Conspiratia (2)

Dan Brown

Nota autorului
Delta Force, National Reconnaissance Office şi Space Frontier Foundation sunt organizaţii reale. Toate tehnologiile descrise în acest roman există cu adevărat.


Cei trei bărbaţi stăteau tăcuţi în cortul lor protejaţi împotriva furtunii. Vântul rece ca gheaţa le scutura adăpostul, ameninţând să-l rupă din ancore. Nici unul dintre bărbaţi nu părea că ia în seamă ameninţarea; fiecare dintre ei avusese parte de situaţii mult mai grele.
Cortul lor, de un alb imaculat, stătea ancorat într-o depresiune puţin adâncă, ascuns vederii. Ocupanţii lui dispuneau de mijloace de comunicare, arme şi mijloace de transport de ultimă generaţie. Liderul grupului era cunoscut sub numele de cod Delta One. Era un individ musculos şi zvelt, cu ochii la fel de lipsiţi de orice expresie ca peisajul în care se găseau.
Cronograful militar de la încheietura mâinii lui Delta One emise un sunet ascuţit. În aceeaşi fracţiune de secundă, ceasurile celorlalţi doi bărbaţi scoaseră acelaşi tip de sunet.
Trecură astfel alte treizeci de minute.
Venise clipa. Din nou.
Dintr-o singură mişcare, Delta One îşi părăsi partenerii şi ieşi în întunericul şi vântul turbat de afară. Cercetă orizontul luminat de razele lunii cu ajutorul unui binoclu cu infraroşu. Ca întotdeauna, se concentră asupra structurii. Se găsea la o mie de metri depărtare – un edificiu enorm, cu o arhitectură atipică, care se ridica drept peste terenul golaş. Trecuseră zece zile de când Delta One şi tovarăşii lui urmăreau edificiul – de când fusese terminată construcţia lui. Nu exista nici un dubiu că informaţiile care se aflau în interiorul acelei construcţii aveau să schimbe lumea. Pentru protejarea lui, se pierduseră deja vieţi umane.
Momentan, totul părea liniştit în afara construcţiei.
Adevărata încercare însă o reprezenta ceea ce se petrecea înăuntru.
Delta One intră înapoi în cort şi li se adresă camarazilor lui de arme:
– A sosit vremea pentru un mic zbor.
Ceilalţi doi încuviinţară. Cel mai înalt dintre ei, Delta Two, deschise un laptop şi îl porni. Se poziţionă în faţa ecranului şi apucă un joystick şi îl împinse uşor. O mie de metri mai încolo, ascuns bine sub construcţie, un robot de supraveghere de mărimea unui ţânţar primi semnalul şi se trezi la viaţă.


Rachel Sexton îşi conducea furioasă maşina ei Integra albă străbătând Leesburg Highway. Pe dealurile Falls Church se vedeau siluetele golaşe ale arţarilor pe fundalul cerului de martie, însă superbul peisaj nu prea reuşea să-i îmbunătăţească starea de spirit. Recentul salt în sondaje al tatălui ei ar fi trebuit să-i ofere acestuia un pic de încredere şi de eleganţa, dar singurul care părea a fi crescut în intensitate era propriul orgoliu.
Dezamăgirea pe care i-o provocase era dublă, deoarece el reprezenta singura rudă apropiată care-i mai rămăsese lui Rachel. Mama ei murise cu trei ani în urmă; o pierdere devastatoare, ale cărei efecte, deşi cicatrizate, continuau să-i provoace lui Rachel strângeri de inimă. Singura mângâiere din sufletul fetei era aceea că moartea o eliberase, printr-un act de compasiune ironică, pe mama ei din cumplitele chinuri ale unei căsătorii nenorocite cu senatorul.
Pagerul lui Rachel scoase din nou un sunet, determinând-o să se concentreze şi mai mult asupra drumului pe care îl parcurgea. Mesajul era acelaşi:
„RPRT DIRNRO STAT”.
„Raportează imediat directorului de statistici NRO.” Rachel oftă. „Vin, pentru numele lui Dumnezeu!”
Din ce în ce mai nesigură, Rachel se îndreptă spre drumul obişnuit de acces, coti pe aleea intrării private şi se opri în faţa cabinei santinelei înarmate. Adresa era 14.225 Leesburg Highway, una dintre cele mai secrete locaţii din ţară.
