George Orwell
- Mai putem veni aici încă o dată, zice Julia. De obicei, poţi folosi aceeaşi ascunzătoare de două ori, fără probleme. Dar, bineînţeles, nu înainte de o lună-două, cam aşa.
Nici nu s-a trezit bine şi a şi început să se comporte altfel. Grăbită, parcă ar avea alte treburi, îşi trage lucrurile pe ea, îşi înnoadă eşarfa stacojie la brâu şi acum stabileşte amănuntele întoarcerii acasă. Lui Winston i se pare firesc să lase treaba asta în seama ei. Are, fără îndoială, acea isteţime practică de care el duce lipsă şi pare să aibă cunoştinţe foarte amănunţite despre împrejurimile Londrei, adunate în timpul nenumăratelor excursii în grup. Ii descrie o cale de întoarcere cu totul alta decât cea pe care a venit şi-l scoate la o altă staţie de cale ferată. Niciodată să nu mergi acasă pe acelaşi drum pe care ai plecat, îi spune, pe tonul pe care enunţi cine-ştie-ce principiu fundamental. Ea urmează să plece prima, iar el trebuie să mai aştepte o jumătate de oră acolo şi pe urmă să pornească pe urmele ei.
Ii pomeneşte şi de un loc unde se pot întâlni după slujbă, peste patru seri: pe o stradă dintr-o mahala, unde este o piaţă zgomotoasă şi de obicei ticsită de lume. Ea o să se plimbe printre tarabe, prefăcându-se a căuta şireturi de pantofi sau aţă de cusut. Dacă totul e în regulă, o să-şi sufle nasul la apropierea lui; dacă nu, el trebuie să treacă pe lângă ea, ca şi cum nu s-ar cunoaşte. Dar acolo, în mijlocul vacarmului şi cu puţin noroc, ar trebui să poată sta de vorbă un sfert de oră şi să fixeze întâlnirea următoare.
- Gata, mă duc, zice Julia, după ce Winston îi repetă instrucţiunile, pentru verificare. Trebuie să fiu înapoi la nouăsprezece-treizeci. Am două ore program la Liga Tineretului Anti-Sex. Distribuire de broşuri, ceva de genul ăsta. Zi şi tu, ce porcărie! Dă-mi cu mâna pe spate, te rog. Vezi să nu am vreun fir de iarbă-n păr. Uită-te bine. Bun, atunci te sărut, iubirea mea, te sărut!
Se aruncă în braţele lui şi-l sărută aproape violent, iar în clipa următoare îşi croieşte drum printre frasini şi se afundă în pădure fără nici un zgomot. Uite, nici acuma nu-i ştie numele de familie, şi nici adresa. Dar nu are nici o importanţă, pentru că e de neconceput că s-ar putea întâlni vreodată undeva înăuntru, sau că ar putea comunica în scris sub orice formă.
Intâmplarea a făcut, însă, că nu s-au mai întors niciodată în luminişul din păduricea de frasini tineri, în toată luna mai, o singură dată au mai reuşit, într-adevăr, să facă amor, într-o altă ascunzătoare pe care o ştia Julia, şi anume în clopotniţa unei biserici căzute în ruină, singura care mai stă în picioare dintr-o zonă devastată de o bombă atomică, acum treizeci de ani. După ce ajungi la ea, este o ascunzătoare ideală, dar ajunsul până acolo este problema, în rest, nu se pot întâlni decât pe străzi, în fiecare seară în alt loc şi nu mai mult de o jumătate de oră o dată. Pe stradă pot vorbi, de obicei, dar cu o tehnică anume. Merg amândoi pe trotuarele aglomerate, duşi de valul de trecători, niciodată prea aproape unul de celălalt şi fără să-şi arunce nici măcar o privire, şi în felul acesta reuşesc să poarte o discuţie ciudată, intermitentă, care porneşte şi se opreşte ca lumina unui far, îngheţând la apariţia vreunei uniforme de-a Partidului sau în apropierea vreunui tele-ecran, ca să fie reluată apoi, după câteva minute, din mijlocul propoziţiei, sau suspendată brusc o dată ce ajung la locul convenit pentru despărţire şi continuată aproape fără nici o introducere a doua zi. Julia parcă este în elementul ei când poartă asemenea conversaţii, pe care ea le numeşte „discuţii în rate”. Se pricepe de minune să vorbească fără să-şi mişte buzele. O singură dată într-o lună întreagă de întâlniri nocturne au reuşit să se sărute. Cum mergeau amândoi, tăcuţi, pe o străduţă lăturalnică - Julia nu vrea niciodată să vorbească dacă nu se găsesc pe o stradă mai mare - când, deodată, s-a auzit o bubuială asurzitoare, pământul s-a zguduit, cerul s-a întunecat, iar Winston s-a trezit aruncat la pământ într-o parte, răvăşit şi îngrozit. Probabil că o rachetă căzuse la doi paşi de ei. Şi-a dat seama că obrazul Juliei era la câţiva paşi de al lui, palid, ca de mort, de un alb cretos. Până şi buzele îi erau albe. Moartă! A strâns-o în braţe şi a văzut că săruta o gură vie şi caldă. Dar simţea pe buze un fel de substanţă albă, prăfoasă, care se interpunea între ei. Amândoi aveau feţele pline de moloz.
Mai sunt şi seri când ajung la locul de rendez-vous şi trebuie să treacă unul pe lângă altul fără să se vadă, pentru că vreo patrulă tocmai a apărut de după colţ sau vreun elicopter se învârte peste capetele lor. Şi chiar dacă n-ar fi atât de periculos, tot le-ar fi greu să găsească timpul liber necesar pentru a se întâlni. Săptămâna de muncă a lui Winston este de şaizeci de ore, a Juliei şi mai lungă de atât, iar ziua liberă a fiecăruia depinde de volumul de muncă, aşa încât nu reuşesc prea des să se coordoneze. Pe lângă asta, Juliei i se întâmpla foarte rar să aibă o seară cu totul liberă. O mulţime de timp îşi petrece luând parte la conferinţe şi demonstraţii, împărţind broşuri pentru Liga Tineretului Anti-Sex, construind lozinci pentru Săptămâna de Ură, făcând colecte pentru campania de economisire şi altele asemenea. Merită, după părerea ei; merită, pentru că aşa te camuflezi. Dacă respecţi regulile mărunte, zice ea, le poţi încălca pe cele mari. Ba chiar l-a convins pe Winston să-şi mai sacrifice din timpul liber pentru a se angaja în munca voluntară la muniţie, pe care o fac din proprie iniţiativă membrii zeloşi ai Partidului. Aşa încât, o seară pe săptămână, Winston îşi petrece patru ore de lehamite paralizantă, înşurubând între ele nişte piese de metal care se introduc, probabil, în focoasele bombelor, într-un atelier prost luminat, unde se face curent şi unde bubuitul ciocanelor şi muzica de la tele-ecran se amestecă într-un vacarm lugubru.
