COBORÂREA ÎN IAD (2)

NECULAI POPA

închin această carte tuturor celor căzuţi în lupta împotriva comunismului
Piatra Neamţ 1998

ARESTAREA. ÎNCHISOAREA SUCEAVA

În acea stare de nesiguranţă mă găseam în noaptea de 14-15 mai 1948, când, după miezul nopţii, am auzit bătăi în uşă şi mişcări pe la geamuri. Trezit din somn, fără a mai întrebă cine este, am deschis uşa şi în faţa mea au apărut doi indivizi cu pistoalele în mână, spunându-mi că sunt de la Siguranţă şi că vor să facă o percheziţie. în jurul casei câinii lătrau, ceea ce dovedea că mai erau şi alţii prin apropiere. Mai târziu aveam să aflu că au fost câţiva binevoitori din sat care i-au adus la domiciliu şi şi-au oferit serviciile, fie de bună voie, fie în urma unor şantaje. Fără a-şi mai cere voie, au intrat în casă, continuând să ţină pistoalele în mâini, iar după ce am aprins lampa, au început percheziţia. între timp, eu mă îmbrăcam şi priveam cum umblă printre cărţi, căutând să le arăt o totală indiferenţă. Pentru a rupe tăcerea, le-am spus că sunt cursurile după care mă pregătesc la facultate, căutând să le distrag atenţia, deoarece printre cursuri se găseau şi nişte cărţi scrise de Nichifor Crainic şi N. Paulescu, care erau interzise. Se putea observa că nu le trecuseră multe cărţi printre mâini, întrucât numele celor doi autori i-au lăsat indiferenţi. Tocmai când credeam că totul s-a terminat, unul dintre ei se uită după oglinda din perete. Noroc că era noapte, deoarece cred că mă îngălbenisem în acel moment, întrucât mi-am amintit că acolo se găsea scrisoarea primită de la Iaşi, prin care mi se comunicau arestările făcute la Târgu Neamţ şi mi se cerea să fiu pregătit pentru o posibilă dispariţie şi să mă îndrept spre adăpostul nostru de lângă Solonţ-Uturea. Scrisoarea era pusă în altă scrisoare de la o prietenă şi le ascunsesem acolo pentru a nu fi văzute de sora mea. Văzând că vor să le citească şi fiind o treabă nu tocmai uşoară pentru ei am aprins o ţigară, pentru a-mi păstra şi a ascunde neliniştea şi m-am oferit să le-o citesc eu.

Cum nu observaseră că sunt două scrisori, nu am mai aşteptat încuviinţarea lor, le-am luat scrisorile din mână şi am început să le citesc, la început mai rar şi cuvânt cu cuvânt pentru a mă putea urmări, căutând să le câştig încrederea. Furaţi probabil de conţinutul scrisorii, nu au observat că am sărit o pagină împreună cu scrisoarea de la Iaşi, apoi, sub motivul că nu doresc să fie văzută scrisoarea de sora mea, am rupt-o şi am aruncat-o în sobă. Până să se dezmeticească ei, i-am dat foc, ceea ce a făcut ca unul dintre ei să-şi dea seama că i-am păcălit şi a venit imediat la sobă, dar văzând cum ardeau bucăţile din scrisoare nu a mai zis nimic, pentru a nu se da de gol faţă de colegul lui, mai puţin experimentat.

Nu s-a arătat a fi supărat de ceea ce făcusem şi s-a comportat tot timpul civilizat. După arderea scrisorilor nu au mai continuat percheziţia şi mi-au spus că va trebui să merg cu ei la Piatra Neamţ, unde se va încheia un proces-verbal, care trebuie semnat şi de mine. Mulţumit că am reuşit să ard scrisorile şi că nu mai continuă percheziţia şi în alte locuri, mai ales pe afară, unde ar fi putut găsi ceva arme, am fost de acord cu plecarea la Piatra Neamţ. Porneam la drum, lăsând în urmă casa şi câinii care continuau să latre spre cei ce şedeau ascunşi în apropiere, cât şi spre cei ce mă luau din mijlocul familiei. Păşeam liniştit pe o cale pe care singur mi-am ales-o, fără a şti când şi cum se va termina, dar eram convins că este drumul prin care se poate ieşi din beznă spre lumină. Şedeam în maşină încadrat de cei doi agenţi ai Siguranţei, căutând să par cât mai liniştit şi prefăcându-mă că nu bănuiesc nimic din ceea ce mi se pregăteşte. Nu se făcuse ziuă, când am ajuns la Siguranţa din Piatra Neamţ. Pe atunci localul Siguranţei era într-o casă particulară, pe strada Mihail Sadoveanu, colţ cu I.L.Caragiale Şi care fusese transformată în acest scop. în podul casei se amenajase o cameră mare, unde încăpeau până la 80-100 oameni.

Intrând în această cameră, mi-am dat seama de amploarea arestărilor; am înţeles că situaţia era destul de gravă şi că nu era vorba numai de un proces-verbal.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să văd cine mai era arestat. Toţi erau puşi cu faţa la perete şi mi s-a atras atenţia că nu am voie să vorbesc sau să privesc în jurul meu. în acele clipe, nu mă muncea numai curiozitatea, ci trebuia neapărat să încerc, cât de cât, să-mi dau seama de ceea ce se petrece. La prima vedere, am bănuit că s-au făcut arestări pentru a fi duşi în lagăr, deoarece fuseseră aduşi aici tot felul de oameni, de diverse orientări politice. M-a nedumerit lipsa unora care ar fi trebuit să fie arestaţi printre primii. Se găseau arestaţi muncitori, intelectuali, elevi, bătrâni, femei etc.

Pe măsură ce timpul se scurgea, numărul arestaţilor creştea şi am început să-mi dau seama că situaţia este gravă şi nu poate fi vorba de trimiterea în vreun lagăr. După masă începură să se audă gemete ale celor torturaţi, ceea ce a făcut lumină în minţile tuturor.

După câteva zile, deoarece toate camerele se umpluseră cu arestaţi, unii am fost duşi la penitenciarul din localitate.

Pentru prima dată vedeam cum suntem repartizaţi în camere, după anumite criterii. Un arestat cu numele de Dumeni, pe care îl cunoşteam de la Războieni şi care, în podul Siguranţei, se aşezase lângă mine, cu toate că nu era un loc bun, repartizat în aceeaşi cameră, ocupă patul de lângă mine şi se ţinu permanent în preajma mea. Aici eram supravegheaţi de un gardian introdus în mijlocul nostru, pe care îl cunoşteam şi în mod discret l-am rugat să-mi anunţe părinţii unde mă aflu. Am observat" că am fost urmărit de Dumeni care, revenit la locul meu, se apropie de mine încercând să pară discret şi mă rugă să vorbesc cu gardianul să-1 ajute şi pe el să trimită un semn acasă. Mi-am dat seama de ticăloşia lui, am înţeles că urmăreşte să-1 aibă la mână pe gardian cu un fapt compromiţător, aşa că, înjurându-1 pe gardian, i-am spus iscoadei că mi-a vorbit urât şi că mi-a interzis să mai discut cu el. Cu toate că gardianul mi-a anunţat părinţii unde sunt şi că pot să-mi trimită alimente şi îmbrăcăminte, nu am mai vorbit nimic cu el si nici măcar nu i-am mulţumit pentru serviciile făcute, din dorinţa de a nu-i face rău. Acest gardian îmi era consătean şi-mi va povesti, după ce mă voi elibera, că unul dintre anchetatori a fost informat că a stat de vorbă cu mine, dar, recunoscându-şi vina, a fost sfătuit să nu-mi facă nici un serviciu şi să nu spună la nimeni despre cele întâmplate. A fost probabil unul dintre vechii anchetatori, care nu a vrut să-1 bage în puşcărie. După câteva zile, am fost scos din cameră şi pus în lanţuri împreună cu Gheorghe Pivin şi duşi din nou la Siguranţă, unde am fost vârî într-un beci.

În tot timpul cât am stat la Siguranţă, atât prima dată cât şi a doua oară, nu mi s-a dat nimic de mâncare. A trebuit să mă limitez la ceea ce mi se oferea de către cei ce primeau pachete de acasă. Cum în categoria acestora intrau puţini, iar cei ce nu primeau, fie din cauza distanţei, fie datorită faptului că familiile nu ştiau unde se află, formau marea majoritate, s-a ajuns ca toată lumea să sufere de foame. Când am fost dus de la penitenciar din nou la Siguranţă, nu mi s-a permis să iau cu mine mâncarea şi schimburile primite de acasă, toate rămânând pe patul ce-mi fusese repartizat.

în beciul Siguranţei, unde am fost băgat, pe jos era nisip ud, fiind astfel obligat să stau tot timpul în picioare. Tinereţea m-a ajutat să suport destul de uşor oboseala, foamea şi frigul. Până atunci mai credeam că nu au date precise despre mine, ceea ce îmi dădea curaj. A doua sau a treia zi am descoperit o firidă într-un perete, în care am găsit un borcan cu brânză amestecată cu unt, rămasă de la un alt arestat ce fusese scos de acolo. Am mâncat puţin, restul rămânând în firidă şi după plecarea mea la Suceava.

La Suceava, stând în cameră cu V. Ungureanu din Târgu Neamţ, am aflat că fusese borcanul lui şi că, atunci când a fost mutat de acolo, nu putuse să-1 ia, părându-ne rău la amândoi după brânza nemâncată.

Anchetatorii, în mod intenţionat, când vroiau să ne mute dintr-o cameră în alta, ne chemau la cercetări, iar apoi eram trimişi în altă cameră, unde nu aveam nimic din cele puţine ale noastre, urmărindu-se astfel din primele zile înfometarea şi distrugerea morală a individului. La anchetă am fost scos de două sau trei ori, fără a da vreo declaraţie. Ne băteau îngrozitor, cu frânghia udă, cu bastoane de cauciuc sau ciomege, dar pe mine nu m-au bătut. M-au ameninţat, m-au spânzurat de picioare cu capul în jos, dar nu m-au lovit. Stoian, comandantul Siguranţei, mi-a spus înainte de a pleca la Suceava că, dacă la Piatra Neamţ nu am vrut să vorbesc nimic, să ştiu de la el că, acolo unde voi fi dus, voi spune totul. Nu l-am crezut, dar ştia el unde ne trimite şi ce ne aşteaptă. Mai târziu, după ce am venit acasă, aveam să aflu că se cunoştea cu un frate de al meu, care pe atunci era judecător de instrucţie şi probabil din această cauză nu m-a bătut şi m-a avertizat în legătură cu Suceava.

La Siguranţa din Piatra Neamţ, Petrică Măzăreanu, elev la Liceul „Petru Rareş", a fost bătut cel mai mult şi cu o cruzime greu de imaginat. Auzeam atât ziua cât şi noaptea, din beciul unde şedeam, gemete care te cutremurau. îmi va povesti mai târziu la Suceava şi voi vedea pe corpul său urmele loviturilor, care parcă nu mai vroiau să dispară. îl băteau cu frânghia udă până leşina, apoi îl băgau într-o cadă cu apă rece până îşi revenea, ca să înceapă din nou bătaia. Voiau să afle de la el unde se ascunsese C. Popârda după evadarea de la Siguranţă şi tot ce ştia despre grupul F.D.C. din Piatra Neamţ. Cu toate chinurile la care a fost supus, nu au reuşit să obţină de la el nimic. A fost condamnat la 5 ani închisoare, iar după ce a fost pus în libertate, a fost arestat din nou, condamnat la moarte şi executat în 1954, ca urmare a unor lupte avute cu miliţia. Se poate spune că a făcut parte dintr-o familie de martiri. Fratele său Mircea Măzăreanu, absolvent tot al Liceului „Petru Rareş" şi student la Politehnică în Bucureşti, după ce a fost condamnat la 20 de ani închisoare, a fost şi el executat. Sora lui elevă, după cum îmi povestea tatăl lor, a fost supusă celor mai groaznice torturi. Mama lor a fost şi ea arestată şi condamnată la un an închisoare, iar tatăl, după o pedeapsă de 7 ani, a mai primit şi alta, administrativă, de 3 ani, în Delta Dunării, la colonia Periprava. Aceasta este pe scurt drama unei familii de ceferişti, care a trăit sub dictatura comunistă.

Tot la Piatra Neamţ, Gh. Pivin, ca urmare a bătăilor la care a fost supus, a încercat să se sinucidă, tăindu-şi venele de la o mână, dar a fost descoperit şi salvat de la moarte. Nici femeile nu s-au bucurat de un tratament mai bun; amintesc doar cazul farmacistei Baliu, căreia tot în timpul anchetei i-au fracturat o mână, ca urmare a loviturilor date cu ciomagul.