În timp ce paznicul îi inspectă maşina pentru a verifica dacă nu exista microfoane ascunse, Rachel se uită la construcţia mamut din depărtare. Complexul întins pe unsprezece hectare era amplasat într-o zonă împădurită de peste treizeci de hectare, la marginea Districtului Columbia, în Fairfax, Virginia. Faţada clădirii era un adevărat bastion de sticlă care reflecta, dublând numărul prin reflexie, mulţimea de antene de satelit şi antene obişnuite, montate pe terenul înconjurător.
După două minute, Rachel parcă maşina şi traversă o bucată de teren bine îngrijit către intrarea principală, pe care se vedea o inscripţie gravată în granit:
„NATIONAL RECONNAISSANCE OFFICE (NRO)”.
Cei doi puşcaşi marini care păzeau masiva uşă rotativă blindată rămaseră nemişcaţi atunci când Rachel trecu printre ei. Împingând uşa, Rachel resimţi iarăşi aceeaşi senzaţie pe care o avea întotdeauna: că intra în pântecele unui gigant adormit.
Odată ajunsă în hol, Rachel sesiză ecourile slabe ale unor conversaţii şoptite de jur împrejurul ei, ca şi cum cuvintele se strecurau cumva din birourile de deasupra. Pe pardoseală, un mozaic enorm proclama directiva de funcţionare a NRO:
„ÎNTĂRIREA SUPERIORITĂŢII
INFORMAŢIONALE AMERICANE,
PE TIMP DE PACE ŞI DE RĂZBOI”.
Pereţii erau plini de fotografii uriaşe: lansări de rachete, botezări de submarine, instalaţii de intercepţie – realizări monumentale care puteau fi celebrate doar între acei pereţi.
Ca întotdeauna, Rachel simţi cum problemele lumii din afară dispar. Intra în universul umbrelor. Aici problemele apăreau cu viteza şi forţa unor trăsnete, iar soluţiile erau elaborate în cea mai mare taină.
Apropiindu-se de ultima poartă de control, Rachel se întreba ce fel de problemă făcuse ca pagerul ei să sune de două ori într-o jumătate de oră.
– Bună dimineaţa, domnişoară Sexton!
Paznicul îi zâmbi, în vreme ce ea se apropia de poarta de oţel.
Rachel îi răspunse şi ea printr-un zâmbet, în vreme ce paznicul îi întinse o cutiuţă minusculă cu peri.
– Ştiţi procedura, zise el.
Rachel luă cutiuţa închisă ermetic şi îndepărtă acoperitoarea de plastic. După aceea îşi introduse cutiuţa în gură, ca pe un termometru, şi o ţinu două secunde sub limbă. Apoi se aplecă şi îi permise paznicului să o scoată. Paznicul introduse cutiuţa umezită într-o fantă a unei maşinării din spatele lui. Maşinăriei îi trebuiră patru secunde să confirme ADN-ul din saliva lui Rachel. Imediat după aceea un monitor se trezi la viaţă şi afişă poza lui Rachel şi permisiunea de a intra.
Paznicul îi făcu semn cu ochiul:
– Se pare că aţi rămas aceeaşi!
Scoase cutiuţa folosită din maşinărie şi o aruncă printr-o deschizătură într-un incinerator.
– Să aveţi o zi bună!
După care apăsă un buton şi masiva poartă de oţel se deschise.
Croindu-şi drum prin labirintul de coridoare din spatele porţii, Rachel se trezi surprinsă că, după şase ani petrecuţi acolo, continua să fie copleşită de dimensiunile colosale ale operaţiunii. Agenţia includea şase instalaţii majore americane, peste zece mii de agenţi angajaţi şi avea costuri operaţionale de peste 10 miliarde de dolari pe an.
Într-un secret desăvârşit, NRO construise şi menţinea un arsenal uluitor de tehnologii de spionaj: interceptoare electronice în toată lumea; microprocesoare miniaturale şi discrete încastrate în produsele comerciale de telecomunicaţii; sateliţi de spionaj, ba chiar şi o reţea navală de recunoaştere la nivel mondial cunoscută sub numele de Vrăjitorul Clasic, o plasă secretă de 1456 de hidrofoane montate pe fundul mărilor şi al oceanelor din întreaga lume, capabilă să monitorizeze mişcările navelor indiferent de locul lor pe glob.
Tehnologiile NRO nu numai că ajutau Statele Unite să câştige conflicte militare, dar ele furnizau date nepreţuite pe timp de pace unor agenţii precum CIA, NSA şi Departamentul Apărării, ajutându-le să combată terorismul, să localizeze actele de agresiune împotriva mediului şi să le ofere factorilor politici de decizie datele necesare luării diverselor hotărâri într-un număr enorm de probleme arzătoare.
Rachel lucra acolo ca „punctator”. Punctarea sau reducerea datelor presupunea analizarea unor rapoarte extrem de complexe şi extragerea esenţei sau „punctarea” lor în minute informaţionale concise, lungi de maximum o pagină. Rachel dovedise un talent deosebit pentru o asemenea sarcină. „Şi asta datorită anilor în care am învăţat să citesc printre toate prostiile pe care le-a debitat tatăl meu”, îşi zise ea.
Rachel deţinea acum poziţia de prim-punctator în NRO. Era ofiţerul de legătură dintre ei şi Casa Albă. Sarcina sa era să rezume rapoartele secrete zilnice ale NRO, să decidă care poveste avea însemnătate pentru preşedinte, să reducă rapoartele în cauză la rapoarte informaţionale de o pagină şi apoi să înainteze materialele Consilierului pe Probleme de Securitate Naţională al preşedintelui. Folosind limbajul NRO, Rachel Sexton „fabrica produsul finit şi servea clientul”.
Deşi munca era dificilă şi cerea ore îndelungate de lucru, slujba însemna pentru ea o insignă de onoare, o cale de a-şi câştiga independenţa faţă de tatăl ei. Senatorul Sexton se oferise de multe ori să o sprijine pe Rachel dacă ea ar fi vrut să renunţe la acea slujbă, însă tânăra n-avea nici cea mai mică intenţie să devină dependentă financiar de un individ precum Sedgewick Sexton. Mama ei reprezenta încă o mărturie dureroasă a ceea ce se putea întâmpla când un om ca el avea prea mulţi aşi în mânecă.
Sunetul pagerului lui Rachel produse un ecou în holul de marmură.
„Din nou?” Rachel nici măcar nu se mai deranjă să îşi verifice mesajul.
Întrebându-se ce naiba se petrecea, se urcă în lift, trecu în grabă cu degetul peste butonul pentru etajul ei şi apăsă direct butonul pentru etajul cel mai de sus.


A spune că directorul NRO era un om obişnuit constituia în sine o exagerare. William Pickering era un bărbat mărunţel, cu pielea gălbuie, cu un chip şters, chel şi cu ochi căprui, care, trecând peste faptul că aveau acces la cele mai mari secrete ale ţării, păreau doar două găoace lipsite de viaţă. Cu toate astea, pentru cei care lucraseră pentru el, Pickering era un monstru sacru. Personalitatea docilă şi filozofiile lui de viaţă deveniseră legendare în NRO. Combinată cu garderoba care cuprindea în majoritate costume negre simple, atitudinea discreta a omului îi adusese porecla „Quakerul”. Un strateg strălucit şi un model de eficienţă, Quakerul îşi conducea micul lui univers cu o limpezime fără egal. Omul avea şi o obsesie a lui, exprimată într-un moto: „Găsiţi adevărul. Acţionaţi conform lui.”
Când Rachel ajunse în biroul directorului, acesta vorbea la telefon. Rachel era întotdeauna surprinsă când îl vedea: Pickering nu semăna nici pe departe cu un om care deţinea atât de multă putere încât să-l deranjeze pe preşedinte la orice oră din zi sau din noapte.
Pickering închise şi îi făcu semn lui Rachel să poftească înăuntru:
– Ia loc, agent Sexton.
Vocea lui era voit aspră.
– Mulţumesc, domnule!
Rachel se aşeză.
Chiar dacă multă lume era intimidată de felul direct de a fi al lui William Pickering, lui Rachel omul îi plăcuse întotdeauna.
Întruchipa exact opusul tatălui ei... mărunţel de statură, fără nici un pic de charismă, individul îşi îndeplinea îndatoririle cu un patriotism lipsit de orice urmă de egoism şi evita să iasă în evidenţă – spre deosebire de tatăl ei, care adora să fie în centrul atenţiei.
Pickering îşi scoase ochelarii şi se uită la ea:
– Agent Sexton, preşedintele m-a sunat acum o jumătate de oră. A făcut o referire directă la tine.
Rachel se foi uşor pe scaun. Pickering era recunoscut pentru abordarea directă a subiectelor. „Un început de discuţie al naibii de interesant”, îşi zise ea în gând.
– Sper că nu e vreo problemă cu vreuna din informările mele.
– Din contră. Mi-a spus că toţi cei de la Casa Albă sunt impresionaţi de munca ta.
Rachel încercă să nu pară impresionată:
– Şi atunci ce a vrut?
– O întâlnire cu tine. Faţă în faţă. Imediat.
Rachel începu să fie neliniştită:
– O întrevedere? Despre ce?
– A naibii de bună întrebarea. N-a vrut să-mi spună.
Rachel era pierdută. A ascunde informaţii directorului NRO echivala cu a ascunde papei secretele Vaticanului. În lumea Serviciilor Secrete umbla vorba că nici un lucru nu se putea petrece dacă William Pickering n-avea habar despre el.
Pickering se ridică şi începu să se plimbe prin faţa ferestrei.
– Mi-a cerut sa te contactez imediat şi să te trimit la întâlnirea cu el.
– Chiar acum?
– A trimis şi un mijloc de transport. Te aşteaptă afară.
Rachel se încruntă. Dacă dorinţa preşedintelui avea darul de a o nelinişti, expresia de concentrare de pe chipul lui Pickering o îngrijora de-a dreptul.
– E clar că aveţi rezerve.
– Evident! o repezi Pickering, într-una din rarele lui izbucniri. Momentul ales de preşedinte e de-a dreptul ilar de transparent. Eşti fata candidatului care acum îl conduce în sondaje, iar el cere o întâlnire privată cu tine? Cred că este extrem de nepotrivit. Şi mai cred că tatăl tău ar fi de acord cu mine.
Rachel îşi dădea seama că Pickering avea dreptate, chiar dacă nu dădea doi bani pe ceea ce credea tatăl ei.
– Nu aveţi încredere în motivele preşedintelui?
– Jurământul pe care l-am depus este de a furniza informaţii administraţiei de la Casa Albă, nu de a emite judecăţi de valoare asupra politicii de acolo.
„Un răspuns tipic pentru Pickering”, îşi zise Rachel. William Pickering nu-şi ascunsese niciodată părerile despre politicieni, pe care-i considera nişte personaje tranzitorii ce traversau temporar tabla de şah a vieţii ai cărei adevăraţi jucători erau oamenii precum Pickering însuşi, „vieţaşi” cu state de plată suficient de lungi pentru a privi jocul dintr-o perspectivă mai îndepărtată. Pickering afirma adesea că două mandate la Casa Albă nu însemnau nici pe departe îndeajuns de mult ca o persoană să priceapă complexitatea reală a peisajului politic mondial.
– Poate că e o cerere nevinovată, sugeră Rachel, sperând ca preşedintele să încerce ceva mai inteligent decât un truc electoral ieftin. Poate că are nevoie de o sinteză a unor date mai speciale.
– Nu vreau să par condescendent, agent Sexton, dar Casa Albă are la dispoziţie o mulţime de angajaţi calificaţi în sinteza datelor, dacă este nevoie de aşa ceva. Preşedintele n-are nevoie să te contacteze pe tine dacă e o treabă internă a Casei Albe. Iar dacă nu, atunci ar trebui să-şi dea seama ce face când cere un activ NRO, după care refuză să îmi spună de ce are nevoie de el.
Pickering se referea întotdeauna la angajaţii săi ca la nişte active, o manieră de adresare pe care mulţi o găseau deconcertant de dură.
– Tatăl tău urcă pe creasta valului politic, continuă Pickering. Pe o creastă înaltă. Situaţia la Casa Albă trebuie să fi devenit problematică.
Oftă:
– Politica este o afacere disperată. Dacă preşedintele cere o întâlnire privată cu fata contracandidatului său, bănuiesc că la mijloc e ceva mai mult decât o sinteză a unor informaţii secrete.
Rachel simţi răceala din glasul lui. Aluziile lui Pickering aveau tendinţa constantă de a deveni sentinţe care te condamnau la moarte.
– Şi vă temeţi că disperarea de la Casa Albă a ajuns la asemenea cote încât să mă amestece pe mine în jocurile politice?
Pickering nu-i răspunse imediat:
– Nu eşti tocmai discretă în privinţa sentimentelor pe care le nutreşti faţă de tatăl tău, iar eu sunt convins că staff-ul care se ocupă de campania preşedintelui este conştient de ruptura dintre voi. Mai degrabă înclin să cred că s-ar putea să vrea să te folosească împotriva lui cumva.
– Unde trebuie să mă înregistrez? îl întrebă Rachel, pe jumătate în glumă.
Pickering nu păru impresionat de ironia fetei. Se uită la Rachel cu o expresie împietrită pe chip:
– Te avertizez, agent Sexton. Dacă simţi cumva că problemele personale pe care le ai cu tatăl tău te pot împiedica să judeci limpede în cadrul acestei întâlniri, te sfătuiesc din inimă să refuzi cererea preşedintelui.
– Să refuz?
Rachel chicoti nervoasă:
– E clar că nu-l pot refuza tocmai pe preşedinte.
– Tu nu, zise directorul. Eu însă o pot face.
Cuvintele lui rămaseră suspendate în aer, amintindu-i lui Rachel celălalt motiv pentru care Pickering era poreclit „Quakerul”. Chiar dacă era un om mic de statură, William Pickering putea provoca adevărate cutremure politice, dacă se trecea peste capul lui.
– Îngrijorarea mea are cauze simple, continuă Pickering. În responsabilitatea mea intră protecţia oamenilor care lucrează pentru mine, iar eu nu apreciez câtuşi de puţin nici măcar o aluzie la posibilitatea ca unul dintre ei să fie folosit drept pion într-un joc politic.
– Şi ce îmi recomandaţi să fac?
Pickering oftă:
– Îţi sugerez să te întâlneşti cu el. Nu te angaja la nimic. Sună-mă de îndată ce preşedintele îţi dezvăluie ce naiba are de gând. Crede-mă că, dacă voi suspecta că încearcă să te implice în vreun joc politic, te scot de acolo atât de repede că individul nici nu-şi va da seama ce l-a lovit.
– Mulţumesc, domnule!
Rachel simţea un soi de aură protectoare care venea dinspre director, o aură pe care adesea şi-ar fi dorit să o simtă venind dinspre tatăl ei.
– Şi spuneţi că preşedintele a trimis deja o maşină?
– Nu chiar.
Pickering se încruntă şi făcu semn înspre fereastră.
Ezitând, Rachel se duse într-acolo şi privi în direcţia pe care o indica degetul întins de Pickering.
Pe pajişte aştepta răbdător un elicopter MH-60G PaveHawk cu botul ca un nas cârn. Unul din cele mai rapide elicoptere fabricate vreodată, acest PaveHawk avea înscrise însemnele Casei Albe. Pilotul aştepta lângă el, uitându-se mai tot timpul la ceas.
Rachel se întoarse spre Pickering nevenindu-i să-şi creadă ochilor:
– Casa Albă a trimis un PaveHawk să mă ducă treizeci de kilometri până în D. C.
– Se pare că preşedintele speră să fii impresionată sau intimidată. Pickering o privi cu atenţie. Îţi sugerez să nu te simţi în nici un fel!
Rachel dădu din cap. Era şi impresionată, şi intimidată.

Patru minute mai târziu, Rachel Sexton ieşea din NRO şi se urca în elicopter. Aparatul se ridică în zbor şi începu survolul peste pădurile din Virginia chiar înainte ca ea să apuce să-şi pună centura de siguranţă. Rachel privi mulţimea de copaci de sub ea şi simţi cum pulsul i-o ia razna. Ar fi fost şi mai emoţionată dacă ar fi ştiut că acel elicopter nu avea să ajungă niciodată la Casa Albă.


Vântul turbat zgâlţâia cortul ThermaTech, dar Delta One abia dacă observa acest lucru. El şi cu Delta Three erau concentraţi asupra camaradului lor, care manevra joystick-ul cu o dexteritate ca de chirurg. Pe ecranul din faţa lor se vedea o transmisie în direct a camerei minuscule montate pe corpul microrobotului.
„Cel mai nou instrument de spionaj”, îşi zise Delta One, uluit de fiecare dată când maşinăriei i se dădea drumul să funcţioneze. În ultima vreme, în universul micromecanicii, faptele păreau să depăşească orice ficţiune.
Micro sistemele electromecanice (MEMS), sau microboţii, reprezentau cele mai noi instrumente în domeniul spionajului hightech, sau al tehnologiei de „zbor pe perete” – cum i se mai spunea.
Iar lucrurile se petreceau întocmai.
Deşi microscopici, roboţii controlaţi de la distanţă ţineau mai degrabă de domeniul science-fiction, deşi apăruseră pe piaţă în anii '90. În mai 1997, revista Discovery publicase un articol detaliat despre microboţi, trecând în revistă atât modelele „zburătoare”, cât şi pe cele „înotătoare”. Înotătorii – nanosubmarine de dimensiunea grăunţelor de sare – puteau fi injectaţi în vene, exact ca în filmul Fantastic Voyage. Acum, erau folosiţi în clinicile medicale performante pentru a ajuta medicii să navigheze de la distanţă prin arterele umane, să observe transmisii intravenoase în direct şi să localizeze blocajele arteriale fără a interveni cu bisturiul.
Construirea unui microbot zburător era o chestiune şi mai simplă, chiar dacă intuiţia îţi spunea altceva. Tehnologia aerodinamică prin care o maşină putea fi făcută să zboare exista din timpuri străvechi, aşa că singura problemă care mai rămăsese de rezolvat era aceea a miniaturizării. Proiectaţi de NASA ca instrumente automate de explorare pentru viitoarele misiuni pe Marte, primii microboţi zburători aveau câţiva centimetri lungime. Între timp, descoperirile din nanotehnologie, micromecanică şi tehnologia materialelor uşoare absorbante de energie transformaseră microboţii zburători în realitate.
Adevărata revoluţie fusese provocată de descoperirea unui nou domeniu – biomimica, cu alte cuvinte copierea Mamei Naturi. Aşa cum se descoperise cu repeziciune, modelele de zbor miniaturale care copiau musca-dragon reprezentau prototipul ideal din punctul de vedere al agilităţii şi al eficienţei. Modelul PH2 pe care îl manevra acum Delta Two avea doar un centimetru lungime – lungimea unui ţânţar – şi dispunea de o pereche dublă de aripioare transparente, din siliciu, fapt care îi conferea o mobilitate şi o eficienţă în aer fără egal.
Mecanismul de alimentare cu energie al microbotului constituise o altă revoluţie. Primele prototipuri de microboţi îşi puteau reîncărca uşor celulele de stocare a energiei doar dacă stăteau o vreme sub lumina directă a soarelui, ceea ce nu le permitea folosirea în acţiuni sub acoperire sau în locuri întunecate. Prototipurile noi se puteau reîncărca mult mai uşor, pur şi simplu oprindu-se câteva secunde lângă un câmp magnetic. Ideea venise în urma constatării că în societatea modernă câmpurile magnetice se găseau pretutindeni şi erau la îndemână în cele mai diverse locuri, prizele de curent, monitoarele de computer, motoarele electrice, boxele audio, telefoanele celulare, fapt care avea darul de a le transforma în surse de energie universal valabile. Odată ce un microbot era introdus cu succes într-o locaţie, acesta putea transmite semnale audio şi video, practic, pe o durată nelimitată. PH2-ul aparţinând Delta Force transmitea deja de peste o săptămână şi nu părea să fi obosit deloc.

Ca o insectă care zbârnâia printr-un hambar, microbotul atârna parcă peste spaţiul din masiva încăpere centrală a construcţiei. Captând imaginea întregului spaţiu de dedesubt, microbotul efectua tăcut cercuri deasupra ocupanţilor încăperii tehnicieni, oameni de ştiinţă, specialişti în numeroase domenii de cercetare, nici unul dintre ei nefiind conştient că era spionat. În vreme ce PH2 dădea rotocoale încăperii, Delta One zări două feţe cunoscute, prinse într-o conversaţie aprinsă. Cei doi puteau oferi informaţii preţioase. Delta One îi făcu semn colegului să coboare şi să activeze sistemul audio.
Manevrând controalele, Delta Two activă senzorii de sunet ai robotului, orientă antena parabolică a dispozitivului şi micşoră înălţimea la care să zboare până ce robotul ajunse la trei metri deasupra capetelor celor doi oameni de ştiinţă. Transmisia nu era foarte clară, dar se putea auzi destul de bine:
– Tot nu-mi vine să cred, spunea unul dintre oamenii de ştiinţă.
Emoţia din vocea omului nu se diminuase absolut deloc de la sosirea lui în tabără, petrecută cu patruzeci şi opt de ore în urmă.
Interlocutorul lui îi împărtăşea, evident, entuziasmul.
– Ţi-a trecut prin minte vreodată... că vei fi martor la aşa ceva?
– Niciodată, răspunse omul de ştiinţă, încântat la culme. E un vis minunat!
Delta One auzise destul. În mod clar, manevrele în interior se petreceau conform aşteptărilor. Delta Two îndepărtă robotul de locul conversaţiei şi îl manevră înapoi spre ascunziş. Postă dispozitivul minuscul lângă cilindrul unui generator electric. Celulele de curent ale lui PH2 începură imediat să se reîncarce pentru următoarea misiune.

va urma