Acum, în clopotniţa bisericii, au ocazia să umple găurile în conversaţie. Este o după-amiază caniculară. în cămăruţa de deasupra clopotelor, unde se refugiază, aerul fierbe, atmosfera e stătută şi miroase cumplit a găinaţ de porumbel. Ore întregi şed amândoi direct pe jos, în paie şi în praf, vorbind de una şi de alta şi ridicându-se pe rând, din când în când, ca să arunce o privire prin creneluri, să se asigure că nu se apropie cineva.
Julia are douăzeci şi şase de ani. Locuieşte într-un cămin, cu alte treizeci de fete.
- Tot timpul în putoarea aia de muieri! Ah, aşa nu pot suferi femeile, zice ea.
Lucrează, aşa cum bănuise el, la o maşină de scris romane, din Secţia Literatură, îi place munca ei, care constă, mai ales, în a manevra şi repara, dacă e cazul, un motor electric solid, dar complicat. Nu se consideră cine-ştie-ce deşteaptă, dar îi place să facă muncă manuală şi cunoaşte maşinăria ca pe propriul ei buzunar. Poate s ă-i descrie întregul proces de constituire a unui roman, de la linia generală trasată de Comisia de Planificare până la ultima virgulă pusă de Echipa de Rescriere. Dar produsul finit pe ea nu o interesează. Nu se omoară ea cu cititul, îl asigură pe Winston. Cărţile sunt un articol care trebuie produs, ca şi gemul sau şireturile de pantofi.
Nu păstrează nici o amintire despre ce s-a petrecut înainte de începutul anilor şaizeci şi singura persoană pe care a auzit-o vreodată vorbind mai tot timpul despre anii dinaintea Revoluţiei era un bunic care, de altfel, a şi dispărut când ea avea vreo opt ani. La şcoală a fost căpitanul echipei de hochei şi a câştigat cupa la gimnastică doi ani la rând. A fost comandant de grupă la Spioni şi secretar pe ramură la Liga Tineretului, pe urmă a intrat în Liga Tineretului Anti-Sex. A avut întotdeauna caracterizări excelente. A fost chiar şi selecţionată - semn incontestabil de bună reputaţie - să lucreze la Pornosec, o subsecţie a Secţiei Literatură axată pe producerea de pornografii de doi bani care să fie apoi distribuite în rândurile prolilor. Cei care lucrează în subsecţia asta, adaugă ea, îi spun Jegăria. Acolo a lucrat, timp de un an de zile, la producerea unor c ărticele cu titluri de genul Povestiri picante sau O noapte într-o scoală de fete, care se ambalau în colete sigilate şi pe care le cumpărau pe furiş copiii de proli, având impresia că făceau contrabandă cu ceva ilegal.
- Şi ce scrie-n cărţile-alea? - întreabă Winston curios.
- Ei, nişte rahaturi îngrozitoare. De fapt, sunt şi plicticoase. Sunt şase scenarii mari şi late, pe care le mai amestecă şi ei, pe ici, pe colo. Eu sigur că eram la caleidoscoape. N-am fost niciodată în Echipa de Rescriere. N-am talente literare, dragă, şi pace, nici măcar pentru alea.
Lui Winston nu-i vine să creadă că la Pornosec, cu excepţia şefului de secţie, nu lucrează decât fete. Ideea este că bărbaţii, având instinctele sexuale mai puţin controlabile decât femeile, s-ar afla în mai mare pericol de a se lăsa corupţi de porcăriile cu care ar lucra.
- Nici femei măritate nu acceptă ăia acolo, adaugă Julia. Cică fetele sunt curate şi pure. Uite, ştiu eu una care nu-i nici, nici.
Prima aventură amoroasă a avut-o la şaisprezece ani, cu un membru al Partidului care avea şaizeci şi care pe urmă s-a sinucis, ca să nu ajungă la închisoare.
- N-a făcut rău, comentează Julia, că altfel ar fi scos ăia de la el la mărturisiri cum mă cheamă.
După acea primă oară, au mai fost o mulţime de alte ori. Viaţa, aşa cum o vede Julia, e simplă. Tu vrei să te distrezi; ei, adică Partidul, vor să te împiedice să te distrezi; atunci, tu încâlci regulile cât poţi de mult. I se pare la fel de normal ca ei să vrea să te priveze de plăceri şi ca tu să vrei să nu fii prins. Nu poate suferi Partidul şi spune treaba asta cu cele mai porcoase cuvinte, dar nu-i aduce vreo critică mai generală. Cu excepţia situaţiilor în care propria ei viaţă are de suferit, nu-i pasă de doctrina Partidului. Winston observă, după o vreme, că Julia nu foloseşte cuvinte din Nou-vorbă, afară de cele intrate în vocabularul curent. Nu a auzit în viaţa ei de Frăţie şi refuză să creadă că ar putea exista o asemenea organizaţie. Orice formă de revoltă organizată împotriva Partidului, fiind de la bun început sortită eşecului, i se pare stupidă. Singurul lucru inteligent pe care-l poţi face este să te străduieşti să încâlci regulile şi totuşi să rămâi în viaţă. Prin mintea lui Winston trece o întrebare fugară: câţi oameni la fel ca ea or mai fi în generaţiile mai tinere, care au crescut în lumea Revoluţiei şi care, necunoscând nimic altceva, iau Partidul ca pe ceva imuabil, la fel cu cerul de deasupra capului, fără să se revolte împotriva autorităţii lui, ci doar fofilându-se pe lângă ea, ca iepurele care se ascunde când trece dulăul? Despre posibilitatea de a se căsători nu discută. Nu are rost nici măcar să se gândească la un lucru atât de îndepărtat. Ce comisie ar autoriza o asemenea căsătorie, presupunând că Winston ar găsi o formă oarecare de a scăpa de fosta lui nevastă, de Katherine? Nu are nici un sens - este un vis absurd.
