un pic de respect fata de purtatorul unei insigne cenusii. Parea mai ancorat în realitate decît medicul cu moaca de hot.
Peste cîteva clipe John se trezi într-o sala cu peretii vopsiti într-un alb stralucitor. Singurul mobilier era reprezentat de o masa lunga, de culoarea abanosului, dispusa de-a lungul geamurilor care filtrau o lumina galbena, ireala, si cîteva scaune tapitate cu pînza. Nimic altceva, nici macar un tablou ieftin pe perete. Aceasta observatie îl deruta, cum era posibil asa ceva? Pîna si cetatenii din categoriile inferioare îsi puteau permite sa achizitioneze cîte un tablou cu care puteau face un perete sa devina mai vesel. Cu ce zgîrciti avea de-a face?
În sala, lipiti de peretele din stînga usii, se mai aflau vreo duzina de indivizi apartinînd categoriilor inferioare. Reusi sa identifice doua insigne C, vreo patru din categoria D si chiar una E. Si-ar fi dat seama ca individul face parte din penultima categorie chiar si fara sa-i vada detestata insigna. Avea o fata roscovana, de nebun, si-si rotea fara încetare ochii rotunzi fara sa priveasca ceva anume. Din cînd în cînd, colturile gurii îi tresareau într-o strîmbatura dizgratioasa. Nefericitul nu se simtea deloc în largul lui… Dar cine se simtea în largul lui? Nici unul dintre cei prezenti nu facea efortul de arata cît de fericit este.
Doi agenti impasibili supravegheau grupul inferiorilor. Ochelarii fumurii faceau imposibila orice încercare de a afla în ce parte privesc. O imobilitate si o indiferenta aparente, desigur, erau de ajuns ca unul dintre indivizii de calitate inferioara sa se comporte altfel decît i se dadea voie si malacii A s-ar fi pus în miscare, zdrobind totul în calea lor, asemenea unui tavalug.
O a doua usa se deschise brusc si în sala patrunsera cinci medici, cel putin asta se putea concluziona dupa halatele albe, reprezentanti plini de sine ai clasei superioare. Pe piept aveau prinse si niste ecusoane pe care erau trecute numele: Greg, Will, Ramirez, Stewart si Dale. Fara un cuvînt, se asezara pe scaune.
John îl recunoscu pe Pungas, individul zîmbea cu gura pîna la urechi de parca ar fi încasat premiul cel mare la loterie sau, mai degraba, ca si cum tocmai ar fi sparlit un portofel doldora de bancnote cu valoare mare. Ecusonul arata ca, de fapt, numele lui era Greg. Si ce daca? El tot de Pungas îl va tine, i se parea mai nimerit.
— Mda, deschise gura un individ înalt si ciolanos, care parea seful si era etichetat drept Will, trosnindu-si degetele noduroase. Sa-i dam drumul.
Pungasul scoase pe data dintr-o mapa argintie, cu încuietoare lucrata artistic, o foaie de hîrtie. O rasuci de cîteva ori pe ambele fete, ca si cum nu era în stare sa hotarasca de unde sa înceapa. Tremura de încîntare, ca un copil care descopera poarta magica spre tarîmul basmelor.
— Numele?! îl presa Ramirez, un tinerel cu fata ascutita, ca de sobolan. Ce naiba, Greg, nu avem timp de glume…
Pungasul tresari, semn ca observatia nu-l lasase chiar indiferent. Tusi repede de doua ori în pumn si recita:
— John Barton, el este alesul…
John simti ca tavanul salonului se prabuseste asupra lui. Ce naiba aveau cu el? Nu-si amintea sa fi vazut vreodata pe macar unul dintre indivizii prezenti. Iar exprimarea lui Greg (pe care el se încapatîna sa-l numeasca Pungasul), nu i se parea datatoare de speranta, în ciuda tonului optimist pe care fusese rostita.
— Barton?! exclama ciolanosul, oarecum uimit.
