Cacealmaua (3)

Colin Forbes

Moutet întreţinea relaţii bune cu portarii şi oamenii de serviciu din fiecare ambasadă străină din Paris. Era surprinzător cât de multe informaţii secrete se puteau obţine de la aceste surse aparent neimportante, pentru sume relativ mici de franci. Preţul său, când era vorba de vânzarea acestor informaţii părţilor interesate, era în jur de zece mii la sută. Bineînţeles, numai bani gheaţă. Fiscul nu vedea niciun bănuţ din venitul său.
În timp ce îşi mânca cotletul de viţel, Tweed îl ascultă pe Moutet. Apoi Moutet îl ascultă pe Tweed. Când ajunseră la cafea, Tweed îi dădu un exemplar din Le Monde, un ziar aruncat pe care îl culesese de pe una din mesele restaurantului prin care trecuse. Tweed îi arătă lui Moutet un articol din ziarul care rămăsese împăturit, iar francezul îi aruncă o privire, dădu din cap, apoi îl băgă în propriul buzunar ca şi cum mai târziu ar fi urmat să-l citească mai atent. Plicul care conţinea cei două mii de dolari era ascuns în interiorul ziarului. Moutet se aplecă şi-i şopti în timp ce lua o scobitoare.
— Barurile nu sunt cele mai bune canale. Barmanilor le place să-şi bârfească puţin clienţii. Pot fi foarte utili. Voi fi ocupat toată săptămâna viitoare. Dar probabil că tu vrei să începi diseară. Încotro o iei spre casă?
— Spre Elysse, răspunse Tweed precaut.
— E perfect. Să zicem înalta societate? Îţi dau o listă scurtă, eşti de acord? Bun, mă duc în jos, către scursorile societăţii. Grăsanul schiţă o grimasă. Nu prea e mediul tău. Cu toate acestea, te rog să nu mă înţelegi greşit. Cred că eşti în stare să te descurci şi acolo, dacă ar fi nevoie. Eşti un cameleon afurisit!
Afurisitul de cameleon dădu din cap aprobator, clipi o dată şi aruncă o privire spre cea mai apropiată masă din stânga. Un cuplu tânăr tocmai se aşezase, fata de vreo douăzeci de ani, iar bărbatul de vreo patruzeci. Ea se uită la Tweed făcându-i cu ochiul, în timp ce îl îmbrăţişa strâns pe partenerul ei, luând meniurile oferite de chelner cu o mână. Tweed îi zâmbi; părea că seara era dedicată făcutului cu ochiul.
Decise că gestul se datora atmosferei – aerul era acum plăcut şi relaxat. Moutet parcurse în grabă lista de baruri şi adresele lor. Tweed îl prinse pe chelner şi achită nota de plată pentru ambele consumaţii. Moutet aprecia gesturi ca acesta. Grăsanul împături foaia murdară de hârtie, i-o dădu lui Tweed, apoi se uită pofticios la carafa cu vin care era aproape plină.
— Laşi asta aici? întrebă el cu o uimire galică.
— Ştii că nu beau prea mult. Serveşte-te. Acum trebuie să plec. S-ar putea să am nevoie de tine, să ne întâlnim pentru o zi, peste o săptămână sau două. Te anunţ eu.
— Îţi stau la dispoziţie.
Moutet ridică paharul, umplându-l din carafa lui Tweed. Acesta aruncă din nou o privire în stânga şi se ridică de pe scaun. Părea să se uite la cuplul de la masa de alături, care era încă înlănţuit într-o îmbrăţişare strânsă. De fapt se uita la un individ mic, negricios, care fuma o ţigară de foi şi care stătuse la o masă lângă perete de când ajunsese Tweed. Moutet mai folosea încă acelaşi bodyguard, numit Corsicanul.
Tweed, harnic, petrecu o seară lungă, ca o pedeapsă, după ce părăsi Place des Vosges. Vizită fiecare bar de pe lista lui Moutet. Majoritatea se aflau pe străzi laterale ce ieşeau din Rue St. Honore. Câteva se aflau chiar pe strada principală.
De fiecare dată proceda la fel. Intra în bar, se oprea lângă intrare, bătându-se peste buzunarele hainei ca şi cum ar fi căutat ceva, în timp ce îi cerceta pe cei dinăuntru. Apoi se îndrepta spre tejgheaua acoperită mereu cu aceeaşi folie de plastic – vechile tejghele zincate, care erau atât de caracteristice barurilor pariziene făcuseră loc progresului ştiinţific şi economiei.
— Un Pernod, cerea el fiecărui barman, sprijinindu-se de tejghea.
Apoi pălăvrăgea câteva minute, ascultând poveştile despre strălucirea apusă. Unul dintre barmani îi spuse:
— Frumoasa Franţă nu mai este deloc frumoasă.
Tweed continua apoi el însuşi să pălăvrăgească şi întotdeauna barmanul se oprea din lustruitul tejghelei sau al Paharelor, în timp ce îl asculta cu interes. Este îndoielnic dacă Tweed, în ciuda francezei sale fluente, ar fi purtat conversaţia cu atâta uşurinţă în condiţii normale, amestecând chiar şi cuvinte ori scurte expresii spaniole.
Era aproape miezul nopţii când ajunse înapoi la hotelul Bristol şi urcă imediat în camera sa. Se dezbrăcă repede, îşi pregăti haine curate pentru dimineaţa, îşi potrivi deşteptătorul de voiaj pentru ora şase dimineaţa, iar apoi se băgă în pat.
În ziua următoare se afla la Frankfurt, Germania de Vest.

Wunderbar! Frankfurt pe Main este un loc bun pentru a observa maşinăria industrială vest-germană care creştea şi creştea. Contrastul cu Franţa ponosită şi murdară, pe care o lăsase în urma sa, era uluitor.
În locul umerilor căzuţi, a feţelor deprimate şi a unui aer de regret pentru trecut, germanii mergeau grăbiţi, încrezători în prezentul şi viitorul lor. Puteai merge pe orice stradă din puternicul oraş, fără a risca să-ţi rupi picioarele, aşa cum păţise Tweed pe Rue St. Honore.
