Week-end într-o zonă de război (1)

George R. R. Martin

Simbătă în zori, cu soarele întrevăzindu-se doar ca o luminită firavă înapoia norilor. Se împart armele. Suntem sub cerul liber, în baza de la marginea zonei de război, aliniati si plescăind prin stratul de zăpadă amestecat cu noroi, gros de trei centimetri. Nu înţeleg de ce ne-au aliniat. Ne-ar fi putut da armele înăuntru, o dată cu uniformele. Este frig aici, afară.
Armurierul este acelaşi tip care a operat verificarea creditului. Slăbănog, cu ten gălbejit, ochi mici şi mijiţi. Plictisit înainte, plictisit şi acum, câtuşi de puţin grăbit. În vreme ce noi tropăim prin mâzgă. Scrie seria fiecărei arme pe care ne-o întinde. Cred că te taxează suplimentar dacă pierzi blestemăţia aia. Te taxează pentru orice. Week-end-ul ăsta va costa o avere. Mă întreb, din nou, ce dracu' caut aici? Tenisul este mult mai ieftin. În plus, rămâi în viaţă după fiecare partidă. Întotdeauna. Fără excepţie.
Este rândul meu. Armurierul mă priveşte printre pleoapele întredes­chise, verifică seria armei pe care o ţine în mână, o scrie, îmi întinde arma. Îmi cere numele.
― Birch, îi spun. Andrew Birch.
Scrie numele. Iau arma şi mă îndepărtez. Următorul tip se apropie de masă.
Arma este din plastic neted şi negru, lungă cât braţul meu, cu linii line, curgând spre râtul din capătul ţevii. O simt rece şi lunecoasă în palmă, şi miroase a vaselină. Nu este încărcată. Scot din centură un încărcător, îl introduc în locaşul lui şi-l aud clicăind. Acum, sunt pregătit. Ca individul ăla din spoturile publicitare. Prima mea patrulă. Un soldat înarmat. Un bărbat. Aşa-i!
Cât rahat...
Nu cred că-s mare sculă de soldat. Ţin arma stângaci, în ciuda hipnoinstruirii de companie. Nu prea ştiu ce să fac cu ea. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi dorit să fiu aici. În week-end-uri, joc tenis. Locul meu nu-i aici. Am fost un idiot că am venit. Dacă voi fi împuşcat? Concomii au şi ei puşti. Răsucesc arma şi o examinez. Dedesubtul ţevii, simt o zonă rugoasă. Nişte litere. Seria armei şi o inscripţie: PROPRIETATEA LUI MANEUVER, INC.
Stancato se apropie, cu arma sub braţ, ridicându-şi vizorul nocturn al căştii. Poartă casca aplecată pe o parte, şmechereşte. Ăsta-i genul lui. Lucrul cel mai enervant este că-i stă bine. Cu bocanci şi cască de campanie, în salopeta verde-cafenie despre care Maneuver încearcă să susţină că-i o uniformă, el reuşeşte să arate bine. Masculin, dur. Ţinuta lui demonstrează că se simte ca la el acasă. N-ar trebui să fie aşa. Pentru el, este tot prima dată. Ştiu asta.
Stancato arată întotdeauna firesc. Este mai înalt decât mine, dar numai muşchi, zvelt, brunet şi arătos. Eu sunt scund şi am o faţă ca luna plină, cu păr castaniu, ondulat. Stancato mănâncă precum un spart, fără să se cunoască ceva pe trupul lui atletic. Eu mă-ngraş imediat ce nu-mi respect dieta. La birou, Stancato se îmbracă după ultima modă. Acum sunt în vogă gulerele evazate şi semimantiile, luna trecută a fost altceva. El arată excelent, elegant. Eu port cam aceleaşi haine şi par un handicapat înfofolit excesiv.
Bănuiesc că şi în uniforma asta arăt tot ca un handicapat. Nu-i pe măsura mea. Este prea largă acolo unde nu trebuie şi mă strânge unde ar trebui să fie lejeră. Nici măcar nu-mi ţine cald. Simt cum mă taie vântul. Ne-ar fi putut îmbrăca mai bine, la banii pe care ni-i cer. Sunt pe jumătate decis să fac o plângere la Oficiul pentru Protecţia Consuma­torilor. Asta dacă mă-ntorc viu.
Stancato îşi mângâie arma şi-mi zâmbeşte.
― O sculă ţapănă, spune el. O să facem treabă bună cu ea.
De unde dracu' ştie el asta? E prima lui incursiune şi vorbeşte deja ca un veteran. Însă probabil că are dreptate. O să facă treabă bună. Lângă bază, elicopterul şi-a pus elicele în funcţiune, dar încă nu-i timpul să pornim. Ceilalţi continuă să plescăie prin zăpada pe jumătate topită. Am senzaţia că se aşteaptă un comentariu din partea mea. Încerc frecvent senzaţia asta, mai ales în preajma lui Stancato. Are stilul de a veni la mine şi a-mi spune ceva care aproape mă sileşte să zic o tâmpenie.
De data asta, mă gândesc. Nu vreau să-şi dea seama cât sunt de nervos.
― Crezi că moş Dolecek o să ne remarce? întreb în cele din urmă.
Dolecek este şeful nostru. El este motivul pentru care mă aflu aici. De douăzeci de ani, blestematul participă în fiecare week-end la manevre. Zice că un bărbat nu-i bărbat adevărat până n-a fost rănit. Mie mi se pare ca o reclamă pentru zona de război. Însă nenorocitul are de acordat o gradaţie, iar eu n-am mai primit o gradaţie de doi ani. Asta ar putea să-l impresioneze.
Deşi n-o s-o recunoască, Stancato a venit aici din acelaşi motiv. Zice că s-a plictisit de tenis, de golf şi de drumeţii montane, că vrea mai multe senzaţii tari. Este un tip ambiţios. Este cu doi ani mai tânăr decât mine, dar am ajuns deja la aceeaşi gradaţie. Acum, vrea să mă depăşească.
― Dolecek o să fie maior în week-end-ul ăsta, rânjeşte el. N-o să ne vadă, nea Andy. Nici măcar n-o să ştie c-am trecut p-aici. Aşa că relaxează-te şi distrează-te cât poţi!
Toată lumea şi-a primit arma. Sergentul latră ceva şi pornim în pas alergător spre elicopter. Este un aparat mare şi zgomotos, numai metal verde şi rotoare ce vuiesc şi răscolesc aerul, purtând emblema Maneuver pe flanc. Înăuntru, există bănci dispuse în lungul fuzelajului, pe care le ocupăm rapid. Nimeresc între Stancato şi un tip mai în vârstă, cu nasul spart şi un burtoi imens. Un soldat ca noi toţi, răcanii, însă cu însemne de veteran pe mâneci. A mai făcut asemenea incursiuni şi are o multime de killpuncte la activ. Îi studiez chipul, încercând să-mi dau seama ce anume face din el un ucigaş, nu o victimă. Nu disting nimic.
Pilotul decolează. În jurul meu, feţele sunt puţin tensionate, dar fericite. Mulţi zâmbesc, unii fac glume. De ce dracu' or fi aşa veseli? Ei nu ştiu că s-ar putea să fim ucişi? În ceea ce mă priveşte, simt că mi se face rău. A fost o idee complet idioată.
Stancato este unul dintre cei care zâmbesc larg.
― Te simţi bine, Andy? mă întreabă răcnind, ca să se facă auzit peste zgomotul elicopterului. N-arăţi prea grozav.
Rânjeşte, aşa că ştiu că glumeşte. Cu toate astea, nu mă păcăleşte. Îi place să râdă de mine.
― Mă simt perfect.
N-o să vomit, oricât de mult aş dori s-o fac. I-aş oferi prea multă satisfacţie. Dacă nu mă pot stăpâni, o să vomit peste el.
― Sunt doar putin nervos, adaug.
― Speriat, vrei să zici. ― Hohoteşte. ― Haide, Andy, recunoaşte! Toţi suntem speriaţi. N-are de ce să-ţi fie ruşine. Eu sunt îngrozit. Ai fi un idiot, dacă nu ţi-ar fi frică. Concomii o să tragă-n noi cu gloanţe adevărate. ― Râde din nou. ― Dar tocmai asta face aventura intere­santă, este?
― Este.
O crede cu adevărat.
Burtoiul se uită spre Stancato.
― Ai zis-o bine, intervine el. (Are un glas profund, grav, şi-i lipsesc jumătate din dinţi. Un adevărat proletar.) Eu o fac de zece ani şi mă sperie de fiecare dată. Dar asta-nseamnă să trăieşti.
― Un bărbat nu poate spune c-a trăit până n-a întâlnit moartea, declară Stancato cu vocea lui calmă şi inteligentă.
Este unul dintre sloganele Maneuver.
― Un bărbat nu-i bărbat până nu-i manevrat, reproduc eu celălalt slogan al reclamei.
Imediat, mă simt ca un idiot. Cumva, citatul lui Stancato se încadra în discuţie. Al meu a părut o tâmpenie. Era, însă, prea târziu. Îl spusesem. Acum, Burtoiul râde de mine.
― Cum să nu! Voi, băieţi, de-abia acum vă pregătiţi să deveniţi bărbaţi, nu? ― Încuviinţează din cap înaintea propriei sale afirmaţii. ­Da, da. Sunteţi răcani. Mi-am dat seama imediat.
― Un ochi cunoscător, comentează Stancato.
Ce să spun! Dacă n-am fi fost răcani, am fi avut însemnele de veterani.
― Aşa-i, aprobă Burtoiul. Să ştiţi că eu cunosc rosturile. Staţi pe lângă mine. O să v-arăt care-s şpilurile. O s-am grijă ca blestemaţii de concomi să nu ia killpuncte de la amicii mei.
Nu-mi vine în minte altă persoană a cărei amiciţie mi-aş dori-o mai puţin, cu excepţia lui Stancato. Însă poate că ar trebui să fac aşa cum a spus Burtoiul. Individul nu pare să aibă nici o gaură în el şi nu vreau să capăt nici eu vreuna.
Se aude o bubuitură puternică şi elicopterul se zguduie. Rotoarele amuţesc cu un ultim ţiuit. Am ajuns. Mijlocul zonei de război. Aici vom fi singuri. Plutonul pe care-l înlocuim cerceta regiunea de pădure. Căuta concomi. Sper că aceştia nu ne caută pe noi. Ce naiba s-a întâmplat cu războaiele de modă veche, în care soldaţii se întâlneau pe câmpul de luptă şi se împuşcau stând faţă în faţă?
Ne revărsăm din elicopter, într-o mare de noroi. Soarele a ajuns sus pe cer şi un crâmpei din el se strecoară printre nori. Cea mai mare parte a zăpezii s-a topit. Vântul însă continuă să sufle şi este la fel de frig ca şi până acum.
Ne aflăm pe un platou îngust, stâncos, fără nici un detaliu caracte­ristic, înconjurat de conifere. Plutonul pe care-l înlocuim este aliniat, gata de îmbarcare. Tipii înjură din belşug, totuşi majoritatea par să zâm­bească. Sunt acoperiţi de noroi, dar nu văd nici o picătură de sânge. De asemenea, nu văd nici un rănit. Poate că va fi mai uşor decât crezusem.
Burtoiul îl salută pe unul dintre ei ridicând braţul şi i se răspunde printr-un rânjet.
― Cum a fost? strigă Burtoiul.
― Ar trebui să ne dea banii-napoi. A costat cam mult pentru o simplă excursie.
Individul clatină din cap, se uită spre sergentul lui şi mă priveşte în trecere, dispreţuitor. Face pe şmecherul. Probabil că-ntoarce banii cu lopata. Fie asta, fie că are destule killpuncte ca să-i asigure o reducere considerabilă. Altfel, cum şi-ar fi putut permite să cumpere o săptă­mână întreagă de război, la preţurile lui Maneuver? Probabil că ne priveşte de sus pe noi, soldaţii de week-end.
După ce am coborât toţi, ei încep să se îmbarce, elicopterul clăm­păne din elice şi tipii pornesc ― direcţia spre casă! Înapoi la serviciu şi la suburbii, sau unde s-or duce. Graţie regulii de înlocuire liberă, concomii nu trag în elicopterele de transport. Se ştie însă c-au ras plutoane nou-venite, imediat după debarcare. Îmi reamintesc asta, uşor nervos, şi privesc în jur.
Sergentul latră un ordin şi ne adunăm ca nişte soldăţei cuminţi. Ne inspectează, evident dezgustat.
― Atenţie! începe el, cu accentul cel mai cazon cu putinţă. Vorbeşte ca în vechile filme de război. Nu seamănă, totuşi, cu un personaj din asemenea pelicule. Mai degrabă aduce cu un contabil. Poartă ochelari, este prea tânăr şi surâde al naibii de mult. Nu intimi­dează câtuşi de puţin. Observ că nu poartă nici însemne de veteran. Altă lovitură pentru mine. Andy Birch, eşti cu adevărat un norocos!
― O să cercetăm zona, ne spune sergentul răcan. Tâmpiţilor ălora li s-a spus să-i găsească pe concomi şi-au frecat luleaua o săptămână. Aşa c-o să-i găsim noi! A sosit momentul să puneţi osul la bătaie, băieţi! O să vedem cum vă descurcaţi de-adevăratelea. Şi-ar fi bine să n-o luaţi în mână, altfel o să căpătaţi din partea mea mai multă mizerie decât aţi fi visat de la concomi. Nu uitaţi, căpătăm locpuncte dacă găsim o tabără, plus killpuncte pentru fiecare concom de care avem grijă. Asta-nseamnă reduceri data viitoare.
Constat că-i evaluez interpretarea. Prima parte a sunat binişor, poate doar puţin exagerat. Sergentul dur şi-aşa mai departe... Finalul însă m-a pus pe gânduri. Mă-ntreb dacă el a fost instruit special, dacă învaţă din manual, sau cum? Sau, pur şi simplu, i se iau părăluţele şi este lăsat să-şi facă de cap?
Acum ne repartizează sarcinile. Ne împărţim în grupe mai mici şi ne răspândim prin pădure. Mă întreb de ce trebuie să ne despărţim. De ce nu ne desfăşurăm în linie sau în altă formaţiune? Probabil că există un motiv. Cred că sergentul acţionează după regulament sau după ordi­nele vreunui şmecher care şi-a tras un rang de week-end.
Rămân alături de Stancato şi de Burtoi. Când ne împarte, mă trag cât mai aproape de Burtoi, ca să fac pereche cu el. Mă gândesc că un veteran nu-mi strică, ba chiar s-ar putea să fie decisiv. Stancato ­lua-l-ar naiba! ― judecă la fel.
Ca atare, ne strecurăm prin hăţişul pădurii, cu armele în mâini. Ne îndreptăm spre interiorul regiunii, către munţi. Ceilalţi sunt undeva în preajmă, dar nu-i pot zări. Aerul este rece şi solul îmbibat de apă. Sper că sergentul ne va îngădui să ne oprim pentru masă.

***

Sunt epuizat. Este mai rău decât tenisul, mult mai rău, şi nu pot rezista. Gâfâi, inspirând adânc aerul îngheţat, iar nenorocitul ăla de Burtoi nu-ncetineşte. Continuă cu acelaşi pas, împingând în lături vegetaţia, plescăind prin noroi. Parc-ar fi un trailer de grăsime, şi vrea să mă bage-n pământ. Stancato nici măcar nu gâfâie, dar eu mă voi prăbuşi. Arma cântăreşte o tonă.
Am acoperit o suprafaţă mare de teritoriu. Nu încape îndoială că de acum suntem în zona de război. Pot auzi focuri în depărtare, bubuituri foarte slabe de artilerie. Cu câtva timp în urmă, pe deasupra nostră a trecut un aparat de zbor concom. Era foarte sus, totuşi Burtoiul ne-a strigat să ne culcăm. Uniforma mi s-a îmbibat complet de noroi. Mi-este mai frig ca oricând, dar, din fericire, vântul s-a oprit.
Către amiază, poposim ca să mâncăm într-un luminiş, la adăpostul unei stânci. Doar noi trei. Nu ştiu încotro au luat-o ceilalţi. Nu înţeleg nimic din ceea ce se petrece. N-ar fi trebuit să rămânem cu ei? Unde sunt? N-ar fi fost mai bine dacă întreg plutonul ar fi stat laolaltă? Am plătit bani frumoşi pentru week-end-ul ăsta. Aş vrea să ştiu ce se-ntâmplă.
Stăm rezemaţi cu spinările de piatra acoperită de muşchi, ţinem armele în poală şi mâncăm raţii din conserve cu încălzire instantanee. Este nemaipomenit să-mi pot scoate raniţa din spate şi să stau jos o vreme. În plus, mi-e foame. Mâncarea însă este oribilă. Ar fi fost de aşteptat ca Maneuver să ofere mai mult pentru preţurile pe care le plătim. Cum naiba de-şi păstrează clienţii?
Stancato nu pare totuşi nemulţumit. Mănâncă rapid, aproape înfule­când, apoi surâde când mă vede cum inspectez porţia cu vârful fur­culiţei.
― Mănâncă, Andy, îmi spune. Avem nevoie de toată energia posibilă. Ziua de-abia a început. După aceea, se ridică în picioare şi se întinde, continuând să zâmbească. ― Asta-i viaţa! Afară, departe de oraş, cu duşmani în jurul tău şi cu o armă în mână. Da, cred că Maneuver are dreptate. Viaţa-i mai dulce când moartea-i aproape.
Burtoiul ridică ochii de la conserva lui şi se strâmbă.
― Stai jos! şi nu mai vorbi aşa tare. Vrei să ne-aduci concomii pe cap? În felul ăsta, n-o să trăieşti prea mult.
Stancato se aşază rânjind.
― Ştii multe despre război, aşa-i?
― Bineînţeles, încuviinţează Burtoiul. Să ştiţi că pot fi sergent, dac-aş vrea. Ba chiar să-mi cumpăr un rang de week-end. Am o grămadă de killpuncte. Da' nu-i pentru mine. Aşa-mi place mai mult, pe teren. Înainte de-a mă curăţa, o să am mai multe killpuncte decât oricare altul. Asta-mi doresc, nu să duc războiul din birou, ca ăia cu funduri late şi bani gârlă, care se-nscriu comandanţi în week-end-uri.
Mă uit la el, împingând în lături conserva din care n-am mâncat nici jumătate. Un bărbat urât, cu un nas urât, un burtoi imens şi un creier minuscul. Cu toate astea, el a ucis oameni, soldaţi probabil mai buni decât el, şi revine acasă, pe când alţii mor. De ce? Mă pregătesc să-i pun întrebarea asta.
Stancato mi-o ia înainte.
― Îţi place să ucizi, spune el cu ochi reci şi iscoditori.
Ştiu că o să-i placă şi lui. Îi place să facă rău oamenilor, să-i umilească. Ciuruirea oamenilor reprezintă pentru el un fel de drog.
― E război, zice Burtoiul. Aici, în zonă, dar şi acolo. Noi nu-i spunem aşa, dar tot război este. În fiecare minut, eşti urmărit de tipi care vor să-ţi ia nevasta, care vor să-ţi ia slujba, care abuzează de copiii tăi şi-ncearcă să ţi-o tragă. Trebuie să contraataci, şi asta-i o modalitate. Da, îmi place. De ce nu? Concomii ăia ― arată spre hăţişuri cu un gest brusc, violent, din cap ― sunt în majoritate negrotei, ştiaţi? Se face o mulţime de publicitate acolo unde locuiesc ei. Oricum, ne urăsc. De ce să nu-i ajut pe câţiva s-o mierlească?
Ne priveste belicos, parcă sfidându-ne să-l provocăm. Eu nu inten­ţionez în nici un caz s-o fac. Este un idiot, dar s-ar putea să am nevoie de el.
Probabil că Maneuver îi apreciază pe cei ca el. Ei urăsc, ucid şi revin aici în fiecare week-end. Este firesc să li se acorde reduceri. În acelaşi timp, aduc şi bani pentru companie. Adună punctele alea, strâng sufi­cient de multe şi finalmente Maneuver câştigă războiul, iar Consolidated Combat trebuie să transfere un snop măricel de credite, nu invers.
Fac prinsoare că Burtoiul participă la toate războaiele. Chestia asta îi defineşte cumva pe oameni, nu prea măgulitor. De peste cincizeci de ani, n-a mai existat un război adevărat, aşa că inventăm sporturi sângeroase, pentru ca nişte animale ca Burtoiul să le poată juca şi să ejaculeze de satisfacţie.
Stancato va fi priceput la asta, cum să nu! Poate că, după o vreme, se va transforma într-un Burtoi. Ar fi amuzant. Merită o astfel de soartă. Nu şi eu, însă. După week-end-ul ăsta, nu mă mai întorc pe aici.
Burtoiul se ridică şi ne face semn. Ne luăm armele şi-l urmăm, înapoi în pădure.

***

Este spre sfârşitul după-amiezii. Ne găsim în mijlocul zonei de război, iar noroiul s-a preschimbat din nou în zăpadă pe jumătate topită. Dedesubtul ei nu mai este însă pământ, ci piatră, aşa că avansăm mai rapid.
În pădure duhneşte îngrozitor. Undeva, în apropiere, se aud focuri de arme. Ne ghemuim şi ne furişăm într-acolo, căutând să facem cât mai puţin zgomot. Acum respir ceva mai uşor. Sunt speriat în conti­nuare, totuşi mi-am reglat respiraţia. Iar muşchii nu mă mai dor. Nu-i mai simt deloc.
În faţa noastră, putrezeşte un copac prăbuşit, cu un cadavru atâr­nând peste el, a cărui faţă e îngropată în zăpada înroşită de sânge. Pare un cadru dintr-un film. Nu mă afectează, până în clipa când îmi dau seama că este real. Atunci tresar.
A murit de ceva timp. Mirosul se înteţeşte pe măsură ce ne apro­piem. Ajuns lângă el, pot vedea carnea umflată şi în descompunere. Vizorul căştii este coborât. A murit aşadar în timpul nopţii. Uniforma este cenuşie, iar pielea neagră. Un concom. Primul duşman pe care-l văd. Sper ca toţi concomii pe care-i voi vedea să fie morţi.
Burtoiul trece mai departe fără nici un comentariu, doar cu un surâs fluturându-i în colţul gurii. Stancato ocoleşte cadavrul, repede, de-abia privindu-l, nepăsător. Pentru Stancato cel calm şi detaşat, nu-i decât alt crâmpei din decor. Eu mă opresc.
Nu pot vedea ochii concomului prin vizor. Îmi dau seama că nici n-o doresc. Cine naiba a fost? Cât a trebuit el să plătească pentru privilegiul dubios de a putrezi aici? Pe neaşteptate, simt impulsul de a atinge corpul, carnea moartă. Revoltat pe mine însumi, mă stăpânesc. Continui totuşi să mă holbez.
Ceva se mişcă pe corp. Privesc fascinat. Apoi, brusc, dintr-o dată, mi se face rău. Mă întorc icnind şi vomit pe pământ. Dintr-un motiv obscur, evit s-o fac peste cadavru.
Când încetez, Stancato este lângă mine, zâmbind în felul lui reţinut.
― Uşurel, Andy, îmi spune şi mă cuprinde cu braţul ― adultul sigur pe el. E doar un vierme. N-o să-ţi facă nici un rău.
Doar un vierme. Doar un vierme! Dumnezeule, cât îl urăsc! Strâng din dinţi, mă eliberez cu o smucitură violentă şi pornesc la drum prin pădure.

va urma