- Cum era nevastă-ta? - întreabă Julia.
- Era aşa, cum să zic? - ştii cuvântul ăla din Nouvorbă: bungânditoare? Adică unul care gândeşte corect prin firea lui şi nu e-n stare să-i treacă nimic prin cap, care să fie nelalocul lui...
- Cuvântul nu-l ştiam, dar genul de om îl ştiu destul de bine. începe să-i povestească viaţa lui conjugală, dar, curios lucru, parcă ea ar şti, în linii mari, cum au stat lucrurile. Ea îi povesteşte lui, ca şi cum ar fi fost de faţă, sau ar fi luat parte, cum trupul Katherinei devenea rigid ori de câte ori Winston punea mâna pe ea, sau cum îl strângea în braţe şi parcă în acelaşi timp îl împingea cât mai departe de ea cu toată puterea. Cu Julia, nu-i vine greu să vorbească despre lucruri din astea; şi, oricum, Katherine nu mai este de multă vreme o amintire dureroasă pentru el - cel mult una greţoasă.
- Şi aş fi suportat-o, dacă n-ar fi fost un singur lucru, zice el, povestindu-i despre micul ceremonial frigid pe care Katherine i-l vâra pe gât, în fiecare săptămână în aceeaşi noapte. Şi culmea este, adaugă el, că detesta chestia în sine, dar n-ar fi renunţat pentru nimic în lume. Ştii cum îi zicea? Nici nu-ţi trece prin cap.
- Datoria faţă de Partid?! - întreabă Julia prompt. Şi eu am fost la şcoală, iubire. Probleme sexuale - o dată pe lună, la fetele peste paişpe ani. Şi-n Liga Tineretului la fel. Ţi se bagă în cap ani în şir. Şi dă-mi voie să-ţi spun că-n cele mai multe cazuri prinde. Dar nu poţi să ştii niciodată: oamenii sunt atât de ipocriţi!
Începe să dezvolte acest subiect. Cu Julia, se vede, oricum ai dă-o, tot la viaţa sexuală ajungi şi, de îndată ce trece la lucrurile astea, dovedeşte multă isteţime. Spre deosebire de Winston, ea a priceput care este sensul austerităţii în materie sexuală a Partidului. Nu e vorba numai că instinctul sexual se manifestă într-o lume a lui proprie, pe care Partidul nu o mai poate controla şi care, deci, trebuie suprimată prin orice metode. Mai important este faptul că privaţiunile sexuale au ca efect isteria, ceea ce este de dorit, pentru că isteria poate fi transformată în febră războinică sau în adularea conducătorului. Julia exprimă lucrurile astea mai simplu:
- Când te regulezi, îţi consumi energia şi pe urmă te simţi fericit şi ţi se rupe de orice al'ceva. Ei nu te pot lăsa să ajungi în situaţia asta. Trebuie să dai pe dinafară de energie tot timpul. Ce rost are mărşăluitul ăsta în sus şi-n jos, şi uralele, şi datul din steaguri? Nu mai ai voie să ţi se scoale şi-atunci te consumi în felul ăsta. Dacă-n sinea ta te simţi satisfăcut, nu te doare-n cur de Fratele cel Mare, de Planurile Trienale, de Minutele de Ură şi de tot rahatul ăsta nenorocit?!
Foarte adevărat, se gândeşte Winston. Intre abstinenţă şi ortodoxia politică este o legătură profundă. Pentru că, altminteri, cum s-ar putea menţine exacerbarea obligatorie a fricii, a urii şi a credulităţii tembele de care Partidul are nevoie la membrii săi? Numai încătuşând un instinct puternic şi folosindu-l ca forţă motrice. Atracţia sexuală este o primejdie pentru Partid şi atunci Partidul a pus-o la lucru în folosul său propriu. Ca şi cu instinctul filial. Cum nu se poate desfiinţa familia, oamenii sunt încurajaţi să-şi iubească progeniturile aproape ca pe vremuri. Pe de altă parte, însă, copiii sunt sistematic montaţi împotriva părinţilor şi învăţaţi să-i spioneze şi să raporteze orice formă de deviaţie de la linie. Familia a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât un auxiliar al Poliţiei Gândirii, o metodă prin care tot omul trăieşte, zi şi noapte, înconjurat de nişte turnători care-i cunosc orice intimitate.
Deodată, gândul i se întoarce la Katherine. Da - Katherine l-ar fi denunţat, fără doar şi poate, Poliţiei Gândirii, dar, din fericire, era atât de proastă, încât nu a realizat niciodată cât de neortodoxă era gândirea lui. Adevărul este că şi-a adus aminte de ea în acest moment din cauza căldurii insuportabile care i-a umplut fruntea cu broboane de sudoare, începe să-i povestească Juliei ceva ce s-a întâmplat - sau, mai degrabă, a fost cât pe-aci să se întâmple - într-o altă după-amiază sufocantă, cu vreo unsprezece ani în urmă.