Taxiul care îl luă de pe imensul aeroport îl depuse la hotelul Intercontinental, tocmai la timp pentru prânz. Ca şi Kalastajatorppa, din Helsinki-ul aflat la mare depărtare, Intercontinental-ul avea clădiri separate, de ambele părţi ale străzii, dar asemănările se opreau la tunelurile care făceau legătura dintre clădiri.
Intercontinental-ul era format din doi zgârie-nori. Tweed se trezi însoţit în liftul de mare viteză spre camera 1467. După ce dădu un bacşiş băiatului, care insistase să-i ducă mica valiză, Tweed petrecu câteva clipe privind pe geamul mare care ocupa tot peretele exterior.
Peisajul îi amintea de Los Angeles. La prânz, oraşul era încă învăluit într-o perdea cenuşie, ca pâcla de pe mare. Din această negură ieşeau mai mulţi zgârie-nori şi el distinse turnul suplu, pe ca re îl cunoştea dintr-o vizită anterioară, şi în al cărui vârf îşi aminti că se afla unul din primele restaurante rotitoare din Europa.
Nu se grăbi cu despachetatul valizei sale şi cu spălatul. Se îngriji de aspectul său exterior, pieptănându-şi părul negru, pentru a fi sigur că va arăta bine la întâlnirea de la prânz. Telefonase de la Bristol înainte de a părăsi Parisul şi ea acceptase imediat, entuziasmată, întâlnirea.
— După cum ştii, pentru mine este o perioadă liniştită a zilei, explicase ea. Cu cina este întotdeauna mai greu, seara au întotdeauna prioritate afacerile.
— Bineînţeles, aprobase Tweed plin de tact.
La ora douăsprezece şi patruzeci, cu cincisprezece minute înainte de întâlnirea pentru prânz, Tweed coborî spre un tunel, care ducea la clădirea principală. În timp ce aştepta liftul se uită pe fereastră. Printr-un spaţiu liber dintre cele două clădiri putea vedea oamenii mergând pe malurile râului Main, o fâşie de apă ce curgea încet.
Ajungând la subsol, parcurse tunelul, urcă pe scările rulante în holul mare al recepţiei în care domnea o activitate febrilă. Oamenii soseau, alţi oaspeţi, cu bagajele lor scumpe puse pe cărucioare, plecau.
Traversă restaurantul de lux, Rotisserie, apoi se asigură că îi fusese rezervată masa izolată, din colţ, pe care o ceruse. Masa era perfectă. Bineînţeles. Se reîntoarse în hol pentru a aştepta.
Exact la ora unu Lisa Brandt sosi, îl văzu pe Tweed şi traversă holul în fugă pentru a-l îmbrăţişa. Nimeni nu l-ar fi considerat pe Tweed înalt, dar Lisa avea numai un metru cincizeci şi cinci. Având cu puţin peste patruzeci de ani, cu părul castaniu minunat coafat – Tweed o suspectă că venea direct de la coafor – era suplă şi vioaie, cu ochi căprui, inteligenţi, având un ascuţit simţ al umorului. Ei se salutară într-o germană cursivă.
— Iubitule, a trecut atât de mult. Îl îmbrăţişă cu o afecţiune sinceră. Ai timp să te distrezi puţin cât stai în Frankfurt? sugeră ea. Vreau să-ţi aminteşti de această zi.
— Ei, ei, o dojeni el. Ştii bine că nu particip niciodată la delicateţurile pe care le oferi tu.
— Tweed! răspunse ea pe un ton prefăcut indignat. Vorbesc de mine. Ea împinse înainte bărbia ei durdulie. A fost o vreme – sau ai uitat?
— Ne aşteaptă masa.
El o conduse spre masă şi ea se opri dintr-o dată.
— Şampanie! Ştii că mă dau în vânt după ea!
Ospătarul şef, care rămăsese discret în spate, se apropie acum. El îi împinse scaunul, se înclină, tratând-o ca pe o prinţesă. Nu ştia că oaspetele său era patroana celui mai exclusiv bordel din Frankfurt.

— Trebuie să iau un alt avion în această după-amiază, spre o nouă destinaţie, spuse Tweed în timp ce ciocneau. Îmi pare foarte rău, sincer. Am nevoie de o favoare.
— Favorurile mele îţi stau la dispoziţie, îi spuse ea maliţioasă.
Tweed o răsfăţa, glumea cu ea şi ei îi plăcea acest lucru.
Dacă Howard, care se considera un mare cuceritor, ar fi Putut asista, ar fi fost stupefiat. Era o trăsătură a personalităţii lui Tweed, pe care oamenii o vedeau numai arareori. O flată foarte mult, şi bău fiecare strop din pahar, ştiind perfect ceea ce făcea!
Ca şi cu Andre Moutet, mai întâi ascultă Tweed, apoi ascultă ea ceea ce spunea el în timp ce mâncau un somon excelent.
— Adus direct din Scoţia cu avionul, le spusese chelnerul.
— Sunt convinsă că te pot ajuta, Tweed, spuse Lisa în momentul în care ţinu în mâna ei subţire, mică, paharul, privind cum urcau bulele. Am clienţi în cele mai înalte niveluri – miniştri, membri ai Bundestag-ului, chiar şi un cuplu de la BNDdar asta rămâne între noi.
BND era Serviciul Secret Federal, iar Tweed dădu din cap aprobator, auzind referinţele pe care le deţinea despre augustele personaje care patronau stabilimentul ei. La fel ca şi cu Moutet, el puse aceeaşi problemă când ajunseră la cafea.
— Într-o săptămână sau două s-ar putea să am nevoie de tine la Londra pentru scopul pe care l-am menţionat mai devreme. Poţi veni şi să te întorci în aceeaşi zi.
— Bineînţeles, nu trebuie decât să-mi dai un telefon. Ea se uită fix la cafeaua ei în timp ce o amesteca încet. Ce face soţia ta?
— Habar n-am unde se află.
— Sau cu cine este?
— Nu mă interesează. S-a terminat. Lisa, ai mers vreodată noaptea pe străzile unei suburbii bogate, oricare ar fi ea? Dacă da, te-ai întrebat câţi dintre bărbaţi şi câte femei, aflaţi în spatele perdelelor trase, se asasinează reciproc, în tăcere, zi de zi?
— De ce crezi că mai sunt încă singură, prostule? întrebă ea, privindu-l drept în ochi. Dumnezeu ştie că am avut destule oferte la vremea mea. Conducând o afacere ca a mea, îţi dai seama ce conversaţii îmi relatează fetele după ce pleacă un client? Căsnicia este o capcană, Tweed, un câmp de mine pe care îl traversează în fiecare zi, atât bărbatul cât şi femeia. Când o să vin la Londra, vrei să rămân peste noapte?
— Nu! Poate părea crud – dar afacerea în care sunt implicat îmi va răpi fiecare gram de energie şi concentrare. Nu aş face nicio excepţie, în afară de tine, dar nu sunt sigur că aş reuşi.
— Pare să fie periculos. Ai grijă, Tweed.
— Am multă experienţă în afaceri ca asta.

În Frankfurt era vineri, 31 august. Sâmbătă, prima zi din septembrie îl găsi pe Tweed în Geneva. Rămăsese peste noapte la Richmond, unul din cele mai renumite hoteluri din oraşul elveţian. Înainte de a o părăsi pe Lisa Brandt, făcuse uz de foarte mult tact, rezolvând chestiunea financiară. El îi dăduse un plic cu o mare sumă în mărci germane, fără a încerca să ascundă acest lucru. Mai devreme, în camera hotelului, scrisese ilizibil numele şi adresa ei, iar timbrele lipite în dreapta sus erau cumpărate direct de la recepţie. Oricine ar fi văzut tranzacţia, ar fi presupus că i-a dat un plic să-l pună la poştă.
În Geneva folosi metode mult mai directe în timp ce stătea la o masă dintr-un colţ al braseriei Hollandaise din Place Bel-Air. Oaspetele său era un bărbat în jur de patruzeci de ani cu faţa descărnată. Alain Charvet era un fost poliţist, care îşi dăduse demisia atunci când nu fusese promovat din cauza unui superior invidios. Charvet îşi organizase repede o agenţie discretă de detectivi particulari.
— Aceştia sunt banii, spuse Tweed în franceză, împingând un plic peste masă. O mie de franci elveţieni.
Charvet băgă plicul în buzunar şi îşi împreună degetele lungi, osoase, deasupra mesei lustruite, din lemn. Tweed explică ceea ce dorea, iar Charvet dădu din cap, apoi bău din cafea. Conversaţia lor nu dură mai mult de zece minute, apoi Tweed se sculă şi plecă, privind în jurul său la ciudatele relicve ale trecutului.
Cafeneaua avea un aspect foarte olandez, deloc genevez. Banchete din piele închisă la culoare, cu mânere din alamă, iar localul era iluminat de globuri mari, mate, aşezate pe suporturi tot din alamă. Tweed ieşi în piaţa întunecată şi traversă podul de peste Rhône.
Principala sursă de venituri a lui Charvet era neobişnuită. El se ocupa de agenţii străini despre care se presupunea că urmăresc mişcările anumitor persoane. Era o muncă plictisitoare şi nu era deloc surprinzător că un mare număr din aceşti agenţi preferau să-şi petreacă timpul cu amantele lor.
Aceştia, însă, îi transferau lui Alain Charvet misiunile lor, care în orice caz cunoştea oraşul mult mai bine decât o puteau face ei vreodată. Charvet luă o foaie de hârtie albă în mâinile sale înmănuşate şi o băgă în antica sa Olivetti Lettera 22, pe care o păstra numai pentru acest scop.
Apoi el scrie un raport detaliat al tuturor mişcărilor şi contactelor pe care le observase la cel urmărit. Pentru acest serviciu era deseori plătit cu sume surprinzător de mari. Mănuşile le folosea pentru a se asigura că amprentele sale nu apăreau niciodată pe foaia de hârtie pe care o înmâna.
Charvet era un om atent şi ştia că unele din aceste însărcinări pot fi periculoase. Îşi lua chiar precauţia de a-şi păstra maşina de scris în seiful unei bănci, deoarece unui expert îi este uşor să spună dacă un document a fost scris la o anumită maşină.
El nu lucra numai pentru agenţi sovietici şi americani. Îşi mai lua încă o măsură de precauţie. Ocazional, când experienţa sa de poliţist îi spunea că informaţiile priveau şi securitatea Elveţiei, el mai făcea încă o copie! Pe aceasta o dădea contraspionajului elveţian, gratuit.
Teoretic, acum acoperise toate fronturile. Dar pentru Tweed el era un excelent instrument datorită contactelor sale cu agenţii străini. Ziua următoare era sâmbătă, 2 septembrie. Înainte de prânz, Tweed se instalase deja în camera sa din hotelul Hilton, bulevardul Waterloo, din bruxelles.

— Înţelegi cum vreau să operez, Julius? întrebă Tweed, în timp ce se uita în jurul său, în bufetul Gării de Nord din Bruxelles.
— Este foarte clar, replică Julius Ravenstein, în engleză. Şi îţi stau la dispoziţie pentru o vizită de o zi la Londra, oricând mă vei chema.
— Bine. Atunci cred că nu este nevoie să te mai reţin.
Se uită la belgianul corpolent, în vârstă de cincizeci şi doi de ani, în timp ce îşi împinse înapoi scaunul său. Ravenstein avea aspectul plăcut, bine hrănit, al unui om prosper, lucru care era adevărat. Ajuns printre cei mai buni şlefuitori de diamante din lume, Julius a avut ghinionul să facă o formă grea de artrită. Zilele sale ca şlefuitor activ de diamante erau încheiate.
Când un om este disperat, creierul său începe să facă ore suplimentare. Lui Julius îi veni o idee pe care o supuse superiorilor săi din Anvers. El propuse să se infiltreze în lumea interlopă ca specialist în „pietricele”, pentru a putea intra în legătură cu cei care plănuiau jefuirea unor magazine de bijuterii, una din marile probleme ale prelucrătorilor de diamante din Anvers.
Acoperirea sa a fost plănuită cu grijă. Sora lui, care cânta într-un club de noapte din Bruxelles, se plângea tuturor celor care o ascultau, cât de rău era tratat fratele ei de industria diamantelor.
