Amorurile unui Print (4)

Guillaume Apollinaire

Scrisoarea îl încunoştinţa pe prinţul Vibescu că era numit locotenent în Rusia, în calitate de străin, în armata generalului Kuropatkin.
Prinţul şi Cornaboeux îşi manifestară entuziasmul prin nenumărate poponade reciproce. Intr-una din zilele următoare, se echipară şi plecară la Sankt-Petersburg.
— Războiul e pe gustul meu, declară Cornaboeux, iar cururile japonezilor trebuie să fie un deliciu.
— Fofoloancele japonezelor sunt mai mult ca sigur o plăcere, adăugă prinţul, răsucindu-şi mustaţa.
— Excelenţa sa, generalul Kokodryoff, nu vă poate primi, acum. Işi căleşte scula în oul său la capac.
— Bine, dar eu sunt aghiotantul lui, îi răspunse Mony. Voi, ăştia, petropolitanii, sunteţi ridicoli cu bănuielile voastre permanente... Uită-te la uniforma mea! Presupun că n-am fost chemat la Sankt-Petersburg numai ca să sufăr afrontul portarilor.
— Arătaţi-mi actele, îi răspunse cerberul, un colos de tătar.
— Poftim!, pronunţă sec prinţul, vârându-şi revolverul sub nasul portarului, care se înclină înspăimântat, lăsându-1 pe ofiţer să treacă.
Sunându-şi pintenii Mony ajunse, grăbit, la primul etaj al palatului în care se lăfăia generalul, prinţul Kokodryoff, cu care trebuia să plece în Extremul Orient. Pretutindeni însă era pustiu, aşa că Mony, care nu-1 văzuse pe general decât în ajun, la Ţar, se miră de această primire. Generalul îi dăduse totuşi întâlnire şi chiar asta era ora pe care i-o fixase.

Mony deschise o uşă şi pătrunse într-un salon mare, gol şi întunecos, pe care-1 traversă murmurând:
— Pe cinstea mea! Dacă am intrat în horă, se cuvine să jucăm. Să ne continuăm, aşadar, cercetările.
Mai deschise o uşă, care se închise singură în urma sa. Se afla acum într-o încăpere şi mai întunecoasă decât cea dinainte. O voce blândă, de femeie, spuse în franceză:
— Tu eşti, Fiodor?
— Da, eu, dragostea mea!, răspunse, cu o voce joasă, dar hotărâtă, Mony, căruia inima îi bătea cu putere.
Inainta grăbit către locul de unde venise vocea şi dădu peste un pat în care stătea, lungită, o femeie îmbrăcată. Femeia îl îmbrăţişa pe Mony cu patimă şi îşi strecură limba în gura lui. Acesta îi răspunse la mângâieri şi îi ridică fustele, iar ea îşi depărta, lascivă, picioarele. Avea pulpele goale şi pielea ei satinată emana un delicios parfum de verbină, ce se amesteca cu efluviile de odor di femina Pisicuţa ei, spre care Mony îşi întinsese mâna, era umedă. Femeia murmura:
— Hai să ne iubim ... Nu mai pot fără tine ... Răule, sunt opt zile de când n-ai mai venit.
Dar, în loc să-i răspundă, Mony îşi scosese amenin-ţătoarea-i unealtă şi, aşa înarmat cum se găsea, se urcă pe pat şi asalta intrarea cea îmblănită a necunoscutei, care începu imediat să-şi mişte fundul, strigând:
— Intră mai bine ...
In acelaşi timp, ea îşi duse o mână la baza mem­brului care o sărbătorea şi începu să pipăie cele două mici ghiulele care servesc ca apendaje şi cărora li se zice testicule, dar nu pentru că, aşa cum se spune de obicei, ar servi ca martori la consumarea actului amoros, ci mai degrabă pentru că ele sunt micile capete care găzduiesc materia cervicală, ce ţâşneşte din mentulă, sau mica inteligenţă, la fel cum capul e gazda creierului, care-i sediul tuturor funcţiilor mentale.
Mâna femeii necunoscute pipăia cu grijă fuduliile lui Mony. Deodată, aceasta scoase un strigăt şi-1 răstur­nă de pe ea dintr-o singură mişcare:
— M-aţi indus în eroare, domnule, exclamă ea; amantul meu are trei.
Se dădu jos din pat, întoarse butonul şi se făcu dintr-odată lumină.
Incăperea era mobilată simplu: un pat, câteva scaune, o masă, o măsuţă de toaletă şi o sobă. Pe masă erau câteva fotografii, iar una dintre ele îl înfăţişa pe un ofiţer brutal, îmbrăcat în uniforma regimentului Preobrajenski.

Necunoscuta era o femeie înaltă. Frumoasele-i plete castanii erau puţin răvăşite. Corsajul desfăcut dezvelea un piept bine făcut, nişte sâni albi cu vinişoare bleu, care se odihneau molatici într-un cuib de dantelă. Jupoanele îi erau trase în jos cu castitate. Faţa ei, stând dreaptă înaintea lui Mony, care rămăsese culcat pe pat, cu scula în vânt şi cu mâinile încrucişate pe mânerul săbiei, exprima, în acelaşi timp, şi stupefracţie, şi mânie.
— Domnule, îi spuse tânăra, obrăznicia dumneavoastră e pe măsura ţării pe care o serviţi. Niciodată un francez n-ar fi avut neobrăzarea să profite, aşa ca dumneavoastră, de-o împrejurare atât de neobişnuită. Aşa că vă ordon să ieşiţi.
— Doamnă sau Domnişoară, răspunse Mony, eu sunt un prinţ român şi noul ofiţer de stat-major al prinţului Kokodryoff. Sosit de curând la Sankt-Petersburg, nu cunosc obiceiurile acestui oraş şi, deşi aveam întâlnire cu comandantul meu, neputând pătrunde aici decât ameninţându-1 pe portar cu revolverul, am crezut că ar fi o prostie din partea mea să nu-i dau satisfacţie unei femei, care mi se părea a avea mare nevoie să simtă un membru în vaginul ei.
— Ar fi trebuit cel puţin, spuse necunoscuta, privind spre mădularul ce bătea măsura, să mă avertizaţi că nu sunteţi Fiodor; şi-acum plecaţi!
— Vai!, exclamă Mony, sunteţi totuşi pariziancă, n-ar trebui s-o faceţi aşa pe mironosiţa ... Ah, cine mi le va putea da oare înapoi pe Alexine Mangetout şi pe Culculine d'Ancone?!
— Culculine d'Ancone, exclamă tânăra, o cunoaş­teţi pe Culculine? Eu sunt sora ei, Helene Verdier; tot Verdier e şi numele ei adevărat, iar eu sunt profesoara fiicei generalului. Am un amant pe care-1 cheamă Fiodor. E ofiţer. Şi are trei ouă.
In acel moment, dinspre stradă, se auzi un vuiet infernal. Helene se duse să privească de la fereastră. Mony se uită şi el, din spatele ei. Trecea regimentul Preobrajenski. Muzica intona o arie veche, pe care soldaţii o cântau cu foc:
Ah!...'tu-ţi mama ta să-ţi f...!
Sărmane ţărănoi, du-te la război,
Căci muierea ta se va împreuna
Cu taurii din oborul tău.
Pe când ţie, mădularul ţi-l vor gâdila
Muştele siberiene.
Dar tu, membrul tău nu li-l da
într-o vineri, că e zi de post
Şi nu le da în acea zi nici zahăr,
Că-i făcut cu oase de mort.
Să-ncălecăm-încălecăm, fraţii mei, ţărani,
Iapa ofiţerului,
Căci ea are găvanul mai strâmt
Decât al fetelor de tătari.
Ah!... 'tu-ţi mama ta să-ţi f...!

Şi, deodată, muzica încetă. Helene scoase un ţipăt. Un ofiţer întoarse capul. Mony, care-i văzuse mai înainte fotografia, îl recunoscu. Era Fiodor. Tânărul ofiţer salută, ridicându-şi sabia, şi strigă:
— Adio, Helene, mă duc la război ... Nu ne vom mai vedea niciodată.
Helene se albi toată, ca o moartă, şi căzu leşinată în braţele lui Mony, care o duse şi-o aşeză pe pat.
Ii scoase mai întâi corsetul, dezvelindu-i sânii: două superbe ţâţe cu corniţe roz. îi mozoli puţin, apoi îi descheie jupa, pe care i-o scoase, la fel cum făcuse cu ju-poanele şi corsajul. Helene rămase numai în cămaşă. Foarte înfierbântat, Mony îi ridică pânza, albă care as­cundea comorile neasemuite ale celor două picioare fără
de cusur. Ciorapii erau traşi până la jumătatea coapselor, iar coapsele rotunde păreau nişte coloane de marmură. La baza pântecelui, ca într-o pădure fermecată, ruginie ca toamnele, se ascundea grota cea misterioasă. Lâna îi era deasă, iar buzele strânse ale sexului ei de femeie nu lăsau să se zărească decât o dungă subţire, asemănătoare cu o crestătură de aducere-aminte de pe stâlpii ce serveau drept calendare incaşilor.

Mony avu tot respectul pentru leşinul lui Helene. Ii scoase ciorapii şi începu să-i facă toaleta ca unui nou-născut. Avea nişte picioare nostime, durdulii, ca de bebeluş. Limba prinţului îşi începu operaţiunile cu degetele de la piciorul drept. Ii curăţă cu grijă unghia de la degetul mare, apoi trecu şi la spaţiul dintre degete. Se opri mai mult timp la degetul mic, care era tare mic. Recunoscu că piciorul ei drept avea gust de fragi. Limba lui neobosită se ocupă apoi de pliurile de la piciorul stâng, care pentru Mony avea un gust ce-i amintea de jambonul de Maienza.
In acea clipă, Helene deschise ochii mari, revenindu-şi în simţiri. Mony îşi întrerupse operaţiunile de curăţare şi o privi pe fata cea drăguţă, înaltă şi durdulie, care se întinse ca o pisică. Gura ei deschisă, în timp ce căsca, lăsa să se vadă o limbă trandafirie, între nişte dinţi scurţi, de culoarea fildeşului. Şi imediat după aceea surâse:
HELENE: De ce m-ai lăsat aşa, Prinţe?
MONY: Pentru binele tău am făcut-o, Helene. Eu am fost pentru tine precum bunul samaritean. Facerea de bine nu e niciodată lăsată fără de răsplată, iar eu mi-am aflat o aleasă recompensă în contemplarea comorilor tale. Tu eşti o minune, iar Fiodor e un flăcău fericit.
HELENE: Pe care, însă, vai, nu-1 voi mai vedea nici­odată. Japonezii o să mi-1 omoare.
MONY: Mi-aş dori tare mult să-i pot lua locul în inima ta, dar, din păcate, eu, unul, nu am trei ...
HELENE: De ce vorbeşti aşa, Mony? E-adevărat că tu n-ai trei, dar şi ceea ce ai tu e la fel de bine făcut ca şi la el.
MONY: E-adevărat, scroafă mică? Aşteaptă atunci să-mi desfac centironul... Aşa. Şi-acum arată-mi poponeţul... ce mare, ce rotund şi ce bucălat e... Ai zice că seamănă cu un înger ce stă să sufle... Na! Trebuie să-i dau câteva palme în cinstea surorii tale, Culculine... clic, clac, trosc, pleosc...
HELENE: Au, au, au! M-ai încălzit atât de tare încât m-am udat toată.
MONY: Ce deşi sunt pufii tăi... clic, clac; este absolut necesar să te fac să roşeşti şi pe marea ta faţă din dos. Uite, el nu-i deloc supărat, iar când se mişcă puţin, ai zice că râde.
HELENE: Vino mai aproape, să te deschei la nasturi şi să mi-1 arăţi de îndată pe băieţelul cel dolofan care vrea să se încălzească la sânul maicii sale. Ce frumos e! Şi-are capul mic şi roşu şi n-are pic de păr pe cap. Ia te uită, are părul jos, la rădăcină, un păr tare aspru şi negru. Vai, ce frumos e orfănelul de el!... Hai, Mony, dă-mi-1 mie, mi-1 dai!? Vreau să-1 ţâţâlesc puţin şi să-1 fac să se slobodă în mine...
MONY: Mai aşteaptă un pic să-ţi aranjez şi petala de trandafir...
HELENE: Ah, ce bine e să simt limba ta pe şanţul poponeţului meu... Cum intră şi-mi desface creţurile rozetei. Vezi să nu mi-1 desfaci de tot, Mony. Acum vezi ce frumos mă desfac? Ah! Dar te-ai vârât de tot între bucile mele... Oh, îmi vine să scap un vânt... Te rog să mă ierţi, dar nu m-am putut stăpâni... Mustăţile tale mă înţeapă, iar balele tale... porcule... balele tale... Dă-mi puţin scula ta cea groasă... să-mi astâmpăr setea...
