Roma familiei Borgia (3)

Guillaume Apollinaire

Lucreţia nu se mulţumise doar să-i reproşeze lui Cezar comportamentul lui, nici doar să-i aducă la cunoştinţă zvonu­rile ce circulau la Roma cu privire la asasinarea lui Francisc. Se dusese chiar să-1 caute pe papă şi să-i reproşeze şi lui slă­biciunile, laşităţile şi crimele, jj vorbise cu atîta violenţă încît' acesta căzu în sincopă ; dar Lucreţia nu se lăsă intimidată ; ea cunoştea aceste scene ale lui Alexandru, pe care le juca la tot pasul şi în mod deplasat.
Istoricii ne-au lăsat moştenire puţina încredere ce le-o inspirau aceste crize ale papei. El leşina aproape după bunul său plac, se spunea, şi era recunoscut drept cel mai faimos „co­median'' al timpului.
Maestrului de ceremonii care alergase în ajutorul Iul Alexandru, Lucreţia îl sfătui sa nu dea nici o importanţă la ceea ce se petrece. Şi se aşeză, confortabil, pe scaunul pe care sta de obicei Alexandru, hotărîtă dar calmă.
Cînd papa îşi reveni, nu mică îi fu mirarea revăzînd-o.
— Cred că, într-adevăr, Cerul m-a pedepsit, spuse el, şi pentru faptul că am adus pe lume numai şerpi şi vipere.
Ea replică :
— Să fi dat, mai bine, Dumnezeu să fi purtat pe blazonul tău şerpi în loc de taurul de care eşti atît de mîndru ! Ţi-ar fi fost mai de folos.
Apoi Lucreţia rînji...
— Un taur !... Dar toţi pun peste animal capul papei Alexandru al Vl-lea iar familia Orsini repetă peste tot cuvîn­tul lui Ricciardo.

Alexandru se resemna.
— Spune-mi orice vrei ! Dar, de milă, nu mă respinge, Lucreţia ! Nu am dreptate, dar nu sînt eu oare tatăl tău ? Am pierdut totul. Murind Francisc, nu-mi mai ramaseşi decît tu ; de ce nu-mi rămîi ?
— Şi Cezar, purtător al steguleţului de luptă al papei, tatăl său, care îi conferă acest titlu drept mulţumire pentru a-şi fi asasinat fratele.
— Nenorocito !
— Să îndrăzneşti să spui că întreaga Roma minte cînd te acuză că nu vrei să găseşti vinovatul !
Nemişcat, deprimat, cu capul sprijinit pe piept, Alexandru plîngea.
Lucreţia se aplecă peste el.
— Să nu crezi că mă impresionezi ! Lacrimile familiei Borgia sînt un lucru prea frecvent ; chiar ieri Cezar plîngea. amarnic, jurîndu-mi că nu are nici un amestec în această. crimă, dar eu o ştiam şi o ştiu. Continuă să închizi cehii ! Cardinalii vor repeta peste tot că te ţin la Vatican dc milă,, aşa cum ţii pe lîngă casă cîinele orb, căruia îi vei da într-o zi chifteiuţa eliberatoare. Lasă-i pe alţii să spună că ţi-e frică de La Vannozza şi de Cezar, că te temi să nu-ţi pună in mîn-care otrava pe care tu i-ai învăţat s-o fabrice ! Crezi care că. nimeni nu cunoaşte bîrlogul de la Saint-Pierre es Liens ? Deja te-ai ramolit ? Am vizitat grota cu Gianinno. Am văzut tăvile,, otrăvurile, copaia, praful şi săculeţele.
— Taci, nenorocito ! o imploră Alexandru.
— Ştii cum i se spune mamei în întreaga Italie ? Qjpopa-reasa !
— Pleacă ! Pleacă ! Alexandru ridică pumnul.
— Hai, loveşte !
Lucreţia îi întinse faţa frumoasă şi palidă, mîndră şi ra­dioasă de dispreţ, pe care pumnul bătrînului căzu ca o ghiu­lea ; se clătină ca o beţivană iar, cînd îşi reveni din ameţeală, îl văzu în faţa ei pe acest bătrîn bolnăvicios, asupra căruia sări ca o felină, furioasă, îl doborî şi, cu pumnii strînşi, îl lovi peste figură.
Dar imediat papa se ridică, o prinse de încheieturile mîinii şi, imobilizînd-o, se aplecă peste ea. Nu se mai zbătea si acum, liniştind-o cu cuvinte caline şi grave, îi sărută ochii şi părul. O respira cum respiri parfumul puternic al unei flori. Apoi, învinsă, se lăsă pradă, cînd uşa camerei în care se aflau

şi care dădea în grădina secretă se deschise, lăsînd să treacă pe cineva foarte aferat, căruia nu mică îi fu mirarea cînd zări un cuplu zăcînd pe jos şi în care recunoscu pe Alexandru al Vl-lea şi pe fiica sa. îşi scoase pălăria dar, deodată, dîndu-şi seama că ar fi pierdut dacă papa l-ar bănui că a văzut această scenă, se retrase brusc, trîntind uşa în urma lui. Pe aleile gră­dinii un cardinal fugea uluit.
Nici Lucreţia, nici papa, ruşinaţi că s-au lăsat surprinşi în această situaţie echivocă, nu avuseseră prezenţa de spirit să se uite cine intra.
Cînd auziră uşa închizîndu-se, era prea tîrziu : vizitatorul dispăruse, ducînd cu el acest secret.
Alexandru deja se sculase să vadă cine intrase, aşa, pe neprevăzute ; coborî cele trei trepte de marmură şi cercetă colţurile şi ungherele din grădină, dar nu găsi pe nimeni. Cînd se înapoie, se ridicase şi Lucreţia.
Nu se mai putură privi în ochi. Lucreţia părea să spună că c în stare să facă orice pentru a fi iertată de această de­menţă paricidă. Prin privirea-i şi zîmbetu-i trist, se vedea clar că Alexandru iertase totul, că uitase totul şi că îşi dădea oste­neala să nu mai pară stingherit. Dar iată ce surveni : Lucreţia. înţelese sfiala tatălui său ; Alexandru înţelese acceptarea re­semnată a Lucreţiei. O bucurie răutăcioasă îi cuprinse pe amîndoi, văzînd că această oră, ce le-ar fi putut fi fatală, se reducea, în momentul de faţă, la un fel de tîrg tacit. Şi de a. se fi temut atît li se păru foarte acceptabilă această soluţie.
Astfel concepută, complicitatea lor nu-i mai înfricoşa. Se bucurau amîndoi că Cerul sau Infernul nu le impusese o pe­deapsă mai aspră.
Lucreţia, redevenită stăpînă pe sine, îşi aranja îmbrăcă­mintea. Era în acest spectacol ceva enervant, care îl făcu pe papă să se îndepărteze de fiica sa. Evocă alte scene cu curte­zane.
Comparaţia se impunea : el nu o goni, dar se temu că Lucreţia o va ghici.
Sfiala lui Alexandru creştea. Voia să îmbrăţişeze pe mi­cuţa şi scumpa Lucreţia, dar între această Lucreţie, pe care întotdeauna o iubise ca pe copilul lui şi aceea pe care o avea în faţă, o altă Lucreţie apăru, cu buze roşii ispititoare, cu dinţi strălucitori, cu ochi de catifea şi umbră, cu parfum seducător, perfidă, cu trup mlădios, al cărui nou farmec i-1 cunoştea acum şi-i aţîţa poftele.
Liniştea căzută deodată între ei le înrăutăţea stinghereala. Lucreţia, puţin obişnuită să vadă în el un adevărat tată, nu se frămînta în alt mod de această nouă complicitate. El nu se înspăimînta atît ca de un act blamabil, cît ca de o nelegiuire ce l-ar face să decadă în ochii copilei lui. Căci, cu orice preţ, ar fi sacrificat totul pentru Lucreţia, dragostea şi vicii, ambiţii şi mîndrie.
Lucreţia nu povestise papei peripeţiile evadării lui Sforza, soţul său. Nu se lăudase că a îndurat violenţe incestuoase ; se ferea de a evoca apariţia papei iritat, în mijlocul mulţimii, exasperate de bănuielile incestului, binecuvîntînd-o. Ea nu-i dezvăluise că această apariţie era opera unui valet credincios al lui Jean Sforza, îmbrăcat în veşminte ce induseseră în eroare norodul dezlănţuit.
De aceea se simţi fericită, cerînd papei ceea ce niciodată nu ar fi îndrăznit să ceară în alte împrejurări.
Alexandru asculta pe Lucreţia consternat, resemnat.
Cerea cu voce blinda dar hotărîtă, cerea ca papa s-o lase să se întîlnească, neîntîrziat, cu Jean Sforza, soţul ei. Apoi, cum papa se temea să nu-şi renege astfel politica din ajun, căci ar fi însemnat că revine la prietenii de atunci, ea îl pre­veni că asta nu era suficient. Il cunoştea pe Cezar, spunea ea, şi îl ştia în stare să-şi omoare sora cum îşi omorîse fratele : cerea deci, drept garanţie contra tentativelor lui Cezar, s-o lase să ia ca ostatic pe complicea lui Cezar, pe propria-i mamă, La Vannozza. în plus, pentru a o apăra mai bine de slăbiciunea papei, prizonier al lui Cezar, care îl domina şi îşi bătea joc de el după placul inimii, ea îi mai cerea ca Alexandru să-i dea voie să ia ea ostatic pe propria-i amantă, Julie Farnese, pe care ar face-o doamna ei de companie, pînă în ziua în care relaţiile cu Sforza ar fi restabilite şi securitatea asigurată.
Era de o mare îndrăzneală. Alexandru al Vl-lea înţelesese perfect. Simplitatea tragică a tot ceea ce se petrecea îl deruta, îl lipsea de gîndire şi raţiune.
Ce să spună despre această familie, familia sa ?... Fiica, apărîndu-se de eventuala crimă a tatălui său, cerînd ca ostatic pe amanta acestuia. Sora, punîndu-se la adăpost de tentativele fratelui său, ducînd ca ostatic pe mama şi a unuia şi a celui­lalt, complice a acestuia din urmă, cu care ea s-ar îngriji să împartă hrana.
Alexandru nu împreună mîinile şi nici nu îngenunche, rugîndu-1 pe Dumnezeu să ierte astfel de gînduri înspăimântă­toare ca acelea care treceau prin mintea fiicei sale. Judecă

lucid că fiica lui avea dreptate şi convins că în asta constau,, poate, singura salvare contra vicleniilor lui Cezar şi singurul mijloc de a evita, în numele familiei Borgia, vreo urmare singeroasă, el acceptă.
Emoţionată, recunoscătoare, voia să-1 îmbrăţişeze. Aceste conesii pe care bătrînul i le făcea o înduioşau, considerîn-du-1 bun pînă la slăbiciune pentru ai săi ca şi pentru viciile sale, şi se duse să-i dea o sărutare de milă.
Prefăcîndu-se că nu vede gestul Lucreţiei, îi luă, simplu, mîinile, pe care i le duse tremurînd la buzele fremătînde, şi le sărută drăgostos, cu ochii închişi, în timp ce lacrimi calde, mîntuitoare, se strecurau printre pleoape.
Ea dori să-1 sărute, dar se abţinu : o vagă repulsie, îm • binată cu milă, o conducea către el. în sentimentul care o lega de acum înainte de el, Lucreţia îşi dădea seama că nu mai exista nimic filial, ci doar o milă tristă.
Ea recunoscu că dacă sărmanul om pe care îl avea acolo, în faţa ei, i-ar cere vreun sacrificiu, ar consimţi, gata la toate satisfacţiile omeneşti, sigură că bătrînul din Vatican nu mai putea de acum să aştepte altceva.


Papa ordonă să fie căutat pescarul Giacomo în închisoa­rea de la Torre din Nona, accentuând Ca luntraşul să fie sub pază sigură, însoţit chiar de Canale.
Canale, aşa cum ne amintim, nu era altul decît soţul donei Vannozza, avansat de Sfinţia sa la gradul de căpitan al în­chisorii de mai sus. Alexandru avea nevoie acolo de un om devotat şi istoria voia ca acest Canale să satisfacă dorinţele papei. Niciodată nu au murit atâţia deţinuţi în întunecoasele puşcării ; nu mureau, de fapt, decît duşmanii papei, parcă ar fi intervenit Providenţa. Or, cînd Providenţa nu intervenea, legea pretindea ca soţul Vannozzei să-şi îndeplinească func­ţiile interimare, spre vădita satisfacţie a papei, din moment •ce acesta îl numea, cu un zâmbet de recunoştinţă, „Provi­denţa diavolului". Poporul, mai simplist, voia ca acest Ca­nale să nu fie decît Providenţa familiei Borgia, iar croni­carii timpului recunoşteau, ci sinceritatea, că şi unul şi ce­lălalt, şi Alexandru şi poporul, aveau dreptate.

Să ne plecăm şi să-i lăsăm lui Canale acest dublu pres­tigiu providenţial !
Poate s-a exagerat puţin că temnicerul căpitan ar fi par­ticipat la diversele crime borgieşti : se pare că Micheletto ar fi trebuit să facă faţă treburilor ce, cu generozitate, i le re­partiza Cezar.
A fost totuşi chemat să ia parte la majoritatea nele­giuirilor ce pătară numele familiei Borgia. Fu implicat în asasinarea cardinalilor Orsini, de Modena, de Monreal, d'Ara-gon şi a atîtor altora.
De adeverirea acestei legende se temeau toţi ca şi de pedeapsa de a fi întemniţaţi la Torre di Nona. Se ştia că otrava familiei Borgia, la cantarella, nu-şi făcea efectul decît după cîteva zile ; or se întîmpla ca unele persoane, arestate doar pentru o zi sau două, la Torre di Nona, să moară la puţin timp după eliberare. Simplă coincidenţă, poate, dar o altă coincidenţă ciudată era faptul că fiecare din aceşti de­ţinuţi, puşi în libertate în aceste condiţii nefaste, să ocro­tească, prin moarte, interesele familiei Borgia.
Deţinem, ca mărturie contra acestei legende, depoziţiile medicilor timpului... Dar ce încredere putem noi acorda aces­tor afirmaţii, dacă invocăm amintirea acestui doctor despre eare ne vorbeşte un istoric autorizat că îşi aştepta clienţii bogaţi la colţul străzii să-i asasineze, cum ar fi făcut ultimul dintre ucigaşii plătiţi ai lui Cezar ?
De astfel aceşti medici, ca şi aceşti prelaţi, ca şi aceşti căpitani, nu erau nici mai răi nici mai buni decît ceilalţi oameni ai timpului lor. Ei trăiau şi acţionau în armonie cu moravurile epocii.
Papa porunci deci ca temnicerul căpitan Canale să-i aducă neîntârziat, sub escorta stipulată în act, pe deţinutul de vază, ştiut de el.
Ordinul era misterios : cine merita această atenţie ? Ce crimă se pregătea oare sau ce nelegiuire, care impunea aceste măsuri de precauţii, fusese săvîrşită ?
Cînd deţinutul sosi în lanţuri, mascat şi complet înfă­şurat într-un veşmînt de călugăr pentru a nu fi recunoscut de cei ce-i alergau în întîmpinare, ataşîndu-se ciudatului cortegiu, se iscară fel de fel de presupuneri. Unii pretindeau că e Jean Sforza, alţii că e Francisc, duce de Gandia, iar alţii bănuiau că deţinutul mascat este amantul Juliei Farnese. Căci Roma tocmai aflase, cu stupefacţie, despre plecarea acesteia, trebuind s-o însoţească pe Lucreţia, la Pesaro. Toţi se încredeau în dizgraţia tinerelor femei, exilate de papa. Nu se vorbea decît despre acest exod al familiei Borgia, comen­tariile cele mai neverosimile pasionînd întreaga Romă.
Curioşii se înghesuiau şi ei, printre ceilalţi, în acest cor­tegiu neobişnuit. în două rînduri Canale, în fruntea a zece oameni înarmaţi, sfătui mulţimea _ să-1 împiedice de a mai înainta. Zadarnic, însă, căci cortegiul, deşi călcat în picioare, îsi croia totuşi drum, fiind un haos de nedescris, în mijlocul tropăiturilor de cai, înspăimîntaţi de strigătele răniţilor şi urletele furioşilor.
Canale, preocupat îndeaproape cu paza deţinutului, lăsă urmăritorii să se adune nestingheriţi în drumul lui. Se mul­ţumi doar cu apărarea celor din spate ce constituiau oastea lui, împotriva unui eventual atac. Cîteva busculade avură loc, pe'drum. Se adresară injurii familiei Borgia, iar lui Canale', care sfida huiduielile şi îi ameninţa pe cei mai violenţi scan­dalagii, cineva îi strigă :
„Codoşule !"
Bărbatul se prăbuşi fără nici un ţipăt. Sabia lui Canale îi despicase partea dreaptă a feţei, înfigîndu-i-se în gît.
Canale îşi întărită calul, pe care femeile îl împiedicau să înainteze. Două dintre ele, izbite în piept de copita acestuia, se prăvăliră, dînd sînge pe gură şi urechi.
" Mulţimea scotea pietre dintr-un zid vechi, ruinat, pe care le arunca asupra grupului de soldaţi. Caii, speriaţi, încercau să-'şi azvîrle călăreţii.
Atunci Canale sări cu curaj din şa şi, ducîndu-se direct la omul mascat, cu o lovitură de sabie, îi tăie degetele de la pi­ciorul drept, pentru a-1 împiedica să fugă, în cazul în care ar fi avut de gînd. Simplă precauţie ! _ Bărbatul se prăbuşi, răc­nind de durere, contorsionat, şi agitîndu-şi frenetic piciorul rănit, ciot însîngerat.
Ridicîndu-1 cu braţele-i robuste, Canale îl sui pe cal, în­calecă şi, cu picioarele fixate în scări, porni în galop.
Gloata se repezi după ei. Canale îşi susţinea prizonierul aruncat peste şa, cu mîinile ce i se bălăbăneau, leşinat, în timp ce din picior sîngele i se scurgea, în picături mari.
Sosiră curînd la Vatican. Prizonierul, înconjurat de zece oameni înarmaţi şi precedaţi de Canale, fu dus, în acest hal şi în mare grabă, la papă.
Canale dădu explicaţii în legătură cu urmărirea mulţimii şi îl asigură pe papă că a fost obligat să-1 rănească, spre a-l împiedica să fugă, în cazul în care asediatorii ar fi ieşit în­vingători.
Rănitul fu întins pe lespede. Medicii chemaţi aplicară un unguent peste plagă, fixîndu-1 cu pansamente.
Papa dădu cîteva recomandări şi dispoziţii. Trebuia să rămînă singur cu rănitul.
— De ce nu mi-ai spus tot adevărul ? întrebă Alexandru.
— Să mă ierte Sfinţia sa : nu am spus tot adevărul, fi­reşte, dar tot ce am spus, cel puţin, nu a fost decît adevărul.
— Vorbeşte astăzi ! A sunat ceasul pentru tine, crede-mă, să spui tot adevărul şi nu numai ce vrei tu să spui.
Luntraşul atunci mărturisi.
Noaptea se lăsa. Umbre hoinăreau de-a lungul fluviului. Obosit, el adormi imediat, lîngă o tufă bogată, în care îşi fă­cuse culcuşul. Ca saltea, cîteva foi de porumb ; ca pernă, o bucată mare de pîine, ce trebuia să-i ajungă toată săptămâna. Dormea, cînd cîţiva oameni se apropiară de el, atît de mult, încît călcară cu picioarele peste foile uscate de porumb.
Foşnetul îi surprinse pe vagabonzi care, privind atunci în jos, descoperiră trupul luntraşului adormit. Şi el îi văzuse dar, înspăimîntat, se prefăcea că doarme, din prudenţă, gîndind că, prezenţa lui ştînjenindu-i, l-ar fi putut arunca în fluviu, cu o piatră de gît, aşa cum oameni de teapa lor o făceau atît de des.
— Cum o făceau atît de des, repetă visător Alexandru... eşti sigur ?
— Ah ! Sfântă Fecioară ! Cîte nopţi i-am văzut aplecaţi deasupra apei, pândind să nu mai vină la suprafaţă cel pe care tocmai îl aruncaseră ! într-o noapte au aruncat în Tibru o sută de cadavre, numărate de mine, unul cîte unul.
Şi îi explica papei cum înnodau într-o bucată de pînză o piatră mare, pe care o fixau apoi de gîtul victimei, pentru a o menţine ia fundul apei.
Dar papa îl întrerupse mînios :
— Pe el, cum l-au omorît ?
— Tuturor le era frică... Se temeau mai ales să nu fie recunoscuţi de el... Aceluia, căruia îi spuneau Micheletto, i se interzisese chiar să vorbească... Se pronunţaseră astfel înainte de a mă fi zărit şi deci nu aveau cum să se ferească de mine. Cînd unul dintre ei era să calce peste mine, era prea tîrziu pentru a mă mai feri. Eram mai mult mort decît viu dar ve­deam bine că şi lor le era frică deoarece, cînd un călăreţ sosi în goana mare şi imediat descăleca, toţi se repeziră, unii la pămînt, alţii prin mărăcini, iar unul dintre ei ce părea şeful şi pe care încă nu-1 văzusem, le dădea ordine din vîrful copa­cului în care se afla...
Apoi se făcu linişte, care dură aproape cinci minute. Un nou călăreţ sosi dar, probabil, calul lui presimţea pericolul, din moment ce stăpînul îl calma, vorbindu-i şi mîngîindu-1 pe grumaz ; nici nu terminase însă de vorbit că auzii zgomotul unei prăbuşiri urmat de o înjurătură, apoi oameni alergau şi încrucişări de săbii.
Din vîrful copacului vocea strigă :
— într-adevăr a murit ?... Micheletto, convinge-te !...
— Ei străpung încă o dată inima., pentru a cincispreze­cea oară...
— Aşteptaţi !
Omul care se pitulase printre ramuri coborî, se amestecă imediat cu ei, dădu ordine. Soldaţii ridicară trupul ce le alu­necă din mîini, într-atît era inundat de singe, şi îl duseră pe malul fluviului. Acolo îi legară piatra de gît şi-1 azvîrliră în apă, după ce îl balansară, pentru a-1 putea arunca mai departe, şi plecară.
— Nu ai recunoscut vocea bărbatului din copac ?
— Nu.
— Ascultă ! Cardinalul o să vină, tu vei rămîne ascuns şi îmi vei spune dacă îi recunoşti vocea. Acum spune-mi, mai departe, tot ce ştii !
— Mă duceam la culcare, căci aceste spectacole se repetă adesea ; dar rareori era atîta lume ca în seara aceea... nu e nici o noapte fără ceartă, fără bătaie sau cel puţin un om trîn-tit la pământ..,
„Mă duceam deci la culcare, liniştit şi cu inima împă­cată, cînd îmi amintii că unul dintre soldaţi mă văzuse, că toţi ar fi fost în stare să-mi ofere aceeaşi soartă ca a victi­mei lor.
„îmi fu frică şi mă sculai. Mă îndepărtai de locşorul unde îmi făceam culcuşul în fiecare seară, cînd auzii un galop de cai. Urcai iute în copac, unde urcase şi bărbatul, cu puţin timp înainte.
„Caii se apropiau.
„Sosiră. Oamenii descălecară. Aveau armele în mînă şi căutau. înţelesei imediat că pe mine mă voiau.
„Tremuram atît de tare, încît tremura şi ramura de care mă sprijineam. Căutau neîncetat.

„Nu mă găsiră. Plecară ocărind. După ce se îndepărtară respirai şi eu, în sfîrşit, dar nu mai vrusei să cobor din pom, de teamă să nu se înapoieze.
..Dimineaţa încă nu venise, dar noaptea începuse să dis­par;. ,cînd, din nou, sosiră călăreţi. Erau doi de data aceasta. Unul dintre ei era Michelletto, celălalt era... Să mă ierte Sfin­ţia sa...
— Eşti sigur ?...
— Il întrebă pe Micheletto : „Eşti sigur că a murit, că nu se va mai înapoia ?... Mă îndoiesc de tine după lovitura su
Sforza..."
..Micheletto îi jură că toţi l-au văzut la lumina torţei, că toţi l-au recunoscut. Voia să se convingă de locul exact unde fusese aruncat. Statură un sfert de oră, apoi plecară.
„De atunci nu i-am mai văzut.
— De ce ai fugit după aceea ? De ce nu te-au mai găsit dacă nu aveai nimic a-ţi reproşa ?
— Mi-a fost teamă să nu revină soldaţii care mă văzu­seră... Mi-a fost teamă să nu creadă că fusesem martor la această dramă, pentru că, atunci, m-ar fi omorît, desigur.
Dar papa nu mai asculta. Tresărise. Era atent la o voee care lua la rost, pe cineva, în grădină. Curînd se auziră paşi pe scară.
Cu mîna stingă pe sabie, cu dreapta pe pumnal, papa şo­văi, îi spuse luntraşului :
— Nu mişca, ţine-ţi răsuflarea : îţi rişti viaţa !...
Şi papa intră în încăperea alăturată, unde Cezar, venind din grădină, intră o dată cu el.
— Tot nici o noutate ?
— Nu.
— Este de necrezut să fi îndrăznit cineva să atenteze la viaţa unui Borgia. Dacă ne-ar cădea vreodată în mînă careva din ei...
— Ne va cădea poate într-o zi...
— Ce vrei să spui cu asta ? De ce aceste ezitări, această rezervă misterioasă ? Ai mai aflat ceva ? Vorbeşte ! Nu mă vezi în ce hal sînt ?...
— Da, văd, Cezar, în ce hal te-am adus... De ce te da­tini ? Căci Dumnezeu îl apără pe Sfinţia sa ! Te clatini... Ia loc, eşti palid !
— Oare ce-ai aflat ?
— Cred eă mîine asasinul ducelui de Gandia va fi ares­tat, ca şi complicii lui... Te-ar mira, Cezar ?
— De ce să mă mire ?
— Pentru că devii palid, în timp ce eu vorbesc.
— Mă torturezi nedezvăluindu-mi numele acestor odioşi asasini...
— Cezar, ce-ai face tu asasinilor şi complicilor lor dacă i-ai avea în mînă ? Spune-mi-o, tare mă interesează !
— Nu ştiu, dar...
— Mi-am jurat să aplic celor vinovaţi supliciul dorit de tine. Sfătuieşte-mă, Cezar !
— Nu ştiu ce ai astă-seară, dar zîmbetul tău nu-mi place iar comportarea mă enervează. Vrei să vorbeşti sincer ? Dacă nu, dă-mi voie să mă retrag căci clipele îmi sînt numărate. Şi nu-ţi înţeleg aluziile, nici acest surîs ce se vrea ironic.
— Aluzii ? Te temi să nu fac aluzii la ceva care te-ar jigni ? Dar cum se face că nu eşti la San Pietro ad Vincula, lîngă mama ta ?
— Aşa este şi era să plec, uitînd scopul vizitei mele.
— Este adevărat că Lucreţia trebuie să-şi întîlnească soţul ? E o născocire, nu-i aşa ? Nu o să deveniţi, astfel, de rîsul Romei şi al întregii Italii ?
— Mă întrebi ?... sau mă blamezi deja ? La care să-ţi răspund ?
— Cum ! Gianino ştie şi toată Roma ştie că am vrut să-1 omorîm şi că, dacă nu a murit, înseamnă că ne-a scăpat şi o să i-o trimitem pe Lucreţia !
— Lucreţia o să plece la Pesaro cînd o să vrea, escortată de soldaţi de încredere, trimişi de Gianino Sforza. Va lua cu ea o suită destul de numeroasă, iar oamenii mei îi vor alcătui cortegiul. în plus, cum el se poate teme de mine, îi încredin­ţez Lucreţiei, ca ostatic, pe Julie, da, pe Julie Farnese, prie­tena mea...
— Dar ce nebunie...
— Uitasem să-ţi spun ceva ce te interesează şi pe tine. Cum Gianinno se poate teme de tine, ca şi Lucreţia, încre­dinţez, spre îngrijire, amîndurura, pe mama ta...
— Niciodată ! Auzi !
— Jur pe sfîntul Dumnezeu, pe acela care sună din trom­petă pe castelul Saint-Ange, că va fi cum vreau eu sau vai de cel ce va sta în drumul papei !

Pontiful scoase din teacă pumnalul ce-1 purta la brîu şi, nervos, îl înfipse în masă. Lama încă vibra.
Stupefiat, cu mîna la piept în semn de respect, Cezar se înclină. Regăsise, în faţa lui, nobila mîndrie a familiei Borgia.
— Mîine, spuse papa, vei veni să-mi arăţi chiar tu locul unde a fost ascuns trupul lui Francisc. Se zvoneşte că noaptea asasinatului te-a găsit aplecat deasupra apei care abia înghi­ţise cadavrul lui Francisc. îl vom scoate mîine şi vreau ca tu să-1 recunoşti primul.
— Mă voi supune la tot ce-mi vei spune să fac.
—■ Şi îl vei săruta... Şi-i vei cere iertare în genunchi... Cezar se acoperi, dovedind papei că întrevederea luase sfirşit, şi completă această obrăznicie cu cuvintele :
— Cred că moartea lui Francisc ţi-a zdruncinat creierul în aşa hal, încît ar trebui să ţi—1 îngrijeşti...
— Să înţelegi de ce te acuz, Cezar, spuse papa : te acuz de a-ţi fi asasinat fratele, duce de Gandia, cu ajutorul uci­gaşului tău plătit Micheletto, chiar în seara petrecerii de la San Pietro ad Vincula, şi de a te fi dus noaptea, după această petrecere, împreună cu Micheletto, să te convingi că, într-ade­văr, Francisc murise.
—■ Asta-i tot ?
— Te temeai ca luntraşii să nu te fi văzut, căci i-ai fi asasinat şi pe ei. Unii au murit dintre cei caro te-au văzut, dar alţii trăiesc şi ar putea povesti această dramă sau denunţa pe asasini.
Papa strigă :
— Giacomo ! Jură pe viaţa ta ! Ce voce ai auzit o dată cu
a mea ?
— Pe cea a călăreţului care întreba pe căpitanul Miche­letto dacă ducele de Gandia, într-adevăr, a murit. Jur pe mama mea şi pe vechimea fluviului, pe trupul meu şi cele ale papi­lor Lin şi Clin !
— Mai juri că Micheletto 1-a asasinat pe ducele de Gandia ?
— Jur pe cele şapte Fericiri, pe moartea lui Abel şi a lui Ştefan, primul mucenic.
— Auzi, Cain. oh, fratricidule ?
Şi papa, deschizînd larg uşile şi ferestrele, strigă :
— Veniţi cu toţii să-1 vedeţi pe cardinalul Cezar Borgia, asasinul fratelui său, pe care 1-a aruncat în Tibru...
Se opri brusc, o mînă strîngîndu-i gîtul ca într-o men­ghine ; papa leşină.

Fără să se mai intereseze de el, Cezar se repezi în încă­perea de unde venise vocea, el găsi acolo pe pescar, plin de
sîngc.
— Lasă-mă să-ţi plătesc pentru treaba ta bună ! Iată un ducat drept recompensă pentru noaptea trecută, cînd ne-ai spionat ! Inghite-1 de frică să nu-1 pierzi... şi acum dă-mi limba ; hai, repede, o cumpăr şi plătesc ! Repede, îţi spun, ci­neva urcă scara, repede, canalie !...
Luntraşul tremura, scuturat de frică, ca un copac pe care îl loveşti cu o prăjină.
Cezar se apropiase de uşă, spionînd zgomotele. Venea ci­neva.
Atunci se grăbi, luă pumnalul papei şi, repezindu-^se asu­pra pescarului, îi smulse limba, pe care o ţintui în mijlocul mesei celei mari, chiar în locul în care papa înfipsese, mai adineaori, el însuşi, tăişul.
Luîndu-1, apoi, pe papă de mînă, îl tîrî peste dalele a două încăperi spaţioase. Uneori corpul izbea, în trecere, vreo mobilă sau uşile. Ajunseră, astfel, în „bugiale", camera unde se întruneau cardinalii pentru a se distra.
Acolo, cu piciorul, înghesui trupul lingă perete, puse două scaune să-1 ascundă privirilor celor care treceau prin sală şi se linişti.
Cînd cardinalii şi slujitorii pătrunseră în această parte din apartamentele Vaticanului, zăriră, înfipt în masa cea mare, pumnalul papei, ce străpunsese o limbă proaspăt tăiată.
Cardinalul Ascanio Sforza grăi simplu :
■—| încă unul care nu a ştiut să tacă...
Cardinalul de Monreal, nepotul lui Alexandru al Vl-lea,
spuse:
— Avem un bucătar nou, pe Esope cocoşatul ! Cardinalul Mechiel reflectă cu voce tare, gînditor :
— Să încercăm ca limba noastră să nu fie considerată într-o zi, tot atît de stânjenitoare, cum, probabil, a fost aceea !
Nici unul din cei trei nu se îndoia că va veni o clipă, cînd asasinarea lor ar fi privită cu aceeaşi detaşare, cu aceeaşi in­diferenţă ca asasinarea aceluia a cărui limbă i-o vedeau în­fiptă acolo...
Toţi trei pieriră de moarte violentă din partea familiei
Borgia.
Dar zărind cadavrul luntraşului, nu-şi putură ascunde dezamăgirea. Gîndeau cu toţii că oel asasinat trebuie să fie o

victimă de vază şi se mirau că a fost nevoie de cadrul măreţ al Vaticanului pentru o treabă atît de neînsemnată
Dar căpitanul gardian Canale tocmai se înapoia dintr-o misiune, ordonată de papă. Văzu limba ţintuită pe masă şi cadavrul pescarului, pe care Cezar îl terminase dintr-e lovi­tură de pumnal în inimă.
Cu toţii credeau că însuşi papa îl omorîse pe sărmanul luntraş. Dar Canale nici nu se gîndea la asta. Se temea de altă crimă, mai înspăimîntătoare.
Nu-şi putu stăpîni teama ce-1 cuprinsese şi, în hohote de plîns, smulgîndu-şi părul, socotindu-se pierdut, jurîndu-şi moarte, încercă să explice cardinalilor stupefiaţi că nu putea fi Alexandru cel care 1-a asasinat pe luntraş, ci careva care ar fi avut vreun interes s-o facă.
Cardinalii părură să înţeleagă. îşi dădură seama atunci că bărbatul, cu atîta grijă mascat, nu era altul decît luntraşul, lucru confirmat de Canale, şi îi rugă să-1 caute pe Sfinţia sa. Nu le ascundea teama sa ca papa să nu fi fost asasinat.
Drama se amplifica. Ei văzură, pe dale, nişte urme şi se convinseră că pe acolo fusese tîrît un cadavru.
îşi imaginară tulburarea Romei la aflarea tristei noutăţi. Această moarte avea să zdruncine destinul întregii Italii.
Urmăriră dîrele, foarte impresionaţi la acest gînd.
Ajunseră astfel în bugiale. Acolo pierdură urmele lăsate de trup. Dar, în timp ce discutau cu Canale, un horcăit ajunse pînă la ei...
Un alt horcăit, apoi altele şi altele se auziră... Descope­riră atunci, în spatele scauNelor, corpul întins al lui Alexan­dru, care începuse să-şi revină.
Canale se aruncă pe jos. Desfăcu hainele papei şi îi ridică mîinile, fricţionîndu-i-le, pentru a-i restabili circulaţia sîngelui.
Papa îl recunoscu şi ceru să rămînă singur cu Canale. Cardinalii plecară. Dar imediat papa îi chemă înapoi. Palid, cadaveric, cu pleoapele umflate, înecate în cearcăne mari ver­zui, printre lacrimi şi suspine, le dezvălui crima lui Cezar.
Povesti cum luntraşul văzuse pe asasini, şi Cezar şi Mi­cheletto ; îi rugă să-1 ajute să regăsească leşul fiului cel mare, scumpul său Francisc. Le jură că în seara aceea Cezar va fi arestat şi că, dacă ar afla că, într-adevăr, din ordinul lui Cezar fusese asasinat ducele de Gandia, îl va condamna pe Cezar să piară de aceeaşi moarte.
Cardinalii tăceau, buimăciţi.

Alexandru îi implora. Cerea de la ei mîngîiere, cuvinte afectuoase, vorbe dulci, dar ei tăceau.
Atunci socoti că nu aveau încredere în el. Pentru a le do­vedi mai bine cît de sincer era, se destăinui în faţa lor, îşi mărturisi crimele, le dezvălui dedesubturile nelegiuirilor de care ei se temuseră. Le arătă un custode din aur care nu-1 părăsea niciodată, nici chiar în timpul orgiilor sau dezmăţu­rilor cu Julie Farnese, mai recente, sau cu La Vannozza, mai îndepărtate. Această cutie de aur conţinea o ostie sfinţită care, spunea el, îl ferea de rău, chiar de răzbunarea lui Dumnezeu. El le mai mărturisi că, dacă vreodată s-ar lipsi de această ostie, indiferent sub ce pretext, era sigur că imediat ar muri de o moarte violentă.
Le spunea că se lasă în voia lor, cu plăcere, că li se în­credinţează lor care, de acum, vor forma o familie pe care nu o mai avea, renegîndu-1 pe Cezar pentru totdeauna iar, pe Lucreţia, pierînd-o pe veci. Le jura prietenie sinceră şi de­votată, îi ruga să aibă grijă de el şi să-i dăruiască mîngîierile de care avea at'îta nevoie şi fără de care ar putea muri ; plîn-gea, suspina şi cădea în genunchi, cerîndu-le iertare şi uita­rea jignirilor aduse de el, promiţîndu-le că se va corecta. Cu capul între mîini, Alexandru plîngea. Cîrtd se ridică, se uită în jur. Nici un cardinal nu mai era acolo. Oare visase ? Nu fuseseră oare cardinalul de Mon-real, cardinalul Mechiel ? Doar Canale, soţul donei Vannozza, fidelul său păzitor, mai stătea în preajma lui.
Află atunci, de la el, că a plîns mult, a vorbit mult, că şi alţi cardinali veniseră dar toţi plecaseră, nevoind să-i audă spovedania, şi discutînd între ei că mîine Alexandru îşi va regreta sinceritatea şi se va gîndi la un singur lucru : acela de a face să dispară pe cei care îl ascultaseră.
Alexandru se simţi bine singur, fireşte. Trebui să se con­vingă că nu putea cădea la o înţelegere decît cu ai lui, că toţi ceilalţi nu vedeau în el decît un duşman şi că la primul său eşec i-ar zdrobi. Fu aşadar obligat să rămînă credincios fami­liei lai, convins că, de acum înainte, numai în mijlocul ei îşi va găsi salvarea.
După cîteva momente, Canale ieşea cu ordinul de a i-1 aduce pe Cezar.
Cînd acesta reveni, din prima privire şi din primele cu­vinte ale papei îşi dădu seama ce situaţie precisă îi crease. Deduse că, această umilinţă a papei faţă de el, după cele în-tîmplate, îi dădea să înţeleagă că nu putea renunţa la el şi că-1 recunoştea stăpînul lui. Şi Cezar vorbi în calitate de stăpîn.
Alexandru îl imploră să spună adevărul, asigurîndu-1 că-i va ierta şi va înăbuşi scandalul, pentru a evita stigmatizarea familiei Borgia, în pofida iubirii sale pentru Francisc care, acum, poate se afla în ceruri. îşi dădu seama că nu mai folosea la nimic să se mai gîndească la ducele de Gandia, ci doar să se roage pentru sufletul lui şi să încerce să reunească în jurul lui, cît mai strîns posibil, pe cei ce-i mai rămăseseră : Lucre­ţia, Cezar, Vannozza şi Julie.
Cezar răspunse că, dacă Alexandru ar fi vorbit în felul acesta de la început, nimic nu s-ar fi întîmplat.
El mărturisi, cu o mare simplitate şi multă naturaleţe, că el 1-a omorît pe Francisc şi 1-a aruncat în Tibru, dar nu din gelozie cum se crezuse, ci din devotament, din dragoste pentru ai săi, de care Francisc se îndepărta din ce în ce. Nu Francisc făgăduise, în mod public, otrăvirea lui Geme, sultanul, ca care era prieten, şi pe care visa să-1 pună într-o zi pe tron, în locul lui Baiazid, fără ştirea lui Alexandru ? Nu el furase, de co­mun acord cu Lucreţia, scrisoarea prin care Baiazid cerea papei să fie omorît fratele său Geme ?
Papa rămase mirat. Nu ştia nimic despre această scrisoare pe care Cezar i-o înmînă, sustrăgînd-o de la Francisc. Citi, fără a mai fi surprins, această misivă, redactată în limba la­tină, şi iată ce spunea :
„— Sultanul Baiazid. Cham, fiul lui... etc.către excelen­tul preot şi senior al tuturor creştinilor, papa Alexandru al Vl-lea, prin graţia lui Dumnezeu, foarte demn Suveran Pontif. După ce am prezentat Măriei voastre salutările pe care le merită şi care îi sînt datorate, îi declarăm cu smerenie şi sin­ceritate cum şi în ce fel am aflat de la George Buzard, sluji­tor şi nunţiu al înălţimii voastre, despre convalescenţa dum­neavoastră, ca şi totul din partea Măriei voastre, ceea ce ne-a bucurat mult şi ne-a adus o mare mîngîiere. Ne-a mai spus, printre altele, că regele Franţei a hotărît să-1 ridice pe Geme, fratele nostru, din mîinile înălţimii voastre, ceea ar fi contra voinţei noastre şi foarte dăunător Măriei voastre, ca şi tuturor creştinilor dumneavoastră. Am început deja, împreună cu George Buzard, nunţiul dumneavoastră, să oficiem slujba întru mersul de bine în viaţă şi cinstirea înălţimii voastre ; ar fi şi mai bine, spre satisfacţia mea, să-i faceţi de petreca­

nie lui Geme, fratele meu, supus morţii şi reţinut în mîinile Măriei voastre (oferindu-i astfel o viaţă mai bună iar înălţimii voastre folos şi odihnă) ceea ce, pentru mine, ar fi un lucru plăcut; dacă Măria voastră binevoieşte să fie de acord cu noi, aşa cum nădăjduim, trebuie, pentru cel mai mare bine al său şi cea mai mare satisfacţie a noastră, să-i facă de petrecanie iui Geme, să-1 scape de mizeria _ lumii acesteia şi să-i ofere altă viaţă, mai fericită, sufletului său, cum va dori înălţimea voastră ; după care, dacă ne trimite trupul său într-un anume loc dincolo de marea noastră, noi, sus-numitul sultan Ba-iazid, promitem să expediem acolo, unde Măria voastră va voi, trei sute de mii de ducaţi, cu care va putea cumpăra cîteva domenii copiilor săi, şi pe care îi vom consemna în mîinile celui ordonat de înălţimea voastră, înainte ca amintitul trup să ne fie predat. Mai promit Măriei voastre că, pe toată du­rata vieţii mele, va exista o mare şi adevărată prietenie între noi şi înălţimea voastră, fără pic de prefăcătorie, şi, în plus, vom face tot posibilul pentru a vă îndatora şi a vă fi pe plac. De asemenea jurăm Puterniciei voastre, spre' cea mai mare sa­tisfacţie a sa, că nici un creştin, indiferent de rang sau stare socială, fie pe pămînt sau pe mare, exceptînd faptul că ne-ar pricinui ceva neajunsuri nouă sau supuşilor noştri, nu va avea nici o piedică sau daună din partea mea, a slujitorilor sau su­puşilor mei şi, pentru o şi mai mare bucurie Măriei voastre, am jurat, în scopul determinării dumneavoastră de a credeT fără nici o teamă, tot ceva ce v-am spus pînă acum şi am promis, în prezenţa lui George, nunţiul dumneavoastră, pe adevăratul Dumnezeu pe care îl adorăm, şi chiar pe Sfînta Evangheliei să urmărim, pas cu pas, tot ce ţine de Puternicia voastră, fără a neglija nici cel mai mic lucru sau a mă sus­trage de la ceva ; dar, pentru a asigura mai mult pe Măria voastră şi a-i îndepărta orice suspiciune în privinţa oricărui scrupul, eu, sus-zisul sultan Baiazid Cham, jur pe adevăratul Dumnezeu, care a creat cerul şi pămîntul şi tot ce conţin ele, în care credem şi pe care îl adorăm, că ţinîndu-mi cuvîntul dat, mă angajez, pe jurămîntul făcut, să respect totul, fără a omite nimic, nici să contravin cu ceva faţă de Măria voastră. Dată la Constantinopol, în curtea Autorităţii noastre sultanice, la 18 septembrie, anul naşterii lui Iisus Profetul, 1494."
în timp ce Alexandru medita asupra acestei scrisori, Ce­zar continua :
— Francisc era cel mai bun prieten al lui Geme. Ai uitat cavalcadele făcute împreună şi dezmăţurile lor de prin bor­

dehiri ? Era deci firesc să ne sacrifice prietenilor săi. Uiţi prietenia lui faţă de Gianinno Sforza ? Nu ştii că, datorită lui Francisc, Lucreţia şi Sforza au fost avertizaţi de planurile noastre ? Nu ştii că, datorită celui mai bun cal al lui Fran­cisc, trăieşte astăzi Sforza ? li otrăvisem toate animalele, pen­tru ca, în eventualitatea în care atentatul nu ar fi reuşit, să nu se poată cumva îndepărta sau fugi. Şi cînd l-am urmărit, Micheletto şi cu mine, caii noştri căzuseră frînţi de oboseală mai repede ca ai lui. Or, la Roma, doar caii de luptă ai lui Sforza şi cei ai lui Francisc îi puteau bate pe ai mei. Din mo­ment însă ce i-am omorît pe cei ai lui Sforza, au rămas cei ai lui Francisc.
Papa nu îndrăznea să creadă...
•— Sărmanul meu Francisc iubit !
Alexandru deplîngea moartea fiului său preferat...
— Crezi oare, adăugă Cezar cu glasul cel mai blînd, că nu am suferit, văzînd că cel mai puţin devotat familiei sale era preferatul tău, în pofida viciilor, frivolităţii, trîndăviei lui ? Da, pentru că era frumos, pentru că-ţi semăna leit, numai el exista. Eu nu aveam de la tine decît menajamentele din mila ta, cerute de mama. Şi, în plus, această milă nu era lipsită de prudenţă, căci te temeai neîncetat de revolta mea. A te teme de ea nu însemna oare că o intuiai ? Ai intuit-o ! De ce mă accepţi din moment ce am executat un proiect pe care tu în­suţi l-ai conceput ? Ora a sosit ! Nu te-a surprins decît pen­tru faptul că a sosit puţin mai devreme decît gîndeai. Regret, sincer, jur pe viaţa mea, că l-am omorît pe Francisc. Şi, to­tuşi, îmi dau seama că, la prima revoltă la care m-ai fi îm­pins, într-o zi sau alta, la fel aş fi acţionat. Nu mă acuza deci numai pe mine ! Şi, din moment ce există mai mulţi vinovaţi, asigură-ţi şi partea ta de responsabilitate ! Am vorbit destul. Vrei să facem pace ? Mai plînge-1 încă vreo cîteva zile, după care vei înţelege că nu mă mai ai decît pe mine pe lume, iar eu numai pe tine ! Spune-ţi că dacă mori tu, toţi se vor nă­pusti asupra mea precum cîinii asupra măruntaielor şi mă vor sfîşia, pur şi simplu ; dar dacă mor eu, tu îţi pierzi mîna dreaptă... Jur pe sufletul meu şi pe coarnele Diavolului : Dia­volul eşti tu; Taurul sînt eu. Pune la îndoială faptul că, într-o zi, cineva nu ar vrea să taie coarnele taurului ! Fără apărare, l-ai ruga pe Dumnezeu să mă învie... dar ar fi cam tîrziu... Lasă pe Lucreţia să plece, pe Julie şi pe mama, din moment ce ai promis. Dar nu te mai gîndi la femei pe timpul absenţei lor ! Nu crezi că sînt prea săraci cardinalii care ţi-au

ascultat spovedania ?... Ce spui despre acest distih pe care îl declamă peste tot cardinalul Asciano :
,,Vendit Alexander claves, altaria, Christum :
Vendere jure potest, emera iile prius ?" Nu vei spulbera niciodată impresia pe care romanii o au despre tine. Ei vor ca tu să fi vîndut cheile, altarele şi pe Hristos şi s-o fi făcut îndreptăţit, din moment ce tu, mai întîi, le-ai cumpărat. Profită de asta ! Nu-i decepţiona ! Vom vorbi apoi despre Geme, despre locul unde îi este mormîntul; îl vom dezgropa şi, bine îmbălsămat, presărat cu arsenic, îi vom tri­mite lui Baiazid un cadavru de trei sute de mii de ducaţi. Mă tem ca pe cardinalii Ascanio, Monreal şi Mechiel să nu-i mă-nînce limba ; de mult ne gîndeam să-i vindecăm. Plec şi o să ţi-o trimit pe Julie să te distrezi.
Copii, părinţi se îngrijeau de nevoile lor sexuale, stră-duindu-se chiar să le prevadă.
De-abia plecase Cezar că papa trimise după Canale, pe care îl îndemnă să plece la Torre din Nona, dar fără să vor­bească nimănui despre ceea ce se petrecuse.
Canale căzu în genunchi, plîngînd de bucurie şi recunoş­tinţă. Cum papa nu înţelegea această explozie de bucurie, Canale îşi exprimă spaima de a se afla în posesia, fără să fî vrut, a acestui îngrozitor secret. Din moment ce papa îi cerea discreţie, înseamnă că încă avea încredere în el şi că, deci, că încă nu era condamnat să bea otravă.
Alexandru îl ridică zîmbindu-i părinteşte şi binecuvîn-tîndu-1.
Canale plecă ; papa socoti că acesta era de două ori mai periculos ca oricare imbecil. Soarta lui Canale fu astfel hotă-rîtă şi, curînd, muri otrăvit.


Ii fu greu lui Alexandru să determine pe familia Farnese să înţeleagă motivul exilării amantei sale Julie, dar recurse la atîta diplomaţie, îi copleşi cu atîtea favoruri, încît aceştia terminară prin a accepta, bucuroşi, exodul Lucreţiei şi al suitei sale.
Cum circula zvonul că Julie Farnese fusese sedusă de un amant şi că papa îi surprinse într-o situaţie delicată, familia Farnese se duse să-i ceară confirmarea acestui zvon Sfîntului Părinte, promiţîndu-i că dacă era adevărat, ştiau ei ce le ră-mînea de făcut.
Dacă ţinem cont de exemplele lăsate de Istorie, înţelegem cît de serioase erau ameninţările familiei Farnese. în societa­tea italiană a Renaşterii şi a evului mediu, familia este totul : gospodăria, mai nimic. Fraţilor sau părinţilor soţiei le revine sarcina, încredinţată de soţ, de a o pedepsi pentru jignirea adusă de ea. într-o zi, un căpitan, Marino Pisani, invită pe părinţii soţiei sale la masă. El îi îngrijea de mult cu multă dragoste. Sculîndu-se de la masă şi vrînd să iasă în oraş pen­tru cîteva ore cum obişnuia în fiecare seară, deschise capacul unui cufăr şi le arătă pe amantul ce aştepta acolo, seară de seară, plecarea lui, pentru a se întîlni cu femeia adulteră. El spuse simplu familiei soţiei sale :
„Cunoaşteţi vina şi veţi înţelege că nu voi mai putea ţine în locuinţa mea pe femeia care m-a trădat, aşa că luaţi-o şi faceţi ce vreţi cu ea ! Nu voi vărsa nici o lacrimă pentru ea."
Părinţii tinerei o luară şi, fiară multă vorbă, o omorîră. Toţi spuseră : „Aşa era echitabil !"

Nu trebuie, deci, să ne mirăm prea mult cînd vedem fa­miliile amestecîndu-se în intimitatea cardinalilor şi amante­lor lor.
De altfel, femeile sînt la totala discreţie a bărbaţilor, un fel de sclave. La fel în pat, ca şi în apartamentele lor, ca şi pe stradă. Soţii le dispreţuiesc şi nu au consideraţie decît pen­tru curtezane, care, după o expresie vulgară, „le fac să aş­tepte mult".
Bărbaţii sînt, aşadar, în general, urîţi de soţiile lor, pe care ei le dispreţuiesc şi le detestă, şi de amante care îi dis­preţuiesc şi îi exploatează.
Dacă sîntem de acord cu satiricii epocii, iată cum le fo­losesc bărbaţii pe curtezane :
„Aceşti bărbaţi, spune unul dintre ei, care fac minuni datorită talentelor lor şi, din nişte mici personaje cum s-au născut, devin nişte iluştri şi ilustrisimi, cucernici şi preacu-cernici, sînt atît de ticăloşi că nu se ruşinează cînd fură de la curtezane, din camerele lor, cărţi, oglinzi, piepteni, prosoape, săpunuri, panglici."
Mai departe, el compară curtezana cu o broască ţestoasă, care duce în spate tot ce posedă. Ea se plînge că bărbaţii, după ce le distrug „scara şi ghizdul fîntînii şi cisternei", le împo­dobesc cu cîte un diamant fals şi cîte un lănţişor din alamă.
El repetă cuvintele pe care bărbaţii le spun după ce au făcut dragoste cu ele ; se dovedesc, desigur, destul de josnici :
„Acum două zile am avut de a face cu una din ele. Oh ! ce ticăloasă ce mîrşavă dezgustătoare ! Avea crupa mai aspră decît o gîscă, răsuflarea împuţită ca un cadavru, picioarele duhnind a sudoare, o valiză în loc de corp, un smîrc pe di­nainte şi o bulboană pe dinapoi !" Sau : „Ce mîrţoagă ! Ce vacă, Ce scroafă rîioasă !..."

Femeile detestă bărbaţii dar aceştia, adesea, le-o plătesc. Cezar Borgia, avînd a se răzbuna pe cardinalul Ascanio, îi luă amanta şi o duse la San-Pietro ad Vincula. Acolo, o întinse pe nişte scînduri acoperite cu cuie, şi dispuse de ea după bunul lui plac. Se lăudă, mai tîrziu, că niciodată nu a simţit o vo­luptate mai puternică. Nenorocita, străpunsă prin toată carnea de cuie, a leşinat. Cezar chemă atunci toţi bărbaţii din casa lui, îndemnîndu-i să-1 imite.
Rind pe rînd şi, după cele mai nebuneşti gusturi, o vio­lentară. Apoi chemară cîinii iar servitorii, satisfăcuţi peste măsură, se străduiră să le potolească şi animalelor poftele.
Amanta cardinalului Ascanio afirmase despre Lucreţia că nu este altceva decît o căţea. Cezar vru să dovedească despre ea acelaşi lucru. Ea muri, ca urmare a rănilor despre care cardinalul Ascanio nu ştiu nimic, aflînd mult timp după aceea de la un servitor beat de la San-Pietro ad Vincula, tras în ţeapă ca recompensă a acestei destăinuiri.

Cezar era numit „Justiţiarul", acest titlu justificîndu-şi-1 de nenumărate ori. Se îndrăgosti odată de o tînără de la Ponte-Sisto, care debuta în profesia din care avea să trăiască. O iubea fără a o putea fecunda. Află că primea vizitele unui tînăr amant. Aşteptă mult pînă să se răzbune. într-o dimineaţă îi propuse o plimbare la San-Pietro ad Vincula si o luă cu el.
Pe de altă parte, îi propuse tînărului o sumă de bani des­tul de mare, pentru a fi amantul de o noapte al unei tinere, căsătorite cu un baron bătrîn, care dorea un copil.
Tînărul crezu această născocire şi acceptă. îi puse pe faţă o mască oarbă, pentru că nu trebuia să vadă figura doamnei respective. Şi el sosi, astfel, în acelaşi timp, cu amanta lui, la San-Pietro ad Vincula.
La rîndul său, Cezar îi spusese acesteia că vrea să ştie dacă sterilitatea nu provenea cumva din violenţa actului lor sexual şi îi ceru să consimtă, în faţa lui, la un joc galant, cu un tînăr ales de el. Ea trebuia să poarte o mască oarbă în timpul încercării de fecundaţie. Era necesar, pentru ca reuşita să fie sigură, să participe un medic.
Venind momentuh cei doi amanţi, parfumaţi din abun­denţă, se regăsiră unul în braţele celuilalt.
După cîteva preludii, medicul-regizor împereche cuplul, aşa cum o face boarul cu taurul şi vaca. Cezar ţinea în pro­pria-i mînă un creuzot plin cu plumb topit. Doctorul le aşeză trupurile în aşa fel încît Cezar să poată acţiona, la rîndul lui, cum îi venea mai bine. Amanţii se încrezură în practicile şar­latanului şi consimţiră cu o amabilitate naivă. Deodată o pî-rîitură de carne arsă, două răcnete înfiorătoare...
Prăbuşiţi unul peste celălalt, prostituata şi amantul se uniseră pe veci.

Au fast chemaţi servitorii, ţăranii, muncitorii ^ în timp, ce Cezar îi zîmbea fericit nenorocitei ce horcăia, doctorul le explica scena, o comenta, completa aprecierile plebei cu ex­plicaţii ştiinţifice pe cît de savuroase, pe atit de neaşteptate.
întreaga Romă află trista poveste. Cezar ordonă ca acesti doi amanţi să fie înmormântaţi cu mare pompa.
Dar ajuns la cimitir, cortegiul fetelor şi al plebei care însoţea 'cosciugul văzu cu spaimă cum trupul amanţilor era tras'afară cu o furcă de gunoi, pentru a fi aru^cat mtr-o m-oapă plină cu îngrăşămînt lichid, măruntaie şi t0t felul de gunoaie pisici în descompunere, peşti putrezi, car-nuri inva­date de viermi. Duhoarea, spectacolul facurn ca rnulte femei să leşine Unele din ele rămaseră bolnave pe t0ată viaţa.
O altă amantă a lui Cezar care, probabil. îl trădase sau nu vrusese să se supună capriciilor lui, fugi din R^ma. Cezar o urmări cu nu mic grup de soldaţi. Ea voia să ajungă la Neapole, unde se credea, împreună cu suita sa, m^j în sigu_ rantă, decît la Roma ; pe drum, însă, slujitorii o pr-eveniră că sînt urmăriţi. Atunci ea se refugie cu ai sai în pri^a mănăs­tire pe care o întîlniră, ferindu-se de a aezvălui calitatea si numele uimiăritorului. Spuse stareţului ca bandiţii de arumui mare voiau să-i jefuiască. Astfel călugării închis^ră porţile si se baricadară.
Dar Cezar luă cu asalt mănăstirea, hotărînd pedepsirea exemplară a neruşinaţilor ce îndrăzniseră să-i re^iste_ Cind aceştia aflară cine este urmăritorul, n cuprinse gr0aza si se văzură pierduţi, remmţînd aşadar să se mai opun^. ^tiau că moartea era preferabilă pedepsei pe care Cezar Borgia ar inventa-o.
Construiră un rug imens din cărţile lor, din sCaune> din strane presărară din belşug ulei şi smoală şi, cocoţaţi pg acest morman căruia îi dădură foc, se sărutară toţi într-r, SUpremă îmbrăţişare Din focul ce izbucnise se înălţau flacari. Cezar s:. oamenii lui apărură exact în momentul in care rUrjul înce­puse să ardă din toate părţile. Cîţiva călugări pieriSeră deja asfixiaţi sau carbonizaţi ; el puse stăpîmre pe cei ce incă moar­tea nu-i răpise dar căpătaseră arsuri înfiorătoare.
Păru să creadă, văzîndu-i cum se sărută, că se lasă pradă unor îmbrăţişări necurate.

Ordonă să se pregătească nişte pari ascuţiţi la un capăt. Apoi, în timp ce soldaţii cîntau şi rîdeau, ei trăgeau în ţeapă
călugării ce horcăiau, pe jumătate morţi.
Ci: despre cea care îl minţise, fu aruncată într-o groapă mare în care fură aruncaţi şi o sută de şerpi de toate dimen­siunile, dar a căror muşcătură nu era mortală. Peste aceşti şerpi şuierători, care se tîrau, se ridicau, se încurcau între ei nlînioşi, c'îte o torţă cădea din cînd în cînd, provocînd dezor­dine şi furie printre aceste animale exasperate, care alergau iritate şi întîlneau trupul curtezanei, pe care îl înlănţuiau ţi muşcau. *
După îndelungate ore de spaimă îngrozitoare muri printre napîrcile reci şi lipicioase. Cezar urmărea, pe figura acestei nenorocite, cu bucurie şi delectare, toate fazele unei agonii îngrozitoare.
*
De ce să nu amintim şi răzbunarea faţă de Alessandra Paroli ? O încinse împreună cu amantul ei într-un dulap de rufărie, împărţit în două printr-o despărţitură din lemn, în zăbrele. într-unui din compartimente se afla amantul, căruia i s-au dat ca tovarăşi de captivitate patru şobolani graşi.
Aceste animale nu puteau ajunge la ea înainte de a fi ros gratiile ce le putea permite trecerea.
Amîndoi, şi el şi ea, aveau încheieturile mîinilor legate cu cătuşe de fier. Ea asistă la următoarea luptă : amantul, cu mîinile legate, apărîndu-se de muşcăturile şobolanilor înfo­metaţi cei rodeau pîntecele. El se rostogoli, apucat de gît şl de burtă de rozătoare, pe care foamea le năpustea asupra lui ca asupra unei prăzi.
Alessandra îl văzu apoi, pe bărbat, prăbuşindu-se, cu burta deschisă, străpuns în toate direcţiile, pe unde sîngele se scur­gea în şiroaie. Animalele i se urcară atunci pe faţă, îi sfîşiară buzele, pătrunzîndu-i în gură ; dinţii lor avizi, întîlnind această barieră alcătuită tot din nişte dinţi, încercară să pătrundă prin obrajii desfăcuţi. Dar alţi şobolani soseau şi mai lacomi şi chiar în cuşca Alessandrei pătrunse, fără să se ştie de undo, un şobolan...
După ce-si văzu amantul murind, muri şi ea.

Se vede clar că Cezar nu-i lăsa nimănui grija de a-1 răz­buna.