La vreo trei sau patru luni după ce se căsătoriseră, luau parte amândoi la o excursie în grup pe undeva prin Kent şi, cum-necum, la un moment dat au rătăcit drumul. Rămăseseră în urma celorlalţi cu câteva minute, atâta tot, dar au luat-o greşit şi s-au trezit deodată blocaţi, la marginea unei vechi cariere de cretă. Era ca un fel de faleză verticală de zece-douăzeci de metri înălţime, iar jos era plin de bolovani, înjur nu era nimeni, aşa încât nu aveau pe cine să întrebe de drum. Când şi-a dat seama că se rătăciseră, Katherine a devenit foarte nervoasă. Chiar şi atâta lucru îi dădea sentimentul vinovăţiei - că se despărţise pentru un moment de turma gălăgioasă de excursionişti. Voia s-o ia repede înapoi pe drumul pe care veniseră şi să caute în direcţia opusă. Dar tocmai atunci Winston a zărit câteva tufe de flori care creşteau din crăpăturile stâncilor de dedesubt. Una dintre tufe avea flori de două culori, fucsină şi purpură, care, dacă te uitai atent, creşteau din aceeaşi rădăcină. Cum nu mai văzuse aşa ceva, a strigat-o pe Katherine, să vină să vadă şi ea: „Ia uite, Katherine! Uită-te la florile-alea. Tufa aia de jos de tot. Nu ţi se pare că e-n două culori diferite?!” Ea o pornise deja înapoi, dar s-a întors, destul de iritată, ca să se uite. S-a aplecat peste marginea falezei, să vadă mai bine. El, care stătea în spatele ei, a apucat-o de mijloc şi o ţinea bine, să nu cadă. în clipa aceea şi-a dat seama deodată că erau absolut singuri. Nici ţipenie de om nicăieri, nu se mişca nici o frunză, nici o pasăre, într-un asemenea loc, posibilitatea să fi existat vreun microfon ascuns era aproape nulă şi, oricum, chiar dacă ar fi existat, n-ar fi înregistrat decât sunetele. Totul se petrecea la ora cea mai fierbinte şi mai somnolentă a după-amiezii. Şi lui i-a trecut prin cap gândul că...
- De ce nu i-ai dat un brânci ca lumea? - îl întrerupe Julia. Eu aşa aş fi făcut.
- Da, dragă, tu aşa ai fi făcut. Şi eu as fi făcut aşa, poate, dacă aş fi fost pe-atunci omul de-acuma. Sau poate că n-aş fi făcut nici atunci - în fine, nu ştiu sigur.
- Şi-acuma-ţi pare rău că n-ai profitat de ocazie?
- Da - dacă stau să mă gândesc, îmi pare rău. In timp ce vorbesc, cum şed unul lângă altul pe jos, în praf, Winston o trage pe Julia mai aproape de el. Ea îşi reazemă capul de umărul lui, reuşind, cu mirosul plăcut al părului ei, să-i mai alunge din nas putoarea de găinaţ. Ce tânăra este! - se gândeşte Winston. Ea mai aşteaptă ceva de la viaţă, dar uite, nu înţelege că nu rezolvi nimic, cu un om care te incomodează, dându-i brânci într-o prăpastie.
- De fapt, situaţia tot aia ar fi fost, zice el. Şi-atunci, de ce-ţi pare rău că n-ai împins-o?
- Pur şi simplu pentru că aleg un lucru pozitiv, şi nu unul negativ, în jocul ăsta de care ne-am apucat noi, nu putem câştiga, însă unele feluri de a pierde sunt mai bune decât altele, atâta tot.
Ii simte umărul zvâcnind a dezaprobare. Ori de câte ori spune asemenea lucruri, ea îl contrazice. Ea nu poate accepta ca pe o lege a naturii faptul că individul este întotdeauna învins, într-un fel, îşi dă şi ea seama că soarta îi este pecetluită şi că, mai devreme sau mai târziu, Poliţia Gândirii tot o s-o prindă şi o s-o omoare, dar cu cealaltă jumătate a minţii crede că ai putea, cumva, să-ţi construieşti o lumea a ta, proprie şi secretă, în care să trăieşti cum vrei tu. Şi că nu-ţi trebuie decât noroc, şiretenie şi îndrăzneală. Ea nu poate înţelege că nu există ceea ce se numeşte fericire, că singura victorie posibilă se află undeva, în viitorul îndepărtat, mult după moartea lor, şi că, din clipa în care au declarat război Partidului, sunt deja nişte oameni morţi.
- Noi suntem cei morţi, zice Winston.
- Ba n-am murit încă, i-o întoarce Julia, mai mult decât prozaic.
- Nu, fizic nu. Peste şase luni sau un an. Poate peste cinci. Mie mi-e frică de moarte. Tu eşti mai tânăra, aşa că probabil că ţi-e şi mai frică decât mi-e mie. Sigur că o să-ncercăm s-o amânăm cât putem de mult. Dar chiar şi aşa nu rezolvăm mare lucru. Câtă vreme oamenii or să mai aibă ceva omenesc în ei, moartea şi viaţa or să-nsemne acelaşi lucru.
- Ei, rahat! Cu cine-ai prefera să te culci, cu mine sau cu vreo moartă?! Ţie nu-ţi place să trăieşti? Nu-ţi place să poţi spune: uite, ăsta sunt eu, am două mâini, am două picioare, exist, deci sunt o fiinţă vie? Nu-ţi place treaba asta?!
Vorbind, se răsuceşte cu faţa spre el şi-şi lipeşte pieptul de al lui. Prin salopetă, Winston îi frământa sânii mari şi totuşi tari. Trupul ei mai revarsă un strop de tinereţe şi de vigoare peste al lui.
- Ba da, asta-mi place, zice el.
- Ei, atunci termină cu vorbitul despre moarte. Bun, ascultă, iubitule, trebuie să ne punem de acord unde ne vedem data viitoare. Cred că de-acum putem merge liniştiţi acolo, la locul din pădure, că l-am lăsat destul să se odihnească. Dar de data asta, trebuie s-o iei prin altă parte. M- am gândit eu cum facem. Iei trenul... Stai, uite, îţi fac o schemă.
în felul ei practic de a fi, adună o grămăjoară de praf de pe jos şi, luând un pai dintr-un cuib de porumbel, se apucă să traseze o hartă pe podeaua cămăruţei de deasupra clopotelor.
Winston aruncă o privire circulară peste cămăruţa sărăcăcioasă de la etajul prăvăliei domnului Charrington. Lângă fereastră, se găseşte patul enorm gata făcut, cu nişte pături jerpelite şi o pernă mare, fără faţă de pernă pe ea. Ceasul demodat, cu cadranul de douăsprezece ore, ticăie pe poliţa de deasupra căminului, într-un colţ, pe măsuţa rabatabilă, tronează presse-papiers-ul pe care l-a cumpărat ultima oară când a mai fost pe aici şi care licăreşte discret în semiobscuritate.
Pe grătarul din faţa căminului se află o sobă cu petrol din tablă laminată, o cratiţă şi două căni pe care le-a procurat domnul Charrington. Winston aprinde arzătorul şi pune nişte apă la fiert în cratiţă. A adus cu el un pachet de cafea Victoria şi câteva tablete de zaharină. Ceasul arată şapte-douăzeci: de fapt, nouăsprezece-douăzeci. Julia trebuie să vină la nouăsprezece-treizeci.
În pieptul lui Winston, inima zvâcneşte, şoptindu-i: nebunie, nebunie conştientă, gratuită şi sinucigaşă. Ceea ce fac ei este tocmai crima pe care un membru al Partidului o poate ascunde cel mai puţin. Adevărul este că lui i-a venit în cap ideea, mai întâi sub forma unei viziuni: şi-a imaginat presse-papiers-ul de sticlă oglindindu-se în tăblia lustruită a măsuţei rabatabile. Aşa cum, de altfel, a şi prevăzut, domnul Charrington nu a avut nici o obiecţie să-i închirieze camera. Este clar că îi pare bine de cei câţiva dolari în plus pe care-i câştigă. Şi nici nu a părut şocat, nici nu l-a jignit pe Winston arătându-se curios, când el i-a spus verde în faţă că vrea camera pentru o relaţie amoroasă. Nu a făcut altceva decât să privească undeva înainte şi în podea, emiţând câteva generalităţi, cu o diplomaţie care dădea impresia că este pe jumătate invizibil. Important lucru, a zis domnul Charrington, să ai puţină intimitate. Cine nu-şi doreşte un loc unde să poată sta singur din când în când? Şi, când cineva reuşeşte să găsească un asemenea loc, este o problemă elementară de delicateţe ca toţi cei care mai sunt la curent cu situaţia respectivă să se prefacă, nu-i aşa?, a nu şti nimic. Apoi a adăugat, parcă evaporându-se cu totul el însuşi din lumea reală, că, dacă pe Winston îl interesează, casa are două intrări, dintre care una prin spate, care dă într-o alee.
Jos, sub fereastră, se aude cum cântă cineva. Winston aruncă o privire afară, stând cu mare atenţie în spatele draperiei de muselină. Fiind iunie, soarele este încă sus pe cer şi, în curtea inundată de lumină deasupra căreia dă fereastra, vede o femeie monstruoasă, solidă ca o coloană normandă, cu braţele de un roşu-închis, care poartă strâns în jurul mijlocului un şorţ făcut din pânză de sac şi se plimbă tot timpul cu paşi apăsaţi între o copaie de spălat rufe şi o sârmă de întins, agăţând cu cârlige la uscat nişte pătrate de pânză albă - scutece de copil trebuie să fie, se gândeşte Winston. Iar când nu are gura căscată şi plină cu cârlige de rufe, cântă cu o voce de contralto:
„N-a fost dăcât amăgire,
S-a zburat ca o zi dă-april’,
Da’ o privire ş-un cuvânt şi visul ce-au născut,
Mi-au luat cu iele sufletul”.
Melodia asta bântuie deja prin Londra de câteva săptămâni. Este unul dintre nenumăratele cântece de acest fel publicate în folosul prolilor de un serviciu din cadrul Secţiei Muzică. Textele unor asemenea cântece se compun fără nici un fel de intervenţie umană, cu ajutorul unui aparat numit versificator. Dar uite că femeia cântă atât de melodios, încât stupizenia aia odioasă sună aproape plăcut. O aude cântând şi-i aude târşâitul picioarelor pe dalele de piatră, aude ţipetele copiilor pe stradă şi, de undeva de departe, vine un ecou stins de circulaţie intensă; şi totuşi, în cameră este o linişte ciudată, din cauză că lipseşte tele-ecranul. Nebunie, nebunie, nebunie, se gândeşte din nou. Este de neconceput că ar putea frecventa locul ăsta mai mult de câteva săptămâni fără să fie prinşi. Dar să aibă o ascunzătoare a lor şi numai a lor, undeva înăuntru şi la îndemână - ispita a fost prea mare pentru amândoi ca să-i reziste. După ce s-au întâlnit în clopotniţa bisericii, a urmat o perioadă în care le-a fost imposibil să-şi aranjeze vreo întâlnire. Orele de muncă au sporit drastic în perspectiva Săptămânii de Ură. Mai este o lună şi ceva până atunci, dar, cum pregătirile sunt teribil de complicate, toată lumea are de lucru peste program. Până la urmă, au reuşit să obţină fiecare câte o după-amiază liberă, şi s-a nimerit să fie în aceeaşi zi. S-au înţeles să meargă în luminişul din pădure, în seara dinaintea zilei respective, s-au întâlnit pe stradă pentru câteva minute, apropiindu-se, ca de fiecare dată, fără să se uite unul la altul, în cercuri largi. Dar, chiar şi aruncându-i o singură privire fugară, Winston şi-a i dat seama că Julia era mai palidă ca de obicei.
- A picat, i-a şoptit ea, când i s-a părut că putea vorbi fără grijă. Pentru mâine, adică.
- Ce-a picat?
- Mâine după-masă. Nu pot veni.
- De ce?
- Ei, chestia aia lunară. Mi-a venit mai devreme de data asta. Câteva clipe, lui Winston i-a venit să urle de furie. O cunoştea deja de o lună şi genul lui de dorinţă pentru ea se schimbase. La început, n-a simţit cine-ştie-ce plăcere adevărată. Prima oară când au făcut amor nu a fost nimic altceva decât un act de voinţă. Dar, după a două oară, n-a mai fost acelaşi lucru. Mirosul părului ei, gustul buzelor ei, atingerea pielii ei, toate parcă intraseră şi în el sau pluteau în aerul din jurul lui. Julia a devenit pentru el o necesitate fizică, un lucru pe care nu numai că şi-l doreşte, dar la care simte că are dreptul. Când ea i-a spus că nu poate veni, a avut sentimentul frustrării. Dar, tocmai în clipa aceea mulţimea i-a împins şi i-a lipit unul de celălalt, iar mâinile li s-au întâlnit din întâmplare. Ea i-a strâns iute vârfurile degetelor într-un fel care părea să-i transmită nu numai dorinţă, dar şi afecţiune. Şi-a dat şi el seama, după ce i-a trecut furia, că, atunci când trăieşti cu o femeie, dezamăgirea asta mai ales este ceva curent şi firesc; aşa încât l-a năpădit brusc un sentiment de profundă tandreţe faţă de Julia, cum nu mai trăise până atunci. I-ar fi plăcut să fi fost căsătoriţi aşa, de vreo zece ani. I-ar fi plăcut să se poată plimba cu ea pe străzi, uite-aşa, cum făceau atunci, dar pe faţă şi fără frică, vorbind despre tot soiul de banalităţi şi târguind una-alta pentru casă. Şi cel mai mult i-ar fi plăcut să fi avut şi ei un loc unde să poată sta singuri, fără să se simtă obligaţi să facă amor de câte ori se întâlneau. Şi, de fapt, nu chiar în clipa respectivă, ci a doua zi i-a venit ideea să închirieze camera domnului Charrington. Când i-a propus Juliei, ea a fost de acord imediat, neaşteptat de repede. Ştiu amândoi că este curată nebunie să facă aşa ceva, ca şi cum ar coborî în mod intenţionat cu un picior în groap ă. Acum, stând pe marginea patului şi aşteptând -o pe Julia, îi vin în minte din nou beciurile Ministerului Iubirii. Ciudat cum poate oroarea asta predestinată să-ţi invadeze gândurile şi apoi să-ţi iasă din cap. O vezi în faţa ta, inevitabilă, într-un viitor oarecare, stând înaintea morţii ca 99 înaintea lui 100. Nu o poţi evita, dar s-o amâni - asta s-ar putea să reuşeşti; şi totuşi, în loc să încerci s-o amâni, de fiecare dată şi din propria ta iniţiativă, faci ce faci şi te îndrepţi către ea, şi încă pe scurtătură. Pe scară se aud paşi grăbiţi. Julia dă buzna în cameră. In mână duce o trusă de scule din canava maro, cu care Winston a mai văzut-o plimbându-se pe coridoarele Ministerului. Se ridică şi o ia în braţe, dar ea se desface din îmbrăţişarea lui, în parte şi fiindcă a rămas cu trusa de scule în mână.
- Stai, stai aşa, zice ea. Lasă-mă o clipă, să-ţi arăt ce-am adus. Tu ai adus porcărie de-aia de cafea Victoria, nu? Ştiam eu c-ai s-aduci. Dă-o dracului, că n-avem nevoie de ea. Uite-aici!
Se aşează în genunchi, deschide trusa şi răstoarnă pe jos câteva chei şi şurubelniţe, dând la iveală mai multe pachete aranjate cu grijă, pe care i le întinde lui Winston pe rând. Primul pachet pare cunoscut la pip ăit: este ceva greu şi nisipos, în care îţi intră degetul dacă apeşi.
- N-o fi zahăr?! - întreabă el.
- Zahăr-zahăr, nu zaharină. Şi uite-aici, o franzelă. Pâine albă, ca lumea, nu mizeria aia ce mâncăm noi. Şi un borcănel de gem. Şi-o cutie de lapte dar uite-aici! De-asta chiar că sunt mândră. A trebuit s-o învelesc într- o pânză de sac, pentru că...
Dar nu mai este nevoie să-i explice de ce învelise pachetul. Camera se umple brusc de miros, un parfum puternic, fierbinte, care parc ă emană de undeva din prima lui copilărie, cu care te mai întâlneşti şi în ziua de astăzi, totuşi, când se răspândeşte din câte un gang înainte să se trântească o uşă, sau peste câte o stradă, îl adulmeci pentru o clipă şi apoi dispare ca şi cum n-ar fi fost.
- Cafea! - şopteşte Winston. Cafea adevărată!
- Cafea de la Partidul Interior. Nu există nimic pe lumea asta să nu aibă şi porcii ăia, dar nimic, ştii ce-i aia? Bineînţeles că servitorii şi chelnerii şi oamenii în general mai pun mâna şi... A, uite, am şi un pachet de ceai.
Winston se aşeză şi el pe jos, lângă ea, şi rupe hârtia într-un colţ.
- E ceai adevărat, nu frunze de coacăz.
- Se pare că s-a găsit o mulţime de ceai în ultima vreme. Am cucerit India, aşa ceva, comentează Julia. Aşa, iubitule, dar acuma ascultă- mă o clipă. Vreau să te întorci cu spatele la mine trei minute; du-te şi stai pe partea cealaltă a patului. Nu te duce prea aproape de fereastră. Şi să nu te-ntorci până nu-ţi spun eu.
Winston rămâne privind fix, în gol, pe lângă draperia de muselină. Jos, în curte, femeia cu braţele roşii merge în continuare de la copaie până la sârmă şi înapoi, îşi scoate alte două cârlige din gură şi începe din nou să cânte, cu vocea ei profundă:
„Unii zic că-n timp pa toate le uiţi,
Zic c-orice durere-ţi trece,
Dar un zâmbet ş-o lacrimă dup-atâţia ani
Tot îm'rnai sfâşi-inima-a-a-a...”
Precis că ştie pe de rost toată prostia aia de cântec. Vocea ei ajunge până sus la el o dată cu adierea blinda a verii şi sună foarte convingătoare, a melancolie fericită, îţi dă impresia că femeia ar fi pe deplin satisfăcută dacă seara asta de iunie nu s-ar mai sfârşi niciodată, iar rufele de pus la uscat nu s-ar mai termina nici ele; atunci ar putea rămâne şi ea acolo încă o mie de ani, agăţând scutece pe sârmă şi fredonând nerozii. Lui Winston îi trece prin minte un gând curios, şi anume că nu a auzit niciodată un membru al Partidului care să cânte de unul singur, fiindcă aşa simte el nevoia. Probabil că ar părea şi oarecum neortodox, o excentricitate periculoasă, la fel cu vorbitul de unul singur, de pildă. Poate numai dacă ajungi prin vecinătatea morţii de foame să ai motive să cânţi.
- Poţi să te-ntorci, zice Julia.
Se întoarce cu faţa spre ea, dar, în prima clipă, aproape că nu o recunoaşte, în loc s-o vadă goală, cum se aştepta, descoperă o transformare cu mult mai surprinzătoare: Julia s-a vopsit pe faţă.
Probabil că s-a furişat până în cartierele prolilor, a găsit vreo drogherie şi şi-a cumpărat o trusă completă de machiaj. Uite, s-a rujat din plin pe buze, s-a fardat în obraji şi şi-a dat cu pudră pe nas - până şi sub ochi şi-a dat cu ceva care i-i face să strălucească. Nu a lucrat ea prea îndemânatic, dar, oricum, nici pretenţiile lui Winston în acest domeniu nu sunt cine-ştie-ce. Nu a mai văzut niciodată şi nici nu-şi putea închipui vreo membră a Partidului fardată. Uimitor cât de mult şi-a îmbunătăţit înfăţişarea. Cu câteva tuşe de culoare unde trebuia, a devenit nu numai cu mult mai atrăgătoare, dar şi de departe mai feminină. Părul tuns scurt şi salopeta băieţească nu fac decât să sublinieze aceste efecte noi. Când o ia în braţe, îl năpădeşte un miros de violete, care îi readuce în minte semiobscuritatea unei bucătării dintr-un subsol şi gura fără dinţi a unei femei care folosea exact acelaşi parfum; dar ce mai contează acum?
- Şi parfum! - exclamă el.
- Da, iubitule, şi parfum. Şi data viitoare, ştii ce fac? O să-mi fac rost de-o rochie adevărată de femeie şi-o s-o port în locul pantalonilor ăstora nenorociţi, îmi pun ciorapi de mătase şi pantofi cu toc înalt! în camera asta, o să fiu femeie, nu tovarăşă!
Drept care, îşi smulg amândoi hainele de pe ei şi se urcă în patul imens de mahon. Pentru prima oară se dezbracă şi el de tot în faţa ei - până acum i-a fost ruşine de trupul lui alb şi slăbănog, cu venele atinse de varice, care îi ies în evidenţă pe coapse, şi cu pata albicioasă de deasupra gleznei. Cearşafuri nu au, iar pătura pe care se întind este roasă şi netedă, dar dimensiunile şi arcurile elastice ale patului îi uimesc şi pe unul, şi pe celălalt.
- Precis că e plin de ploşniţe, dar ce contează? - zice Julia.
În ziua de astăzi, nu mai găseşti un pat dublu, poate doar în casele prolilor. în copilărie, lui Winston i s-a mai întâmplat să doarmă într-un pat dublu, dar Julia nu-şi aduce aminte să fi trăit vreodată experienţa asta.
După ce fac ce fac, aţipesc amândoi. Când se trezeşte, Winston vede că limbile ceasului arată nouă fără câteva minute. Rămâne aşa, nemişcat, pentru că Julia doarme cu capul pe braţul lui îndoit. Aproape tot fardul i-a rămas pe pernă sau pe faţa lui, dar mai are încă o nuanţă de roşu în obraji, care îi scoate în evidenţă liniile frumoase. Soarele aruncă dinspre apus o rază la piciorul patului şi umple de lumină căminul, unde apa din cratiţă fierbe cu bulboane. Jos, în curte, femeia nu mai cântă, dar ţipetele îndepărtate ale copiilor pătrund până la ei. Printre multe alte gânduri, se întreabă dacă în trecutul acela desfiinţat era o experienţă normală de viaţă să stai uite-aşa, în pat, în răcoarea serii de vară - un bărbat şi o femeie, goi-puşcă şi care fac amor când au ei chef, care vorbesc despre ce au chef, fără să simtă nici o obligaţie de a se scula, stând pur şi simplu întinşi în pat şi ascultând ecourile liniştite de afară. Oare chiar n-o fi existat nici o perioadă în care treaba asta să fi trecut drept ceva firesc? Julia se trezeşte şi ea, se freacă la ochi şi se ridică într-un cot, ca să se uite la sobiţă.
- S-a dus juma’ de apă, zice ea. Stai, că mă scol acum şi fac imediat cafeaua. Mai avem o oră. La voi, la cât se taie lumina?
- La douăzeci şi trei-treizeci.
- La noi, la cămin, la douăzeci şi trei. Dar trebuie să fim în camere mai devreme, pentru că... - Marş afară, scârbă-mpuţită!!
Deodată, se răsuceşte peste marginea patului, pune mâna pe un pantof de pe jos şi-l aruncă de perete într-unui din colţuri, cu o zvâcnire băieţească a braţului, la fel cum, într-o dimineaţă, acum vreo două luni, la cele Două Minute de Ură, a aruncat cu dicţionarul în Goldstein.
- Ce s-a-ntâmplat? - întreabă Winston surprins.
- Era un şobolan. L-am văzut când şi-a scos botul scârbos de după lambriuri. Uite, e o gaură jos, acolo. Oricum, l-am speriat serios de tot.
- Şobolani!! - murmură Winston. în camera asta!
- E plin de ei peste tot, zice Julia indiferentă, întinzându-se la loc pe spate. Avem şi la cămin, la bucătărie. Sunt părţi ale Londrei în care mişună. Ştiai că atacă şi copiii? Da, cică da. Sunt străzi pe care femeile n-au curaj să-şi lase copiii singuri nici două minute. Dar numai ăia mari, cafenii, fac chestia asta. Şi ce-i prost e că-ntotdeauna...
- Taci din gură ! - scrâşneşte Winston din dinţi, cu ochii strânşi.
- Dar ce s-a-ntâmplat, dragă? Uite, că eşti palid de tot. Ce, îţi fac scârbă?
- Din toate ororile de pe lumea asta, tocmai un şobolan!
Julia se întoarce lângă el şi-şi aruncă un picior peste el, ca şi cum ar vrea să-l liniştească, încălzindu-l cu corpul ei. El nu deschide ochii imediat.