Evaluarea initiala, cu ajutorul informatiilor din baza de date nu-l plasa printre favoriti…
— Sînt absolut sigur, replica Greg, surîzator. Chiar eu am condus investigatiile medicale ale domnului Barton si te asigur ca l-am evaluat cît se poate de serios. Iar computerul central este de aceeasi parere, asa ca…
— Era doar o observatie de moment, nu trebuia sa pui la inima…
— Desigur… Sa ramîna numai John, restul sînt liberi sa plece, se adresa celor din fata lui.
Înainte ca John sa poata protesta, unul dintre cei doi agenti deschise usa si le facu semn indivizilor posesori de insigne inferioare sa se carabaneasca. Nefericitii se grabira sa iasa pe usa, afisînd fiecare aerul ca habar nu avea ce se petrece însa erau bucurosi ca scapa din balamucul clasei A. Probabil ca nimeni nu se va sinchisi sa le spuna de ce fusesera chemati, clasa superioara nu era nevoita sa piarda timpul dînd explicatii celor de jos. El era singurul care, poate, avea ocazia sa afle motivul „convocarii”, dar asta nu avea darul sa-l faca foarte fericit, si-ar fi schimbat bucuros locul cu unul dintre ignorantii care tocmai plecau.
— Nu va faceti griji, striga în urma lor Pungasul zîmbind prosteste, o atitudine nelalocul ei pentru categoria pe care o reprezenta. Costurile implicate de deplasarea voastra aici si cele ale investigatiilor medicale va vor fi retinute din salariu timp de trei luni…
Era un abuz, din punct de vedere legal, asta ar fi putut spune orice avocat. Asemenea lui, probabil nici unul dintre amarîtii care se grabeau sa dispara pe usa nu solicitasera nici deplasarea cu masina, nici examenele medicale. Si totusi, nici unul dintre ei nu comenta, erau prea grabiti sa dispara din spatiul generator de stres.
Dupa ce si individul de categoria E se strecura schiopatînd din încapere, agentul închise usa si împinse un scaun în spatele lui John, facîndu-i semn sa se aseze.
— Ia loc! îi ceru Pungasul, vazînd ca ezita.
Un tip A îi oferea un scaun. Daca asa ceva s-ar fi petrecut în plina strada, probabil ca ar fi crezut ca respectivul este numai bun de bagat în camasa de forta.
— Fa-te comod.
Se supuse, ce era sa faca? Agentii l-ar fi putut sili, la o adica.
— As putea sa stiu si eu de ce am fost adus aici? întreba.
Panica începea sa-l agaseze, se putea simti tensiunea în aer. Uita pîna si de sfaturile lui Tim, care, în momentul de fata, pareau sa nu mai aiba nici o valoare.
Toti membrii comisiei îi aruncara priviri surprinse, chiar si pungasul de Greg parea luat pe neasteptate, prea clipea des din ochii de bandit. Se vedea de departe ca nu erau obisnuiti cu un asemenea comportament.
— Putem sa-i spunem? se interesa Dale, ascunzîndu-si fata în spatele vecinului care deja începuse sa sosoteasca cu Greg.
Cererea lui John îi pusese într-o vizibila dificultate.
— Nu stiu daca are dreptul sau nu, avînd în vedere circumstantele…, continua Dale.
Usa pe care tocmai plecasera inferiorii se deschise violent si aproape imediat aparu un individ bondoc, îmbracat într-un costum negru cu croiala impecabila, dar botit, de parca posesorul ar fi dormit îmbracat, la reverul careia stralucea ceva ce John personal nu vazuse niciodata în realitate, dar despre care auzise vorbindu-se adesea: insigna de diamant, cea cu care guvernul gasise de cuviinta sa-i identifice pe cetatenii A4+, cei mai valorosi oameni din America si, implicit, si din lume.