— A fost pur şi simplu aruncat ca un gunoi de nemernicii ăia, era refrenul ei obişnuit. După ce o viaţă a învăţat despre diamante, despre cumpărători şi comercianţi – şi măsurile de securitate folosite de ei...
Ultimele cuvinte erau aruncate ca din întâmplare – şi nu a trecut mult până când au apărut cei interesaţi de acele ultime cuvinte. Julius era abordat de oameni de diferite naţionalităţi, pe care nu-i întâlnise niciodată până atunci. El asculta, şi apoi răspundea:
— Mulţumesc, dar nu mă interesează. Nu văd ce viitor ar avea aşa ceva.
Nu a trecut mult timp până când un olandez din Amsterdam i-a conturat lui Julius un viitor care părea să fie foarte profitabil. Cei care cumpărau diamantele furate de la bandele specializate, plăteau preţuri foarte diferite pentru această „marfă”. Printre cei de specialitate din Anvers nu era niciun secret cine erau cumpărătorii – dar să ştii este un lucru şi să-l dovedeşti altul.
Aşa că Ravenstein, care avea de întreţinut o soţie şi rudele ei în vârstă, intră în afaceri cu un dublu rol. Pe de-o parte, el sfătuia persoane anonime care îl abordau înaintea unui „raid” prin cele mai bune magazine pentru un anumit tip de „marfă”, aşa cum erau denumite briliantele în branşă.
Apoi el declanşa imediat o alarmă de gradul zero în Anvers, anunţând că un raid era iminent. Măsurile de siguranţă erau dublate. Uneori bandiţii erau prinşi şi întemniţaţi pentru lung timp, iar alteori scăpau.
Rezultatul nu conta pentru Julius. El câştiga mai mult decât în întreaga sa viaţă. Bandiţii plăteau sume mari pentru sfatul său de a ataca un anumit producător sau comerciant – întotdeauna cu bani gheaţă, în avans. Pe lângă acest venit, el primea în mod secret şi nişte „bani de buzunar”, de la negustorii de diamante, care îl considerau pe „White Star”, acesta era numele său de cod, drept cea mai bună asigurare pe care o avuseseră vreodată.
Ravenstein era ultima persoană cu care discută Tweed şi pe care o instrui înainte de a se reîntoarce la hotelul Hilton din Bruxelles, la timp pentru a prinde un avion înapoi spre Londra. El luă prânzul în cameră, singur, în timp ce evalua acţiunile sale din ultimele zile. Trecuseră ani de când nu se mai implicase personal, cu atâta frenezie.
În fiecare conversaţie numele de Adam Procane fusese repetat de mai multe ori. În timp ce mânca le sole meuniere – Tweed era înnebunit după peşte – decise că cele mai mari şanse le avea de la Lisa Brandt, din Frankfurt. Ravenstein reprezenta numai o rezervă. Numai în cazuri excepţionale, diamantele furate erau folosite, atât de agenţii americani cât şi de cei sovietici, pentru a plăti informatori de rang înalt, care îşi păstrau averile în depozite particulare asigurate. Asta însemna că pe extrasele lor de cont din bănci nu va apărea niciodată o sumă mare de bani.
Singura piesă de pe tabla de joc, care îl îngrijora pe Tweed, era Bob Newman, care se îndreptase spre zona cea mai sensibilă – Finlanda. El ar fi putut fi jokerul din pachetul de cărţi – iar Tweed era sincer îngrijorat de siguranţa lui.
Mai bău din apa minerală Perrier în timp ce se gândea la cei patru informatori. Ironia sorţii era că Tweed subestimase valoarea unuia dintre ei, la care se gândise cel mai puţin. Prin Paris circulau deja zvonuri ca urmare a eforturilor lui Andre Moutet. Chiar în momentul în care Tweed îşi termină masa, zvonurile ajunseră la urechile ataşatului militar al Ambasadei sovietice din Paris.
Dar nimeni nu avea încă nicio idee despre ce obţinuse Tweed pe căi atât de întortocheate. El aprinsese un fitil care ducea spre două butoaie cu pulbere, ce erau pe cale de a exploda.
6
— Informaţia vine de la Paris, îl informă tăios generalul Vasîli Lisenko pe subordonatul său. Dacă acest Adam Procane trece la noi înainte de alegerile prezidenţiale americane, îţi dai seama ce efect va avea? Acest lucru l-ar putea opri pe afurisitul de Reagan să obţină al doilea mandat. Acum înţelegi de ce poate fi unul din evenimentele secolului?
Lisenko zburase de la Moscova spre Tallinn pentru a se asigura că importanţa informaţiei era apreciată cum se cuvine de colonelul Karlov. Tallinn este un oraş pe care cei din Occident abia dacă îl pot localiza cu o aproximaţie de o mie de kilometri.
Capitala republicii baltice Estonia este situată pe malul Golfului Finic, în faţa Helsinki-ului, care se află la numai şaizeci şi cinci de kilometri spre nord. Pentru Moscova această mică republică baltică este un potenţial butoi cu pulbere. Estonienii îi detestă pe ruşi şi se consideră sub ocupaţie străină.
Televiziunea nu schimbă deloc această situaţie, fiindcă estonienii sunt suficient de aproape de Finlanda pentru a urmări programele emise de Helsinki. Ei văd acolo o altă viaţă, foarte diferită, mai bogată, mai liberă.
Ironia sorţii făcuse ca în 1984, în timpul Jocurilor Olimpice de la Los Angeles, oraşul să fie inundat de ofiţeri superiori ai KGB-ului şi oficialităţi ale Partidului Comunist, care veniseră de la Moscova la Tallinn pentru a urmări evenimentul sportiv, transmis de Helsinki. Datorită acestei situaţii generale – şi a altor incidente grave şi sângeroase – colonelul Karlov fusese trimis la Tallinn de către superiorul său, generalul Lisenko.
Generalul era scund şi îndesat, nu foarte diferit de faimosul mareşal Zhukov din cel de-al doilea război mondial. Şi, la fel ca Zhukov, şi Lisenko avea o brutală încredere în forţele sale şi uneori afişa un simţ al umorului foarte dur, de cele mai multe ori pe seama inferiorilor. Era în vârstă de şaizeci şi şapte de ani.
Andrei Karlov, în vârstă de numai patruzeci şi doi de ani, era un personaj de calitate deosebită – făcând parte dintre militarii care apreciau, în sinea lor, că vechea generaţie s-a cam ramolit. Şi aspectul exterior al lui Karlov era foarte diferit.
Înalt şi suplu, cu o faţă prelungă, bărbierită, avea maxilarul proeminent şi ochi şireţi, de vulpe. Când Lisenko voia să intre sub pielea subordonatului său îl numea „Vulpoiul”.
Cei doi bărbaţi făceau parte din GRU – Glavnoe Razvedivatelnoe Upravlenie – Biroul Central de Informaţii al Statului Major al URSS. În Marea Britanie, echivalentul era Serviciul Militar de Informaţii.
Stăteau faţă în faţă la masa aflată în biroul de la etajul întâi al unei clădiri din Pikk Street, pe care Karlov o rechiziţionase la sosirea sa în Tallinn, cu câteva luni în urmă.
Amândoi purtau – din motive de protecţie – haine civile, în locul obişnuitei uniforme militare a GRU-ului.
Atitudinea lui Lisenko era arogantă, aproape sfidătoare. În aparenţă, Karlov era respectuos, atent să nu ofere superiorului său niciun motiv de mustrare. În sufletul său însă se lupta să-şi ascundă mânia. Cei doi, care ar fi trebuit să conlucreze armonios pentru rezolvarea crizei, nu se puteau suferi. Lisenko vorbi din nou.
— Te-am întrebat ceva, tovarăşe. Ultimul cuvânt fiind adăugat ca o completare.
— Mă gândeam la implicaţii – pentru a da un răspuns corect. Când am fost la ambasada din Londra, am recepţionat – de la o sursă necunoscută – o serie de informaţii referitoare la MX-ul american şi la aşa-numitul proiect militar „Războiul Stelelor”, cum a fost denumit de însuşi Adam Procane. Am înaintat toate aceste informaţii Moscovei, unde am înţeles că au fost considerate ca fiind valoroase. După importanţa lor, informaţiile nu puteau proveni decât de la o sursă foa rte sus-pusă – cum ar fi Agenţia Naţională de Securitate sau CIA.
— Şi acum, obiectă Lisenko, începem să urmărim nu numai tot personalul din NSA sau CIA, ci şi din Pentagon. Nu există o astfel de persoană.
— Deci, e clar că Procane este un nume de cod, observă Karlov. Aş vrea să aflu ultima informaţie pe care aţi recepţionat-o de la Paris.
— Nu este decât un zvon, dar unul puternic. Adam Procane se pregăteşte să treacă la noi cu un dosar întreg de date despre ultimele proiecte militare ale SUA. Lisenko îşi sprijini braţele scurte şi groase pe masă, lăsând să se vadă dosul palme lor, pline de păr. S-a stabilit că tu vei răspunde de această operaţiune – anume ca Procane să ajungă teafăr la noi.
— De ce eu, pentru numele lui Dumnezeu?
— Pentru numele Partidului, Dumnezeu a dispărut de mult. Lisenko râse gros de propria sa glumă. Ţi-ai pierdut şi puţina culoare pe care o aveai, tovarăşe. Această misiune reprezintă o onoare.
— Din nou vă întreb, de ce eu?
Este normal, ar fi trebuit să-ţi dai singur seama. Tu ai avut primul contact cu acest Procane, indiferent cine este el. Când ajunge aici, la Moscova, va avea loc o mare conferinţă – pentru toţi reporterii presei imperialiste. Imaginează-ţi reacţia Washington-ului. Un astfel de eşec îl va distruge pe Reagan.
— Mă întorc la Moscova?
— Nu! Lisenko bătu cu pumnul strâns în masă. Rămâi aici continuându-ţi îndatoririle actuale.
— Pot din nou să vă întreb de ce?
— Deoarece raportul de la Paris indica, în ruta lui Procane, o trecere prin Scandinavia! Deci îl vei aştepta aici, în pragul uşii!
— Aici nu este Scandinavia, atrase Karlov atenţia.
— Este însă destul de aproape. Lisenko schimbă subiectul discuţiei, unul din obiceiurile sale favorite pentru a-şi deruta subordonaţii. Te mai întâlneşti cu omul de la contraspionajul finlandez, din Helsinki, de la aşa-numita Poliţie de Protecţie?
— Menţinem contactul răspunse Karlov, precaut. Menţinem relaţii amicale. Dar îi ştii pe finlandezi, totul este pe muchie de cuţit.
— Numele?
Lisenko pocni din degete, ca şi cum ar fi chemat chelnerul.
— Mauno Sarin. Este şeful departamentului Poliţiei de Protecţie – un tip foarte versat. Trebuie să fim atenţi.
— Cum şi unde vă întâlniţi? îl întrerupse Lisenko.
— Vasele turistice traversează golful.
— Ştiu asta, lista pasagerilor se află pe masa mea.
— Eram pe cale de a vă explica, răspunse Karlov calm, că el vine de la Helsinki ca simplu turist. Scapă de sub supravegherea ghizilor timp de două ore, astfel încât putem sta de vorbă o oră. Apoi se alătură în mod discret grupului şi se întoarce.
— Nu-i spune nimic despre Procane! S-ar putea să vină o vreme în care să-i întorci vizitele – pentru a afla ce se petrece în cuibul de spioni de peste golf.
— Am înţeles. Karlov făcu o pauză, savurând clipa ce avea să urmeze. Încă un ofiţer GRU a fost ucis. Tocmai voiam să vă raportez în momentul în care am auzit că eraţi în drum spre noi.
— Încă unul. Sunt doi maiori şi un căpitan.
— Doi maiori şi doi căpitani, îl corectă Karlov.
— Dumnezeule! Situaţia scapă de sub control! De ce întotdeauna personal din GRU? De ce nu din KGB? La naiba, de aceea ai fost păstrat aici, în prima linie. Prima crimă a avut loc când erai în vacanţă. Cum a murit?
— La fel, la aceeaşi oră – la miezul nopţii conform raportului medical, şi în acelaşi mod, strangulat de la spate, cu un cablu. Karlov adăugă sumbru: de data aceasta, gâtul aproape că era tăiat.
— Şi presupun că la ora aceea era beat? întrebă Lisenko cu o voce sălbatică.
— Mirosea a vodcă, ezită Karlov. Autopsia a arătat că înaintea morţii a fost consumată o cantitate mică, dar echipa criminalistică de la poliţia din Moscova, care a fost trimisă să mă asiste, este convinsă că nu era beat. Ei au spus că vodca i-a fost turnată în gură şi pe uniformă după moarte.
— Într-adevăr? Lisenko sări în picioare şi se duse spre fereastră, unde se opri pentru a se uita fix, în josul străzii vechi, cu mâinile împreunate la spate. Acest lucru este important – numai că nu îmipot da seama în ce privinţă. O să fac eu legătura mai târziu. Tot se mai presupune că aceste crime sunt lucrătura porcilor acelora de bandiţi estonieni – aşa-numita mişcare de rezistenţă?
— Nu cred că ei ştiu unde se află acum. Karlov schimbă subiectul. Aşa-zisa execuţie a ziaristei franceze, Alexis Bouvet, dusă la îndeplinire de căpitanul Poluchkin, a fost o prostie.
— Dar este al doilea la comandă, adjunctul tău! Lisenko se îndepărtă de fereastră şi puse o mână pe umărul drept al lui Karlov, un gest pe care acesta nu putea să-l sufere, însemna orice, numai prietenie nu. Deci, dacă vor exista critici, cu siguranţă, responsabilitatea îţi aparţine.
Îşi ridică mâna şi o folosi pentru a scoate o ţigară din tabacheră, pe care o băgă între buzele sale groase. Se aşeză din nou în scaunul său, privindu-şi subordonatul, aşteptându-i reacţia – o reacţie care îl ului.
— Pur şi simplu nu este adevărat, generale, şi nu numai că ştiţi acest lucru, dar datele se află la dosar. Poluchkin a acţionat fără acordul meu. A aranjat întregul incident macabru fără ştirea mea. Şi nu ar fi putut să aducă echipa care a filmat execuţia fără acordul Biroului Politic. Prin raportul meu mă distanţez de actul său de insubordonare grosolană. A fost o nebunie, agravată şi de faptul că o copie a filmului a fost trimisă la Londra.
— Pui la îndoială decizia Biroului Politic? întrebă Lisenko încet.
— Nu fac decât să vă amintesc faptele. Ce se poate obţine printr-un astfel de act de violenţă?
— Are rolul unui avertisment, tovarăşe. Chiar crezi că avem nevoie de reporteri străini care să-şi vâre nasul în curtea noastră? Nu există nicio îndoială că zvonurile despre uciderea câtorva ofiţeri GRU în Estonia au ajuns la urechile acelei vaci franceze. A venit aici cu una din navele turistice pentru a face investigaţii.
— Dacă Poluchkin m-ar fi informat de prezenţa ei, aş fi escortat-o înapoi la vas, insistă Karlov. Am fi reţinut-o pentru cercetări şi am fi găsit poate un document incriminant, plasat tot de noi. Ar fi fost o ameninţare suficientă.
— Trebuie să plec. Lisenko se ridică şi continuă să vorbească, cu ţigara în colţul gurii. S-ar putea să ai dreptate în cele sugerate. Şi cum procedezi pentru a-i găsi pe banditul – sau bandiţii – care îmi omoară oamenii, fără ca până acum să fie pedepsiţi?
— Organizând noaptea capcane. Karlov se ridicase şi el, în timp ce explica. În fiecare noapte, un ofiţer GRU este folosit ca momeală – circulând pe o rută prestabilită. El merge prin oraş ca şi cum ar fi beat. Pe ruta sa, la intervale regulate, am plasat oameni în civil, îmbrăcaţi ca estonienii, înarmaţi până în dinţi. Până acum niciunul dintre ei nu a fost atacat. Voi insista. Sper să am noroc.
— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Lisenko scoase o foaie de hârtie împăturită, din buzunarul hainei şi o aruncă pe masă. Acestea sunt ordinele pentru tine, semnate de mine. Temporar ai controlul total asupra operaţiilor de aducere în siguranţă a lui Adam Procane.
— N-am nici cea mai vagă idee cine este acest american.
— Păstrează contactul cu Mauno Sarin din Helsinki. El este omul care ştie orice se întâmplă în Scandinavia. El este cel mai indicat să afle că Adam Procane este pe drum. „Vulpoiul” va reuşi să ducă la bun sfârşit această acţiune.
Cu această insultă Lisenko părăsi camera, iar Karlov scrâşni din dinţi. Când fusese rechemat la Moscova din Occident, se aşteptase la o avansare importantă – eventual scaunul de la Moscova, ocupat de actualul său manipulator politic, Vasâli Lisenko.
Karlov avea motive întemeiate pentru a se aştepta la o astfel de promovare în timpul zborului său înapoi, spre patrie. Excelent matematician, era, de asemenea, un remarcabil analist militar şi probabil unul din cei mai buni strategi ai Armatei Roşii, care cunoştea foarte bine ultimele progrese ale tehnicii. Iar Lisenko îşi defăimase rivalul de odinioară cu porecla „Vulpoiul”.
Capabil? Bineînţeles, extrem de capabil? De încredere? Loial partidului? Asta era altă problemă. Aşa că laurii îi fuseseră înmânaţi lui Lisenko, De aceea Andrei Karlov îl ura de moarte.

Lisenko se aşeză pe bancheta din spate a limuzinei, iar şoferul, un locotenent îmbrăcat în uniforma GRU, ocoli maşina şi se sui la volan. Conduse cu mare viteză spre aeroport.
În sinea sa, şoferul se amuză de aceste întâmplări – la Moscova Lisenco se suise în avion îmbrăcat în uniformă, şi se schimbase în haine civile numai după ce avionul decolase. Şoferul ştia că eminentul său pasager era speriat de moarte de seria crimelor misterioase care avuseseră loc în Estonia şi considera că un general trebuie să fie o ţintă importantă pentru asasinii necunoscuţi.
Pe bancheta din spate a maşinii, Lisenko se bătu cu satisfacţie pe burtă. Aruncase responsabilitatea întregii afaceri pe umerii lui Karlov. Având deplină încredere în rezultatul acestei întrevederi, Lisenko era totuşi suficient de atent pentru a lăsa un subordonat să se ocupe de fazele preliminare. Şi era convins că subordonatul său, Karlov, nu observase capcana din ordinul său. Această presupunere a generalului Lisenko era însă complet greşită.
...dându-vă control total, temporar, pentru operaţiunile de aducere în siguranţă în ţară a lui Adam Procane.
Karlov citea acest extras al punctului numărul 8 al ordinului care îi fusese dat de Lisenko. Erau exact cuvintele pe care Lisenko le folosise, din întâmplare, în discuţia lor. Ticălosul!
Karlov îşi împinse scaunul înapoi şi îşi răsfrânse buzele. Mintea sa rece, analitică, se oprise imediat asupra acestei fraze, care era cheia documentului. Cuvântul cu adevărat important era temporar.
Karlov înţelegea foarte bine că această clauză îi va permite lui Lisenko să preia controlul operaţiei în ultima clipă, probabil când Procane va fi trecut în siguranţă în Rusia, luând astfel asupra sa meritul reuşitei. Bine tovarăşe, îşi spuse Karlov, s-ar putea să iasă altfel decât te aştepţi. Decise că prima sa mişcare era să ia contact direct, cât mai curând posibil, cu Mauno Sarin, şeful Poliţiei de Protecţie din Helsinki.
Între timp, trimiterea unui alt raport, în care să-şi exprime dubiile asupra valorii informaţiilor oferite până acum de Procane, ar fi o idee bună. Îndreptându-se spre un dulap, îşi scoase maşina de scris şi se aşeză la o masă. Ultimul său raport despre acelaşi subiect nu făcuse decât să deschidă apetitul Moscovei. Nu se îndoia că reacţia lor la acest raport avea să fie aceeaşi.
7
În timp ce Tweed zbura deasupra Europei occidentale, descosându-şi şi instruindu-şi informatorii, Bob Newman petrecu trei zile liniştite la hotelul Kalastajatorppa, la marginile Helsinki-ului, împreună cu Laila Sarin. Avusese un adevărat şoc în prima dimineaţă, când Laila se întorsese pentru a lua cu el micul dejun.
Ieşind din lift în hol, observă un ziar finlandez pe care cineva îl lăsase pe una din mesele de sticlă. Iltalehti, principalul ziar de seară. De pe o fotografie din prima pagină îl privea Alexis.
Ridică ziarul, simţindu-se încă amorţit şi se încruntă când se uită atent la fotografie. Fusese făcută după filmul îngrozitor pe care i-l arătase Howard în Park Crescent – dar fotografia era astfel încadrată încât o arăta numai pe Alexis, ridicându-şi mâna din cauza farurilor unei maşini care o orbeau. În spatele ei nu se vedea nimic, nimic din castelul cocoţat pe stânci. Se uită jos, spre sfârşitul articolului unde era scris cu litere mari: Binecunoscuta ziaristă franceză moare într-un accident de maşină?
În acel moment, neînţelegând finlandeza, nu putu traduce cele scrise, dar citi numele reporterului care scrisese articolul: Laila Sarin.
— Bună dimineaţa, domnule Newman, cum vă simţiţi?
Îşi ridică privirile şi o văzu în faţa sa pe Laila Sarin. În ciuda oboselii sale observase că se mişca aproape fără zgomot. Niciodată nu o auzeai când venea. Îi întinse ziarul, încruntat.
— Îmi pare rău, continuă ea cu o voce calmă – dar m-am gândit că n-ai fi vrut să-l vezi ieri-seară. L-am rugat chiar pe cel de la chioşcul de ziare din aeroport să ia toate ziarele până când trecem noi.
— Cât timp mâncăm vreau să te întreb câteva lucruri, spuse el, şi apoi nu mai scoase niciun cuvânt până când au ajuns la restaurant şi au fost serviţi cu cafea şi cornuri.
— Ai dormit bine? întrebă ea, la întâmplare. Eram îngrijorată după ce am plecat de la tine, după cină.
El dădu din cap. Nu avea niciun sens să-i spună că se trezise în mijlocul nopţii, urlând din toate puterile. Visase că vedea din nou filmul, că o auzea pe Alexis ţipând, şi apoi zgomotul maşinii care trecea peste trupul ei zdrobit. Tonul său era hotărât când puse întrebările.
— De unde ai obţinut copia pe baza căreia ai scris articolul? Şi fotografia aceea – de unde o ai? Ce scrie în titlu?
Ea îi traduse titlul şi continuă să-i explice.
— Un curier a adus la redacţie un plic care îmi era adresat. Conţinea numai această fotografie.
— Aţi reîncadrat-o înainte să o tipăriţi?
— Nu. Aceasta este fotografia pe care am primit-o în plic. De ce mă întrebi?
— Numai fiindcă ştiu că deseori aşa se face. Continuă.
— Mai exista şi o foaie de hârtie cu un scurt rezumat al faptelor, aşa cum le-am scris.
— Acest rezumat era scris de mână sau bătut la maşină?
— Bătut la maşină, de cineva care nu ştia să folosească o maşină de scris, aşa cred. Avea o mulţime de greşeli. Probabil o maşină veche.
— În ce limbă era scris?
— În finlandeză. Dacă poţi să serveşti micul dejun şi să asculţi, o să-ţi povestesc totul. Soţia ta a coborât de pe trotuarul unui drum singuratic din afara Helsinki-ului. Şoferul nu a mai putut să oprească şi a fost călcată. Cred că este foarte dureros pentru tine.
— Nu contează, continuă.
— Asta-i tot ce era scris în rezumat. Articolul meu descrie accidentul aşa cum era el relatat în materialul primit. Bineînţeles că l-am mai lungit. Editorul voia să fie ştirea de prima pagină. Dar astea sunt toate informaţiile. Ştii, Alexis Bouvet m-a vizitat când a sosit aici, cu o săptămână în urmă.
— Corpul a fost găsit? Ai spus că era vorba de un drum izolat din afara Helsinki-ului.
— Nu încă, poliţia se ocupă de asta. Ei cred că şoferul, care a fugit de la locul accidentului, a tras corpul de pe şosea şi l-a dus în pădure. Făcu o pauză. Ar putea trece luni întregi până să fie găsit.
— Şi numai pe baza acestor probe îndoielnice – niciun cadavru, nicio confirmare – scrii acest articol pe prima pagină? Aşa faceţi voi ziaristică în Finlanda?
Ea se înroşi, dar îşi păstră calmul. Newman era încă sub efectul veştii neaşteptate, îşi aminti ea. Îşi şterse cu şerveţelul buzele pline, înainte de a răspunde, cu un ton egal şi detaşat.
— În primul rând, la sfârşitul titlului se află un semn de întrebare – este deci o întrebare şi nu o declaraţie. În al doilea rând, dacă ai putea citi textul scris de mine, ai vedea că eu consider incidentul misterios. Nu accept faptul că probele aduse sunt o dovadă că soţia ta este moartă. În al treilea rând, pe lângă fotografie şi acea declaraţie bătută la maşină, în plic se mai afla ceva.
Ea băgă mâna în geantă şi scoase un obiect pe care îl ţinu ascuns în palmă. Newman mai bău o înghiţitură de cafea, iar Laila îl privi cu simpatie.
— Înainte să-ţi arăt ceea ce am aici, vreau să fii pregătit pentru un şoc.
— Sunt pregătit, dă-i drumul.
— Ai putea să fii ceva mai drăguţ cu mine – încerc doar să te ajut.
Deschise pumnul şi îi dădu un fragment din bijuteria pe care o purta Alexis – o broşă de forma Crucii Franceze de Lorena. Newman o luă fără să i se clintească niciun muşchi pe faţă şi se uită fix la ea. Suferea îngrozitor.
— Deci spui că era în plicul care a ajuns la redacţie? Ce dovedeşte asta?
— Când Alexis m-a vizitat purta această broşă. Intenţionat n-am menţionat broşa în articolul meu. O recunoşti?
— Da, spuse Newman, ea era o gaullistă ferventă.
— Ferventă?
— Entuziastă, loială. O mare admiratoare a lui Jacques Chirac. În Finlanda se obişnuieşte ca aceia care fug de la locul accidentului să divulge crima ziarelor? Presupunând că crima a avut loc în Finlanda, nu?
— Eşti îngrozitor!
Reuşise până la urmă să o enerveze. Aruncă bucata ei de corn în farfurie şi întinse mâna după geantă, gata să plece.
Newman se întinse peste masă şi o apucă de mână, reţinând-o. În afară de scrisoarea pe care i-o trimisese Alexis, fata aceasta era singura sa pistă. Zâmbi şi îşi alese cu grijă cuvintele.
— Îmi pare rău. Ai fost foarte bună cu mine de când am ajuns. Ai stat chiar şi m-ai vegheat noaptea trecută până când m-am trezit şi am coborât aici pentru cină. Dar ca jurnalistă, îţi pot spune că eşti destul de sceptică în tot ceea ce spui.
— Acum mă flatează!
— Te rog! Lasă-mă să termin. Acum o clipă ai spus că încerci să mă ajuţi. Poate că aşa este – dar eu nu ştiu nimic despre tine.
— Ţi-am spus că m-a sunat Tweed, specialistul în asigurări şi securitate.
— Da, aşa este.
Newman făcu o pauză, gândindu-se la ce să spună în continuare. Şi era interesant că ea, la fel ca multe contacte ale lui Tweed, credea că acesta se află în fruntea unei companii de asigurări şi servicii de pază de elită, care contra unor mari sume, căutau, bine echipaţi, să îi apere pe cei care puteau fi obiectul unor răpiri. Era o poveste foarte convingătoare. Printre altele, explica şi de ce are atât de multe contacte în străinătate, de ce călătorea atât de mult. Şi mai ales de ce munca sa era învăluită în discreţie şi mister.
— Dacă vrei să am încredere în tine, trebuie să ştiu mai multe despre persoana ta, sugeră el atent, ţinând-o încă de mână.
— Crezi că încerc doar să-ţi fur povestea la care lucrezi? îl înţepă ea. Tu eşti marele Bob Newman, corespondentul străin care a scris best-seller-ul internaţional Kruger: Computerul care a greşit. Asta crezi că încerc să fac?
— Când voi, fetele finlandeze, vă enervaţi, chiar că vă ieşiţi din sărite, nu-i aşa?
— Ieşim din sărite?
— Explodaţi! Ca o bombă. Buum!
El rânji, iar mâna ei deveni moale într-a sa, când râse. Se lăsă în scaunul ei şi dădu drumul genţii. Din spatele ochelarilor, ochii ei albaştri îl priveau pătrunzători.
— Vrei să-mi înapoiezi mâna, ca să-mi pot termina micul dejun? Nu am decât două. Ai dreptate în privinţa finlandezilor. Bărbaţii sunt la fel ca femeile. E foarte greu să ne enervezi, dar când ne enervăm, buum!
Newman îi eliberă mâna şi bău din sucul de portocale. Crezuse că o va pierde – dar îşi dădu seama că fusese o prostie din partea lui. Realiză că ea se gândea la ceva, aşa că tăcu şi îşi continuă micul dejun, până când ea se uită dintr-o dată fix la el.
— Îmi dau seama că vrei să ştii mai multe despre mine. Sunt sigură că vrei să afli pe cont propriu, dacă mă gândesc la meseria pe care o ai. Sunt fiica unui om cu o poziţie importantă în Poliţia de Protecţie.
— Cât de importantă?
— Este şeful acestei unităţi. Mauno Sarin.
— Editorul meu mi-a spus că pot să stau cu tine câteva zile – speră să scot un articol despre tine, spuse Laila amuzată.
— Aşa cred toţi editorii, răspunse Newman absent.
Îşi puseseră hainele de ploaie şi Laila o apucase pe drumul care traversa şoseaua goală spre clădirea cealaltă a hotelului. Din nou Newman era intrigat de modul în care blocurile de beton păreau să crească din granitul solului. Intrară în clădire şi o găsiră pustie.
Newman o urmă pe o rută sinuoasă, care ducea în jos spre o cameră circulară, iluminată slab.
— Night-clubul, îi explică Laila.
Urcară o scară în spirală spre parter, iar ea deschise uşa care ducea spre terenurile asemănătoare cu un parc, ce coborau spre malul apei.

Va urma