Colin Forbes
Pentru Jane
NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.
Vineri, 10.30 p.m. —11.30 p.m.
— Înca un punct de control, anunta Angelo, scurt.
— Vom trece prin el ca si prin celelalte, spuse Petrie cu încredere.
— Ulciorul nu merge de multe ori la apa, comenta Johnson prin fereastra.
Luminile rosii care se zareau în departare îi avertizau ca trebuiau sa opreasca la punctul de control, dar farurile masi-nii înca nu prinsesera în lumina lor oamenii care pazeau ba-riera. Petrie porni sirena si un tiuit isteric tâsni prin noapte, avertizându-i pe cei de acolo ca nu are de gând sa opreasca, ca va trece ca prin brânza, asa ca, pentru numele lui Dumne-zeu, ridicati bariera iute înainte de a ajunge la ea. În cele din urma, bariera se zari în lumina farurilor, ca si barbatii îmbracati în uniforme de carabinieri, agitându-se nebuneste, încercând sa mute din drum stâlpul care bloca soseaua si sa se dea repede la o parte. Ambulanta trecu în goana. Angelo putu zari timp de o secunda fetele albe lucind în întuneric. Dupa care fasciculul farurilor se îndrepta catre alta curba ; în lumina lor putura sa vada, scurt, niste linii de cale ferata cotind spre dreapta, o cale care aparent nu-si mai avea nici un rost, indiferent unde ar ajunge, pentru ca trenurile ori-cum nu mai circulau ; spre stânga si cu mult sub ei, se vedea marea în lumina lunii care aparuse din nou. Vântul sufla înca puternic, norii se fugareau pe deasupra, dar la viteza aceasta Marea Tireniana nu mai parea decât usor valurita, un sir de valuri luminate de luna, rostogolindu-se lent si risipindu-se pe niste plaje îndepartate. Trecura pe lânga câteva promontorii si golfuri si de mai multe ori zarira niste umbre pe mare, care puteau sa fie alte vase de patrulare supraveghind orice semn de invazie inamica; cam la vreun kilometru spre sud de ele, ambulanta grabea catre est, într-o cursa nebuneasca spre Messina.
— La anumite puncte de control din apropierea Messinei sunt si nemti, avertiza Angelo.
— Si pot ei opri o masina italieneasca ? se interesa Petrie.
— Nu prea des, dar am vazut petrecându-se si asta.
Iar acum, sub amenintarea unei invazii apropiate, se vor afla într-o stare teribila de nervi, gândi Petrie în timp ce conducea ambulanta pe panta care urca spre muntii din Pe- loritania.
Marea se îndeparta de ei catre nord. O linie ferata se îndrepta spre stânga peste un pod, dupa care mergea înspre est pe un drum separat, cu multe tunele, în directia Messina. Soseaua urca tot mai mult, iar temperatura scadea si, pentru prima oara de când se aflau pe insula treceau prin defilee împadurite si vedeau copaci pe crestele acestora. Imediat dupa aceea, zarira mai multe lumini înaintea lor. Un alt punct de control. Petrie dadu drumul la sirena si accelera.
— Fii atent ! îl preveni Angelo.
În lumina lunii se putea vedea clar un tun antitanc, cu teava atintita înspre directia din care veneau ei. Se mai ve-deau, de asemenea, uniforme germane, vreo duzina. Pe par-tea cealalta a drumului, într-un luminis, la adapostul câtorva copaci, era stationat un camion italian, precum si doua motociclete cu motociclistii calare pe ele, iar în spatele lor se mai aflau si alti soldati italieni. Iar bariera ramânea coborâta de-a curmezisul drumului. Petrie se crispa, urca panta cu aceeasi viteza, dupa care se petrecu ceva la care nimeni nu se astepta — începu sa ploua.
— O sa opresc, spuse Petrie, pentru a-i preveni pe ceilalti, apoi reduse mult viteza si, în cele din urma, opri la numai câtiva metri de bariera.
Toate pareau a fi împotriva lor, tunul, motociclistii pregatiti sa-i urmareasca daca ar fi încercat cumva sa treaca de bariera. În timp ce motorul zumzaia linistit, ploaia parea sa se înteteasca, lovind acoperisul masinii ca niste alice marunte. Prin fereastra deschisa, Petrie vazu un subofiter german îndreptându-se catre ei cu un automat atintit asupra ambulantei. Subofiterul din Wehrmacht era ud pâna la piele când ajunse lânga fereastra, iar soldatii italieni din spatele sau alergau pe sub copaci de parca asupra lor s-ar fi abatut un potop.
— Aha ! tipa el, asadar n-aveai de gând sa opresti !
Petrie înjura în gând auzindu-l pe neamt vorbind fluent italieneste, dar pe fata i se asternu o expresie nedumerita, în timp ce-l privea pe subofiter în ochi.
— Tocmai mergeam la spital cu un pacient. Caz de ur-genta.
— Acesta nu-i un motiv sa nu opresti atunci când barie-ra este coborâta ! Vezi tunul acela de colo ? întreba neamtul, scuturându-si apa de pe cozorocul chipiului cu o mâna, în timp ce cu cealalta continua sa-si tina automatul îndreptat spre ei. Pacientul vostru putea fi acum un om mort si voi la fel.
Trecea de un metru optzeci înaltime si parea solid, avea cam treizeci de ani, evident un certaret obraznic, produs tipic al regimului nazist.
— Documentele voastre ! tuna el, atintindu-si teava automatului spre capul lui Petrie. Neamtul era proaspat barbierit, era evident ca intrase foarte de curând în post, iar dispozitia nu-i era cu siguranta îmblânzita de ploaia care si- roia asupra lui. În spatele sau, la marginea drumului se adunasera soldatii italieni de pe sub copacii sub care se adapostisera de potop, iar omul cel mai apropiat de ei era un sergent, un individ scund, cu privire hotarâta, care asista curios la scena. Documentele! repeta înca o data neamtul.
Ceva plesni în Petrie. Erau pe drum de peste douazeci si patru de ore ; supravietuisera unei ambuscade mafiote, unui atac al avioanelor Beaufighter, unei calatorii groaznice prin toata salbaticia aceea, unei perchezitii a carabinierilor, unui raid al avioanelor B 17 asupra viaductului, si iata ca acum, chiar în apropierea Messinei, erau opriti de acest porc obraznic ! Deschise usa încetisor, iesi afara în ploaie, cu pan-talonii sai ridicol de scurti, închise usa la loc si-si puse mâinile în sold.