După ce am fost ţinut la Piatra Neamţ două săptămâni, am fost dus la Suceava, unde aveam să fac cunoştinţă cu adevărata faţă a comunismului şi cu ceea ce erau în stare să facă cei care s-au pus de bună voie în slujba Moscovei. După o percheziţie sumară, deoarece nu aveam nici un fel de bagaj, am fost dus într-o celulă unde l-am găsit pe I. Negură, student la Iaşi, pe care îl cunoşteam din anul universitar 1946-1947. Numai după câteva zile de la sosirea în celulă, aveam să văd că I. Negură acceptase să fie informatorul Siguranţei şi va contribui la arestarea unui gardian din satul său, care îi adusese un rând de schimburi de acasă, iar mai târziu va trece de partea lui Ţurcanu în timpul reeducării şi va fi unul din cei care îmi va face primirea la Piteşti în camera 4 spital.

Odată intrat în noua celulă, nu apucasem să ne punem obişnuitele întrebări (când a avut loc arestarea, unde, pe cine am mai întâlnit, etc.), că uşa se deschide şi este împins în mod ostentativ în celulă acelaşi Dumeni. Mai târziu voi vedea că mi-a fost de un real folos aducerea lui, deoarece, dacă nu ar fi apărut în celulă Dumeni, aş fi vorbit ceea ce nu trebuia cu Negură. Aşa că întotdeauna răul are şi partea lui de bine. Peste câteva zile am fost chemat să mi se dea schimburile ce îmi fuseseră aduse de la penitenciarul din Piatra Neamţ, devenind şi eu posesorul unui prosop şi al unei perechi de ciorapi pentru schimb.

După puţin timp de la sosirea în Suceava, am fost scos din celulă şi dus Ia parter în faţa unui anchetator, care de la prima vedere m-a făcut să-mi dau seama că mă aflu în faţa unui om cu experienţă, înaintea căruia trebuie să-ţi cântăreşti bine orice cuvânt. După obişnuitele întrebări pentru identificare, m-a întrebat dacă îmi sunt cunoscute o serie de nume şi dacă am avut contacte cu persoanele respective. îmi erau cunoscute aproape toate numele de care am fost întrebat, dar am răspuns că nu cunosc nici o persoană din cele menţionate, după care am fost trimis la celulă. Ajuns în cameră, mi-am dat seama de amploarea arestărilor şi de marele volum de informaţii pe care îl deţin anchetatorii.

Ulterior am aflat că se numea Ciupagea şi că era şeful anchetatorilor de la Suceava, unde au fost aduşi toţi cei arestaţi din Bucovina şi din partea de nord şi centru a Moldovei.

În aceeaşi zi am fost dus la alt anchetator, despre care se vorbea că îl cheamă Panaitescu şi că ar conduce anchetele şi arestările pe întreaga ţară, zvon ce nu a putut fi verificat.

Era un bărbat înalt, puţin cărunt, de aproape 50 ani, îmbrăcat foarte elegant, într-un costum gri şi cu un comportament civilizat. Mi-a pus aceleaşi întrebări ca şi Ciupagea şi, primind aceleaşi răspunsuri, m-a trimis în cameră. Mergând spre cameră, mi-am dat seama că m-a chemat mai mult pentru a mă vedea şi a-mi arăta că mi se cunoaşte cel puţin o parte din activitatea mea de la Iaşi. A doua sau a treia zi, am fost dus la anchetatorul care se ocupa de judeţul Neamţ, al cărui nume era I. Aramă şi care era de un sadism greu de imaginat. Toată ancheta lui se baza pe bătăi; era ajutat de doi indivizi care simţeau o plăcere în a bate şi a tortura oamenii, pe nume Blehan şi Danielevici. Atât după figură, cât şi după vorbă, nu păreau a fi români.

Pentru supuşenia oarbă faţă de partidul comunist şi contribuţia avută în cercetările de la Suceava, anchetatorul I. Aramă va câştiga încrederea superiorilor lui, folosind cel mai bun prilej de afirmare şi promovare în ierarhia securităţii comuniste. Fiind un om perfid, sadic, dar şi laş, s-a folosit în tot timpul anchetei de cei doi bătăuşi, Blehan şi Danielevici, la torturarea celor arestaţi, iar când aceştia depăşeau limita suportabilului, părăsea încăperea, făcându-le semn să se continue. Aceste plecări nu se datorau unor sentimente umanitare, dimpotrivă, era o fugă de răspundere în cazul unor decese.

Ieşit din cameră, urmărea prin vizetă continuarea bătăilor, ceea ce-i făcea pe bătăuşi să fie mai brutali. Ca dovadă a încrederii ce obţinuse după terminarea anchetelor, va primi sarcina de a supraveghea deţinuţii din închisoarea Suceava, precum şi desfăşurarea proceselor, nefiind străin de pregătirea aşa-zisei „reeducări". Scoaterea informatorilor ca plantoane pe sală şi libertatea de care se bucurau, sau folosirea lui N. Dumei ca informator şi chiar ca anchetator, confirmă rolul jucat de I. Aramă în această acţiune. Mai târziu, Aramă va ajunge la Galaţi cu gradul de colonel, iar după 1989, drept răsplată pentru serviciile făcute regimului comunist, va fi avansat de regimul neocomunist la gradul de general şi adus în Bucureşti, pentru a i se pierde urma.

Prima anchetă a fost mai mult un prilej de tatonare, de intimidare şi de a ne cunoaşte, ancheta limitându-se la întrebări ce urmăreau mai mult relaţii decât acţiuni propriu-zise, iar după aproximativ două ore am fost trimis în celulă.

In acest timp, uşile de la camerele de anchetă erau deschise, pentru a se auzi loviturile ce se dădeau, precum şi gemetele celor bătuţi, urmărindu-se prin aceasta înspăimântarea celor ce erau duşi pentru a fi anchetaţi. Seara, după orele 22, am fost scos din nou din celulă şi dus la camera de anchetă. In drum spre biroul de cercetări, gemetele şi zgomotul loviturilor făceau ca să te cuprindă groaza. în camera de anchetă, de la început mi s-a spus că trebuie să declar şi să scriu tot ce ştiu, iar dacă nu o fac de bună voie mă vor obliga şi, că până la urmă voi scrie tot ce cunosc, aducându-mi-se aminte parcă de cele spuse de Stoian la Piatra Neamţ. Când le-am răspuns că nu am nimic de scris, s-au repezit asupra mea, începând să mă lovească cu toţii, cu pumnii şi cu picioarele, cu bastoane de cauciuc, iar Aramă cu un ciomag, până ce am fost doborât pe duşumea. Apoi mi-au legat mâinile cu o sfoară, mi-au băgat genunchii între mâini, au introdus pe deasupra mâinilor, sub genunchi, printre coapsă şi gambă un par şi ridicându-mă cu tot cu par, l-au pus cu capetele pe câte o masă; am rămas astfel atârnat de par cu capul în jos şi cu tălpile picioarelor în sus.

După ce mi-au scos pantofii din picioare, au început bătaia la tălpi cu ciomagul, apoi cu bastoane de cauciuc.

Ca să nu se audă prea tare gemetele, aveau obiceiul să ne astupe gura cu un ciorap, asemenea unui căluş. Această operaţiune se făcea tuturor, având şi scopul de umilire a celui anchetat. Când vedeau că picioarele se învineţesc şi se umflă, erai dat jos de pe masă şi, după ce erai dezlegat, te obligau să alergi prin cameră sau sală, pentru a se pune în mişcare sângele prin ţesuturile strivite. în timpul alergării, continua bătaia cu ciomagul, cu pumnii şi cu picioarele în felul următor: anchetatorii se aşezau pe sală sau în cameră, dacă era mai mare, în linie dreaptă sau semicerc, având între ei o distanţă de 2-3 m, iar victima era obligată să alerge prin faţa lor. Când începea alergatul, primul anchetator îţi dădea o lovitură de picior în burtă sau ficat, cum se nimerea, încât de durere te aplecai fără să vrei în jos, cu mâna la locul unde erai lovit. în timp ce alergai încovoiat de durere, al doilea te lovea cu ciomagul în spate. în urma loviturii primite, încercai să te îndrepţi sau chiar să te laşi pe spate, timp în care al treilea anchetator îţi aplica o nouă lovitură de picior la ficat sau burtă, care din nou te făcea să te apleci de durere în faţă, dându-i posibilitatea următorului să te lovească cu ciomagul de-a lungul spatelui.

În felul acesta, aproape toate loviturile te găseau cu muşchii destinşi, fără nici o şansă de a le amortiza. Dacă totuşi reuşeai să nu te îndrepţi, încercând să rămâi încovoiat pentru a-ţi apăra ficatul sau burta, te loveau toţi în spate, până te îndreptai spre a primi lovitura pregătită pentru un anumit punct. Fiind obligat să alergi cât mai repede spre a se pune în mişcare sângele din tălpile picioarelor, loviturile erau atât de dese, încât era aproape imposibil să iei o măsură de autoapă­rare prin încordarea muşchilor.

Cel de la mijloc, care lovea cu ciomagul, era schimbat din când în când de către ceilalţi doi, deoarece numărul loviturilor lui erau duble în raport cu ale celor ce loveau cu picioarele sau pumnii. Când credeau că ai alergat suficient şi nu cedai, erai din nou pus pe par şi urcat pe mese pentru a fi bătut iarăşi la tălpi, după care urma iar faza a doua de alergare.

După aproximativ 3-4 ore de anchetă şi bătăi, am fost trimis la celulă pentru a mă gândi dacă accept să scriu tot ce ştiu.

Deşi nu dădusem nici o declaraţie, ceea ce mă frământa era nu ce făcusem eu, ci ceea ce ştiau ei. Mă convinsesem că ei cunosc multe lucruri, dar nu ştiam ce anume aflaseră din cele ştiute de mine. în această situaţie, pentru mine nu erau decât două posibilităţi - a spune totul sau nimic. Prima soluţie însemna capitularea în faţa duşmanului şi încărcarea conştiinţei cu victime ce decurgeau din această atitudine. A doua posibilitate însemna chinuri, suferinţe, poate moartea sau salvare miraculoasă. Această ultimă posibilitate, în timp, se putea bifurca, dându-ţi şansa de a alege una din cele două variante: prima variantă era intransigenţa până la capăt, iar a; doua era o soluţie de compromis, adică de a recunoaşte ceea ce ei au ca date precise din alte surse. Am considerat că a doua variantă este cea mai bună, deoarece prima ar fi dus la exterminare şi nu ar fi folosit la nimic, din moment ce ei cunoşteau din alte informaţii o mare parte din activitatea mea. Tot în sprijinul variantei a doua începea să-şi facă apariţia şi slăbiciunea pornită din întrebarea: „Voi putea rezista până la urmă tuturor chinurilor dacă aş alege prima variantă?"

În celulă am avut timp suficient de gândire şi să hotărăsc ce am de făcut. Am considerat că soluţia cea mai potrivită pentru acel moment este tăcerea, răbdarea şi aşteptarea, pentru a-mi da seama, cât de cât, de modul cum vor evolua evenimentele. Cei din cameră dormeau parcă lipsiţi de orice griji, în timp ce eu căutam să descopăr ce ar putea cunoaşte călăii. Mergând la anchetă, am întâlnit câţiva cunoscuţi şi ne-am făcut semne discrete că nu ne cunoaştem, dar era prea puţin.

Pe atunci nu ţi se puneau ochelari la ochi sau pătura în cap când mergeai la anchetă, iar gardienii erau majoritatea din cei vechi şi ne priveau cu înţelegere şi chiar milă. Ştiau că suntem în cea mai mare parte studenţi şi elevi şi mulţi erau cu sufletul alături de noi.

A doua zi dimineaţa am fost scos din nou la anchetă şi, în afară de vechea formulă de a spune tot ce ştiau, pentru a-mi demonstra că sunt în posesia multor date, m-au întrebat ce cunoştinţe am despre un grup de elevi de la Liceul Comercial din Piatra Neamţ şi dacă îi ştiu. Auzisem de ei, dar nu reuşisem să-i cunosc, fiind un grup izolat şi neavând nici o legătură cu grupul meu. Mi-a fost uşor să dau un răspuns negativ, din care cauză au început din nou să mă bată la tălpi, apoi am fost scos din cameră pe sală la alergat şi bătut, după cum am mai arătat. Neavând probabil informaţii suficiente că aş fi avut legături cu ei sau alte date concrete despre activitatea mea, după vreo două ore de anchetă şi bătaie, anchetatorii m-au trimis la celulă pentru a mă gândi, avertizându-mă că voi fi chemat din nou după masă.

Aveam să aflu mai târziu, când vor fi aduşi la Suceava, că unii dintre elevi au fost siliţi să spună că mă cunosc. Deoarece picioarele îmi erau umflate şi se învineţiseră, mi-am înfăşurat tălpile cu un prosop, gândindu-mă cum se va termina această anchetă. întrucât turnătorul Dumei făcea glume văzându-mi picioarele umflate şi înfăşurate în prosopul ud, mi-a venit ideea să mă plâng în cameră că îmi cer lucruri despre care nu ştiu nimic, dând ca exemplu elevii din Piatra Neamţ. în jurul amiezii, Dumei era scos în fiecare zi la anchetă, probabil ca să mănânce mai bine şi să spună ce a mai auzit vorbindu-se în celulă; revenea după aproape două ore, cu ţigări şi bine dispus. Pentru a-şi ascunde intenţiile, încerca să povestească fel de fel de lucruri ce le auzise sau văzuse în timp ce era anchetat, căutând să lase impresia că şi el era anchetat şi supus unor mari presiuni.

Dumeni, când a fost scos la „anchetă", a povestit probabil că eu mă plâng că nu cunosc elevii din Piatra Neamţ despre care sunt anchetat, deoarece după masă nu am mai fost scos la cercetări, aşa cum fusesem avertizat. Tot de la Dumeni am aflat, ceea ce s-a confirmat ulterior, că Lucian Pascaru scrie cu lux de amănunte tot ceea ce ştie, îndemnându-i şi pe alţii să facă la fel şi motivând că, cu cât vom fi mai mulţi arestaţi, cu atât mai greu se va putea face un proces unui număr mare de oameni. Acum îmi dădeam seama că ei sunt în posesia unor informaţii despre activitatea mea dusă la Piatra Neamţ. Pascaru făcuse parte din unitatea F.D.C. a Şcolii Normale din Piatra Neamţ, luase parte la tabăra din 1946 şi cunoştea multe lucruri, iar acum căuta să aştearnă pe hârtie tot ceea ce îşi amintea, contribuind la implicarea multora în proces, pe baza declaraţiilor lui. După câteva zile cu anchete mai uşoare, intr-o zi am fost scos pentru cercetări încă de la ora opt dimineaţa şi întrebat de această dată dacă îl cunosc pe Ion Buliman din Bacău, pe cine mai cunosc de acolo şi apoi ce ştiu despre un adăpost din apropiere de Solonţ, în care se găseau arme. Ca să mă înfricoşeze, Blehan şi Danielevici îşi făceau de lucru cu nişte ciomege şi bastoane de cauciuc. îmi dădeam seama că au intrat în posesia unor informaţii, totuşi am răspuns negativ la întrebările puse, întrucât nu ştiam ce anume cunosc ei.

Ca urmare a răspunsurilor primite, au început să mă bată : m-au lovit la început cu pumnii, cu picioarele şi cu bastoanele de cauciuc, apoi am fost legat şi pus în „morişcă", pentru a fi bătut la tălpi, cu o duritate care parcă le întrecea pe toate, urmând ca de obicei alergarea, însoţită de loviturile obişnuite în burtă, ficat şi pe spinare. După mai bine de o oră de anchetă şi bătaie, au început să-mi pună mai multe întrebări sub formă de pariuri, pentru fiecare întrebare fixându-se un număr de lovituri la tălpi, dacă îmi dovedeau că le cunosc şi că nu vreau să le declar. îmi dădeam seama de situaţia dificilă în care mă aflam, dar eram obligat să accept propunerea lor, întrucât numai aşa îmi puteam da seama de ceea ce cunosc ei şi ce aş fi putut recunoaşte eu la nevoie. îmi amintesc că prima întrebare a fost „dacă îl cunosc pe Ion Buliman din Bacău", la care am răspuns „nu", urmând ca pe parcursul anchetei să-mi dau seama ce anume se cunoaşte din acţiunile la care participasem împreună. Pentru această întrebare trebuia să primesc 50 de lovituri la tălpi, dacă îmi dovedeau că îl cunosc. Am fost întrebat apoi ce ştiu despre un adăpost din pădurea din apropiere de Solonţ, întrebare pentru care cota fixată era de 100 lovituri la tălpi, în cazul în care mi se dovedea că nu sunt sincer. începuseră parcă să mă amuze aceste întrebări, cu numărul lor de lovituri, deoarece nu-i credeam în stare să mi le aplice. Eram şi interesat să văd ce ştiu până acum despre mine, căci au urmat apoi întrebări ca: ce arme am ascuns acolo? cine le-a adus? cine a luat parte la construcţia adăpostului ? şi altele, la care răspundeam automat „nu", fără să dau impresia că mă gândesc la ceva, mai ales că întrebările erau puse repede, una după alta, ca să sperie şi să nu-ţi dea timp de gândire. După punerea tuturor întrebărilor ce-i interesau pe ei, m-au întors cu faţa la perete şi am auzit cum se deschide uşa şi cum cineva intră în cameră.

Când mi-au spus să mă întorc cu faţa, spre surprinderea mea l-am văzut pe Ion Buliman. Aş putea spune o dublură nereuşită a lui Buliman, cu o faţă cadaverică, făcând eforturi disperate pentru a se ţine în picioarele care refuzau parcă să-1 sprijine. Nu mai avea nimic din trăsăturile lui de altădată; era de nerecunoscut.

L-au pus să spună de când mă cunoaşte şi să redea principalele momente la care am participat împreună.

Abia mai putea să vorbească, iar în timpul povestirii se oprea din când în când pentru a-şi recăpăta forţa, să poată continua mărturisirile.

A spus că mă cunoaşte din 1946 şi că a fost la mine acasă ultima dată în luna noiembrie 1947, când mi-a spus că s-a hotărât să construim un punct de rezistenţă în apropiere de Solonţ etc. M-au întrebat ce am de spus, la care am răspuns că nimic nu-i adevărat şi că totul este o înscenare. Când povestea Buliman, hotărâsem să mă menţin pe aceeaşi poziţie pentru a-mi da seama de ceea ce au aflat ei şi cam ce nu se cunoştea încă. în acel moment, Ion Buliman, printr-o mişcare a umerilor, mi-a dat a înţelege că nu a mai putut rezista, uitându-se spre mine cuprins parcă de deznădejde şi neputinţă. Din toate cele spuse de el mi-am dat seama că vorbea numai de lucruri şi fapte cunoscute de mai mulţi, dar despre ce ştiam numai noi doi nu a scos nici un cuvânt.

Acum am putut să aproximez ce informaţii deţin ei despre activitatea mea. Din acea zi nu l-am mai văzut pe Ion Buliman, şi, după cum îmi amintesc, chiar în noaptea următoare a murit. Am auzit o altă versiune a morţii sale, cum că ar fi fost dus la spital după confruntarea cu mine, unde ar fi murit după câteva zile. Nu este exclus ca această versiune să fi fost lansată de anchetatori, spre a ascunde moartea sa în incinta închisorii. Cu o noapte înainte de confruntarea noastră fusese bătut cu o cărămidă în piept, până i-au distrus plămânii. în timpul bătăii, a făcut o hemoptizie masivă, vărsând aproape 2 litri de sânge şi numai astfel a fost învins. Anchetatorii ştiau că va muri, de aceea m-au scos atât de dimineaţă la anchetă. Nu l-am acuzat nici atunci, nici după aceea, fiind tot timpul convins că a fost un om deosebit şi că a murit ca un martir.

După moartea lui Ion Buliman, întâlnindu-mă cu cel mai bun prieten al său, Vasile Alupei, acesta mi-a spus că în ziua de 29 iunie 1948, comisarul Voicescu, care 1-a anchetat şi bătut, a venit în celulă la el şi 1-a întrebat dacă Ion Buliman a fost bolnav de plămâni.

Răspunzându-i-se că „a fost perfect sănătos" şi fiind întrebat la rândul său, de ce i-a pus această întrebare, anchetatorul Voicescu îi spuse că Ion Buliman a avut o hemoptizie puternică şi că el crede că era bolnav de TBC. Or, numai faptul că Buliman era militar la data arestării, fiind încorporat cu puţin timp înainte, dovedeşte că se bucura de o sănătate perfectă.

După îndepărtarea lui Ion Buliman, a început calcularea loviturilor ce urma să le primesc în urma pariului impus de anchetatori, în total 260 lovituri la tălpi. In urma acestei confruntări, mi-am dat seama despre ce se poate vorbi şi despre ce nu. După zâmbetul celor ce făcuseră calculul, speram că este o glumă şi că vor renunţa a mă mai bate. Dar m-am înşelat când am crezut că mai există şi câte o fărâmă de omenie în aceşti călăi. M-au legat şi m-au aşezat din nou pe parul dintre cele două mese, iar Danielevici a început să mă lovească, în timp ce Blehan număra loviturile zâmbind satisfăcut. Nu-mi amintesc câte lovituri am primit, ştiu doar că după un timp am fost dezlegat şi pus să alerg, iar ei continuau să mă bată conform metodelor întrebuinţate până atunci. După ce au considerat că am alergat suficient, m-au legat din nou şi m-au pus la morişcă, pentru a continua bătaia la tălpi, cerându-mi să declar tot ce ştiu şi ameninţându-mă cu noi confruntări. M-au bătut până mi-am pierdut cunoştinţa, iar după ce mi-am revenit, m-au dezlegat, obligându-mă să alerg din nou şi să primesc loviturile în timpul alergării, conform obiceiului. Parcă, pentru a căuta să demonstreze că nu sunt dispuşi să facă concesii, au continuat să numere loviturile până la 260, ca după aceea atenţia să le fie îndreptată spre alergare şi loviturile cu picioarele.

Din acea zi am început să scriu şi eu declaraţii privind activitatea mea propriu-zisă. Scriam căutând să confirm ceea ce ştiau ei, fără a mă îndepărta de la cele cunoscute, în cea mai mare parte numai despre activitatea mea şi încercând să minimalizez anumite lucruri. Astfel, tot timpul am susţinut că eu m-am dus la Solonţ pentru a lua parte la o tabără de muncă, fără a cunoaşte scopul acestui adăpost, evitând astfel unele contradicţii cu declaraţiile date de alţii. De asemenea, depla­sările mele la grupurile F.D.C. din Roman, Bacău sau Piatra Neamţ căutam să le justific deoarece eram student la Drept şi puteam să lipsesc de la cursuri, fiind folosit drept „curier". N-am afirmat vreodată că am avut sarcina să mă ocup de aceste grupuri şi nu am folosit în declaraţie denumirea „Sectorul I. F.D.C. din Moldova".

Acceptând această poziţie, trăiam permanent sub tensiunea unor noi mărturii, urmare a altor arestări. De aceea, de câte ori eram scos la anchetă eram obsedat de întrebarea: Oare ce au mai aflat? Nu după mult timp avea să vină în camera unde stăteam un fost comisar din Iaşi, după câte îmi amintesc se numea Marcov. Era basarabean, fiind unul din cei doi oameni din cadrul Siguranţei care ne ţineau la curent cu tot ce ne interesa. De la Iaşi fusese însărcinat cu escortarea unui nou arestat până la Suceava, urmând a fi dat anchetatorului Pompilian, care se ocupa de judeţul Iaşi. După ce 1-a predat anchetatorului, în loc să îi dea un act prin care să se confirme predarea celui adus, i-au spus să-şi scoată cravata, cureaua, şnururile, pentru că este arestat. în plicul sigilat care conţinea actele privind pe cel arestat se găsea şi mandatul lui de arestare.

Il compătimeam, dar era şi un motiv de a ne distra de păţania lui. Ne amuza când îl auzeam spunând că mai bine fugea în munţi cu cel arestat. îmi amintesc că a primit o condamnare de 7 ani, pe care a suportat-o destul de greu.

Activitatea mea de la Piatra Neamţ cunoscută de ei s-a limitat numai la anul 1946, când făcusem parte din grupul F.D.C. De la Doina, din Roman, ştiau despre mine că ţin legătura între judeţele din centrul Moldovei şi Iaşi.

Susţinând că eram numai curier, am căutat să-i conving că nu cunoşteam decât o persoană două din judeţ. O dată cu aflarea implicării mele în construcţia adăpostului de la Solonţ şi a legăturilor mele cu alte judeţe, s-a pus accentul pe activitatea mea dusă în afara judeţului, mai ales că cea din Piatra Neamţ era cunoscută din declaraţiile lui Pascaru.

Deşi nu aveau informaţii importante în acest sens, au continuat presiunile asupra mea, scoţându-mă mereu la anchetă. Era spre sfârşitul cercetărilor şi căutau să mai descopere ceva. într-o zi am fost scos din nou din celulă şi dus la anchetă. Fără să mai întrebe ceva, mi-au dat hârtie şi mi-au spun să scriu tot ce nu am declarat până în acel moment.

Începuse să mă cuprindă panica, neştiind ce lucruri noi au apărut în alte declaraţii. Le-am spus că nu mai am nimic de scris, întrucât am declarat tot ce am ştiut. Drept urmare, m-au luat din nou la bătaie în toate felurile, la palme, la tălpi, alergări etc. La un moment dat am crezut că au aflat că fusesem numit în 1947 şeful sectorului I. F.D.C, dar m-am liniştit cu gândul că voi susţine că şef de sector sau curier este acelaşi lucru. îmi era de asemenea frică să nu fi aflat ceva despre cele câteva grupuri de ţărani, dar despre aceştia eram hotărât să nu vorbesc, indiferent de torturile la care aş fi fost supus. A vorbi despre ei însemna pentru mine nu numai a-i trăda, dar şi a mă rupe pentru totdeauna de sat, de familie, a mă compromite definitiv în faţa celor ce mă cunoşteau de copil, aruncând o pată de neşters asupra părinţilor mei. îmi era frică să nu fi vorbit despre ei Gh. Pivin, deoarece îi prezentasem pe câţiva; el putea să o facă, eu însă nu. Susţinând în continuare că nu mai am ce spune, am fost din nou luat la bătaie în toate felurile practicate până atunci. După bătaia la tălpi şi alergarea prin cameră, am fost legat cu mâinile la spate şi culcat cu faţa în sus în mijlocul camerei, cerându-mi să spun pe cine mai cunosc la Roman sau la Bacău în afara celor declaraţi. Această întrebare parcă mi-a dat forţe noi, confirmându-mi lipsa unor noi date privind activitatea mea şi parcă eram mai liniştit. Blehan şi Danielevici şedeau în cameră în direcţii opuse, iar lângă mine Aramă mă ameninţa, cerându-mi să declar pe toţi pe care îi cunosc. La un semn al lui Aramă, cei doi au început să alerge spre mine, sărind în acelaşi timp cu câte un picior pe pieptul meu. în timp de Blehan şi Danielevici continuau să sară pe pieptul meu, Aramă cu Dumei, ce a apărut între timp în cameră, îmi cereau să declar pe toţi cei pe care i-am cunoscut la Roman şi Bacău şi pe care nu i-am declarat încă. Fiind crescut la ţară, fusesem destul de voinic, iar pentru a diminua efectul săriturilor pe piept, în timp ce se apropiau de mine, căutam să inspir cât mai mult aer în plămâni. Acum ancheta mi se părea mai uşoară decât atunci când eram bătut la tălpi. Văzând că nu mai obţin nimic de la mine şi fiindu-le probabil frică să mă mai bată sau să mai sară pe pieptul meu ca până atunci, au chemat pe, comisarii anchetatori Bălăceanu şi Pompilian, care se ocupau de loturile din judeţul Iaşi, spre a-i ajuta şi a continua ancheta. Aceştia erau consideraţi cei mai experimentaţi dintre anchetatorii de la Suceava, fiind cunoscuţi şi pentru duritatea şi sadismul lor.

După ce m-au dezlegat şi m-au ajutat să mă ridic de pe podea, după aproape două ore de anchetă condusă de aceştia, am reuşit să-i fac să creadă că este posibil să nu mai cunosc pe cineva în afară de şefii de grupuri. Deşi unii din Bacău mă cunoşteau încă din 1946, nu au spus numele meu celorlalţi, ceea ce a făcut ca eu să apar numai în declaraţiile lui Buliman şi în altele unde nu am putut fi ocolit. în legătură cu laşul, întrucât Florică Dumitrescu se mutase la Bucureşti, fiind anchetat acolo, iar Gheorghe Unguraşu a fost arestat mai târziu, probabil nu s-a vorbit de mine, deoarece nu s-au făcut confruntări şi nu am fost supus anchetatorilor ce se ocupau de judeţul Iaşi.

După această anchetă foarte grea, în urma căreia am rămas cu o ruptură de peritoneu, cele ce vor urma vor fi mai uşoare şi de mică importanţă, nemaifolosindu-se vechea formulă „spune tot ce ştii", în unele cazuri recurgându-se şi la confruntări. Ca urmare a unor mutări din celule, voi ajunge în aceeaşi cameră cu Dan Lucinescu, Titi Stoica, Octav Obreja ş.a., care m-au pus la curent cu arestările din Moldova şi Bucovina. Apariţia unor noi capete de acuzare căutam să o pun pe seama uitării sau a faptului că au fost considerate fără importanţă şi, fiind acum cunoscute de ei, le recunoşteam şi eu, dacă nu implicau pe cineva din afară. Cu toate acestea, se trăia sub tensiune, deoarece se reuşise să se mai salveze câte ceva. într-o după-amiază, pe la sfârşitul lui august sau septembrie, apăru în cameră N. Creţulescu, fost şef de grup F.D.C. Neamţ în anul 1947.

Nu ştiu cum am sărit în faţa lui întrebându-1 de unde vine şi dacă a fost anchetat, deoarece nu auzisem de arestarea lui până atunci. Mi-a spus că vine de la Bucureşti şi că nu a fost încă anchetat. Nu l-am mai lăsat să vorbească şi am început - să-i spun ce trebuie să declare şi apoi ce se ştie şi ce poate spune pentru a nu fi bătut. Nu am terminat de spus tot ce aş fi vrut să-i spun că uşa se deschise şi fu chemat la anchetă. Începui să trăiesc din nou sub o tensiune greu de relatat şi nu ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a ajutat să ne întâlnim. Era în joc libertatea unor oameni şi mă gândeam la o răzbunare din partea anchetatorilor pentru că i-am minţit că nu mai ştiu nimic. După aproximativ două ore, care pentru mine au fost extrem de lungi, a apărut în cameră N. Creţulescu.

Am sărit să-1 întreb cum a decurs ancheta. Mi-a spus că totul a decurs bine şi că a dat o declaraţie aşa cum îi spusesem eu. A povestit apoi că anchetatorul, văzând că declară de bună voie, s-a purtat frumos, spunându-i că bine a făcut că a declarat tot ce ştie de bună voie, deoarece totul este cunoscut de ei.

L-au întrebat apoi cum de s-a hotărât să spună tot. Când a răspuns că în camera în care a fost repartizat s-a întâlnit cu mine şi că l-am sfătuit să declare tot, deoarece este cunoscută activitatea noastră, nu l-au mai întrebat nimic. Am răsuflat uşurat văzând că am scăpat de noi anchete, mulţumit şi de salvarea celor ce nu fuseseră arestaţi. După mai puţin de o oră, N. Creţulescu va fi mutat în altă cameră, dar nu înainte de a fi pus la curent cu tot ceea ce ştiu sau nu ştiu anchetatorii.

Dumnezeu ne ajutase atât pe mine cât şi pe Creţulescu, poate unicul care a avut norocul să treacă prin anchetă fără să fie maltratat. Anchetele se răreau, doar apariţia unui nou arestat ne mai tulbura liniştea. Şi în continuare anchetatorii vor face o nouă greşeală. Cei care erau aduşi din alte părţi sau noii arestaţi nu vor mai fi repartizaţi în camere cu alţi arestaţi, cum s-a întâmplat cu Creţulescu, ci vor fi băgaţi în celulele de la subsol. Aceste celule aveau însă geamurile spre curtea unde eram noi scoşi la plimbare, unde reuşeam să primim sau să transmitem ceea ce ne interesa. Această situaţie va avantaja pe toţi deţinuţii, nemailimitându-se numai la o cameră.

Scriind aceste amintiri, am căutat să redau doar câteva momente din timpul anchetelor ce au avut loc sub regimul comunist. După câte se vorbea prin închisoare, anchetele de la Suceava au fost printre cele mai dure şi umilitoare din ţară, justificate poate prin marele număr de arestări din toate păturile sociale, precum şi prin aversiunea moştenită din tată în fiu a moldovenilor faţă de ruşii cotropitori. La Suceava au fost omorâţi oameni în bătăi, alţi oameni şi-au pierdut minţile din cauza torturilor sau au rămas cu infirmităţi pentru toată viaţa. Gradul de ticăloşie al acestor torţionari s-a putut vedea atunci când anchetatorul Aramă şi cu Dumei l-au forţat pe Constantin Olaru să-şi bată propriul tată, care nu voia să recunoască nişte învinuiri ce îi erau aduse.

Anchetatorii, voind să-1 includă în proces şi pe Petru Olaru, un vechi legionar căruia nu i-au găsit nici un cap de acuzare, l-au bătut pe fiul său Constantin Olaru, pentru a recunoaşte că şi tatăl său era implicat în activitatea sa.

Ca orişice tânăr, Olaru nu şi-a dat seama de gravitatea acestei afirmaţii şi, pentru a scăpa de bătăi, a scris declaraţia aşa cum 1-a învăţat anchetatorul Ion Aramă, împreună cu N. Dumei.

Petru Olaru, care mai auzise de asemenea cazuri, nu voia să recunoască, rezistând la bătăile la care era supus. Deoarece P. Olaru era bătrân şi bolnav, fiindu-le frică să-1 mai bată ei, l-au adus pe C. Olaru, care era deosebit de timorat şi l-au obligat să-şi lovească tatăl, cerându-i să recunoască afirmaţiile sale. Pe baza declaraţiei lui C. Olaru şi a altora, obţinute în urma torturilor la care au fost supuşi, P. Olaru a fost şi el condamnat, la 5 ani închisoare.

Ajuns la penitenciarul din Gherla, se va îmbolnăvi foarte rău, iar un reumatism poliarticular îl va anchiloza în aşa grad, că nu se va mai putea mişca din pat. Chiar în situaţia aceasta nu va fi scutit de chinurile reeducării. Modul cel mai sadic de a-1 chinui era când un reeducat îl lua în spate ţinându-1 numai de mâini şi începea să-1 scuture, provocându-i dureri îngrozitoare. Atât de gravă a fost acea anchiloză, încât chiar când a ajuns în libertate nu a mai coborât niciodată din pat.

De acelaşi tratament brutal şi plin de cruzime au avut parte atât bărbaţii cât şi femeile, bătrânii sau minorii. îmi amintesc de călugărul Comănici de la Mănăstirea Neamţ, care, purtând acelaşi nume cu un nepot al său, a fost şi el arestat, torturat şi umilit fără nici o vină. Ţi se rupea inima de mila lui, din cauza umilinţelor la care era supus.

Masa era foarte slabă, încât în scurt timp majoritatea am ajuns distrofici. Unora li se mai acorda dreptul la pachete cu alimente sau îmbrăcăminte, dar această favoare era lăsată la aprecierea anchetatorilor şi a şefilor de Siguranţă din judeţ, iar de multe ori aceste drepturi deveneau motive de şantaj pentru cei naivi. Spre sfârşitul toamnei, mi s-a adus şi mie un pachet cu haine pentru iarnă, iar înainte de proces am primit unul cu alimente. în judeţele unde şefii de Siguranţă şi anchetatorii mai aveau în suflet un strop de omenie, se primeau pachete lunar şi avea parte de ele aproape toată lumea, ceea ce nu putea fi vorba la cei din judeţul Neamţ.

Datorită regimului aspru, precum şi a diverselor forme de şantaj, oamenii care afară se bucurau de respectul tuturor vor deveni aici unelte uşor de manevrat de către anchetatori. Astfel, A. Rotundu, fostul director al Liceului „Petru Rareş" din Piatra Neamţ, arestat fără a avea vreo vină, va deveni colaborator al anchetatorilor, fiind surprins cu numeroase note informative. Dr. Butnaru, arestat fără motiv, după ce a ajuns polonicar şi pus să împartă masa, a avut o comportare urâtă atât faţă de bărbaţi cât şi faţă de femei. Se putea observa la mulţi din cei care au fost arestaţi din întâmplare că ne priveau cu oarecare răutate, considerându-ne pe noi vinovaţi de întemniţarea lor, fără să-şi dea seama că erau victimele unor intrigi puse la cale în mod discret de către anchetatori şi oamenii lor.

Tot în această puşcărie va fi aruncat acel germen al reeducării în sufletul unor oameni dezechilibraţi mintal, descoperiţi de cei însărcinaţi cu acest lucru, acţiune ce va culmina la Piteşti şi de care voi vorbi pe parcursul amintirilor.

În această atmosferă vor începe procesele de la Suceava, unde s-a deplasat Tribunalul Militar din Iaşi, avându-1 ca preşedinte pe generalul Gh. Gheorghe. Pentru fiecare judeţ au fost făcute mai multe loturi, pe diverse categorii: elevi, studenţi, femei, maturi etc. Au fost formate trei completuri de judecată, care au funcţionat în trei schimburi, deci zi şi noapte.

Apărarea a fost numită din oficiu, nepermiţându-ni-se să luăm legătura cu avocaţii. Nu numai că nu am fost apăraţi la proces, dar am fost mai mult acuzaţi.

Nu s-au cerut, cel puţin pentru minori sau bătrâni circumstanţe atenuante, dimpotrivă, se cereau pedepse grele, care să fie de exemplu şi pentru alţii. De la Piatra Neamţ au, fost repartizaţi pentru a ne apăra avocaţii Katz, I. Mâţă şi I Timofte, care nu au făcut decât să batjocorească justiţia românească. Demn de remarcat este că în timpul procesului nu a fost nici un caz de arestat care să se umilească în faţa instanţei, nimeni nu a lăsat să se înţeleagă că ar regreta cele făcute şi toată lumea a renunţat la ultimul cuvânt, ca urii protest la parodia de proces ce a avut loc.

Odată judecaţi ne simţeam mai uşuraţi, scăpaţi de griji şi speram să nu mai avem de-a face cu teroarea anchetatorilor şi să fim transferaţi la un penitenciar de execuţie a pedepsei.

va urma