A avut, timp de câteva clipe, senzaţia că vede din nou în faţa ochilor un coşmar care l-a terorizat, la diverse intervale, toată viaţa, întotdeauna se întâmpla cam la fel: se face că stă în faţa unui zid de întunecime şi că de partea cealaltă se află ceva îngrozitor, ceva prea cumplit pentru a putea fi îndurat, în vis, are de fiecare dată un profund sentiment de frustrare, pentru că îşi dă seama că el, de fapt, ştie ce se află dincolo de zidul de întunecime. Cu un efort sfâşietor, de parcă şi-ar smulge o bucată din propriul lui creier, ar putea chiar să scoată la lumină ceea ce se află acolo. De flecare dată, se trezeşte conştient că, în adâncul sufletului lui, ştie despre ce este vorba; şi uite, şi acum, într-un fel sau altul, are legătură cu ce spunea Julia când el i-a retezat-o.
- Iartă-mă, zice într-un târziu. N-am nimic, dar nu-mi plac şobolanii, atâta tot.
- Fii liniştit, iubitule, scăpăm noi de scârbele alea-mpuţite de-aici. înainte de a pleca, o să îndes eu în gaură nişte cârpe şi, când mai venim, o să aduc nişte ciment şi-o astup ca lumea.
Winston a trecut deja, pe jumătate, peste momentul de panică oarbă. Se ridică în capul oaselor şi se reazemă de tăblia patului, oarecum ruşinat de slăbiciunea de care a dat dovadă. Julia se ridică din pat, îşi trage salopeta pe ea şi face cafeaua. Din cratiţă se răspândeşte un miros atât de puternic şi de aţâţător, încât trebuie să închidă fereastra, de teamă să nu-l simtă careva de afară Şi să devină curios. Dar şi mai bună decât gustul cafelei în sine este consistenţa mătăsoasă pe care i-o dă zahărul şi pe care Winston aproape c-a uitat-o, după ani întregi de îndulcit orişice cu zaharină. Julia se învârte prin cameră cu o mână în buzunar şi în cealaltă cu o felie de pâine cu gem. Se uită indiferentă la bibliotecă, îşi dă cu părerea cum ar fi cel mai bine de reparat măsuţa rabatabilă, se aruncă în fotoliul jerpelit ca să vadă cât de comod este şi cercetează ceasul absurd cu cadranul de douăsprezece ore, zâmbind cu un aer vag tolerant. La presse-papiers-ul de sticlă şi-l aduce pe pat ca să-l vadă la lumină mai bună. Winston i-l ia din mână, fascinat, ca de obicei, de luciul sticlei, transparentă ca apa de ploaie.
- Tu pentru ce zici c-o fi asta? - întreabă Julia.
- Nu cred că e pentru ceva - adică nu cred c-a folosit vreodată la ceva. Asta-mi place la ea. E un ciob de istorie pe care au omis s-o aducă la zi. Un mesaj de-acum o sută de ani, dac-am şti să-l descifrăm.
- Şi tabloul ăla de pe perete..., zice ea, arătând cu capul spre gravura de pe peretele din faţă. Şi ăla tot o sută de ani o fi având?
- Mai mult. Poate chiar două sute. N-avem cum şti sigur. In ziua de azi nu mai poţi şti despre nimic câţi ani are.
Julia se ridică şi se apropie de gravură.
- Uite, de-aici a scos scârboşenia aia botul, zice şi trage un picior în lambriul care se găseşte chiar sub gravură. Dar unde e, aici? Am mai văzut clădirea asta nu-ştiu-unde...
- E o biserică - sau, cel puţin, a fost. Sfântul Clement Danezul, aşa se numea. Şi, aducându-şi aminte de cele câteva versuri pe care i le-a recitat domnul Charrington, adaugă, oarecum nostalgic: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”.
Spre surprinderea lui, Julia preia poezioara:
- „Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin. / Când mi -i dai, zi, când mi-i dai? - zice-al treilea la Justiţie...” Şi nu mai ştiu cum era mai departe, dar ştiu că se termina aşa: „Haide, ţine-o lumânare să te duci mai iute-n pat, / Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”.
Parcă şi-ar fi spus cele două jumătăţi ale unei parole. Dar trebuie să mai fie un vers, după cel cu „al treilea la Justiţie”. Poate că l-ar putea scoate, totuşi, din memoria domnului Charrington, dac ă îl ajută să-şi aducă aminte restul.
- De unde ştii chestia asta? - întreabă Winston.
- De la bunicu-meu. Când eram mică, mi-o tot recita, poezioara asta. A fost vaporizat când aveam eu opt ani. In tot cazul, a dispărut. Dar mă-ntreb cum erau lămâile, adaugă ea, sărind de la una la alta. Că portocale am văzut. Sunt nişte fructe galbene, rotunde, zemoase, cu coaja groasă.
- Eu ţin minte lămâile, zice Winston. Prin cincizeci erau nişte fructe obişnuite. Atât de acre, că ţi se strepezeau dinţii numai când le vedeai.
- Pot să jur că tabloul ăsta are ploşniţe pe sub ramă, zice Julia. Am să-l dau jos într-o zi şi-am să-l curăţ ca lumea. Mă rog, acuma hai să ne pregătim de plecare. Eu trebuie să-mi şterg culorile-astea de pe faţă. Ce nu mi place! După aia, te şterg şi pe tine de ruj.
Winston mai rămâne în pat câteva minute. S-a întunecat aproape de tot. Se întoarce către lumină şi se uită la presse-papiers-ul de sticlă. Ce i se pare nemaipomenit la el nu este bucăţica de coral dinăuntru, ci chiar interiorul sticlei. Are, aşa, cumva, ca o adâncime a ei proprie, şi totuşi este transparentă ca aerul. Suprafaţa sticlei îi sugerează bolta cerului, care închide în ea o lume minusculă, dar un univers complet. Are sentimentul că ar putea încăpea în universul respectiv Şi el însuşi, şi patul de mahon, şi măsuţa, şi ceasul demodat, şi gravura în oţel - chiar şi presse-papiers-ul însuşi. Bucata de sticlă simbolizează camera în care se află, iar bucăţica de coral -viaţa Juliei şi a lui, fixate în miezul cristalului ca într-o eternitate.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu