Conspiratia (1)

Dan Brown

Nota autorului
Delta Force, National Reconnaissance Office şi Space Frontier Foundation sunt organizaţii reale. Toate tehnologiile descrise în acest roman există cu adevărat.

„Dacă această descoperire se confirmă, ea va oferi una dintre cele mai uluitoare perspective dezvăluite vreodată de ştiinţă despre universul nostru. Implicaţiile acestei descoperiri sunt aproape imposibil de stabilit în acest moment. Chiar dacă promite să ofere răspunsuri la unele dintre cele mai vechi întrebări ale omenirii, ea are darul de a ridica şi alte întrebări, la fel de esenţiale.”
Preşedintele Bill Clinton, în timpul unei conferinţe de presă după anunţul unei descoperiri botezate ALH84001, la data de 7 august 1997

Prolog

În locul acesta uitat de Dumnezeu, moartea putea lua nenumărate forme. Geologul Charles Brophy se confruntase cu splendoarea sălbatică a acestei zone vreme de ani întregi, totuşi nimic nu-l putea pregăti pentru o soartă atât de necruţătoare şi de neobişnuită ca aceea care îl aştepta.
Cei patru câini husky trăgeau prin tundră sania în care se găsea echipamentul lui de cercetare, când, deodată, încetiniră ritmul şi-şi ridicară capetele înspre cer.
– Ce s-a întâmplat? întrebă Brophy, coborând din sanie.
Dincolo de norii de furtună care se adunau, se ivi un elicopter de transport cu două rotoare, manevrat cu o extraordinară dexteritate printre piscurile de gheaţă.
„Ce ciudat!” îşi zise el. Nu văzuse niciodată elicoptere în această zonă din extremitatea nordică. Aparatul ateriză la cincizeci de metri depărtare, ridicând vârtejuri înţepătoare de zăpadă. Câinii chelălăiră, speriaţi.
Uşile elicopterului se deschiseră şi coborâră doi bărbaţi înarmaţi cu puşti, îmbrăcaţi în salopete albe de iarnă, care se îndreptară grăbiţi spre Brophy.
– Doctorul Brophy? îl întrebă unul din ei.
Geologul era descumpănit.
– De unde îmi ştiţi numele? Cine sunteţi?
– Scoateţi-vă staţia radio, vă rog.
– Poftim?
– Faceţi ce vi se spune!
Uimit, Brophy scoase staţia din haina groasă.
– Trebuie să transmiteţi un apel de urgenţa. Puneţi staţia pe frecvenţa de 100 KHz.
„100 KHz? se miră Brophy, neînţelegând nimic. Nimeni nu poate să recepţioneze ceva la o frecvenţă atât de joasă.”
– A fost vreun accident?
Cel de-al doilea bărbat ridică arma şi o îndreptă spre capul lui Brophy.
– Nu avem timp de explicaţii. Faceţi ce vi s-a spus!
Tremurând, Brophy reglă staţia pe frecvenţa indicată.
Primul bărbat îi înmână un bilet.
– Transmiteţi acest mesaj. Acum!
Brophy privi biletul.
– Nu înţeleg. Informaţia aceasta este incorectă. Nu am...
Bărbatul îi lipi arma de tâmplă.
Vocea lui Brophy tremura în timp ce transmitea bizarul mesaj.
– Bine, zise primul bărbat. Acum urcă-te împreună cu câinii în elicopter!
Sub ameninţarea cu arma, Brophy reuşi să-şi suie câinii şi sania în elicopter, cu ajutorul unei rampe. Imediat ce operaţiunea fu îndeplinită, aparatul decolă, îndreptându-se spre vest.
– Cine naiba sunteţi? ceru Brophy să afle, transpirând în haina groasă. „Şi ce sens avea mesajul acela?!”
Bărbaţii nu-i răspunseră.
Vântul şuiera înăuntru prin uşa deschisă a elicopterului în timp ce acesta lua înălţime. Cei patru husky ai lui Brophy, încă legaţi la sania încărcată, începură să chelălăie.
– Măcar închideţi uşile, le ceru Brophy. Nu vedeţi că animalele sunt speriate?
Din nou nu primi nici un răspuns.
Când elicopterul ajunse la o altitudine de 1200 de metri, rămase suspendat deasupra unui lanţ de prăpăstii şi crevase. Deodată, cei doi bărbaţi se ridicară şi, fără un cuvânt, apucară sania încărcată şi o împinseră prin uşa deschisă. Brophy privi îngrozit cum câinii încearcă în zadar să se opună greutăţii enorme care îi trăgea după ea. Într-o clipă animalele dispărură, urlând în timp ce cădeau din elicopter.
Brophy se ridicase în picioare ţipând, când bărbaţii îl înşfăcară şi îl târâră spre uşă. Paralizat de groază, Brophy lovi cu pumnii, încercând să se ferească de mâinile viguroase care îl împingeau afară.
Împotrivirea fu zadarnică. Câteva momente mai târziu, se rostogolea spre abisul de dedesubt.


Restaurantul Toulos, care se află chiar lângă Capitol Hill, se laudă cu un meniu politically incorrect, care include viţeluş şi carpaccio de cal, ceea ce îl transformă, ca o ironie, în locul cel mai căutat de protipendada Washingtonului pentru luarea micului dejun. În această dimineaţă, Toulos era aglomerat – o adevărată larmă făcută de folosirea tacâmurilor din argint, de maşinăriile de făcut cafea espresso şi de conversaţiile purtate prin intermediul telefoanelor celulare.
Şeful de sală tocmai lua o înghiţitură din Bloody Mary-ul său pe care îl bea de dimineaţă, când îşi făcu apariţia o femeie. Omul se întoarse spre ea afişându-i un zâmbet pe care-l exersa de mult timp.
– Bună dimineaţa, rosti el. Cu ce vă pot ajuta?
La treizeci şi ceva de ani, femeia era foarte atrăgătoare. Purta pantaloni gri din bumbac, pantofi fără toc clasici şi o bluză de firmă de culoarea fildeşului. Stătea drept, cu bărbia chiar uşor ridicată, nu ca un indiciu al aroganţei, ci mai degrabă ca un semn al forţei. Părul ei era castaniu deschis, coafat după canoanele celui mai popular stil în Washington: „femeia-ancoră” – adică o coafură bogată în volum şi întoarsă spre interior la nivelul umerilor... cu părul suficient de lung pentru a fi sexy, dar în acelaşi timp suficient de scurt pentru a-i aminti oricărui interlocutor că tânăra se socotea ceva mai deşteaptă decât acesta.
– Am întârziat puţin, rosti ea pe un ton indiferent. Am programată o întâlnire la micul dejun cu senatorul Sexton.
Şeful de sală se enervă brusc. „Senatorul Sedgewick Sexton.” Senatorul era un obişnuit al localului şi unul dintre cei mai faimoşi oameni ai momentului din întreaga ţară. Cu o săptămână în urmă, după ce învinsese la scor în toate cele douăsprezece circumscripţii republicane la aşa-numita Super Marţea Electorală, senatorul îşi asigurase practic sprijinul partidului la nominalizarea pentru alegerile la preşedinţia Statelor Unite. Mulţi credeau că senatorul are o şansă foarte mare de a-i fura fotoliul de la Casa Albă actualului preşedinte la alegerile din toamnă. În ultima vreme, chipul lui Sexton părea să se regăsească în toate revistele din ţară, alături de sloganul de campanie electorală suprapus imaginii Americii: „Stop cheltuielilor. Start refacerii”.
– Senatorul Sexton se află în separeul domniei sale, îi zise şeful de sală. Şi dumneavoastră cine sunteţi?
– Rachel Sexton. Fiica lui.
„Ce prostie am făcut”, îşi spuse bărbatul. Asemănarea era frapantă. Femeia avea ochii pătrunzători ai senatorului şi aceeaşi siluetă rafinată, acel aer şlefuit al nobilimii vechi. Senatorul reuşise în mod clar să paseze generaţiei următoare trăsăturile sale fine, cu toate că Rachel Sexton părea să îşi poarte frumuseţea naturală cu o graţie şi o modestie din care tatăl ei ar fi avut ce învăţa.
– E o plăcere să vă avem printre noi, domnişoară Sexton.
În timp ce o conducea pe fata senatorului către masa tatălui ei, şeful de sală se simţi ruşinat de mulţimea de priviri lascive care o urmăreau pe femeie... unele discrete, altele de-a dreptul neruşinate. Puţine femei luau masa la Toulos şi doar câteva arătau la fel de bine ca Rachel Sexton.
– Mişto trup, şopti un mesean. Sexton şi-a găsit deja o nevastă nouă?
– E fata lui, idiotule, îl apostrofă un altul.
Individul chicoti:
– Aşa cum îl ştiu eu pe Sexton, probabil c-ar regula-o chiar şi pe ea.

Când ajunse la masa tatălui ei, Rachel văzu că senatorul era prins într-o discuţie aprinsă la telefonul său celular despre unul dintre succesele lui recente. Se uită la Rachel doar atât cât să bată cu degetul în ceasul Cartier pe care-l avea la mână, amintindu-i astfel că întârziase.
„Şi mie mi-a fost dor de tine”, îi răspunse Rachel în gând.
Primul dintre cele două prenume ale tatălui ei era Thomas, deşi el alesese cu mult timp în urmă să-l folosească pe cel de-al doilea. Rachel bănuia că motivul fusese faptul că lui îi plăcea aliteraţia creată. Senatorul Sedgewick Sexton. Individul era un animal politic cu părul argintiu şi limba mieroasă, înzestrat cu aspectul unui medic din serialele de duzină, o înfăţişare cum nu se putea mai potrivită dacă privim lucrurile prin prisma talentelor sale de actor.
– Rachel!
Bărbatul îşi închise telefonul celular şi se ridică să îşi sărute fata pe obraz.
– Bună, tată, îl salută ea, dar nu-i răspunse la sărut.
– Arăţi epuizată.
„Iar începe”, îşi spuse.
– Am primit mesajul tău. Ce s-a întâmplat?
– N-am voie să-mi invit fata în oraş la micul dejun?
Rachel învăţase de mult că, de obicei, tatăl ei voia să o întâlnească doar dacă urmărea ceva anume.
Sexton sorbi o gură de cafea:
– Deci, cum o mai duci?
– Sunt ocupată. Văd că îţi merge campania de minune.
– Oh, să nu discutăm despre afaceri.
Sexton se aplecă peste masă şi îşi coborî vocea:
– Cum e tipul ăla de la Departamentul de Stat cu care ţi-am făcut cunoştinţă?
Rachel pufni, simţind deja nevoia imperioasă de a se uita la ceas.
– Chiar n-am avut timp să-l sun, tată... Şi aş vrea să încetezi să mai...
– Trebuie să-ţi faci timp pentru lucrurile importante, Rachel. Dacă-ţi lipseşte dragostea, restul nu mai are nici un sens.
În mintea lui Rachel se perindară câteva replici, dar ea se hotărî să nu îi răspundă. Când era vorba de tatăl ei, faptul că era o persoană mai în vârstă nu constituia un impediment.
– Ai vrut să mă vezi, tată? Spuneai că e ceva important.
– Chiar este.
Privirea tatălui ei o cerceta cu atenţie.
În faţa lui, Rachel simţi cum o parte a argumentelor create tocmai pentru a se apăra dispar. Îi blestemă în gând forţa şi puterea. Ochii erau darul cel mai de preţ al senatorului – Rachel era aproape sigură că acest dar îl va purta pe senator până la Casa Albă. Ochii lui se puteau umple de lacrimi la comandă, ca apoi, după doar o secundă, să se limpezească precum o fereastră deschisă către un suflet înflăcărat, un legământ de încredere adresat tuturor. „Totul se rezumă la încredere”, îi spusese el întotdeauna. Senatorul pierduse cu mulţi ani în urmă încrederea fiicei sale, dar o câştiga acum, cu paşi repezi, pe cea a unei ţări întregi.
– Vreau să-ţi fac o propunere, rosti senatorul Sexton.
– Dă-mi voie să ghicesc, veni replica lui Rachel, încercând să revină în forţă. Vreun divorţat de soi care-şi caută o nevastă tânără?
– Nu te amăgi singură, dulceaţă! Nu mai eşti chiar aşa de tânără!
Rachel ar fi vrut să se facă mică de tot, senzaţie pe care o resimţea adesea când se întâlnea cu tatăl ei.
– Vreau să-ţi arunc un colac de salvare! îi zise el.
– Habar n-aveam că mă duc la fund!
– Tu nu te duci! Preşedintele, da! Ar trebui să sari în altă barcă până nu e prea târziu.
– N-am mai discutat pe tema asta?
– Gândeşte-te la viitorul tău, Rachel! Ai putea să vii să lucrezi pentru mine.
– Sper că nu de-asta m-ai invitat la micul dejun!
Vocea calmă a senatorului începu să dea uşoare semne de nerăbdare:
– Rachel, tu nu înţelegi că faptul că tu lucrezi pentru el are efecte negative asupra mea... Şi asupra campaniei mele.
Rachel oftă. Nu se întâmpla pentru prima dată.
– Tată, eu nu lucrez pentru preşedinte. Nici măcar nu m-am întâlnit cu preşedintele. Muncesc în Fairfax, pentru numele lui Dumnezeu!
– Politica înseamnă imagine şi percepţie, Rachel. Tu dai impresia că lucrezi pentru preşedinte.
Rachel pufni, încercând să-şi păstreze calmul:
– Am muncit prea mult ca să obţin slujba asta, tată! Nu renunţ la ea!
Senatorul îşi miji ochii şi-o sfredeli cu privirea:
– Ştii, câteodată egoismul ăsta al tău chiar că...
– Domnul senator Sexton?
Lângă masă apăruse ca din senin un reporter.
Dispoziţia lui Sexton se schimbă instantaneu. Rachel oftă şi luă un corn din coşul de pe masă.
– Ralph Sneeden, se recomandă reporterul. Washington Post. Pot să vă pun câteva întrebări?
Senatorul îi zâmbi şi îşi şterse gura cu un şerveţel:
– Cu multă plăcere, Ralph. Dar să nu dureze mult. Nu-mi place să-mi beau cafeaua rece.
Reporterul râse ca la comandă:
– Bineînţeles, domnule.
Scoase un minicasetofon şi îl porni:
– Domnule senator, în intervenţiile dumneavoastră televizate faceţi apel la o legislaţie care să asigure salarii egale pentru femei... precum şi la reduceri de impozite pentru familiile tinere. Puteţi să ne explicaţi care e logica acestor afirmaţii?
– Desigur. Pur şi simplu sunt un admirator înfocat al femeilor şi al familiilor puternice.
Rachel era cât pe ce să se înece cu o bucată de corn.
– Iar în ceea ce priveşte familiile, continua reporterul, vorbiţi foarte mult despre educaţie. Aţi propus mai multe reduceri de buget care au stârnit mari controverse în efortul de a se aloca fonduri mai mari şcolilor din aceasta ţară.
– Cred sincer că tinerii sunt viitorul acestei ţări.
Lui Rachel nu-i venea să creadă ca tatăl ei se coborâse până la a cita din textele cântecelor pop.
– Încă o întrebare, domnule, zise reporterul. În ultimele săptămâni aţi înregistrat un salt uriaş în sondaje. Preşedintele are de ce să-şi facă griji. Ne puteţi împărtăşi gândurile dumneavoastră legate de aceste succese recente?
– Cred că aici e vorba de încredere. Americanii încep să înţeleagă că preşedintele nu se mai poate bucura de sprijinul populaţiei în deciziile dure pe care trebuie să le ia. Imensele cheltuieli pe care le face guvernul îndatorează această ţară tot mai mult, iar americanii încep să înţeleagă că a sosit timpul ca aceste cheltuieli să înceteze şi să înceapă procesul de refacere.
În acea clipă, pagerul din geanta lui Rachel începu să sune, de parcă ar fi vrut să pună capăt discursului retoric al tatălui ei. În mod normal, sunetul electronic ascuţit ar fi venit ca o întrerupere neplăcută, însă, în acel moment, pentru ea aproape că semăna cu o melodie.
Senatorul se strâmbă, indignat că fusese întrerupt.
Rachel pescui pagerul din geantă şi apăsă o secvenţă prestabilită de cinci butoane, confirmând astfel că era într-adevăr persoana căreia îi era destinat mesajul. Sunetul se opri şi LCD-ul începu să clipească. Era semnalul că în decurs de cincisprezece secunde Rachel urma să primească un mesaj securizat.
Sneeden îi zâmbi senatorului:
– Este clar că fata dumneavoastră este o femeie ocupată. Mă bucur să constat că vă mai găsiţi timp pentru a lua masa împreună!
– Cum v-am mai spus, familia e întotdeauna pe primul plan!
Sneeden încuviinţă, apoi îi aruncă o privire mai tăioasă.
– Pot să vă întreb, domnule, cum vă gestionaţi, dumneavoastră şi fata dumneavoastră, conflictul de interese?
– Conflict?
Senatorul Sexton îşi înclină capul cu o expresie de totală nedumerire:
– La ce conflict vă referiţi?
Rachel îşi ridică privirea, strâmbându-se de teatrul pe care-l juca taică-său. Ştia precis încotro se îndrepta discuţia. „Lua-i-ar naiba pe reporteri”, îşi zise ea. Jumătate dintre ei se găseau pe ştatele de plată ale partidelor politice. Întrebarea reporterului era una dintre cele pe care jurnaliştii le numeau grapefruit, adică o întrebare menită a fi în aparenţă dură, dar care în realitate îi ridica mingea la fileu senatorului – o minge pe care tatăl ei o putea folosi ca să dea câteva lovituri decisive în cele mai diverse direcţii.
– Păi, domnule..., tuşi reporterul, mimând stinghereala. Conflictul stă în faptul că fiica dumneavoastră lucrează pentru „inamic”.
Senatorul Sexton izbucni într-un hohot de râs, eliminând imediat tensiunea creată:
– În primul rând, Ralph, preşedintele şi cu mine nu suntem duşmani. Pur şi simplu suntem doi patrioţi care au idei diferite despre modul în care trebuie condusă ţara pe care o iubesc.
Reporterul radia de satisfacţie. Nada fusese bine aruncată.
– Şi în al doilea rând?
– În al doilea rând, fiica mea nu este angajata preşedintelui; ea este angajata Serviciilor de Informaţii. Compilează rapoarte cu date şi trimite rezultatele la Casa Albă. Este o poziţie cât se poate de neînsemnată.
Făcu o pauză şi se uită la Rachel:
– De fapt, draga mea, nu sunt nici măcar sigur că l-ai întâlnit vreodată pe preşedinte, nu-i aşa?
Rachel se uită fix la tatăl ei, străfulgerându-l cu privirea.
Pagerul începu să scoată nişte zgomote şi atrase atenţia lui Rachel asupra mesajului care tocmai apărea pe ecran:
„RPRT DIRNRO STAT”
Rachel descifră instantaneu mesajul şi se încruntă. Veştile erau neaşteptate şi, cu siguranţă, proaste. Acum chiar avea un motiv să plece de la întâlnire:
– Domnilor, rosti ea, mă doare sufletul, dar chiar trebuie să plec. Am întârziat la lucru.
– Domnişoară Sexton, i-o reteză scurt reporterul, înainte de a pleca, mă întrebam dacă puteţi comenta zvonul conform căruia dumneavoastră aţi cerut această întâlnire la micul dejun pentru a discuta posibilitatea de a vă părăsi actuala slujbă ca să vă alăturaţi campaniei tatălui dumneavoastră.
Rachel se simţi de parcă îi aruncă cineva cafea fierbinte drept în faţă. Întrebarea o luase complet pe nepregătite. Se uită la tatăl ei şi înţelese din rânjetul lui că întrebarea fusese pregătită dinainte. Vru să se arunce peste masă şi să-l înjunghie pe senator cu furculiţa.
Reporterul îi vârî reportofonul sub nas:
– Domnişoară Sexton?
Rachel îl privi ţintă pe reporter:
– Ascultă, Ralph, sau cum naiba te-o mai fi chemând, să-ţi intre bine în cap un lucru: nu am nici cea mai mică intenţie de a renunţa la slujba actuală ca să lucrez pentru senatorul Sexton, iar dacă publici altceva, o să ai nevoie de un cleşte mare ca să-ţi scoţi reportofonul din fund!
Se părea că ochii reporterului mai aveau puţin şi-i ieşeau din orbite. Îşi închise reportofonul, stăpânindu-şi cu greu un rânjet:
– Vă mulţumesc amândurora!
După care se făcu nevăzut.
Rachel regretă imediat această ieşire. Moştenise temperamentul tatălui ei şi se ura pentru asta. „Cu calm, Rachel. Cu foarte mult calm.”
Taică-său se uită la ea dezaprobator:
– Ai face bine să iei nişte lecţii de bună purtare.
Imediat Rachel începu să-şi strângă lucrurile:
– Întâlnirea asta a luat sfârşit!
Senatorul părea că oricum terminase cu ea. Îşi scoase mobilul ca să dea un telefon:
– La revedere, dulceaţă. Treci pe la birou într-o zi să ne saluţi. Şi mărită-te odată, pentru numele lui Dumnezeu! Ai treizeci şi trei de ani!
– Treizeci şi patru, i-o întoarse ea. Secretara ta ţi-a trimis o înştiinţare.
El murmură trist:
– Treizeci şi patru! Aproape o fată bătrână. Ştii, când eu ajunsesem la treizeci şi patru de ani, deja...
– Te însuraseşi deja cu mama şi o regulai pe vecina?
Cuvintele se auziră mai tare decât ar fi vrut Rachel şi acum atârnau aproape ireale în spaţiul dintre ei. Oamenii de la mesele din apropiere îşi întoarseră capetele.
Senatorul Sexton încremeni. Ochii lui se transformaseră în două săgeţi de gheaţă.
– Ai grijă cum te porţi, tânără domniţă!
Rachel porni spre uşă. „Nu, tu să ai grijă, domnule senator!”

va urma