John simti nevoia de a se ridica în picioare, cu toate ca era foarte slabit. De fapt nu era singurul care considerase ca este cazul sa dea o asemenea dovada de respect. Si indivizii din spatele mesei se ridicara slugarnici, adoptînd pozitii care aduceau vag cu cea de drepti. Se vedea de departe ca nu prea des li se oferea ocazia de a oferi pretuire cuiva.
Nou-venitul avea o mutra pocita, era chel si avea o fata rotunda, pe care favoritii stufosi o faceau sa semene cu a unui enot obez. Nasul coroiat si ochii îngropati în grasime îi confereau individului un aspect comic si sinistru totodata, de-a dreptul porcin. Îsi roti rapid ochii prin încapere, apoi îsi lipi privirea iscoditoare de fata lui John.
— Congresmanul Dawson…, sopti Pungasul, bîtîindu-se de emotie.
— În persoana, surîse congresmanul, bine dispus, privindu-l pe medicul care, de uluiala, uitase sa-si scoata mîinile din buzunar; John simti o adevarata binecuvîntare cînd enotul socoti ca-i acordase destula atentie. Va surprinde?
— Pai…, începu individul ciolanos, stingherit, fara a nimeri cuvintele potrivite.
— N-ar trebui, se grabi Dawson sa-l scuteasca de emotii. Cînd în joc este viata unui individ de valoarea lui Brendan Malcom ma interesez întotdeauna personal de mersul lucrurilor. E clar?
Avea o voce hîrsîita, de fierastrau ruginit. Cine l-ar fi judecat numai dupa aspectul exterior n-ar fi banuit în veci ca enotul bine îndopat era posesorul uneia dintre rarele insigne A4+, atît de rare încît se acceptase sa fie confectionate din diamant veritabil fara ca prin asta bugetul sa se plînga de cheltuieli.
— Desigur, aproba Greg, care probabil ar fi facut mai bine sa-si tina gura; parea mai degraba un fecior în casa prins cu mîta în sac decît un medic, unul din A2+.
— Cum se simte pacientul astazi? se interesa Dawson, ignorîndu-l.
— Destul de bine, raspunse repede Ramirez, mai stapîn pe situatie. Comparativ cu ziua de ieri am putea spune ca se simte excelent, dar pe viitor nu are nici o sansa fara grefa. Trebuie intervenit cît mai repede, mai ales cînd avem tot ce ne trebuie la îndemîna.
— Ar fi minunat, aprecie Dawson, aplecîndu-se peste masa pentru a lua raportul lui Greg. Nu uitati ca, pe lînga faptul ca Brendan este unul dintre putinii A4+, mai este si implicat într-o multime de proiecte de importanta majora pentru Guvern si Congres. Solicitati-mi tot sprijinul de care aveti nevoie…
Privi peste umar la John, care simtea nevoia sa se aseze. Picioarele refuzau sa-l mai asculte. Dawson avea ceva în privire… Ceva ce facea sa te cutremuri.
— El este „subiectul”?
— Da…
— Destul de aratos, pentru unul din categoria lui. Cum te cheama?
Abia cînd agentul îl înghionti discret cu cotul, John sesiza ca trebuia sa raspunda personal la întrebare.
— John… John Barton…, reusi sa rosteasca dupa cîteva încercari neizbutite.
— Prea bine…, surîse Dawson încîntat.
În clipa urmatoare Dawson facu un lucru care surprinse pe toata lumea, si pe care John avea sa-l considere singurul lucru placut care i se întîmplase în toata ziua. Degajat, omul din categoria A4+ îl apuca de mîna si i-o scutura cu putere. Un gest care le era permis cetatenilor doar în interiorul categoriei din care faceau parte.
— Îmi pare bine sa te cunosc, John, latra Dawson, tinîndu-l înca de mîna; avea o mîna umeda si lipicioasa.
— Ar vrea sa stie de ce a fost adus aici, se pomeni vorbind Pungasul; probabil încerca sa se elibereze de tensiunea pe care o producea Dawson. Sa-i spunem? Regulamentul este destul de ambiguu în privinta asta, dar tinînd cont de circumstante…
— De ce nu? raspunse importantul om în stat, studiind raportul în timp ce se scarpina fara jena în fund; insigna pe care o purta îi dadea dreptul la orice. Chiar si un individ din categoria lui are dreptul sa afle care-i este contributia la progresul umanitatii. Nu oricine are privilegiul acesta, daca-mi aduc bine aminte a fost selectat din cîteva milioane de posibilitati. Are acum si omul acesta importanta lui. Nu uitati ca o parte a organismului lui va urca în curînd pe scara valorica la categoria A4+, aratati-i putin respect, ce naiba…
Medicii încuviintara din cap, în timp ce congresmanul începuse sa-si maseze cu îndîrjire nasul supradimensionat. Ciudata ordine a prioritatilor, dos… nas…
— Cred ca l-ar interesa… De fapt, cred ca-i voi explica chiar eu.
John simti o mare usurare. În sfîrsit, avea sa afle de ce i se stricase ziua. De dimineata nici macar nu ar fi visat ca va da ochii cu posesorul unei cocarde de diamant si, mai ales, ca acesta îi va strînge mîna.
— Ia loc, John, îi ceru congresmanul apropiindu-se si batîndu-l prieteneste pe umar, un alt gest imposibil. Trebuie sa fii relaxat. Si mîndru, bineînteles… Nu fiecarui individ din categoria ta i se ofera sansa asta.
John se aseza, fara sa-l slabeasca din ochi pe individul rotofei. Simtea ca, într-un fel, soarta lui se afla în mîinile maharului cu insigna de diamant care acum se scobea în ureche.
Masina de teren, un Hummer care de multa vreme ar fi trebuit dus la cimitirul de fiare vechi, frîna la adapostul unui gard metalic. Începuse sa se lumineze de ziua, dar pe strazi nu se vedea înca tipenie de om. Cartierul de Vest, cel mai marginas si sarac cartier al orasului, înca se odihnea.
— De aici încolo mergem pe jos, mîrîi soferul. Prin zona asta nu locuiesc decît foarte putini B+, asa ca nu sînt prea multe masini.
Era un individ solid, cu umeri lati, îmbracat într-o haina de piele lunga, de culoare neagra, care-i ajungea pîna la calcîie. O cicatrice urîta îi brazda obrazul drept, imprimîndu-i un aer sinistru.
— Înseamna ca amicul nostru nu e chiar atît de prost pe cît ne-am dori, comenta celalalt, croit dupa tipare asemanatoare. Pe timp de zi ne-ar veni foarte greu sa ne strecuram pîna la vizuina lui cu masina, nu-i asa, Leon?
— Greu!?… E de-a dreptul imposibil. Tîncii sînt insuportabili, urla cît îi tin puterile, numai sa fii surd sa nu-i auzi. Parintii lor i-au învatat chestia asta, sa tipe cînd vad o masina straina, un fel de alarma umana contra politiei, în special… Sa fim multumiti ca mai exista si noapte.
— Pe mine însa ma intereseaza mai mult subiectul decît tîncii urlatori. Ce avem despre el?
— Nu prea multe date. Se stie despre el ca a spart un magazin de aparatura electronica destinata clasei A si ca a mai comis cîteva delicte violente.
— Ceva mai clar, Andy … Ceva mai clar…
— Nimic specificat, deci poate însemna orice. Valoreaza sub o batrîna…
Andy scoase din buzunarul hainei o coala de hîrtie pe care se afla poza unui individ barbos, cu ochii putin încrucisati, ceea ce-i dadea un aer de gorila natînga.
— Mda… ofta soferul, studiind îngîndurat fotografia, desi o vedea pentru a mia oara numai în ultimele ore. Nu mi-au placut niciodata indiciile lapidare. Ar trebui sa stim si noi mai bine cu cine avem de-a face. Uneori împutitii de la Judiciar au obiceiul de a ascunde o parte din activitatea infractorului pentru a oferi o recompensa mai mica decît s-ar cuveni în mod normal.
Soferul scoase de sub bancheta o pusca de vînatoare cu doua tevi si încarcator rotativ si-i cerceta încarcatura. Tovarasul sau îsi cerceta, la rîndul lui, cele doua revolvere clasice pe care le purta în tocuri prinse la brîu. Totul era în regula.
— Stii ce ma intriga în cartierul acesta? ofta Andy, cercetînd cu atentie zona.
— Sînt prea multe case, nu? zîmbi Leon.
— De unde ai stiut?!…
— Nu sînt vînator de capete de ieri, Andy… E zona veche a orasului, care înca nu a fost asanata, adica n-a fost refacuta din temelii. Dar fii fara grija, în curînd buldozerele guvernamentale vor demola totul, pregatind terenul pentru o padure de turnuri, toate numai otel si sticla.
Coborîra simultan din masina. Racoarea diminetii îi înfiora, dar nu era suficient pentru a-i intimida. Soferul îsi ascunse pusca sub haina lunga si-i indica partenerului directia de urmat.
Strecurîndu-se pe sub ferestre ajunsera în fata unei case darapanate, cu tencuiala coscovita, al carei acoperis statea sa cada. Un cîine maruntel, jigarit, se repezi mîrîind, dar soferul îl anihila cu ajutorul unui aparat cu ultrasunete. Potaia o sterse, scheunînd sugrumat.
Evident, cei doi formau o echipa, comunicau prin semne si chiar si asa cu destula zgîrcenie. Andy se repezi catre spatele casei, cu revolverele în mîini, gata sa traga în tot ce era suspect.
Soferul astepta sa treaca zece secunde, apoi baga mîna sub haina, apucînd patul pustii. Înca n-o scoase la vedere, poate ca nu era necesar. Urca grabit cele trei trepte din fata usii si trînti de cîteva ori ciocanelul.
— Erin Quinn, deschide!… Avem un mandat pe numele tau…
Se retrase, scotînd la iveala pusca. Daca ceva avea sa mearga prost, atunci avea sa se întîmple în urmatorul minut.
Din casa nu se auzi nici un fel de zgomot, dar timp de o secunda o lanterna se aprinse si se stinse. Vînatorul de recompense înjura nelinistit, armînd cocoasele.
— Erin Quinn… Avem un mandat pe numele tau si sîntem autorizati sa folosim forta pentru a te aresta. Nu-ti îngreuna situatia…
— Duceti-va toti la naiba…, rasuna o voce groasa prin peretii subtiri. N-aveti decît sa va bagati în cur mandatul…
Înca un idiot care se dadea de ceasul morti sa le faca viata imposibila.
— Sînt Leon Adair, Quinn… Fa-ne un serviciu la amîndoi si iesi din casa cu mîinile ridicate, fara miscari bruste.
— Si daca fac asta cu ce ma aleg? pufni vocea nemultumita. O sa vii sa ma vizitezi la bulau?… Sa-mi aduci portocale si guma de mestecat cu gust de cacat?
— Numar pîna la trei, îl atentiona vînatorul, ignorîndu-l. Pe urma intru în casa… Unu!…
Din spatele peretilor razbatu zgomotul unei încaierari. Quinn se certa cu cineva, si judecînd dupa zgomote puteau fi macar trei persoane.
— Doi!… striga destul de tare, în speranta ca era auzit de cei dinauntru.
Personal ar fi preferat sa darîme usa înainte de expirarea celor trei secunde la care legea le dadea dreptul pîna si infractorilor, dar, din pacate, Quinn nu era înregistrat la adresa respectiva si proprietarii legali aveau ocazia de a depune plîngere. N-avea nici o intentie de a pune mîna pe recompensa pentru ca apoi sa plateasca amenzi. Trebuia sa respecte procedura standard.

va urma