Legiunea blestematilor (17)

Sven Hassel

— Iubito!
— Iubitule! Sven, cât sunt de fericită că te‑am regăsit. Mi‑ai lipsit atât de mult...
— Şi tu mi‑ai lipsit, Barbara.Dă‑mi valiza.Am o maşină acolo.Ţi‑e foame?
— Dacă mi‑e foame? O să vezi...
După ce am mâncat am condus‑o la hotel unde a făcut o baie şi s‑a odihnit o jumătate de oră. Lucru ciudat, n‑am profitat deloc de faptul că eram singuri ca să ne aruncam unul în braţele celuilalt. Ne simţeam atât de bine aşa, siguri de dragostea noastră şi aveam atâtea să ne spunem. Restul putea să aştepte. Am luat masa la Postdam înainte de a merge să ne plimbăm, ţinându‑ne de mână, pe pa­jiştile parcului Sans‑Souci.
Un alt raid masiv se învârtea şi uruia deasupra Berli­nului. Barbara s‑a strâns speriată lângâ mine în vreme ce ne uitam la flăcările şi fumul care se înălţau de la Neu­köln. Val după val, bombardierele survolau oraşul şi se uşurau de încărcătura lor.
Deodată, un lung suspin ascuţit...Cu o mişcare ful­gerătoare, am aruncat‑o pe Barbara cu faţa la pământ şi m‑am trântit alături de ea. Altă bombă cădea urlând. Cu­prinsă de panică, Barbara se ridică dintr‑o săritură şi fugi pe stradă ţipând. M‑am ridicat în picioare şi m‑am năpustit pe urmele ei.
— Barbara! La pământ, Barbara! Barbara...
Alte şuierături m‑au făcut să mă arunc într‑un şanţ. Am încasat o ploaie de bulgări de pământ şi m‑am ridicat cu greu, după câteva secunde. Barbara, dispăruse.
Am găsit‑o la două sute de metri depărtare, zăcând într‑o baltă de sânge.
Nu mai vedeam nimic, nu mai simţeam nimic. N‑am auzit sirenele urlând încetarea alarmei. O maşină se opri. Un bărbat în uniformă mă luă de acolo. Au acoperit trupul Barbarei cu o pătură...
M‑au dezbrăcat. Un medic vorbi de „şoc". O mână îmi luă pulsul, o mână care‑mi ţinea încheietura cu aceeaşi blândeţe, cu aceeaşi îndemânare ca Barbara... Barbara, pe care mi‑o omorâseră.

COMANDANT DE COMPANIE

M‑am întors la regiment cu gradul de Oberleutnant şi funcţia de comandant de compa nie. Von Barring fusese înaintat Oberstleutnant şi luase comanda batalionului. Din vechea gardă nu mai rămăsesem decât von Barring, Hinka, Bătrânul şi eu. Bătrânul era acum Oberfeldwebel.
Într‑o dimineaţă cenuşie şi rece, o dimineaţă tristă şi ploioasă, Bătrânul şi cu mine ne întorceam din linia întâi. Ne apropiasem de sat mergând pe una din liniile de cale ferată. Aproape ajunsesem la gara de triaj, unde se afla un uriaş depozit de muniţii, când am auzit în aer şuieratul binecunoscut. Bătrânui îmi dădu un brânci care mă ex­pedie în tranşee cu capul înainte şi dintr‑un salt fu ală­turi de mine.
Timp de o jumătate de ceas s‑a desfăşurat unul dintre acele prăpăduri cu care eram obişnuiţi. Exploziile se înlănţuiau într‑un ritm infernal, într‑un uruit gigantic de tunete şi în concertul de neînchipuit de urlete, şuieră­turi şi bubuituri titanice. Flăcări uriaşe de o albeaţă orbitoare plesneau în aer ca şfichiul unui bici. Lăzile cu obuze, aruncate în aer, explodau risipindu‑şi încărcă­tura în toate direcţiile. Două vagoane de tren au fost aruncate în aer şi au căzut la o distanţă de 150 de metri, pe arătură. Şasiul unui vagon greu de marfă a străpuns acoperişul unui depou şi a căzut nu departe de noi. Două coşuri înalte de uzină se prăbuşiră. Unul din ele păru că se rupe deodată din mai multe locuri. Celălalt se aplecă încet şi dispăru într‑un nor uriaş de fum. Din toate casele presărate pe o mare rază în jurul gării, n‑a mai rămas piatră pe piatră.
Tăcerea care urmă acestui apocalips avea ceva ma­cabru şi ireal. Am pufnit, m‑am scuturat, am ieşit din şanţ şi am privit în jur.
— Mergem, Bătrâne? Am mai scăpat o dată, nu‑i aşa?
Nici un răspuns.
Ambele picioare zdrobite, şoldul stâng făcut, terci, umă­rul la fel.
M‑am aşezat pe jos, i‑am pus capul pe genunchii mei şi i‑am şters fruntea cu eşarfa. Apoi am şoptit:
— Bătrâne! Bătrâne! Crezi că rezişti până la postul de prim‑ajutor dacă te duc în spate?
Deschise ochii.
— Bătrânul e terminat, Sven. Să stăm aici şi dă‑mi mâna. N‑o să dureze mult. Aprinde‑mi o ţigară, dacă ai vreuna...
Am aprins o ţigară şi i‑am strecurat‑o între buze. Fie­care cuvânt rostit îl făcea să sufere.
— Când se va sfârşi să scrii soţiei şi copiilor, auzi, Sven? Ştii placa: un glonţ în tâmplă şi nu s‑a chinuit... Nu‑i prea rău, de altfel... Doar că mă doare spatele când vorbesc... Să păstrezi pipa şi cuţitul... Restul să trimiţi acasă la mine cu cele două scrisori care sunt în portofel...
Rămăsese tăcut un timp cu ochii închişi şi trupul cu­prins de convulsii îndelungi. I‑am dus bidonul la buze.
— O gură de şnaps, Bătrâne. Încearcă să bei o înghi­ţitură.
A reuşit să bea puţin şi a deschis ochii, murmurând cu caznă:
— Cel mai rău e că te las singur... Sper să te poţi în­toarce... În ţara aceea mică unde te simţi acasă... Mi‑ai povestit despre ea... atâtea lucruri frumoase...
După ce totul s‑a sfârşit l‑am dus pe umeri, împiedi­cându‑mă şi alunecând în noroi, strângând din dinţi şi plângând ca un copil, în vreme ce sudoarea îmi şiroia pe spate şi din gâtlej îmi izbucnea suspinul răsuflării şuie­rătoare.
Ruşii m‑au privit uimiţi când l‑am întins pe un pat pe camaradul mort. M‑am întors şi m‑am apropiat de von Barring.
— Acum şi el! mârâi. Nu mai suport...
Mă apucă de umeri şi ţipă:
— Îmi pierd minţile, Sven! De fiecare dată când dau ordinul de atac am senzaţia că sunt un măcelar.
Plângând în hohote, se aruncă pe scaun şchiop şi‑şi lăsă capul pe mâinile întinse de‑a curmezişul mesei:
— Dumnezeule din ceruri, să se sfârşească odată! Să se sfârşească cât mai repede...
Apoi umplu cu vodcă două pahare. Două pahare de apă. Până la buză. Luă unul, mi‑l întinse pe celălalt şi le‑am băut dintr‑o suflare. Le umplu a doua oară, dar i‑am oprit mâna la jumătatea drumului spre buze.
— Eric, i‑am spus, să lăsăm asta până‑i înmormântăm pe Bătrânul. Noi trebuie s‑o facem, pentru că era cama­radul nostru. După aceea o să bem tot ce ne cade‑n mâini. Dar numai după aceea...
Am smuls svastica de pe drapelul în care l‑am înfă­şurat.

Strângând cureluşa şi aşezându‑mi mai bine casca, îmi plimb privirea peste compania pe care acum o comand. Aici, chiar în faţa mea stătea odinioară sergentul‑major Edel. Mort de febră tifoidă, pe front, în 1943.
În dreapta plutonului 2 stătea Bătrânul, strivit alaltă­ieri, în timp ce bombardau o garnitură cu muniţii.
În spatele lui, Stabsgefreiter‑ul Joseph Porta, plecat pentru veşnica odihnă cu pânte - cele deschis de o baionetă rusească.
Aproape de el, Tom Degeţelul, dispărut.
Şi Pluto, decapitat de o bombă în pădurea Roghilev.
Hugo Stege, subofiţer, ars şi spintecat în tancul său.
Asmus Braun, cel mereu vesel; ambele picioare şi un braţ smulse de explozia unui obuz, în februarie 1942.
Bernhard Fleischmann, dispărut în zona Moscovei după ce evadase dintr‑un lagăr de prizonieri de război.
Hans Breuer, locotenent de poliţie degradat pentru că refuzase să se înroleze în SS, apoi executat pentru că‑şi zdrobise intenţionat piciorul sub şenila unui tanc.
Aproape de plutonul 5, locotenentul Huber, optspre­zece ani, un adevărat camarad pentru oamenii lui. Amândouă picioarele smulse în aprilie 1943, mort în barajul de sârmă ghimpată, după o lungă agonie, che­mând‑o pe sora lui, Hilda.
Tunarul Kurt Breiting, şaisprezece ani, mort în chi­nurile iadului după ce un obuz cu fosfor i‑a explodat în mâini, în trenul blindat, în iunie 1943.
Micuţul Willy Pallas, veşnic surâzător, ucis tot atunci.
Ernst Valkas, tunar, ai cărui creieri împrăştiaţi mi‑au împroşcat faţa.
Oberleutnant von Sandra, spintecat de un obuz.
Locotenent Bruno‑Haller, treizeci şi cinci de ani, care a sărit dintr‑un tanc în flăcări cu fratele său — subofiţerul Paul Haller — în braţe. Morţi amândoi în chinuri groaz­nice. Arsuri cu fosfor. Îngropaţi la Berdişcev, ţinându‑se de mână. Trecuseră împreună prin lagărele de concen­trare şi prin batalioanele disciplinare ale lui Adolf Hitler; se odihnesc împreună în pământul îngheţat al stepei ruseşti.
Doamne, dacă exişti, fă ca nenumărata armată a celor morţi să defileze veşnic sub ochii mareşalilor răspun­zători. Fă ca tropăitul sinistru de bocanci al soldaţilor ucişi să nu le lase nici o clipă de linişte. Obligă‑i să su­porte sutele de mii de priviri acuzatoare. Fă ca mamele, surorile, femeile să treacă pe dinaintea lor aruncându‑le în faţă toate crimele pe care le‑au comis ei şi ofiţerii lor de stat‑major, care au organizat aceste masacre îngrozitoare pentru a fi pe placul unui mic‑burghez lipsit de talent, un zugrav pe trei sferturi nebun... '
Îmi dau seama, cu o tresărire că sergentul‑major a venit să‑mi dea raportul. Îl salut şi iau comanda:
— Compania a 5‑a! Companie... pe umăr... arm'!
Mişcările oamenilor insuficient antrenaţi sunt de o neîndemânare de necrezut. Majoritatea n‑au făcut decât trei săptămâni de „instruire rapidă".
— Companie... La dreapta‑mprejur! Înainte, marş!
Cufundându‑se în noroi până la glezne, două sute de bucăţi de carne de tun pleacă la drum, spre poziţiile care le‑au fost repartizate.


Oberstleutnant von Barring şi cu mine pe punctul să ne îmbătăm criţă la lumina tremurătoare a unei lu­mânări, în adăpostul companiei.
În faţa noastră tronează o grămadă de sticle de coniac şi de vodcă, unele goale, altele încă pe jumătate pline.
Nervii lui von Barring sunt atât de încordaţi încât nu mai poate suporta să fie lucid. Când nu e beat îl cuprinde o asemenea turbare încât trebuie să‑l legăm pentru a‑l îm­piedica să se rănească sau să rănească pe altcineva. Sin­gurul mijloc să‑l ţinem cât de cât în frâu este să bem împreună cu el. Hinka şi cu mine facem cu schimbul, căci altfel n‑am putea rezista cot la cot cu el. Ţinut veşnic într‑o stare de comă alcoolică, pare aproape normal şi gândeşte coerent:
— Sven, ticăloşia asta a depăşit orice limite...
Umple cu vodcă o halbă şi o goleşte de parcă ar fi plină cu bere.
— Când mă gândesc ce ne‑au băgat în cap ticăloşii de Hitler şi Goebbels, mi se pare de necrezut. Oare visăm, sau chiar e posibil ca o naţiune întreagă să înghită şi să mistuie atâtea minciuni şi contradicţii? Ce naiba s‑a pe­trecut cu noi, germanii? Ştim cu toţii că ne îndreptăm spre iad, şi am ştiut‑o dintotdeauna! Oare dorim cu toţii să ne sinucidem? Oare suntem într‑adevăr atât de stupizi pe cât părem? Atât de orbi şi de însetaţi de putere? Atât de proşti? Cred că suntem cu toţii nebuni... Eu unul ştiu că sunt, şi nu de ieri, de azi...

VON BARRING

— Îţi aminteşti când Adolf zbiera la radio: „Vreau să cuceresc Stalingradul nu pentru că îmi place numele lui, ci pentru că trebuie să smulgem inamicului acest impor­tant centru nervos al traficului fluvial sovietic, şi voi lua Stalingradul când voi considera că a venit momentul!" Şi câteva săptămâni mai târziu, după capturarea Armatei a 6‑a, alte zbierate ale micului ticălos, în aclamaţiile is­terice ale tâmpiţilor de membri de partid: „Când mi‑am dat seama că nu are rost să luăm Stalingradul, care n‑are nici o însemnătate pentru victoria finală a armatelor noastre, am dat ordin de retragere temporară!" Oamenii au răspuns la discurs cu ovaţii. Dar 180.000 de oameni n‑au putut fi retraşi de la Stalingrad. Nici măcar tempo­rar. O sută optzeci de mii de oameni nimiciţi în bătălia pentru Stalingrad, oraşul „fără însemnătate"...
— Aşa‑i, am răspuns. Noi vedem foarte limpede în­şelătoria. Dar ce poate face un regiment disciplinar împo­triva a şaizeci sau şaptezeci de milioane de papagali fle­cari care nu văd nimic pentru că nu vor să vadă nimic? Mai bine moartea decât pierderea războiului, asta spun ei azi, când războiul e deja pierdut... Dar ceea ce gândesc este: „Mai bine să moară alţii decât să pierim noi". La Berlin am auzit o femeie spunând că de‑ar fi să rămână un singur regiment pe front, Germania tot ar câştiga dacă ar fi regimentul SS — Leibstandarte!
— Femeile sunt încă şi mai rele, mârâi von Barring. Să ne apere Domnul de femeile fanatice. Să se ducă dracului totul. Hitler a pierdut războiul, ăsta‑i un fapt. Dar dacă vom vedea, tu şi cu mine, ziua glorioasă a prăbuşirii, asta‑i cu totul altceva. In curând va fi rândul nostru să intrăm la apă. E caraghios să trăieşti cu speranţa de a vedea totul prăbuşmdu‑se cât mai curând! Să bem, Sven, asta ne‑a mai rămas...
— Să bem pentru următoarea întâlnire cu o fată fru­moasă. Chiar fanatică! Totul e să ştie meserie...
— Aşa‑i. Odată culcate pe spate, toate‑s la fel. Dacă măcar ar putea să discute despre ceva. Dar n‑au ştiut niciodată altceva decât să se lase pe spate şi să spună „amin" la orice le propui. Ai întâlnit vreodată o femeie care să aibă păreri personale?
Ne‑a întrerupt soneria telefonului de campanie. Eram anunţat că urma să fiu trimis la Lvow pentru a prelua patruzeci de preţioase care de asalt; ultimele, poate, pe care armata le putuse aduna?
A trebuit totuşi să amân călătoria, căci ruşii au ales momentul acela pentru a trece la ofensivă şi ne‑au hărţuit fără întrerupere întreaga săptămână ce a urmat.
Într‑o zi, von Barring intră în adăpostul meu făcân­du‑şi rondul de control. Rămase o clipă nemişcat, pri­vind în jur cu un aer posac.
Apoi spuse:
— M‑am săturat până peste cap!
Şi ieşi ca un nebun.
M‑am grăbit pe urmele lui. Luase rachete de toate culorile şi le trăgea una după alta, astfel că artileriştii noştri erau pesemne teribil de încurcaţi. A trebuit să‑l înşfăcăm, să‑l legăm, să‑l ducem în adăpost. Striga fără întrerupere, cu o voce spartă, tremurătoare, privind drept în faţă cu ochii holbaţi de spaimă, o spaimă pe care doar el o simţea, dar căreia îi puteam ghici profunzimea.
— La ordinele dumneavoastră, Maiestate! Maiestate Hitler, ha, ha, ha!Oberstleutnant von Barring din Regi­mentul Morţii, de serviciu în iad! Asasinul von Barring s‑a pre - zentat la raport, Maiestate! Maiestate Hitler, ha, ha, ha!...
Mi‑am înfundat degetele în urechi să nu‑l mai aud râzând. Dar când am văzut că era gata să provoace o pa­nică generală printre cei din adăpost care se uitau la el fascinaţi, mi‑am adunat tot curajul şi l‑am lovit.
De acum înainte nu mai rămăsesem decât doi. Hinka cu mine. Von Barring, atât de tânăr şi de bun, care odi­nioară ne sprijinise împotriva porcului de Meier, cedase încor dării şi presiunii permanente.
Câtva timp după aceea, în timpul unei scurte călătorii în misiune de serviciu, Hinka şi cu mine ne‑am oprit la ca să trecem pe la spitalul de boli nervoase al armatei, unde fusese transferat von Barring.
Legat de pat, zâmbea prosteşte şi nu ne‑a recunoscut. Saliva îi curgea pe bărbie şi chiar pentru noi, prietenii săi, spectacolul era dezgustător.
Vizita aceasta ne‑a zguduit atât de tare încât atunci când am ajuns în tren am rămas mult mult timp fără să rostim un cuvânt. În cele din urmă Hinka râse nervos — nu: râse disperat — şi declară:
— Nu suntem atât de duri pe cât vrem să fim, nu‑i aşa, Sven?
Am oftat.
— Nu... a fost îngrozitor.
— Dacă unuia dintre noi i s‑ar întâmpla aşa ceva, promitem să facem unul pentru altul ceea ce trebuie?
Am pecetluit înţelegerea cu o strângere de mână energică.

SFARSIT