— Ai fi deschis focul asupra unei ambulante italiene ? întreba el. Îsi ridicase vocea dinadins, în asa fel încât sa fie auzit, peste zgomotul ploii, de italienii îngramaditi pe margi-nea drumului.
Subofiterul facu un pas înapoi si astepta.
— Acesta este un punct de control ! zbiera el. La naiba, sa faci bine sa opresti când dai de un punct de control !
— Iar pe mine ma manânca palmele, pe Dumnezeu, când nimeresc peste unul ca tine ! Ce credeti, ca ati luat în stapânire întreaga insula ? Crezi poate ca noi, italienii, nu mai contam pe aici ?
Sergentul italian din spatele neamtului se apropie câtiva pasi si se opri din nou. Atmosfera din jurul punctului dc control începea sa se schimbe ; de o parte a drumului, infan-teristii italieni, cu pustile în mâini, priveau dincolo de ambu-lanta, de partea cealalta a drumului, unde nemtii erau îngramaditi în jurul tunului antitanc, masurându-i, la rândul lor, pe italieni. Apoi îsi mutara privirile catre protagonistii din mijlocul drumului, unde subofiterul german înca se mai uita la Petrie banuitor.
— Si ce-i cu uniforma ta ? izbucni el. Esti nebarbierit de doua zile. Parca ai fi un taran.
Petrie arata cu mâna, provocator, spre neamtul în uni-forma impecabila si apoi se adresa catre soldatii italieni, în timp ce ploaia siroia peste toti :
— Asadar, numai pentru ca nu am uniforma curata ca a acestui Herr Spilcuiala, nu-s decât un taran ! Acum stim bine cam ce gândesc frumosii nostri aliati despre noi ! Suntem niste tarani ! tipa el. Ajung sa ma mânjesc cu sânge din cap pâna-n picioare, împrumut si eu ce uniforma gasesc, si iata ca acum mi se spune ca sunt nepotrivit îmbracat ! Douazeci si patru de ore de serviciu fara întrerupere, continua Petrie, si iata ca acum sunt învinovatit ca nu-s barbierit ! Ar trebui arat ca Herr General de aici, al carui obraz e ca al unui baietel din corul bisericii ! Dupa care scuipa dinadins, cu mânie, aproape de cizma neamtului.
În ambulanta, Angelo încremeni, încredintat ca Petrie întrecuse masura. Neamtul încremeni si el pentru o clipa, dupa care îsi pierdu controlul si-si ridica arma ca o bâta spre fata lui Petrie. Sergentul italian pasi hotarât înainte, apuca de pusca si timp de câteva secunde cei doi sergenti se luptara ca sa-si smulga unul altuia arma, în vreme ce ploaia curgea fara încetare peste ei. Pe ambele margini ale drumului, atmosfera se încinse. Vazându-si sergentul luptându-se cu neamtul, soldatii italieni înaintara cu pustile ridicate, atintite peste drum catre grupul de nemti de lânga tunul antitanc. Un caporal din Wehrmacht dadu un ordin scurt si toti oamenii de la tun, în afara de doi, parasira pozitia si se raspândira de-a lungul drumului. Isuse, gândi Angelo, o sa fim prinsi între doua focuri. S-a mai întâmplat asta o data si în Catania, o sfada între italieni si nemti, dar incidentul a fost înabusit repede cu ajutorul unor unitati transferate rapid din cealalta parte a insulei.
Sergentul italian izbi puternic cu cizma peste glezna neamtului si, când se desprinse de el, avea automatul lui în mâna, cu teava îndreptata în jos.
— Coborâti armele, idiotilor ! striga el peste umar catre propriii soldati. Vazând ca acestia asculta de ordin, se întoarse catre neamt. Voi raporta acest incident imediat ce ies din post ! îi spuse el.
— Oamenii tai aproape c-au deschis focul asupra alor mei ! spuse subofiterul german mânios.
— Uita-te la propriii tai oameni, îi spuse italianul, calm.
Era plin de încredere: la urma urmei nu facuse altceva decât sa împiedice un atac asupra unei ambulante italienesti, plus ca acum avea în mâna lui corpul delict, arma cu care subofiterul german amenintase, purtata neglijent în timp ce acesta îl privea din spate, bombanind. Soldatii din Wehr- macht erau înca aliniati de-a lungul soselei, vizibil în stare de alarma. Subofiterul striga un ordin în nemteste si oamenii trecura înapoi spre tunul antitanc, privind oriunde altundeva, dar nu si spre aliatii lor de peste drum.
— De acum înainte, continua sergentul italian, noi vom fi aceia care vom controla orice masina italieneasca.
— Voi întocmi si eu un raport, spuse neamtul.
— Ai tot dreptul, dar nu uita sa scrii acolo ca ai amenintat ca vei deschide focul asupra unei ambulante italienesti, îi aminti sergentul.
— Asta e o minciuna ordinara...
— Am auzit clar când i-ai spus soferului ca ar fi putut fi acum un om mort, cu pacienti cu tot. Sergentul se întoarse cu spatele spre neamt, ca sa i se adreseze lui Petrie, care ramasese cu rabdare sub ploaia torentiala pur si simplu pentru ca pozitia aceasta stabilea o stare de suferinta comuna. Pacientul vostru e grav bolnav ? îl întreba.
— Va fi grav daca nu ajungem la spitalul din Messina cât mai curând posibil. E un sergent care lucra la constructia unui bloc de locuinte si peste care a cazut un malaxor de beton. Sper ca va scapa daca va fi tratat urgent, de aceea am folosit sirena. Si asta-i a doua oara când am fost opriti în ultima jumatate de ora de acesti tedeschi... Folosi dinadins acest cuvânt italienesc pentru a-i numi pe aliatii lor teutonici. Daca ne mai opresc înca o data înainte de Messina, pacientul nostru nu mai are nici o sansa. Privi cu înteles catre cei doi motociclisti care înca mai stateau calare pe sei, sub ploaie.
— Vrei sa spui ca... ? ezita sergentul, iar Petrie fu grijuliu sa nu întinda coarda prea mult. Se afla pe lista de urgenta ?
— Se poate spune ca e. Are nevoie de o operatie urgenta si asta nu se poate face decât la Messina. Un chirurg ne asteapta deja acolo.
— Prin urmare esti îngrijorat ca ai putea nimeri din nou peste unul ca asta ? întreba sergentul, cu voce scazuta.
— Sicilia e plina de ei.
Sergentul, care nu se deosebea mult de un Angelo ceva mai binevoitor, ezita iarasi, în vreme ce ploaia se întetea, dar aceasta din urma rafala paru ca-l face sa se hotarasca.
— Bine, voi trimite patrula de motociclisti cu voi, spuse el. Cu ei veti putea trece prin toate punctele de control fara sa mai fiti opriti. Veti trece repede, asa ca îi astept curând înapoi...
— Spune-le sa ne treaca de ultimul punct de control si apoi îi vom trimite înapoi. Iar tipul dinauntru le va fi recunoscator, îti povestesc eu dupa operatie.
— Sper ca va fi cu succes, spuse sergentul.
Se îndrepta iute catre motociclisti, în timp ce Petrie urca în ambulanta, iar când se aseza pe scaun, hainele îi siroiau de apa. În timp ce astepta sa se ridice bariera, îsi usca fata cu batista si se sterse pe cap. Dintr-o data se stabili o liniste nefireasca, toti patru auzind zgomotul motorului, ploaia care rapaia pe acoperis, ticaitul stergatoarelor de parbriz, care se leganau dintr-o parte în alta.
— Ploaia se va opri curând, remarca Angelo, si cred ca era cât pe ce sa ai aici, în masina, un pacient veritabil. Pe mine ! într-o stare de soc, produsa de o teroare excesiva !
Bariera se ridica, unul dintre motociclisti trecu de ea prin întuneric, îl urma ambulanta, urmata imediat de cel de-al doilea motociclist. Urcara în viteza o panta, suind catre colinele Peloritaniei si escorta de motociclisti îi trecu usor prin celelalte puncte de control. Motociclistul care mergea în fata elibera drumul pentru ei, asigurându-se ca bariera e întotdeauna ridicata atunci când ambulanta ajungea acolo ; de îndata ce ploaia se opri, norii se sparsera si luna se ivi din nou, aruncând o lumina palida peste costisele acoperite de copaci. Ajunsera în acest fel la ultimul punct de control din apropierea ultimei coline ; motociclistii îsi întoarsera masinile în directia din care venisera, salutara si plecara. Angelo îsi scoase din buzunar o batista de matase si-si sterse fruntea umeda. Erau acum iarasi singuri. Johnson aparu la fereastra pentru prima data dupa o îndelungata absenta.
— Dumnezeule, Jim, ne-ai pus pe frigare pe toti, spuse el. Am ajuns, cumva ?
— Ultimul punct de control e deja în spate.
Petrie nu mai scoase nici o vorba în timp ce urcau pe sosea. Nervii îi erau întinsi la maximum, gata sa cedeze acum, cu un efect întârziat. Tot timpul cât actiunea se aflase în plina desfasurare, se simtise perfect lucid, stapân pe sine, notând flecare detaliu marunt care ar fi putut sa fie folosit în avantajul lor, si nu era acum momentul sa se relaxeze, sa permita senzatiei de usurare sa-l domine în vreun fel — pentru ca greul, ba chiar foarte greul, de abia acum venea.
Apropiindu-se de capatul drumului, vazura masini înaintea lor, masini germane venind din directia contrara, dar ele cotira spre nord pe un drum lateral, apoi ajunsera din urma un convoi militar. Un motociclist trecu în viteza pe lânga ei, îndreptându-se spre vest, urmat de un sir lung de masini blindate.
Chiar mai înainte de a-si da seama ce se întâmpla, fura înconjurati de masini ale Wehrmacht-ului gonind în ambele directii si noaptea fu napadita de duduitul motoarelor. Totul sugera o stare de urgenta.
Petrie aproape ca simtea tensiunea din felul în care conduceau nemtii, cu umerii aplecati peste volan sau ghidon, privind fix înainte. Dumnezeule, îsi spuse, nu cumva debar-carea începuse deja ? Convoaiele mergeau în viteza, cu o viteza periculos de mare pe timp de noapte ; se ruga din adâncul sufletului sa nu se iveasca vreun accident, pentru ca daca asa ceva s-ar întâmpla, ambulanta va trebui sa opreasca si sa dea o mâna de ajutor. Acum era prins ca într-un sandvis în mijlocul convoiului având un camion al Wehrmacht-ului în fata si o masina blindata urmându-i îndeaproape din spate. Nu era nevoie decât ca unul sa se opreasca brusc pentru ca sa se produca o coliziune de felul celei pe care Petrie o vazuse când ajunsesera în soseaua principala, dar de data aceasta o coliziune de mult mai mari proportii. Trecura de culmea dealului, cu urechile asurzite de zgomotul motoarelor inamice. Li se parea ca toate diviziile din Sicilia se pusesera în miscare.
— Iata si portul, spuse scurt Angelo.
Petrie privea atent peisajul : mult sub nivelul lor se întin-dea Messina, luminata de luna care statea sa apuna — orasul însusi, portul în forma de semiluna, strâmtoarea cenusiu-argintie care se întindea înspre nord si înspre sud, cu muntii Calabriei în departare, unde întaririle germane asteptau pe peninsula. De îndata ce începura sa coboare panta spre oras, înghesuiti în coloana Wehrmacht-ului, peste strâmtoare se declansa o alarma aeriana ; de pe ambele maluri ale strâmtorii izbucnira reflectoarele, iar deasupra lor, pe cer, auzira limpede zgomotul motoarelor de avion si bubuitul înfundat al proiectilelor antiaeriene, totul dând impresia unei furtuni care se apropia. Calatorisera de-a lungul întregii insule, de la Palermo pâna aici, inamicul înca nu aflase de prezenta lor si se facuse 11.30 noaptea atunci când ajunsera la periferia orasului Messina.
Vineri, 11.30 p.m. — 11.55 p.m.
Coborâra pe o panta fara sfirsit, prinsi înca în convoiul Wehrmacht-ului, apoi patrunsera în Messina, oras care, dupa cum se vedea, avea în cea mai mare parte cladiri cu cel mult trei nivele. La poalele colinei intrara pe un bulevard larg, urechile rasunându-le de zgomotul puternic al tunurilor antiaeriene si de bubuiturile obuzelor deasupra, împletite cu suierul bombelor cazând la distanta. Era clar ca fortele aliate tineau strâmtoarea sub un atac nemilos. Petrie îsi sterse cu mâna sudoarea de pe frunte.
— Angelo, spuse el, vreau sa ma desprind cât mai repede din convoiul asta ; daca se iveste cumva vreun accident, vom fi prinsi ca într-un cleste.
— Atunci pregateste-te sa cotesti la dreapta.
Petrie încetini putin, ca sa mareasca distanta dintre ei si camionul nemtesc din fata, apoi semnala dreapta si coti brusc exact în locul pe care i-l arata Angelo. Imediat dupa aceea ramasera singuri, coborând prin întuneric pe o strada laturalnica, marginita de cladiri masive pe ambele parti. Nici o lumina nicaieri. Era târziu, dar absenta totala a oricarei lumini îl facu pe Petrie sa se întrebe, în timp ce apasa pe acceleratie, daca nu cumva bombardamentul taiase reteaua electrica. Dirijat de Angelo, întoarse spre stânga si mersera pe o strada asemanatoare cu cea dinainte, dar aceasta era pustie, poate ca nici nu fusese vreodata locuita, daca te luai dupa cladirile sumbre, care aratau ca niste birouri munici-pale. Scelba, care privea pe geam, îl batu usor cu mâna pe umar.
— Opreste la intersectia urmatoare, domnule maior. Acolo trebuie sa va parasesc, spuse el.
— Vei ramâne cu noi pâna ajungem în docuri ! replica Angelo, vechea dusmanie rabufnind ca o rana deschisa, în timp ce Petrie opri. Trebuie sa ramânem împreuna, protesta italianul. Ne vom opri doar câteva minute la apartamentul meu, dupa care vom merge direct spre docuri, asa ca de ce...
— De fapt ce vrei, Scelba ? întreba Petrie, privind cu grija în jur. Nu era nimeni prin preajma. La coltul strazii se afla o cafenea cu obloanele trase si lânga ea un garaj. O pauza în canonada le dadu ragaz sa vorbeasca în liniste, zumzaitul motorului parându-li-se chiar cam puternic în acest moment de acalmie. Il capo îl privi plictisit pe Angelo, dupa care i se adresa lui Petrie:
— În garajul acela se afla o masina. Trebuie sa ajung cu ea în port, sa-l anunt pe Giacomo ca veniti si sa ma asigur ca totul e pregatit. Apartamentul dumitale, signor Gambari, e pe undeva pe aici ? Bine, atunci. Îi dadu lui Petrie o harta mototolita a strazilor, cu niste semne marcate dinainte pe ea. Sa veniti în punctul acesta de pe mal ; Gambari stie desigur drumul, distanta e mica, iar aici, la coltul asta, va voi astepta eu.
Petrie lua harta si i-o dadu italianului.
— Cât timp ne trebuie ca sa ajungem acolo, Angelo ?
— Cu ambulanta asta ?
— Nu, pe jos. Daca mai ramânem în masina asta, vom da de ghinion. M-as putea schimba în vechiul costum în apartamentul tau.
— Cam cinci minute. Stau foarte aproape de docul la care acosteaza bacul Cariddi.
— Atunci, Scelba, ne vom vedea din nou la 11.50, spuse Petrie, uitându-se la ceas.
Ajunsesera sa discute problema pe minute, dar Petrie fu grijuliu sa nu-si arate nerabdarea, pe când Scelba iesi din masina pe usa din spate si se îndrepta iute spre garaj. Dupa ce Petrie porni, Angelo îi spuse sa o ia la stânga, dar imediat dupa cotitura îi spuse sa opreasca.
— De ce aici ? întreba Petrie, parcând la marginea trotuarului. Angelo iesi din ambulanta si alerga înapoi catre intersectie, în timp ce Johnson privea prin fereastra din spate.
— E ceva ciudat pe aici, spuse el. Poate ca Angelo are dreptate sa se îndoiasca de Scelba.
— Nici vorba ! raspunse Petrie, cu ton hotarât, uitându-se înca o data la ceas. Scelba a venit cu noi de-a lungul întregii Sicilii, asa ca nu-i tocmai acum momentul sa ne tradeze. Ceea ce nu stie Angelo e ca i-am promis lui il capo postul de primar la Palermo...
— Atunci de ce l-ai lasat pe Angelo sa verifice ? Deja suntem în întârziere.
— Ca sa fiu absolut sigur...
Din spate se auzi zgomotul unei masini, în timp ce Angelo alerga înapoi spre ambulanta si sari înauntru exact când aceasta porni.
— Imediat pe strada urmatoare, spuse italianul cu sufle-tul la gura, dupa care drept în jos pâna la capat. Credeam ca era doar o gluma, continua el, în semn de scuza. Dar Scelba avea o cheie de la usa garajului în mâna atunci când a iesit din masina, ceea ce mi s-a parut o treaba cam prea frumos aranjata.
— Pur si simplu e bine organizat, raspunse Petrie cobo- rând pe o strada atât de îngusta încât ambulanta aproape ca se zgâria de ziduri. Duhoarea obisnuita a gunoaielor statute razbea prin ferestrele deschise. Strada urmatoare parea ca un canion adânc. Sa înteleg ca doar a intrat si a iesit imediat, conducând o masina ? continua el.
— Da, n-a pierdut nici macar o secunda. Si m-am mirat ca avea deja pregatita o masina, adauga Angelo, înca banuitor asupra intentiilor sefului mafiot.
— Tine seama ca el este cel care controleaza tarmul marii pe aici, remarca Petrie, asa ca poate vine des prin locurile astea. Urmând îndrumarile italianului, coti spre dreapta, apoi spre stânga, pe un drum care-i readuse în bulevardul larg unde-l lasasera pe Scelba, dar ceva mai jos.
— Ma tin cât mai departe posibil de strazile principale, explica Angelo. Privi pe fereastra, auzind bubuiturile unor tunuri la mare distanta si pe undeva deasupra bâzâitul bombardierelor. În spatele masinii, Petrie auzi tropait de ghete si când privi înapoi îl vazu pe Johnson privind prin geamul din spate si venind iute spre fereastra dinspre cabina.
— Cred ca iar avem necazuri, spuse el. O masina nemteasca de patrulare e dupa noi, merge în urma cu aceeasi viteza.
— Cam câti sunt înauntru, poti vedea ?
— Nu prea, dar cred ca-s vreo patru.
— Angelo, mai avem mult pâna la apartamentul tau ? întreba Petrie repede.
— Aproape c-am ajuns.
Petrie înjura. Fusesera descoperiti chiar în ultimul moment. Îsi aranja oglinda retrovizoare si prinse luminile camuflate ale farurilor masinii care-i urmarea. Tocmai ajungeau la o intersectie si trebuia sa afle daca era vorba numai de o simpla coincidenta, ceea ce ar fi fost posibil în cazul în care masina doar patrula prin Messina într-o misiune de rutina. Trei întoarceri rapide una dupa alta ar putea confirma sau nu ipoteza asta — daca masina de patrulare venea sau nu dupa ei. Ochii i se îngustara vazând ca farurile îi urmaresc îndeaproape — nu numai ca erau urmariti, ci erau pe cale de a fi depasiti si chiar opriti. Tocmai începuse sa întoarca volanul ca sa elibereze mijlocul drumului, când masina din spate trecu pe lânga ei prin dreapta si se tinu la acelasi nivel, în timp ce omul de lânga sofer le facea semn cu mâna ca sa opreasca. Petrie opri aproape de intersectie, unde se afla o alta cafenea închisa, dar cu mesele înca risipite pe trotuar. Soferul masinii de patrulare îi striga în nemteste lui Angelo, prin fereastra:
— Va rog sa opriti motorul, am vrea sa cercetam ambulanta.
— Mergem spre spital si nu vorbesc decât italieneste, striga Petrie, dar îsi dadu seama ca e în zadar — ordinul de a cerceta ambulanta dovedea asta. Cine stie, poate ca oamenii pe care-i lasasera legati în hambarul acela fusesera descoperiti, poate ca numarul de înmatriculare al ambulantei fusese notat ? Asta era singura explicatie a faptului ca fusesera opriti de o patrula germana. Soferul masinii de patrulare vorbi din nou, dar de data asta îsi declama ordinele în italieneste.
— Iesiti amândoi din masina si opriti motorul, cum v-am spus.
Petrie dadu din cap, apoi ridica piciorul de pe frâna si mâna înainte. Asa cum se asteptase, masina de patrulare îi urma, tinându-se alaturi de ambulanta, dar aceasta avea câteva secunde avans si Petrie apasa pe acceleratie; lânga geamul din dreptul lui Angelo aparu o casca germana si Petrie coti brusc spre dreapta, pe o curba larga, ca sa treaca de intersectie si sa blocheze cealalta masina. Angelo privea la ce se întâmpla: vazând ambulanta cotind larg, soferul neamt al masinii de patrulare învârti volanul scurt ca sa-i taie drumul, dar dupa asta urca pe trotuarul din colt, trecu peste mesele parasite ale cafenelei si se opri în vitrina acesteia. În timp ce ei treceau dupa colt, auzira zdranganitul geamurilor sparte, o masa rostogolindu-se peste rotile din fata ale masi-nii nemtesti; Petrie coti în viteza jos pe o strada laterala, pe când Johnson, privind pe geamul din spate îi striga :
— Tocmai întorc pe strada, vin dupa noi !
Fara sa mai astepte îndrumari de la Angelo, Petrie întoarse brusc spre stânga, iesind de pe strada laterala într-un alt bulevard larg, dar la fel de parasit ca si cel dinainte. Tunurile începusera din nou sa traga, luna nu se mai zarea, dar la distanta sclipirile scurte ale exploziilor scoteau în evidenta contururile acoperisurilor, ale balcoanelor si silueta unei biserici mari, în vreme ce ambulanta gonea pe bulevar-dul pustiu, iar Johnson îi preveni din nou :
— E chiar în spatele nostru !
Petrie îi striga peste umar sa se plece la podea, iar el mari viteza, asteptându-se în fiecare clipa sa auda rapaitul automatului pe care soldatul de lânga soferul neamt îl tinuse tot timpul agatat de umar. Canonada le spargea timpanele, dominând clar zgomotul motorului fortat la maximum; exploziile se îndeseau si la oarecare distanta vazu un început de incendiu în locul unde cazuse o bomba. Parca goneau spre infern, iar în lumina aruncata de exploziile proiectilelor antiaeriene vazu în fa?a o coloana de camioane traversând bulevardul pe care mergeau, asa ca o lua imediat spre stânga, pe o strada laterala care cobora în directia bulevardului prin care intrasera la început în Messina, ajunse la capatul strazii si coti din nou spre stânga, luând coltul cu un scrâsnet de roti, cu Angelo izbindu-l în coaste si apoi îndreptându-se pe bancheta lui în timp ce patrundeau într-o piateta cu copaci în mijloc. Strabatura jumatate din piata când masina de patrulare aparu de pe o strada din partea cealalta ; Petrie merse fara ezitare înainte, voind sa înconjoare piata si sa iasa pe acelasi drum pe care venise, pur si simplu pentru ca parea gol, si atunci auzira cu totii suierul unei bombe care cadea. Era un suier îngrozitor, care le paraliza mintile de frica, în timpul celor câteva secunde dinainte de a lovi o cladire din piata, de a exploda cu un tunet asurzitor si de a darâma cladirea cu totul. Zidaria se scutura o clipa, se apleca pe o parte si apoi se prabusi ca o avalansa peste masina de patrulare, care tocmai îsi terminase turul în jurul pietei; în ambulanta, toti simtira tremurul înfiorator al impactului. Oprind, Petrie privi spre norul mare de praf si la gramada imensa de darâmaturi care acoperise cealalta masina.
— Cum putem ajunge acum la apartamentul tau ? întreba el scurt.
Angelo statea cu capul plecat, înca socat de explozie, si Petrie trebui sa repete întrebarea.
— E chiar în partea cealalta a pietei, cam la un minut, raspunse el cu greu.
— Sa ne luam hainele cu noi, ne vom schimba acolo. Ed, nu uita sacul ! Hai, veniti, o sa lasam ambulanta aici, nu mai avem nevoie de ea.
Asezat în spatele biroului sau de la Cartierul General Central de la Enna, generalul Guzzoni, comandantul-sef italian din Sicilia, puse repede receptorul în furca si-l privi pe Kesselring, care tocmai sosise de la Napoli cu un avion.
— Ne-au sosit rapoarte înca neconfirmate, dar totusi sigure, care arata ca parasutistii inamici au coborât în numar mare la Piano Lupo si pe lânga Siracusa. Se ridica în picioare, apuca un creion de pe masa si lovi de doua ori harta de pe perete. Aici si aici, spuse el.
— Atunci trimite imediat un mesaj: Cariddi sa porneasca imediat spre Giovanni ! Eu o sa-l aduc aici imediat pe Rheinhardt, spuse Kesselring.
— Nu doriti sa asteptam confirmarea ?
— Nu ! Trimite-i repede mesajul lui Baade.
În timp ce Guzzoni se întoarse la masa lui si ridica receptorul, Kesselring examina harta, mai mult ca sa-l descurajeze pe acesta sa mai puna si alte întrebari. Nu-si putea explica de ce, dar de îndata ce aflase ca Strickland comanda fortele britanice, stiuse ca destinatia acestora va fi Sicilia, dar macar acum avea destule scuze ca sa aduca pe insula Divizia 29 de Blindate. Fusesera lansate forte inamice aeropurtate; probabil confirmarea va veni mai târziu, si asta îi va oferi destula munitie ca sa le închida gura celor de la Cartierul General Central. Nu neaparat pentru ca ar avea nevoie sa o faca: nimic nu era mai potrivit sa reduca la tacere Comandamentul Suprem, dupa eveniment, decât o hotarâre corect luata înaintea lor. Privi spre ceasul de perete de deasupra hartii: 11.52 noaptea.
Apartamentul lui Angelo se afla la etajul intâi al unei cladiri întunecate si urcara pe scara împiedicându-se, folosind în cele din urma lanterna lui Petrie. Când ajunsera la usa, italianul avea deja cheia pregatita în mâna, o baga în broasca si intra singur. Cerceta rapid cele doua camere, trase draperiile de camuflaj peste ferestre, în timp ce exploziile proiectilelor antiaeriene sclipeau pe peretele opus, dupa care alerga înapoi spre palier, unde Petrie si Johnson asteptau cu revolverele în mâna.
— Totul în regula, spuse el.
Se miscara rapid, dar nu în pripa, pentru a nu irosi timpul. Angelo îsi scoase costumul, lua o sticla de coniac frantuzesc din dulap, în vreme ce Petrie îsi reîmbraca hainele taranesti, dupa care, pentru ca lumina electrica nu functiona, italianul forma la lumina lanternei numarul de telefon al omului sau care trebuia sa fie pregatit cu barca lui.
— Alfredo e pe acolo ? întreba el.
Petrie îi zari fata împietrindu-se, chiar înainte de a trânti receptorul la loc.
— Era altcineva — un barbat care vorbea italieneste cu accent german, spuse el.
— În acest caz, Scelba e cel care ne va scoate de pe feribot, sau altfel sarim în aer o data cu el, spuse Petrie. Hai sa plecam de aici cât mai repede.
Petrie înhata pe umar sacul cu explozivi si iesira cu totii în graba din cladire, cu Angelo în frunte, într-o alee întunecata unde caldura din timpul zilei înca se mai simtea, dimpreuna cu mirosurile tipice strazilor dosnice din orasele siciliene. La capatul aleii, Angelo se opri, privi pe dupa colt si le facu semn celorlalti sa-l urmeze. Tocmai ajunsesera într-o piata mare când Petrie îsi strânse buzele, zarind într-un scuar din mijlocul pietei o baterie de tunuri de 88 mm si niste soldati ai Wehrmacht-ului asteptând pe lânga ele, luminati slab si intermitent de exploziile îndepartate.
— Cât mai avem ? întreba el.
— Ajungem în mai putin de un minut, raspunse Angelo.
— Sa speram ! spuse Johnson, cu sufletul la gura.
Bubuitul tunurilor înceta dintr-o data si cei trei oameni auzira în spatele lor tropaiturile repezi ale unei patrule. Iata-ne opriti din nou numai la un minut de destinatie, îsi spuse Petrie cu ciuda. Mâna i se strânse pe Mauser, sub haina, iar cu cealalta tinea sacul, desi evident ca nu-si puteau permite pe aici vreo partida de tragere la tinta, în orice caz nu cu toate aceste trupe ale Wehrmacht-ului prin preajma, la numai câtiva pasi înspre stânga. Tropaiturile din spate se apropiau, dar Angelo, care conducea sirul, nu zorea pasul.
Piata larga era înca intacta, cu toate cladirile de piatra din jur neatinse de bombe, iar de dupa butucii copacilor taiati ca sa faca loc bateriei, soldatii germani îi priveau trecând. Aproape ca iesisera din piata când auzira din nou deasupra bâzâitul bombardierelor. Auzira de asemenea un ordin scurt în nemteste si întreaga piata reveni la viata, cu trei reflectoare puternice care se plimbara pe cer o clipa si se atintira în cele din urma asupra unui avion, dupa care tunurile bubuira.
— Fugiti ! striga Petrie, prinzând cu aceasta ocazie o scu-za excelenta de a pleca în graba din piata, cu toate ca patrula parca îi mai urmarea înca. Angelo coti pe o strada laturalnica, apoi pe o alee, alerga putin si coti din nou pe alta alee. Cu ceilalti pe urmele lui, ajunse la marginea apei si se opri, tragându-si sufletul.
— Sa speram ca ne-au pierdut, sunt vreo sase cai diferite de a ajunge aici. Si suntem aici, nu-i asa ?
— Dar uita-te ce ne asteapta, raspunse Petrie cu ciuda.
Malul marii era un vast spatiu deschis, dominat de macarale înalte luminate de explozii, iar jos se vedea o coada nesfârsita de oameni care serpuia catre poarta, pe dupa o magazie în spatele careia se zarea hornul unui vapor. Coada era formata mai ales din tarani sicileni, cu sepci, si din femei cu saluri pe cap, toti asteptând sa urce la bord, cu boccele în care probabil îsi îngramadisera întreg avutul, grabiti sa iasa cât mai repede din acest oras aflat sub bombardamente grele, oameni care erau gata sa înfrunte pericolul unui raid aerian fatal pe mare doar ca sa paraseasca insula pentru un tarm mai ferit.
— Asta-i Cariddi ? întreba Petrie.
— Da, dadu Angelo din cap. Porneste imediat spre Giovanni ?i într-un fel sau altul oamenii astia au aflat. Întot-deauna afla la timp.
— Bine, dar noi doar n-o sa defilam pe poarta princi-pala...
Neputând sa preia bacul Cariddi sub control total de la aliatii lor italieni, nemtii întarisera zona cu propriile lor trupe de paza. Un sir de soldati din Wehrmacht înconjura coada, iar pe la mijlocul ei se aflau trei ofiteri SS care verificau actele. Sicilianul care statea la poarta abia daca mai apuca sa se uite la documente, preocupat mai mult sa lase oamenii sa treaca mai repede pe punte, dar SS-istii examinau hârtiile cu o atentie care te scotea din rabdari. Lui Petrie i se parea ca aproape nimeni nu va patrunde la bord înainte de plecare, dar probabil SS-istilor putin le pasa de asta. Deasupra cosului, fumul se rasucea.
— Trebuie sa-l gasim pe Scelba, si repede ! îi spuse Petrie lui Angelo.
— Pe aici ! Banuiesc ca prietenul asta dubios al nostru ne asteapta deja.
Trecura iute prin fata cladirilor care strajuiau portul si se oprira când se apropiara de o arcada sub care se adapostea un barbat greoi, în timp ce prin jur cadeau bombe. Sus pe cer se roteau avioane, încercând sa scape de sub fasciculele reflectoarelor, alunecând în sus si în jos cu viteza, cautând sa evite exploziile din jurul lor, focul artileriei lansat de pe ambele maluri ale strâmtorii. Când o baterie se oprea pentru a-si reîncarca tunurile, alta îi lua locul, si apoi alta si alta, tunarii straduindu-se sa desfasoare o perdea de obuze care sa împiedice apropierea vreunui bombardier. Scelba, obosit si cu ochii în fundul capului, iesi de sub arcada si-i vorbi tare lui Petrie, în ureche, ca sa se faca auzit.
— Nu puteti ajunge acolo pe poarta principala, nu stiu de ce, dar fiecare om care încearca sa treaca pe punte este cercetat. Urmati-ma...
Seful mafiot îi conduse de-a lungul tarmului cam vreo suta de metri mai departe de poarta. În ciuda bombarda-mentului intens, una dintre macarale lucra de zor, ridicând containere mari pe întuneric, transportându-le prin aer si apoi coborându-le pe puntea vasului care astepta. Privind în toate partile, Scelba deschise canatul din stânga al unei usi duble, mari, tinându-l asa în timp ce ei se strecurau în cladire, dupa care îl închise si baricada intrarea. Se aflau acum pe un fel de debarcader care parea lasat în paragina.
— A fost al dracului de usor, comenta Petrie, excitat, nu cumva ne aflam chiar pe docul unde acosteaza Cariddi de obicei ?
— Înca nu, Dumnezeule ! raspunse Scelba, iritat. De-barcaderul asta nu mai e de mult în folosinta si chiar e sepa-rat de docul principal.
— Atunci de ce...
— Veniti repede, bacul e gata sa plece.
Il capo trecu repede printr-o magazie lunga care se des-chidea spre dreapta debarcaderului, dupa care aparura oa-meni îmbracati în salopete de lucru si purtând ascunse sub ele arme de vânatoare. Mirosul debarcaderului putrezit le patrundea în nari, iar marginea acestuia era pe jumatate prabusita, scândurile ude si alunecoase.
— Stati mai în spate ! îi avertiza Scelba.
Ajunsera iarasi sub cerul liber si simtira pe fata briza dinspre mare; bubuitul tunurilor înceta si fu înlocuit de o tacere nefireasca. Auzira apa lovind usor baza debarcaderu-lui si vuietul avioanelor care se îndepartau. La capatul de-barcaderului stateau mai multi sicilieni în preajma a doua lazi mari, iar acestia încetara sa palavrageasca de îndata ce il capo se apropie de ei. Scelba îsi dadu capul pe spate ca sa priveasca în sus si-si scoase din buzunar o lanterna.
— O sa ajungeti la bord în lazile astea, spuse el repede, îsi ridicase ochii spre cabina macaralei care atârna deasupra debarcaderului vecin. Sunteti gata ? Doi dintre voi în lada aceea mare si celalalt în lada mica. Dupa ce ajungeti la bord, un om de-al meu de acolo va ciocani de trei ori pe capac si atunci veti sti ca puteti iesi în siguranta...
— Si cum facem atunci ? Doar ridicam capacul ?
— Nu. Umblati la zavorul asta, care nu poate fi mânuit decât dinauntru. Scelba salta capacul si le arata cum functioneaza. Iar Giacomo are barca pregatita, gata sa va urmeze în strâmtoare. Tineti minte — o lampa rosie pe catarg. E bine ?
— Da.
Ca si Scelba, contaminat de nota de urgenta din vocea acestuia, Petrie vorbea scurt.
— Dar pe bac vor fi si pasageri civili, asa ca va trebui sa fixam explozivii doar la întoarcere. Ne va urma Giacomo si la întors ? Ma gândesc ca va trebui s-o faca, pentru ca omul lui Angelo a fost prins.
— Daca e nevoie, va merge cu voi si la dus si la întors, pâna dati de el. Îndreptându-si lanterna în sus, Scelba semnaliza de patru ori si cablul începu sa coboare dinspre bordul bacului. Si acum sa intrati în lazi, continua el ; cine merge singur ? Angelo se îndrepta catre lada mica si dupa ce intra oamenii închisera capacul. Scelba îl trase pe Petrie deoparte. Le vei spune celor de la Cartierul General al Fortelor Aliate ce am facut pentru voi, nu-i asa ? întreba el.
— N-avea grija, le voi spune tot. Si multumim ca ne-ai adus pâna aici. Si tocmai atunci se auzi o explozie înabusita de dupa peretele înalt care separa debarcaderul parasit de puntea bacului Cariddi. Asta ce dracu’ a mai fost ? întreba Petrie, alarmat.
— O mica diversiune ca sa distraga atentia oamenilor de garda de pe bac, spuse Scelba, aratând spre un sicilian care statea lânga un telefon în magazie. În momentul în care am facut semn omului de pe macara, explica el, individul ala i-a chemat pe oamenii mei de la bord. Cablul se legana acum deasupra capetelor lor, trecu peste debarcader, se opri si coborâ. Intrati repede în lazi, vor pleca amândoua deodata...
Pe când Petrie si Johnson intrau în lada mare, cârligul cablului se legana la vreun metru deasupra si atunci se auzi o a doua explozie dinspre bac. Dumnezeule, gândi Petrie, în timp ce capacul se lasa deasupra lor si el îsi cauta loc lânga Johnson, oamenii astia sunt formidabil de bine organizati ! Afara se auzeau tropaiturile înfundate ale celor care trebaluiau pe debarcader si vocea aspra a lui Scelba.
— Mai repede ! ordona el, supraveghind operatiunea, dar oamenii pareau ca se misca repede si fara ordinele lui, mutând lada mai aproape de cablu. Cârligul mare de la capatul acestuia fusese deja agatat de inelul de deasupra adapostului lor temporar. Scelba semnaliza cu lanterna în sus, cablul se întinse si ridica lada mare la vreun metru, se opri în timp ce lada mica, cu Angelo înauntru, era legata de alt cârlig de mai jos. Amândoua lazile atârnau acum împre-una, agatate de un singur cablu. Scelba îsi agita lanterna pentru ultima data, dupa care mecanicul începu sa ridice lazile, care se desprinsera de debarcader si cei trei barbati se înaltau acum spre întunericul de deasupra. Întreaga operati-une nu durase mai mult de doua minute.
Locul din lada mare era foarte strâmt pentru doi oameni si Petrie statea ghemuit pe vine, cu capacul apasându-l pe ceafa, în timp ce asculta bâzâitul motorului si simtea lada zgâltâindu-se si ridicându-se în aer. Johnson statea si el ghemuit într-un colt, cu genunchii peste sacul cu explozivi; caldura emanata de trupurile lor începu sa-i încinga, iar cablul îi ridica tot mai sus, ramânând acum singurul sprijin pe care se mai puteau bizui.
— Îmi pare bine ca Scelba nu ne-a spus dinainte despre felul asta de calatorie, mormai Johnson.
Era deja ud de transpiratie din pricina pozitiei ghemuite, a fricii de aceasta experienta inedita, a temperaturii care crestea, a leganarii lazii, care devenea tot mai violenta si insuportabila si încerca sa-si înfrâneze greata tot mai puternica. Petrie era într-o stare si mai proasta. Închis acolo în celula strâmta de scânduri, se simti dintr-o data teribil de istovit, cu ochii încercanati de nesomn, cu o durere care se ivise pe neasteptate în ceafa. Simtea ca lesina. Înclestându-si unghiile în pielea murdara, se zgârie salbatic si durerea înlatura oboseala care îl coplesea, îi readuse în creier o urma de agerime ; între timp, cablul se oprise din ascensiune si începu sa se deplaseze lateral, catre feribotul invizibil. Deplasarea tocmai începuse când simtira o zdruncinatura oribila. Lada se înclina într-o parte, se hurducai, si acum parea povârnita cu peste treizeci de grade, întreaga lor greutate sprijinindu-se pe un perete lateral, cu podeaua lazii periculos înclinata sub picioare. Inelul de deasupra era probabil prea slab, sau poate chiar cârligul începuse sa cedeze. Din clipa în clipa s-ar putea desprinde de cablu, lasându-i sa cada fie pe puntea lui Cariddi, fie pe debarca-derul putred de pe care plecasera, fie drept în apele strâm-torii...
Între cei sase pereti ai lazii, amândoi fura cuprinsi de frica, dar de o frica stapânita, care însa ar putea opri inima oricui.
— Cedeaza cârligul, spuse Johnson printre dinti. Frica îi alunga greata si îi îngheta sângele în vine.
— Ia-o încetisor, Ed, în curând ajungem, spuse Petrie.
— Tocmai asta e ce ma îngrijoreaza, spuse americanul, cu voce gâtuita.
Bratul drept al lui Petrie întepenise, dar încerca sa ignore senzatia caci îi era teama ca orice miscare pe care ar face-o ar putea cauza prabusirea lazii din cârlig.
— Ajungem jos în cel mult treizeci de secunde, spuse el. Poti sa începi numaratoarea inversa.
Johnson începu sa numere, pe când cablul cobora, iar Petrie i se alatura la numaratoare. Trupurile le erau întepenite, aproape paralizate, si amândoi stiau, fara a spune o vorba, ca si cea mai mica miscare ar putea fi fatala ; aple-cati pe o parte în pozitii atât de incomode, ramasera nemis-cati în timp ce simteau cum lada coboara încet. Mecanicul îsi pastrase cumpatul, îsi daduse probabil seama de primejdie si-i cobora pe punte mai atent decât ar fi facut-o în alte ocazii; probabil ca palmele lui erau la fel de umede ca ale lor.
Ajunsesera cu numaratul pâna la cincisprezece când lada se apleca înca o data, un moment care le îngheta spinarea amândurora. Poate ca cedase cârligul, poate inelul. Petrie îsi alunga din minte motivul necazului si pentru o clipa nu reusi sa-si aminteasca unde ramasesera.
— Saisprezece..., spuse el printre buzele crispate, si atunci afla ca Johnson ajunsese la aceeasi cifra.
Numaratoarea cu glas tare le daduse un sentiment de siguranta, credinta ca vor ajunge cu bine jos, pe puntea bacului, si continuara sa numere în timp ce lazile coborau tot mai mult, iar aerul din lada înghesuita devenea tot mai irespirabil. Izbitura de pe puntea bacului se petrecu exact când ajunsesera cu numaratul la douazeci si patru ; lada în care se afla Angelo izbi puntea mai întâi, iar a lor ateriza deasupra ; auzira oameni care se straduiau sa întoarca lazile cu fa?a în sus si apoi trei lovituri puternice, cu un ciocan, într-un perete al lazii. Petrie trase zavorul, gasit cu greu si înca si mai greu de manevrat. Când capacul se ridica, în sfârsit, si aerul rece al noptii patrunse în lada, amândoi zaceau amortiti, incapabili sa se miste. Dupa câteva secunde, Petrie se dezmetici, îsi forta picioarele sa se miste din nou, se sprijini în mâini ca sa se ridice si sa iasa din lada si vazu ca aceasta era înconjurata din toate partile de alte lazi, bine ascunsa de priviri; un sicilian asezat pe o gramada de saci se ridica si se apropie sa-i ajute pe Johnson si pe Angelo sa iasa si ei dinauntru. Petrie privi la ceas. Dracia asta probabil ca se oprise. Arata doar cu un minut înainte de miezul noptii.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu