Cele 4 Cruciade

Fenomenele cruciadei nu erau noi "ci rezultatele unui ansamblu de idei şi de practici îndelung meditate în decursul secolelor precedente ". Operaţiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval , cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ în istoria civilizaţiei. Considerate mult timp (până către anul 1806) exclusive sub aspectul lor religios, în realitate aceste expediţii au avut drept cauze ( şi rezultate ) elemente de natură diferite : economice , sociale , politice şi morale , deşi au fost mobilizate şi s-au desfeşurat sub lozinca " războiul sfânt " de eliberare a Ierusalimului şi a " Sfântului Mormânt" de sub ocupaţia pagânilor musulmani.
Înca din primele secole ale creştinismului, numele Ierusalimului a fost încărcat cu interpretări simbolice şi alegorice : "Atunci, Ierusalimul ceresc care reprezenta Paradisul, Biserica sfinţilor, cetatea pacii eterne, era opus Ierusalimului pamântesc, a cărui devastare de către romani la 40 de ani de la moartea lui Hristos a fost interpretată ca o pedeapsă dată locuitorilor săi care au crezut în Hristos " cum spunea P.A.Sigal.

Cruciadele au avut ca scop, timp de aproape patru secole, înlăturarea dominaţiei Islamului. În acest sens un moment principal a fost lupta de Reconquista din Spania, aşa numita " epopee bizantină " (în anii 1064,1073,1088 ) văzută de papalitate ca un " război sfânt " şi care se încheie la începutul secolului al XIII-lea.

Nici unul dintre aceste precedente nu au constituit premise necesare ale cruciadelor.

Pe de o parte rezultatele obţinute atunci au fost serios compromise când pe la mijlocul secolului al XI-lea conducerea spirituala şi politică trece de la arabi la turcii seldjucizi.

Biserica era interesată să ia iniţiativa organizării unei mari expediţii militare.

Printre altele, spera ca după schisma declarată în anul 1054, să-şi refacă influenţa şi să-şi subordoneze biserica orientală. Biserica mai conta şi pe sprijinul material şi eventual militar pe care corpul expediţionar al cruciaţilor l-ar fi primit din partea Bizanţului.

Mulţi dintre cavalerii care porneau în cruciadă îşi dăruiau bunurile bisericii sau le lăsau în grija acesteia. Obiectivul declarat al papalitaţii organizând o cruciadă era acela de a da posibilitatea pelerinilor să viziteze Sfântul Mormânt, şi de a-l elibera de sub stăpânirea " păgânilor ".

Dar pe lângă interesele papalităţii şi pe lângă starea de spirit creată în rândul mulţimilor, au mai acţionat şi interesele profane, pur practice, în afara unor considerente de ordin religios – mistic.

Regii şi marii baroni feudali urmăreau ca prin participarea la cruciade, să-şi sporească posesiunile şi să-şi consolideze influenţa politico-militară.

Negustorii marilor oraşe din Occident erau şi ei interesaţi să-i elimine pe rivalii lor bizantini. Garanţia le-o ofereau expediţiile cruciaţilor, pe care aveau interesul să-i ajute punându-le la dispoziţie bani, alimente şi corăbii de transport.

Însă pentru marea masă de ţărani, a pleca în cruciadă însemna lepădarea de sărăcie şi grelele obligaţii feudale, de foamete şi de numeroşii ani de secetă. Cei care porneau în cruciadă erau liberi să-şi părăsescă stăpânii, erau scutiţi de dări iar datoriile le erau amânate.

Predicând cruciada a doua Bernard de Clairvaux numea cruciada o penitenţă prin excelenţă , "o invenţie minunată a lui Dumnezeu" prin care "divinitatea admitea în serviciul ei asasini, siluitori, adulterini, sperjururi şi alţi delicvenţi de orice fel; şi prin acest mijloc, al plecării în cruciadă, ea le oferea o ocazie de salvare."

Plecarea în cruciadă era de obicei fixată pentru jumătatea lunii august, după strângerea recoltei şi asigurarea proviziilor necesare pentru lungul drum spre Ţara Sfântă.
"Nimic nu era mai înduioşător decât aceşti bieţi oameni care şi-au potcovit boii precum caii şi i-au înjugat la căruţe cu doua roţi pe care au încărcat sărăcăcioasele lor bagaje şi copiii lor cei mici." scrie cronicarul timpului Guibert de Nogent.

Itinerarul clasic al cruciaţilor pe uscat trecea din Occident de-a lungul Rhinului şi a Dunării, traversa Câmpia Panonică, apoi regiunea balcanică, trecând prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, pâna la Ţărmul Bosforului; apoi din Constantinopol treceau în Asia Mică până ajungeau la Ierusalim.

Traseul era lung, iar drumul până la Constantinopol dura cel puţin patru luni şi jumătate, motivul fiind mijloacele de transport precare, drumurile prost întreţinute, dificultatea traversării munţilor şi a văilor mlăştinoase.

Din toate aceste motive itinerariile maritime erau net preferabile celor terestre.

De accea, încă din anul 1099, oraşul Pisa echipeaza 120 de corăbii pentru a participa la prima cruciadă, sub ordinele episcopului său.
În anul următor veneţienii trimit o flotă de 10 corăbii cu cruciaţi, iar în anul 1122 o altă flotă de numai puţin 300 nave sub comanda dogelui. Pe aceste nave cruciaţii călătoreu într-o înghesuială de neânchipuit "uneori numarul lor trecea de 1000 pe o singură corabie."

Cruciaţii trebuiau să ducă lupte şi pe mare, când corabia lor era atacată de piraţi, alteori pe uscat luau parte la bătăliile pentru cucerirea vreunui port musulman.
La toate acestea se mai putea adăuga şi bolile teribile care nu îi cruţau nici pe conducătorii cruciadelor; Sfântul Ludovic a murut de ciumă iar Baudoin IV, regele Ierusalimului a murit de lepră la 24 de ani.

Cruciada I (1096-1099)

Prima cruciadă s-a desfăşurat în două mari etape:

Prima etapă; aşa numita "cruciada săracilor" condusă de Petre Eremitul (un călugăr din Amiens ) şi Gauthier-sans-Avoir (un nobil sărac).

Masele populare, conduse de Petru, împinse la disperare de mizerie s-au fanatizate de predicile, promisiunile de perspectivele unei vieţi mult visate, au traversat Germania,
Ungaria, Bulgaria, jefuind oraşele şi satele prin care treceau ajungând astfel la Constantinopol unde s-au întâlnit cu Gauthier care conducea un alt grup, pornit din nordul Franţei, continuând să jefuiască suburbiile oraşului.

Datorită dezordinei şi a refuzului de a aştepta cruciaţii cavaleri, împaratul Alexios Comnem i-a transportat pe celălalt mal al Bosforului, unde 25000 de pelerini-cruciaţi au luat cu asalt Niceea, fiind însă masacraţi de turci. Peste 3000 de supravieţuitori au fost salvaţi de flota bizantină şi aduşi la Constantinopol.

Mulţimi asemănătoare ca indisciplină şi compoziţie, conduse de Volkmar, ajung la Praga unde masacrează populaţia evrevreiască a oraşului, fiind la rândul ei exterminată în Ungaria de locuitorii pe care încercau să îi jefuiască.

O altă bandă condusă de cavalerul-brigand Emich von Leisingen şi-a inaugurat "cruciada" prădând şi ucigând în masă populaţia de evrei din Mainz, Köln, Trier, Speyer,Worms pentru ca pe teritorilul Ungariei să fie exterminată şi banda lui Emich.

Aceste mişcări anahice de mase populare dezorganizate, numite uneori " cruciada săracilor" care prin acţiunile reprobabile au compromis ideea de cruciadă şi care au sfârşit într-un mod lamentabil, nu au nimic în comun cu expeditiile feudalilor, care au urmat, bine organizate şi metodic conduse.

A doua etapă; expediţia cavalerilor grupaţi în patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de ducele Godefroy de Bouillon, în prima armată; în a doua armată condusă de ducele Normndiei, Robert Courteheuse; a treia armată era condusă de Raymond de Saint-Gilles iar a patra condusă de contele Bohemond de Taranto.

În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol, unde au încheiat o înţelegere cu Alexios Comnen, prin care se angajau să recunoască suzeranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. Cu mare greutate, cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie1097).

Antiohia a rezistat şapte luni, dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). Cruciaţii au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a‑şi croi drum spre Ierusalim. Abia în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor.

În urma cuceririlor făcute, s‑au creat mai multe formaţiuni politice, conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului, principatul Antiohiei, comitatele de Tripoli, Edessa, Jaffa, Ascalon, marchizatul de Tyr, senioriile Ramlah, Kerak, Sidon, Beirut . Organizarea lor este cunoscută din „ Aşezămintele Ierusalimului”, o culegere de norme juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale, care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s‑au înfiinţat ordine militaro – călugăreşti : Ordinul Ioaniţilor şi Templierilor, organizat la începutul secolului al XII‑lea de călugării francezi şi Ordinul german al teutonilor, spre sfârşitul aceluiaşi veac.

În oraşele şi teritoriile cucerite, seniorii occidentali păstraseră legile şi obiceiurile populaţiei băştinaşe: administraţia, poliţia, justiţia şi religia indigenilor.

Se mulţumeau să încaseze taxele şi impozitele cuvenite şi să perceapă drepturile feudale. Regele şi marii seniori mai încasau şi numeroase taxe asupra circulaţiei mărfurilor. Toate aceste venituri asigurau subzistenţa statelor din Orient.

Cu toate acestea cheltuielile mari pentru războaie, construcţia sau întreţinerea, refacerea marilor fortăreţe nu ar fi putut fi acoperite fără ajutoarele primite din Occident prin intermediul bisericii, pelerinilor şi al numeroaselor donaţii.

Marea majoritate a populaţiei acestor state era formată din băştinaşi. O bună parte din contingentele furnizate cruciaţilor era recrutată din creştinii de aici.
Cheltuielile militare erau deci suportate în mare măsură de aceste state care beneficiau şi de veniturile asigurate de oraşele lor cu vechi tradiţii de foarte activă viaţă comercială.
În aceste condiţii deşi împrumutirile, taxele, coverzile erau grele datorită unei fiscalităţi corecte nu s-au semnalat printre băştinaşi acte de revoltă sau trădare împotriva statelor criciaţilor.

Cruciadele a II-a (1147-1148) şi a III-a (1190-1192)

Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. Căpeteniile seldjucide, pe moment, au pus capăt rivalităţilor dintre ele şi unindu‑se au început contraofensiva, ajutate fiind de nemulţumirile din rândul populaţiei supuse, care se răscoală în mai multe rânduri.

Cele două războaie purtate, în anii 1144-1146, între cruciaţi şi seldjucizi au sfârşit cu recucerirea Edessei de către musulmani. Aceasta a fost cauza organizării celei de a doua cruciade (1147-1148) de către papa Eugen al III‑lea. O armată franceză, condusă de regele Ludovic al VII‑lea şi o oaste germană, în frunte cu împăratul Conrad al III‑lea, mergând pe urmele primilor cruciaţi, în vara anului 1148, au ajuns la Constantinopol, de unde, pe vase bizantine, puse la dispoziţie de împăratul Manuel Comnenul, au trecut în Asia Mică.
Aici cele două oştiri au fost risipite de turci, iar Ludovic şi Conrad, cu resturi din armată, şi-au sfârşit expediţia ca simpli pelerini.

Cele patru decenii care au urmat au fost o perioadă în care negustorii genovezi, pisani şi veneţieni îşi disputau pretenţiile şi interesele în porturile apărate de cruciaţi.

În tot acest timp turcii continuau ofensiva.
Sultanul Egiptului, Saladin, un militar şi om politic capabil, a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi‑a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În lupta de la Hittin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul l-a înfrânt pe regele Ierusalimului, Guy de Lusignac şi a pus stăpânire pe oraş. Papa Clement al III‑lea a lansat un nou apel de cruciadă, la care au răspuns regii Angliei şi Franţei - Richard Inimă de Leu şi Filip al II‑lea August - şi împăratul Germaniei, Frederic I Barbarosa. În vara anului 1190 o armată uriaşă, bine echipată, era gata de război. Filip al II‑lea s‑a îmbarcat cu oastea sa la Genova, iar Richard I, la Marsilia, în timp ce Frederic I lua drumul pe uscat. Primii doi suverani, abia plecaţi, au debarcat în Sicilia, unde au făcut un popas lung, de un an, fapt ce i‑a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică, unde a reuşit să‑l învingă pe sultanul de Iconium. Victoria, însă, nu a putut fi fructificată, deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să traverseze, călare, râul Cydnus. Rămaşi fără conducător, cea mai mare parte din cruciaţi s-a împrăştiat "aceşti germani, odinioară atât de temuţi, căzuse-ră atât de jos încât se lăsau prinşi şi vânduţi pe un preţ mic în târgurile de sclavi", numai un număr mic sub comanda ducelui Austriei, Leopold al V-lea, şi-a continuat drumul, iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului, după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy de Lusignan. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei, început în anul 1189, intervenţia lor determinând, în mare măsură, capitularea oraşului (13 iulie 1191). După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor, ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia.

"Această a treia cruciadă se va prezenta chiar de la început ca o întreprindere internaţională, în care nici unul nu era, în fond, direct interesat de succesul comun în care fiecare îl supraveghea pe vecinul său, se gândea la politica europeană şi nu acorda afacerilor Siriei decât o atenţie de convenienţă ."(P.Grousset)

Cruciada a IV-a (1202-1204)

Cruciada a IV-a este legată de numele puternicului pontif Inocenţiu al III‑lea şi de politica sa de a‑şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine, occidentale şi orientale. În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei, dar armata se aduna greu.

La începutul secolului al XIII‑lea cruciadele îşi pierduseră baza populară, între cruciada populară şi cea aristocratică distanţa se adâncise, păturile sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor, de aceea, cruciada a IV‑a a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă.

Mai întâi, pentru că expediţia a fost plănuit împotriva Egiptului, centrul unităţii musulmane, şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului. Cruciaţii începuseră tratativele cu Veneţia, pentru transportarea unei armate. Întrucât suma stabilită nu putea fi achitată, veneţienii nu au acceptat să-i transporte decât cu condiţia ca, cruciaţii să cucerească mai întâi oraşul creştin Zora, de pe coasta dalmaţiană, rivalul comercial al Veneţiei. Cruciaţii au cucerit Zara in anul 1202.

Al doilea act de deviere a expediţiei cruciaţilor a fost propunerea susţinută de veneţieni de a-l ajuta pe împăratul bizantin detronat, Isac II să-şi recapete tronul. Papa dezaprobă asaltarea unui oraş creştin, dar dogele Enrico Dandolo susţine ideea; în loc de a-i transporta pe cruciaţi în Egipt (cu care veneţienii întreţineau excelente relaţii comerciale ) prefera să-şi consolideze poziţia ameninţată de concurenţa comercială a Pisei şi Genovei, obţinând un punct comercial de importanţă decisivă cum era Constantinopolul.
În luna octombrie a anului 1202, cruciaţii, îmbarcaţi pe vase veneţiene, au sosit la Constantinopol, au cucerit oraşul şi au reânscăunat pe Isac al II‑lea Anghelos, căruia apoi i‑au pretins despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat. Cum bazileul nu a putut achita suma cerută, în 12 aprilie anul 1204 cruciaţii au dat din nou asalt capitalei, au cucerit‑o şi au luat‑o în stăpânire.

Consecinţa cruciadei a IV‑a a fost desfiinţarea Imperiului bizantin şi împărţirea lui în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit, împărat fiind ales Balduin de Flandra, Niceea, Epirul şi Trapezuntul. Veneţia, dat fiind contribuţia pe care o adusese în această expediţie, primea privilegii comerciale şi stăpâniri teritoriale întinse.

Imperiul bizantin a fost restaurat în anul 1261, dar el nu şi‑a mai găsit vitalitatea din trecut. Cruciada a IV‑a, prin efectele ei, a contribuit la eşecul final al cruciadelor.

Urmarile şi importanţa cruciadelor

După două secole de la data primei cruciade se poate constata că nici unul din cele trei scopuri, pe care şi le propuseseră aceste expediţii nu au fost atinse.

Primul scop: cucerirea şi stăpânirea Ierusalimului. Cruciadele care la început au afişat un scop nobil, au încurajat şi dat naştere la numeroase acte de banditism, de violenţă, de masacrare a unei populaţii paşnice de evrei din Occident şi musulmani din Orient.

Al doilea scop urmărit de cruciadă era, unirea tuturor creştinilor contra "necredincioşilor" şi a musulmanilor. În realitate, cele două secole ale cruciadelor au însemnat o perioadă de rivalităţi, conflicte, animozităţi între laici şi ecleziastici, cavaleri şi săraci, cruciaţi de diferite naţionalităţi.

Al treilea scop era ajutorarea de către cruciaţi a Imperiului Bizantin, permanent atacat şi ameninţat de forţele musulmanilor.

La sfârşitul secolului al XII-lea, Ibn Zubair musulman din Spania pornit în pelerinaj la Mecca, constă convieţuirea celor două comunitaţi:
"Creştinii îi pun pe musulmani, pe teritoriul lor să plăteasca o taxă aplicată cu cea mai desăvârşită bună-credinţă. La rândul lor negustorii creştini, plătesc, pe teritoriul musulman, taxe pentru mărfurile lor; înţelegerea dintre ei este perfectă, echitatea este respectată de toţi în orice împrejurare."

Dar această bună convieţuire de două veacuri nu a dus şi la schimburi culturale consistente. Urmările cruciadelor asupra vieţii occidentale au fost de semne diferite: pozitive şi negative. Cu toate câştigurile sale materiale, Biserca a pierdut mai mult decât a câştigat, atât din prestigiu cât şi din priza sa asupra maselor.

Sub raport economic, pentru lumea occidentală rezultatele au fost pozitive; în primul rând prin monopolizarea căilor comerciale din Marea Mediterană, cât şi prin intensificarea schimburilor cu Orientul. Ceea ce însă nu trebuie exagerat; căci nu Siria şi Palestina erau punctele spre care porneau drumurile importante ale Occidentului; iar volumul mare de afaceri comerciale se găsea pe alte căi decât cele deschise de cruciade. Este adevărat că Veneţia, Genova, Pisa au realizat cu acestă ocazie profituri enorme. Nici avantaje de ordin cultural nu au rezultat de pe urma cruciaţilor.

În Occident, plecarea cavalerilor în cruciade a adus ţăranilor şi orăşenilor perioade de relativă pace şi linişte; iar absenţa, în acest timp, a elementelor feudale turbulente a dat posibilitatea unor monarhi să se consolideze şi să continue procesul de centralizare politică. Chiar şi cu aceste urmări bilanţul cruciadelor este aproape negativ.

Un sirventes al trubadurilor gascon Marcabru face aluzie la eşecul cruciadei din anul 1147; iar celebrul trubadur provensal Guillaume IX, ducele Aquitaniei, se referă foarte rar la aventura sa, lipsită de glorie, de cruciat, şi numai pentru a deplânge nenorocirile cruciaţilor ...