Cacealmaua (4)

Colin Forbes

Coborâră pe o alee largă de piatră, în scări, spre un parc care era tot pustiu. O brumă uşoară, ca stropii aruncaţi de valuri, cădea şi le uda feţele. Apa cenuşie, ca plumbul, se întindea până la coasta din depărtare şi arăta ca un lac tipic finlandez, Newman trebuind să-şi forţeze memoria pentru a-şi reaminti că se afla pe malul mării, într-un golf.
— Când Alexis te-a vizitat la redacţie, începu el, aveai vreo idee despre ce căuta?
— Tocmai voiam să-ţi spun. Căuta un american, pe nume Adam Procane. Vizitase marea Ambasadă americană şi îşi dăduse seama că nu exista nimeni cu numele acesta, cu toate că personalul era foarte numeros.
— De ce numeros?
— Fiindcă ne aflăm în Finlanda. Ruşii au, de asemenea, o ambasadă mare. Îi supraveghează pe americani, iar americanii îi supraveghează pe ei. E ca un joc. Trebuie să-ţi amintesc că graniţa cu Rusia este la numai două sute cincizeci de kilometri de helsinki.
— Americanul acela, care spuneai că este numele?
— Adam Procane. După Alexis trebuia să fie un personaj foarte important, foarte sus-pus. Ea nu a spus acest lucru, dar am avut impresia că nu este un membru al ambasadei, ci o persoană care va vizita oraşul Helsinki foarte curând.
— Parcă îmi amintesc de când am fost ultima oară aici, că aveţi o mulţime de nave de pasageri, de linie de fapt, care fac curse plecând din Helsinki.
— Aşa este. Pleacă spre multe direcţii. Spre Stockholm, Leningrad. Acestea sunt navele finlandeze. Mai există şi o companie estoniană de navigaţie care efectuează frecvent curse turistice spre Tallinn, în Estonia.
— Dacă îţi spun cuvântul archipelago, la ce te gândeşti în primul rând?
— Există două arhipelaguri, replică Laila repede. Primul, arhipelagul Turku – un port la vest de Helsinki, unde coasta o ia spre nord, spre Golful Botnic. Este al doilea arhipelag ca mărime din lume, primul fiind cel grecesc. Geografia a fost materia la care mă descurcam cel mai bine la şcoală, adăugă ea modestă.
— Şi celălalt? Ai spus că sunt două.
— Arhipelagul suedez, care se întinde de la Stockholm – are forma unui braţ mare – până la Turku, dar între ele există un braţ de mare liberă.
— Cum arată arhipelagul Turku, ai fost vreodată pe acolo?
— Da, bineînţeles, un prieten pe care l-am avut era înnebunit după yachting. N-am văzut niciodată ceva la fel ca acolo, sunt mii de insule, unele destul de mari. Pe una din ele se află capitala arhipelagului, care se numeşte Maarianhamina în mod strict vorbind, este capitala unui grup de insule care se numeşte Ahvenanmaa – insulele Aland, în suedeză.
— Cred că suedeza mi se pare mai uşoară – pot să o pronunţ.
— N-avem decât să vorbim în engleză şi să ne înţelegem! Aici este locul unde aterizează elicopterele.
Ei merseseră pe o potecă largă spre două locuri de aterizare, formate din două platforme de lemn, legate de o a treia, care reprezenta un debarcader plutitor. Când Newman porni pe el, începu să coboare şi să se ridice sub picioarele sale. În stânga sa se afla o încâlcitură deasă de trestii care creşteau în mare, aproape ca o mică junglă. Burniţa se oprise şi el stătea simţind ondulaţiile apei, privind fix pe deasupra spre o pată albă, aflată la distanţă, care se mişca rapid, lăsând în urma ei o dungă albă. O barcă mare cu motor care se îndrepta spre sud.
— Hai să ne aşezăm, sugeră Laila care venise în spatele lui.
Când se aşezară, ea scoase din geantă o hartă împăturită, groasă. Deschizând-o, foaie cu foaie, o întinse pe picioarele lor.
— Am crezut că va fi utilă. După cum vezi este un plan al străzilor din Helsinki. Poţi să-l păstrezi, Bob.
— Mulţumesc. Newman îl studie cu interes. Helsinki este unul din cele mai ciudate oraşe din Europa.
— Mie îmi place. M-am născut aici.
— Nu fi aşa sensibilă. Voiam să spun fascinant. Geografia lui – parcă spuneai că te pricepi la geografie.
— De ce este straniu, adică fascinant?
— În primul rând fiindcă este construit pe o peninsulă lungă, deci înseamnă că din trei părţi este înconjurat de apă. Un alt motiv este că are mai multe porturi – Portul de Sud şi cel de Nord.
— Din Portul de Sud pleacă vasele de care ţi-am vorbit, în funcţie de destinaţie pleci de la docuri diferite.
— Ce este aici, Laila?
— Docul Companiei Estoniene de Navigaţie.
— Deci aş putea afla orarul tuturor navelor mergând în port? Cred că este o întrebare inutilă.
— M-aş putea duce eu. Cred că eşti foarte obosit. De ce nu vrei să stai departe de Helsink i câteva zile şi să te odihneşti? Este foarte multă linişte.
Era foarte multă linişte. Singurul sunet care se auzea era clipocitul micilor valuri care atingeau plajele izolate de mâl, care ieşeau înafară în lac – marea, îşi reaminti Newman. Ici-colo se aflau şi alte debarcadere. Lângă unul din ele se afla o barcă cu vâsle ce se legăna uşor, o barcă cu vâsle, cu un steguleţ roşu aprins.
— Alexis ţi-a mai vorbit şi despre altceva în afară de acest Adam Procane? întrebă el.
— Da. Concentrându-se, Laila îşi îngustă ochii în spatele lentilelor. A fost o conversaţie amuzantă – ea trecea rapid de la un subiect la altul. Spunea că a auzit zvonuri că o serie de ofiţeri ruşi de informaţii din armată fuseseră asasinaţi, strangulaţi, dincolo, peste mare.
— La ce se referea?
— Nu a spus decât „dincolo, peste mare”. Probabil în Estonia. Şi noi am auzit aceste zvonuri. Am încercat să merg pe urma lor, pentru un articol. Am făcut încercarea de a întreba pe cineva din echipajul vasului estonian, dar părea speriat şi nu a vrut să vorbească despre asta.
— Serviciul Militar de Informaţii? Te referi la GRU?
— Da, aşa este. Apoi Alexis a schimbat din nou subiectul şi mi-a pus aproape aceleaşi întrebări despre arhipelag ca şi tine.
— Ai spus că sunt mii de insule.
— Multe din ele sunt foarte mici, stânci rotunjite care ies din mare, navigaţia prin acele canale este periculoasă – şi te poţi pierde foarte uşor, dacă nu eşti cu unul din pescarii care cunosc fiecare piatră pe acolo.
— Cunoşti pe cineva care să ştie atât de bine zona?
— Da, este un prieten apropiat. De ce?
— Ai putea să mă prezinţi dacă aş vrea să-i pun câteva întrebări?
— Nicio problemă. Dar eu cred totuşi că ar trebui să ai un week-end liniştit. Pari epuizat.
— Cred că sunt de acord. O ultimă întrebare. Se presupune că Alexis a fost lovită de o maşină pe un drum singuratic din afara oraşului. Ştii cumva un castel cu aspect straniu, foarte vechi, cu turnuleţe, cocoţat undeva la înălţime – în apropiere de Helsinki?
— Un castel? Vrei să spui unul asemănător cu cele de la voi, din Anglia? Am fost odată în Anglia şi am vizitat castelele Warwick şi Windsor. Au fost minunate – dar în Finlanda nu avem nimic asemănător. Cred că ai râde dacă ai vedea ce numim noi castel. Se răsuci pe scaun şi umărul ei se lipi de cel al lui Newman. Este foarte ciudat, dar această conversaţie îmi aminteşte de cea pe care am avut-o cu Alexis Bouvet.
— Presupun că vorbim în acelaşi fel, spuse el încet, încercând să schimbe subiectul.
Se gândea la o propoziţie pe care o spusese Laila înainte: sărea de la una la alta. Era sigur că ştia ce făcuse Alexis. Ea încâlcise conversaţia, astfel încât Laila să nu-şi poată da seama ce urmărea în realitate. El rămase privind marea, încercând să adune toate elementele pe care le avea.
Uciderea ofiţerilor GRU în Estonia. Referirea la Adam Procane. Întrebările despre arhipelag. Ce anume urmărea? Nimic nu părea să se lege. Datele păreau să fie izolate, la întâmplare, fără să existe nicio legătură între ele.
— O să plouă tare, remarcă Laila. Poate că ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel.
— E-n regulă, dar de unde ştii?
— Uită-te dincolo de golf – vezi ploaia venind.
— Aici vremea se schimbă repede.
— Asta e Finlanda. Poate să toarne cu găleata, apoi se opreşte şi este din nou vreme frumoasă.
Deasupra ţărmului îndepărtat, nori negri, ca pădurea de brad de pe malurile golfului, se mişcau rapid spre est, spre Helsinki şi hotel. O perdea întunecată arăta că pe celălalt mal al golfului ploua deja. Se grăbiră să ajungă înapoi, mergând pe drumul care trecea pe sub pini, iar Laila arătă spre o clădire ciudată, cu multe laturi, cu un acoperiş circular, ca cel al unei pagode uriaşe.
— Acela este restaurantul Casa Rotundă. Ar fi foarte frumos dacă în această seară ai cina acolo.
— Numai dacă vii şi tu.
— Mi-ar face mare plăcere. Cred că acum trebuie să prind tramvaiul 4 spre Helsinki şi să aflu orele de plecare ale vaselor. Stai aici şi te odihneşti? întrebă ea neliniştită.
— Fac tot ce spui tu.
— Vezi clădirea aceea situată dincolo de Casa Rotundă?
Ea îi arătă o clădire veche, cu un singur etaj, care îi aminti lui Newman de o cabină mare. Era partea cea mai veche a hotelului.
— Este originala Casă a Pescarului, îi explică Laila. Clădirea exista cu mult înainte ca hotelul să fie construit. Arhitectul a fost suficient de inteligent să o păstreze – nu a făcut decât să-i modernizeze interiorul.
Urcară în fugă treptele care duceau spre hotel, în timp ce stropi mari de ploaie începură să cadă. Înăuntru, Laila îi arătă lui Newman drumul spre tunelul care făcea legătura dintre cele două clădiri şi se despărţiră.
Tunelul care trecea pe sub şosea era foarte ciudat. Pe ambele părţi era placat cu imitaţii de calcar, aşa că Newman avea senzaţia că parcurge un gheţar. Ieşind la celălalt capăt, el pipăi plicul care conţinea fotografia lui Alexis din camera sa şi se întoarse spre tejgheaua recepţiei.
— O rudă apropiată a locuit aici foarte recent, explică el recepţionerului. Numele ei este Alexis Bouvet. A lăsat cumva adresa spre care a plecat?
Expresia recepţionerului deveni rigidă: nu era deloc entuziasmat de întrebare, de faptul că trebuia să dea informaţii referitoare la oaspeţi. Consultă registrul, amintindu-şi probabil că Newman plătea un apartament, apoi scutură din cap.
— Mă tem că nu avem pe nimeni cu acest nume, domnule.
Newman nu putea face altceva decât să spună adevărul. Scoase copia după articolul Lailei şi o întinse pe tejgheaua recepţiei. La aceasta mai adăugă şi fotografia pe care o luase din ramă, din apartamentul său din Londra.
— Este vorba de soţia mea, spuse el încet.
— Îmi pare rău, domnule Newman. Recepţionerul nu aruncă decât o privire fotografiei. Da, această doamnă a stat aici cu o săptămână înainte să ajungeţi dumneavoastră. Mi-o amintesc foarte bine. O femeie foarte frumoasă, dacă pot spune aşa. A plătit în avans, pentru o săptămână, şi într-o noapte nu s-a mai întors – cu două zile înainte ca rezervarea să expire. A lăsat nişte lucruri în camera ei.
— Aş putea să le văd? Este vorba de soţia mea.
— Am înţeles asta, domnule. Nu am recunoscut numele pe care mi l-aţi dat la început, pentru că – vedeţi – s-a înregistrat sub numele Alexis Newman.
— Despre ce lucruri este vorba?
Recepţionerul părea stingherit.
— Au fost luate cu câteva ore înainte de sosirea dumneavoastră de către persoane oficiale din Helsinki.
— Poliţia, de la sediul din Pasila?
— Nu, domnule. Stinghereala recepţionerului creştea. Erau două persoane oficiale, care aveau o împuternicire scrisă să ia cu ei lucrurile doamnei Newman.
Apoi Newman îşi dădu seama despre ce vorbea recepţionerul, dar nu voia să spună clar. Cele două persoane erau de la Poliţia Secretă, aparţinând de Poliţia de Protecţie. Bineînţeles. Ea îşi avea sediul în Ratakâtu. Renunţă la acest subiect şi schimbă unghiul interogatoriului.
— Puteţi să-mi spuneţi dacă a făcut ceva special în perioada în care a locuit aici? Ceva cât de cât neobişnuit?
— Într-o dimineaţă, curând după sosirea ei, a folosit serviciul nostru de elicoptere. Există un elicopter care decolează din apropierea debarcaderului aflat de cealaltă parte a hotelului, pe coastă.
— Da, ştiu. Vă referiţi la biroul de acolo?
Newman arătă spre un birou mic, izolat, din sala de recepţie. Recepţionerul dădu din cap şi Newman îşi luă fotografia şi articolul din ziar şi se duse spre acel birou. O fată cu păr negru îşi ridică privirea când el intră în birou. El aruncă fotografia şi ziarul pe masa ei şi vorbi ferm, tonul său fiind mai degrabă afirmativ decât interogativ.
— Recepţionerul mi-a spus că soţia mea, Alexis Newman, a închiriat unul din elicopterele dumneavoastră. Trebuie să ştiu unde a dus-o pilotul.
— Aşa este domnule Newman, îmi amintesc, dar ea nu a vrut să meargă pe traseul obişnuit. A închiriat aparatul nostru pentru o călătorie specială. Este vorba de acest elicopter.
Ea îi dădu o fotografie mare, în culori, a unui Hughes 500 D, unul din cele mai mici elicoptere. Interiorul părea foarte strâmt, iar fotografia prezenta aparatul în aer, în timp ce pilotul fotografia.
— Unde s-a dus? întrebă Newman.
— Nu ştiu. Eu i-am închiriat numai elicopterul, ea a plătit şi a hotărât să achite restul taxei la întoarcere.
— Aş putea închiria acelaşi elicopter – cu acelaşi pilot?
— Nicio problemă, domnule. Luni este însă prima zi în care va fi disponibil.
Newman plăti şi el un aconto şi ea scrise numărul de telefon al biroului pe broşură: 727157. În timp ce ieşea, se întoarse în cadrul uşii şi o întrebă din nou dacă avea vreo idee despre destinaţia zborului.
— A spus ceva despre Portul de Sud, domnule.
Laila luă tramvaiul numărul 4 până la ultima staţie, care se afla la o distanţă de cinci minute de mers rapid de hotel. Fusese singura pasageră a tramvaiului. Acesta trecea printr-un cartier rezidenţial format din blocuri mici, cu apartamente, construite cu ani în urmă printre copaci.
Ea rămase în tramvai până când a ajuns la o staţie de Mannerheimintie, strada principală care ducea în centru şi coborî în apropiere de hotelul Hesperia, un bloc curbat, cu multe etaje, semănând cu o sculptură modernă finlandeză, formată din piese metalice care se roteau datorită brizei, ca un gigantic giockenspiel.
Cufundându-se în străzile lăturalnice pe ale căror margini se aflau clădiri vechi cu apartamente luxoase, se opri în apartamentul ei de la etajul unu şi ridică receptorul telefonului în timp ce îşi arunca geanta de pe umăr. Formă numărul companiei Condon and Cumbna Assurance pe care i-l dăduse Tweed.
— Mi-e teamă că astăzi nu este aici, o informă Monica. Cine l-a căutat?
— O prietenă, spuse Laila şi întrerupse legătura.
Părăsi din nou apartamentul şi pătrunse mai adânc în centrul oraşului, trecând pe lângă cele două bucăţi de piatră verticale, care ar fi trebuit să-l simbolizeze pe preşedintele Kekkonen. La Agenţia de Turism Ageba obţinu lista tuturor vaselor care plecau din Helsinki spre Leningrad, Tallinn, Stockholm – şi după ce se gândi puţin – şi Turku.
Apoi intră într-un bar în apropiere de hotelul Marski şi se aşeză pentru a bea o ceaşcă de cafea neagră. Laila era îngrijorată. Instinctiv, simţea că trebuia să-l oprească pe Newman de la orice fel de acţiuni până când reuşea să vorbească cu Tweed. Problema era – ea ştia din întrebările pe care el le pusese – că agresivul englez îşi începuse deja investigaţiile despre modul în care murise soţia sa şi despre cei responsabili de această moarte.
8
Îmbrăcat cu un tricou, Newman mergea prin salonul apartamentului său ca un tigru în cuşcă. Camera semăna mai mult cu o sală de conferinţe decât cu un salon. În centru se afla o masă mare, dreptunghiulară, înconjurată de scaune. Proiectanţii de mobilier din Finlanda, ca şi tinerii arhitecţi, erau pasionaţi de dreptunghiuri.
Dulapurile din dormitor erau din lemn închis la culoare, fiind formate dintr-o serie de cutii dreptunghiulare. Acelaşi motiv se repeta şi în aşa-numitul salon. Pe masă se afla blocul său de notiţe, cu o cariocă aruncată deasupra.
Vremea se schimbase din nou. Se opri pentru o clipă spre a se uita peste acoperişul plat care era încă ud de ploaie. Norii parcă se evaporaseră. Cerul vast, albastru, era limpede, iar golful era liniştit ca un cearşaf bine întins. Ce ştia până acum? Se întoarse spre masă şi se uită fix la blocnotesul pe care zmângălise în unghiuri ciudate datele pe care le acumulase.
O navă care pleca la ora zece şi jumătate dimineaţa din Portul de Sud? Un american pe nume Adam Procane – care aparent nu exista, dar care trebuia „să fie oprit”. Oprit să facă ce? Numai Alexis ştiuse. Un castel ciudat, aflat undeva pe o înălţime – şi se presupunea că Alexis murise undeva în împrejurimile Helsinki-ului.
— Un castel... dar noi nu avem aşa ceva în Finlanda.
Aşa spusese Laila şi ea trebuia să ştie. Newman se holbă la schiţa castelului pe care o desenase pe blocnotes din memorie. Ca şi scurtele sale notiţe, şi castelul era încercuit.
Căuta ceva care să poată lega aceste date, ceva cu care să unească cercurile de pe foaia de hârtie, să facă nişte legături. Dar nu exista nimic. Îşi aprinse o ţigară. Într-un alt cerc scrisese cuvintele asasinarea unor ofiţeri GRU în Estonia? Foarte uşor ar fi putut să fie numai un zvon. Ştia de la ultima sa vizită în Finlanda că circulau o mulţime de zvonuri – de multe ori răspândite de membrii Ambasadelor americane şi ruse.
Poliţia de Protecţie. În interiorul unui alt cerc de pe foaia de hârtie. O noutate. De ce erau ei atât de interesaţi de Alexis? Newman îi suspecta că ei luaseră lucrurile ei din camera de hotel, pentru a şterge toate urmele vizitei făcute la Helsinki. Dacă era aşa, poliţiştii făcuseră o greşeală – nu puteau să prevadă că Newman va ajunge atât de curând la hotelul la care stătuse ea.
Finlandezii aveau o poziţie internaţională dificilă. La graniţa lor de est se afla gigantul sovietic. Ruşii le dădeau finlandezilor petrolul necesar, în schimbul unor mărfuri finlandeze. Teoretic, Kremlin-ul ar fi trebuit să-i aibă pe finlandezi la mână.
Dar finlandezii mergeau cu mare îndemânare pe firul care era întins între Est şi Vest. Ei îşi menţineau independenţa lor precară, refuzând să devină un satelit al sovieticilor – făcând comerţ cu Occidentul pentru a-l contrabalansa pe cel făcut cu ursul sovietic.
Newman se aşeză la masă şi se uită la alte două cercuri. Ratakatu. Sediul Departamentului Poliţiei de Protecţie se afla într-o clădire diferită de cea a Comandamentului central al poliţiei, situat la Pasila.
Acel lucru îl îngrijora. Laila recunoscuse că tatăl ei era şeful Poliţiei de Protecţie. În acel moment îi raporta oare conversaţia avută cu Newman?
Aici exista însă o contradicţie. Laila scrisese articolul despre presupusul accident fatal al lui Alexis în împrejurimile oraşului Helsinki. Cu siguranţă, Mauno Sarin, pe care Newman îl cunoştea de la vizita sa anterioară – nu va fi încântat de asta. Acest lucru contrazicea ideea că Laila era manevrată de tatăl ei.
Elicopterul. Era o informaţie proaspătă pe care Newman o obţinuse insistând în discuţia sa cu recepţionerul. Oare unde se dusese ea cu elicopterul? Va afla toate aceste detalii luni. Newman era convins că dacă ar fi putut afla ultimele mişcări ale lui Alexis s-ar apropia mai mult de adevăr.
Răbdare. Aceasta era de multe ori cheia succesului când un corespondent străin căuta să afle ceva.
— Asta este lista vaselor care pleacă din Helsinki şi orarul lor, spuse Laila şi îi dădu lui Newman peste masă o foaie de hârtie.
Ei luau cina la etajul superior al Casei Rotunde, ajungând acolo pe o scară în spirală. Aveau o masă situată la margine, putând să vadă bine mesele aflate sub ei. Newman luă foaia de hârtie şi aruncă o privire la orarul scris îngrijit.
— Nu îţi pierzi timpul, nu-i aşa? comentă el.
— În meseria mea trebuie să rezolvi lucrurile dintr-o dată. Ea se înroşi când îşi dădu seama ce spusese. Dar bineînţeles că ştii asta de mulţi ani.
— Felicitări.
— Îţi este ceva de folos? întrebă ea înainte de a continua să mănânce.
— Chiar şi o informaţie negativă poate fi utilă, răspunse el.
— Deci ce căutai nu se află acolo.
— Ascultă, Laila, ştii la fel de bine ca şi mine, până acum, că dacă poţi elimina unele direcţii, acest lucru îţi poate arăta direcţia în care merg lucrurile.
Newman mai turnă Chablis în paharele lor pentru a-şi ascunde agitaţia. Printre numeroasele vase nu exista decât unul singur care pleca la zece şi jumătate – Georg Ots care mergea la Tallinn, Estonia.
Părea să fie un vas turistic care ajungea la Tallinn la ora trei. Apoi pleca din Tallinn la ora şapte şi jumătate şi ajungea înapoi la Helsinki la zece şi jumătate. Ceea ce îl Intriga în mod special pe Newman, era faptul că Laila scrisese mai întâi numele companiei Oy Saimaa Lines Ltd.
— Ceea ce părea să fie finlandeză. În paranteză însă adăugase Estonia Shipping Company – ceea ce însemna probabil că Georg Ots era un vas sovietic.
— De unde ai obţinut aceste date? întrebă el.
— De la Agenţia de Turism Ageba. Au un birou în apropiere de hotelul Marski – numai câţiva metri mai jos, pe strada principală.
Ea întinse mâna după foaia de hârtie şi mai adăugă ceva în partea de jos. El se uită la ce scrisese. Ageba Travel Service, Pohjoisranta 4. Slavă Domnului că atât de mulţi finlandezi ştiau engleza.
— Mai ai nevoie de alte informaţii? întrebă ea.
— Nu cred.
El o privi pe deasupra mesei şi observă că ea se îmbrăcase cu grijă pentru cina cu el. Purta o rochie neagră, mulată, decorată cu mici dragoni de aur. Avea un guler mandarin, care îi scotea în evidenţă bărbia fermă, bine conturată.
— Eşti o fată foarte frumoasă, comentă el.
— Mulţumesc, Bob.
Ea părea timidă şi încântată.
— L-ai văzut de curând pe tatăl tău? Sau ai contacte cu el?
— De ce mă întrebi asta?
Ea puse cuţitul şi furculiţa pe masă, trăsăturile devenind dure. Strălucirea datorată plăcerii dispăruse, fiind înlocuită de o senzaţie de supărare şi indignare, datorită modului în care pusese el întrebarea.
— Presupuneam doar că te întâlneşti regulat cu tatăl tău.
— În calitatea sa de şef al Poliţiei de Protecţie?
Ea coborâse tonul vocii, aplecându-se deasupra mesei, spre el, vocea ei fiind rece ca gheaţa din paharele americanilor de la masa de alături. Newman realiză că era pe cale de a se produce un alt Buum! finlandez. Faţa ei reflecta perfect tonul pe care îl folosea.
— Numai în calitate de tată şi fiică, răspunse el.
— Nu cred! Tu ai impresia că i-am raportat tot ce am vorbit împreună? Crezi că de aceea te-am aşteptat la aeroport când ai coborât din avion? Ei bine, domnule Newman, am noutăţi pentru dumneata. Nu mă înţeleg prea bine cu tatăl meu. Am devenit reporter împotriva voinţei sale. Nu l-am văzut sau vorbit cu el de peste două luni. Şi nu mai îmi este foame. Numai cafeaua, te rog – şi apoi plec acasă.
Newman nu făcu nicio încercare de a-i schimba intenţiile. Şi el era destul de supărat, dar creierul trecu peste sentimente. Ea ori minţea, caz în care ratase o carieră de actriţă, ori era cu adevărat supărată.
Trebuia să fie sigur că cea de-a doua variantă era adevărată. Dacă era aşa, atunci va pleca. Îşi băură cafeaua în tăcere, el semnă nota de plată şi Laila se ridică şi îşi puse haina înainte ca el s-o fi putut ajuta.
La celelalte mese oaspeţii erau acum bine dispuşi, pălăvrăgind fericiţi şi bând mari cantităţi de alcool în timp ce Newman şi Laila plecau. El o conduse afară unde aşteptau mai multe taxiuri. Unele aveau însemnul finlandez Taksi, în timp ce altele pe cel mai simplu de Taxi.
Ea îi mulţumi politicos, dar formal, pentru cină, îi spuse noapte bună şi se urcă în maşină. Newman dădu din umeri şi traversă încet strada, întorcându-se în camera sa din clădirea centrală. Era singuratic de felul său, iar când era ocupat şi mai mult. Şi acum era implicat în cea mai amară afacere a vieţii sale. Mai bine singur.

Duminică, 1 septembrie – ziua pe care Tweed o petrecuse la Geneva, întâlnindu-se cu Alain Charvet, fostul poliţist care conducea o agenţie particulară de investigaţii – generalul Lisenko zbură de la Moscova spre Leningrad, pe care îl numea „baza sa avansată”.
Lui Lisenko îi plăcea să-şi semene conversaţia cu termeni militari şi considera Leningradul locul ideal de unde să conducă ceea ce numea el „Operaţiunea Procane”. Împreună cu el mergea adjunctul său, căpitanul Valentin Rebet, cunoscut în cercurile moscovite ca „Umbra lui Lisenko”.
Rebet era un bărbat înalt, de treizeci şi cinci de ani, cu păr negru, îngrijit, şi cu o memorie enciclopedică. De asemenea, era şi administrator, ajutându-şi furtunosul şef, care ura munca de birou. Lisenko îi adresă lui Rebet întrebarea imediat ce ajunseră în biroul său, care se afla la al doilea etaj al unei clădiri cenuşii de pe cheiul Arsenalului, pe malul Nevei, în apropiere de staţia Finlanda.
— Deci, Rebet, ce ştim?
Rebet îşi ridică ochelarii fără ramă, la baza nasului său lung şi deschise un dosar.
Lisenko era un om foarte activ, care nu se simţea niciodată mai fericit decât atunci când zbura sau mergea spre o nouă destinaţie pentru a-şi bombarda subordonaţii cu întrebări. Consuma mari cantităţi de vodcă şi lakka, lichiorul finlandez distilat din mure. Avea un apetit la fel de mare şi pentru femei. După cum spusese Rebet odată unui coleg „Dacă o vezi pe nevastă-sa înţelegi de ce”.
Valentin Rebet era intelectualul echipei, un om care putea să stea o jumătate de noapte pentru a studia dosarele şi rapoartele agenţilor. Dacă cineva putea aranja o serie de fapte separate într-o imagine coerentă, atunci Rebet era acela.
— În primul rând, este seria de asasinate misterioase ale unor ofiţeri GRU în Tallinn, începu el, crime care, aparent, sunt fără motiv.
— Este clar că sunt datorate aşa-numitei mişcări de rezistenţă estoniene.
Lisenko sări în picioare şi se duse şchiopătând spre fereastră. Rebet îşi ridică privirile, îşi îngustă ochii, apoi continuă.
— Nu există nicio dovadă care să susţină o asemenea concluzie. Aceste asasinate macabre au ceva foarte ciudat. Patru oameni strangulaţi şi toţi ofiţeri GRU. De ce GRU? apoi mai este eminentul colonel Andrei Karlov, care se află la Tallinn cu o dublă misiune.
— Eminent? Lisenko răcni cuvântul. Este un lingău care se târăşte pe burtă în faţa superiorilor, sperând să fie avansat.
— Karlov este unul dintre cei mai importanţi analişti militari ai Armatei Roşii, insistă Rebet. Aţi văzut ultimul său raport care tocmai a sosit – exprimând din nou îndoieli cu privire la adevărata valoare a informaţiilor transmise de Procane?
— Încearcă să se protejeze – fiindcă el a fost canalul de la Londra prin care au trecut informaţiile. Moscova este convinsă că Procane este, potenţial, cea mai mare captură pe care putem pune mâna, de la cel de-al doilea război mondial încoace.
— Cred că a fost o greşeală ca el să fie însărcinat cu rezolvarea asasinatelor. Ar trebui să se concentreze pentru a-l ajuta pe Procane să treacă la noi. Un al doilea raport a sosit deja de la ataşatul militar de la ambasada din Paris – în care se spune că Procane este pe drum.
— Deci, care este următoarea noastră mişcare, tovarăşe?
— Ar trebui să informăm toate ambasadele din Occident – şi în mod special contactele noastre neoficiale – pentru a raporta imediat sosirea unui spion, militar sau diplomat american important. Procane va trebui să găsească un motiv convingător pentru a traversa Atlanticul – prima etapă pentru a ajunge la noi. Având în vedere destinaţia sa, iniţial am putea prevedea ruta pe care va traversa Europa.
— Voi da imediat alarma, aprobă Lisenko.
Aprinse una din ţigările sale de foi, ceea ce însemna că îi plăcea ideea.
Acţiune! Acesta era punctul forte al lui Lisenko.
— În acelaşi timp, mai există un al treilea factor, pe care l-am menţionat înainte. Asasinarea ziaristei franceze, Alexis Bouvet, de către dementul acela sadic, Poluchkin. Plus cea de-a doua nebunie de a trimite filmul cu crima la Londra şi fotografia, împreună cu un raport, unui ziar din Helsinki.
— Lasă problemele politice pe seama celor care se pricep. Mai ai de făcut vreo observaţie? Dacă nu, trebuie să dăm alarma generală pentru sosirea americanului. O idee excelentă, tovarăşe.
Lisenko îşi dădea foarte bine seama că Rebet era de nepreţuit pentru el datorită ideilor sale. Era singurul subordonat pe care Lisenko îl lăuda ocazional. Nu prea des – nu avea niciun sens să-i dea cuiva impresia că este indispensabil.
— Sunt îngrijorat de întreaga serie de evenimente din Estonia, repetă Rebet, fiindcă nu pot încă să fac o legătură între aceste incidente.
— Trebuie să existe o legătură între ele? întrebă Lisenko brusc.
— Eu nu cred în coincidenţe, îi spuse Rebet.
Era duminică. Sâmbătă după-amiază, Tweed zburase înapoi la Londra de la Bruxelles, după întâlnirea sa cu Julius Ravenstein, omul cunoscut ca „White Star” de către industria de diamante din Anvers.
Luni, 3 septembrie, el ajunse târziu în Park Crescent şi în momentul în care intră în clădire simţi că se întâmplase ceva. Monica îl aştepta nerăbdătoare în spatele biroului ei şi îl urmări în timp ce îşi scotea pardesiul. Valul de căldură, care durase două luni, se terminase şi era mult mai răcoare şi burniţa uşor.
— Au fost telefoane urgente pentru tine, raportă ea. De la Paris, Frankfurt şi Geneva.
— Oala începe să fiarbă.
— Ce oală? Ce se întâmplă?
— Nu-ţi pot spune. Îmi pare rău. De-acum înainte, regret că trebuie s-o spun, vei lucra complet în întuneric.
— Minunat. Va fi o nouă experienţă, spuse ea sarcastică.
— Astea sunt ordinele, o potoli el. Trebuie să lucrez pe cont propriu. O să vezi de ce.
— Abia aştept!
Ea se prefăcu ocupată, examinând un dosar. Tweed înjură în gând. De-a lungul timpului îi spusese toate detaliile, indiferent cât de mare ar fi fost riscul. Începu să urască şi mai mult afacerea Procane. Monica vorbi repede, fără să se uite la şeful ei.
— Datele tuturor celor care au sunat sunt pe masă. Niciunul n-a vrut să vorbească cu mine. Din Frankfurt a sunat o femeie, ceilalţi doi erau bărbaţi. Spuneau să-i suni de urgenţă.
— Mă ocup acum de asta.
— Să ies din birou?
El se uită la ea pe deasupra ochelarilor, apoi scutură din cap. Ea explodă din nou.
— Te urăsc când te uiţi aşa la mine!
Sună mai întâi la Frankfurt. După ce formă numărul urmă mai întâi o scurtă pauză, apoi răspunse vocea ritmată a Lisei Brandt. El bănui că ea aşteptase lângă telefon ca s-o sune.
— Înregistrez această conversaţie, o avertiză el şi apăsă butonul care pornea magnetofonul ascuns în cel de-al treilea sertar din dreapta.
A fost o conversaţie semănând mai curând cu un monolog. Lisa vorbea şi el asculta. Din când în când punea câte o scurtă întrebare. Raportul ei a fost scurt, ca al unei afaceri – foarte diferit de pălăvrăgeala din timpul prânzului de la Intercontinental. El îi mulţumi şi puse receptorul la loc.
— Cine va dactilografia înregistrarea? întrebă Monica şi mai încet.
— Eu, răspunse Tweed sec.
Repetă acelaşi procedeu şi cu Andre Moutet la Paris şi apoi cu Alain Charvet la Geneva. Amândoi aşteptau telefonul său. Când termină cu aceste convorbiri, scoase vechiul său Remington portabil dintr-un dulap, băgă o foaie de hârtie în maşină şi folosi căştile magnetofonului pentru a bate un raport al tuturor conversaţiilor. Într-un singur exemplar. Rupse cele trei foi de hârtie pe care le folosise ca dublură, observând că în mod deliberat Monica nu se uita la el.
Apoi băgă fiecare raport într-un dosar, care se închidea şi le aranjă în ordine pe biroul său. Treaba odată terminată, îşi scoase ochelarii şi începu să-i cureţe. Înţelegând semnalul, Monica închise dosarul care se afla în faţa ei şi aşteptă. El îşi drese vocea înainte să vorbească.
— Îţi ascund aceste lucruri fiindcă este cea mai delicată problemă de care m-am ocupat de când sunt aici. Dacă ar fi să ratez nu vreau să fii şi tu implicată.
— Să ratezi?
Indignarea şi dezamăgirea Monicăi se evaporaseră. Erau înlocuite de teamă, sinceră îngrijorare. Se uită atentă la şeful ei.
— Pot greşi, foarte uşor, îi spuse Tweed. Dacă toată această afacere îmi va exploda în faţă, nu vreau să te afecteze. Howard nu ţine prea mult la tine, dar este cinstit.
— Dar mă aşteptam – speram – că ar putea duce la avansare...
— Merg pe o sârmă deasupra unui abis. Nu uita acest lucru...
Teama ei crescu, Howard alese acest moment pentru a intra în birou şi spuse exact ce nu trebuia să spună. Faţa sa netedă era roşie, agitată, şi era extrem de înfumurat.
— Trebuie să vorbesc cu tine între patru ochi. Se uită la Monica. Am spus între patru ochi.
— Dacă o rogi frumos, poate va răspunde. Nu uita, te rog, că este membră deplină a echipei noastre, spuse Tweed, înţepându-l.
Poate că am fost cam dur. Mai mult de atât, Howard nu putea să se scuze. S-a întâmplat ceva serios – foarte serios. Trebuie ca Tweed să-mi dea un sfat personal. Mulţumesc, Monica.
... Un sfat personal. În gândul său Tweed se crispă auzind acest limbaj, atât de caracteristic pentru Howard. Părea că voia să-şi consulte afurisitul de doctor. Stătu liniştit în timp ce Howard înşira cuvintele.
— Tocmai am vorbit la telefon cu ultima persoană pe care aş fi vrut să o aud. Probabil că s-a sculat la miezul nopţii ca să mă sune. Uneori mă gândesc că nu se culcă niciodată. Dumnezeule, cineva a pus lupul din poveste paznic la oi. Dacă e să te iei după el, al treilea război mondial este iminent.
— Despre cine vorbeşti? interveni Tweed.
— Cord Dillon! în persoană. Soseşte astăzi cu avionul, îl vei aştepta, bineînţeles, la Heathrow. Îţi voi spune ora la care ajunge avionul.
— Nu, răspunse Tweed.
— Poftim?
— Nu. Nu îl voi aştepta la aeroport.
— Cineva trebuie s-o facă. Howard păru mâhnit. Se aşeză în confortabilul fotoliu de piele al lui Tweed şi îşi trecu mâinile prin păr. De ce nu vrei să-l aştepţi tu?
— E o tactică greşită.
După părerea lui Tweed, pe Cord Dillon, directorul adjunct al CIA, Howard îl detesta – fiindcă nu voia să discute cu americanul furios. Îşi aminti de ultimul dezacord al lui Howard cu Dillon, în prezenţa sa.
— Voi, englezoilor, mai bine v-aţi mişca fundurile şi aţi face nişte valuri. De ce nu puteţi să vă faceţi singuri treaba voastră afurisită? Asta e, cred că aşa e scris să fie. De ce naiba nu reuşiţi să faceţi valuri?
— Fiindcă, din întâmplare, nu suntem King Canutes, răspunsese Howard agresiv.
— Credeam că tipul ăla încerca să-i oprească să intre, replicase Dillon.
Acesta era americanul care traversa Atlanticul pentru a-i ferici cu neplăcuta lui prezenţă. Howard îl întrebă pe Tweed dacă nu voia totuşi să-l aştepte pe american, şi din nou Tweed refuză. Ceva în felul de a fi al lui Tweed îl făcu pe Howard să bănuiască că Tweed era mulţumit de felul cum decurgeau lucrurile.
— De ce ne face această onoare? îl întrebă el pe Howard.
— Fiindcă a primit rapoarte de la Paris, că un american pe nume Adam Procane este pe cale să treacă la ruşi. Ştii cum este. Abia dacă am apucat să scot un cuvânt. Se ridică şi trase de marginile hainei, întinzând-o. Presupun, deci, că va trebui să mă duc eu să mă întâlnesc cu el.
— Depinde de tine.
— Tu te ocupi de cazul Procane, se plânse Howard susceptibil.
— De aceea nici nu am de gând să întind covorul roşu în faţa lui Dillon.
— Vrei să-mi spui şi mie despre ce este vorba? Am înţeles că deja s-au încins firele telefoanelor de la mesajele de pe continent.
— Ar fi bine să citeşti rapoartele astea.
Tweed dădu cele trei dosare şefului său şi se rezemă pe spate în timp ce Howard le citea s tând în picioare. Supărarea şi iritarea de pe chipul său se adânciră în timp ce citea cele trei foi de hârtie şi apoi le aruncă înapoi pe birou.
— Dumnezeule, Tweed! Paris, Frankfurt şi Geneva raportează toate acelaşi mesaj, că Procane va trece prin Europa în drum spre Rusia. Căzu înapoi în fotoliu şi îşi frânse mâinile într-un gest disperat. Realizezi implicaţiile acestui lucru? Reagan care candidează pentru al doilea mandat în noiembrie; îţi dai seama ce efect poate avea un scandal de spionaj? Ar putea să piardă alegerile. S-ar părea că americanii au un personaj chiar mai putred decât Philbi. Realizezi ce consecinţe poate avea? repetă el.
— Perfect, tocmai m-am întors dintr-o vizită făcută în aceste oraşe, inclusiv Bruxelles. Am contactat principalii mei informatori pentru a verifica zvonurile referitoare la Procane. Rezultatele – admit, mult mai repede decât m-am aşteptat – se află în acele rapoarte.
— Şi cine sunt A, B şi C?
— Informatorii mei. Trebuie protejaţi la maxim. Dacă ruşii află de asta – şi ei vor afla – ar putea încerca să-i răpească pentru a scoate informaţii de la ei. D încă nu a raportat. Informatorul acela se află la Bruxelles.
— Şi care este rolul acestei acţiuni?
Tweed apăsă pe butonul interfonului.
— Monica, acum te poţi întoarce, totul este în regulă.
Aşteptă până când Monica se întoarse şi se aşeză la masa ei. Howard se încruntă, dar nu spuse nimic. Cum Tweed se aştepta să fie plecat din ţară, el decise că ea trebuia să aibă o idee despre ce se petrecea. Howard era un martor al faptului că ea ştia numai unele aspecte ale cazului.
— Rolul acestei acţiuni, explică Tweed, este speranţa – şi nu este decât una foarte slabă – că vom reuşi să-l oprim pe Procane înainte să decoleze spre Moscova. Dacă reuşim, imaginaţi-vă ce credit vom avea în relaţiile cu Washington-ul. Ei cred că noi nu facem decât să stricăm totul. Este momentul să creştem în ochii lor.
— Dar n-avem nici cea mai vagă idee cine naiba este Procane, obiectă Howard. Sau avem?
— Nu ştim absolut nimic. V-am spus că speranţele sunt foarte slabe. Nu putem decât să ne încercăm şansele.
— Şi pot să îndrăznesc să întreb cum vom face acest lucru?
— Prima mişcare tocmai v-am explicat-o. Următorul pas este declanşarea unei alarme generale în întreaga noastră reţea de pe continent, pentru a supraveghea toate rutele pe care Procane poate ajunge în Rusia. Una din posibilităţi este bineînţeles Anvers – am aflat că un cargou sovietic, Taganrog, tocmai a acostat pentru nişte aşa-zise reparaţii. Acesta este modul prin care au trecut Burgess şi Maclean.
— Cam prea evidentă posibilitatea, după cum spuneai.
— Şi-ar putea imagina că tocmai de aceea nu ne vom gândi la ea.
— Şi cum vom împiedica orice american să se apropie de docurile din Anvers?
— Cei de la contraspionajul belgian îl vor aresta pentru o vină oarecare. Nereguli în acte, orice. Dacă apare într-adevăr o urgenţă, trădătorul poate fi răpit şi adus aici pentru interogatoriu.
— E al naibii de dur.
— Crezi că Dillon ar obiecta?
— Nu, nu cred. Presupun că n-ar face-o. În trecut el a navigat foarte strâns împotriva vântului. Doar nu propui să-i arătăm...
Howard arătă spre dosarele de pe biroul lui Tweed, ca şi cum ar fi fost din dinamită. Tweed le puse deoparte, într-un sertar, pe care îl încuie înainte de a răspunde.
— Şi totuşi este foarte probabil că va trebui să-i arăt aceste dosare. Americanii apreciază foarte mult cooperarea.
— O să-l apuce dracii!
— O să supravieţuiesc eu într-un fel. Ce mi se pare mai greu de suportat este jokerul pe care l-ai băgat tu în pachet.
— Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Howard.
— Bob Newman. I-ai arătat filmul acela şi acum se află în Finlanda. Ştii că dacă Newman s-a apucat de treabă e greu de controlat! Şi i-ai menţionat numele lui Procane. Trebuie să spun că a fost o greşeală gravă, care ar putea strica totul. Ca să nu spun de pericolul în care se află Newman.
— Cred că ar fi mai bine să-mi verific biroul înainte de a pleca la aeroport pentru a-l aştepta pe Dillon, spuse Howard ridicându-se.
— Când ajunge?
— La şase şi zece, în această seară. Vine cu zborul BA 192, un Concorde. O să-l aduc direct aici şi o să ţi-l pasez.
— Mulţumesc, dar nu e pe gustul meu.
Erau momente când Tweed dovedea un accentuat simţ al umorului, care nu înceta să-i surprindă chiar şi pe cei mai apropiaţi prieteni. Lui Howard nu prea-i plăcu replica.

— Pot să te ajut? întrebă Monica când rămaseră singuri.
— Da, şi o să am nevoie de tine toată ziua. Alertez toată reţeaua că o înaltă oficialitate americană – CIA, NSA sau din Pentagon va încerca să treacă în Uniunea Sovietică. Mă gândesc în special la toate porturile unde se află ancorate vase din orice ţară a blocului comunist – şi toate aeroporturile.
— Ce se va întâmpla cu trenurile?
— Nu cred că le va folosi. Va dori să treacă rapid, dincolo de Cortina de Fier.
— Ne concentrăm în special asupra vreunei zone?
— Da, Scandinavia.

Va urma