MONY: O, Helene, ce meşteră-i limba ta! Dacă predai tot atât de bine ortografia, pe cât de bine ascuţi penele, înseamnă că eşti o profesoară desăvârşită... O, dar îmi înţepi şi glandul cu vârful limbii... acum ai ajuns la baza glandului, căruia îi netezeşti pliurile cu limba ta de foc. Ah, ciochistă fără de seamăn, limbută fără de pereche... Nu mă sleii prea tare! Mi-1 iei tot în gura ta cea mi­că. Mă doare! Ah, ah, ah, ah! Mă gâdili... Ah, ah! O să-mi nenoroceşti fuduliile... cu dinţii tăi ascuţiţi... Aşa e mai bine, ia-mi numai măciulia... îţi place glandul meu?... scroafă mică... Ah, ah! Ah, ah!... Nu mai pot, dau pe de lături... scroafa... a înghiţit tot... Hai, acum dă-mi şi tu păpuşica ta să ţi-o sărut, până voi fi în stare să te am...
HELENE: Hai mai repede... Freacă-ţi limba de năsturelul meu... Nu-i aşa că simţi cum creşte... hai, fă-mi acum şi foarfecele... Aşa... Bagă-ţi degetul mic în vagin şi arătătorul în fund. Ah, ce bine! Ce bine e!... Ascultă! Nu-i aşa că auzi cum bolboroseşte de-atâta plăcere burta mea?... Aşa, pune mâna ta stângă peste ţâţa mea stângă. Zdrobeşte-i fraga... Ce plăcere... Uite!... nu simţi acum contrele şi mişcările mele din şale... ticălosule! Acum e bine... regulează-mă. Dă-mi puţin scula să ţi-o ung, ca să se întărească din nou şi să ne plasăm în 69, tu peste mi­ne. Ai văzut că n-a durat mult şi ţi s-a întărit, porcule! Ia-mă acum... Stai, mi s-au agăţat nişte fire... Suge-mi ţâţele... aşa, e bine aşa! Intră până-n străfunduri... şi rămâi acolo, fără să te mişti... strâng... şi strâng şi din fund... Mă simt atât de bine... îmi vine să mor... Mony... o, sora mea, i-ai dat şi tu oare tot atâta plăcere?... împin­ge bine... mă unge la suflet... mă face să urlu de plăcere, ca şi când mi-aş da duhul... nu mai pot... iubitul meu Mony... să murim amândoi o dată. Ah! nu mai pot de plăcere, mă scap... variez...
Mony şi Helene cunoscură voluptatea în acelaşi moment. El îi linse apoi pisicuţa şi ea făcu la fel cu motă-nelul lui.
In timp ce el îşi ajusta ţinuta, iar Helene se îmbrăca, se auziră nişte strigăte de durere ale unei femei.
— Nu s-a întâmplat nimic, spuse Helene, îi trage câteva la fund Nadejdei: ea e camerista Wandei, care-i fiica generalului şi eleva mea.
— Pot să văd şi eu scena?, întrebă Mony.
Helene, numai pe jumătate îmbrăcată, îl conduse într-o încăpere întunecoasă, în care nu se afla nici o mobilă şi a cărei falsă fereastră interioară, acoperită cu geam, dădea înspre camera unei fete. Wanda, fiica gene­ralului, era o drăguţă creatură de vreo şaptesprezece ani. Ea vântura, de la înălţimea braţului, o nagaică, cu care o biciuia pe-o preafrumoasă fată blondă, aşezată în patru labe dinaintea ei şi având fustele ridicate. Aceasta era Nadejda. Poponeţul ei mare şi bine făcut era o minune. Se legăna sub o talie neverosimil de subţire. Fiece lovitu­ră de nagaică o făcea să tresalte, iar fundul părea să se umfle şi mai mult. Era însemnat cu crucea Sfântului Andrei, făcută din mărcile pe care i le lăsa pe suprafaţa lui teribila nagaică.
— N-o să mai fac, stăpână, striga biciuita, şi fundul ei, ridicându-se, oferea vederii deschiderea ei femeiască, umbrită de-o pădure de păr galben şi încâlcit.
— Şi-acum, dispari, ţipă Wanda, trăgându-i Nadejdei un picior exact în locul pomenit, şi aceasta o rupse la fugă urlând.
Apoi fata se duse şi deschise un mic cabinet, din care ieşi o fetiţă cam de vreo treisprezece-paisprezece ani, subţire şi negricioasă şi cu o înfăţişare vicioasă.
Şi, într-adevăr, fetiţa o aruncă pe Wanda pe pat, îi ridică fustele şi-i dezveli o pădure de peri, o pădure încă virgină, din care se ivea un clitoris lung cât degetul mic, pe care ea se-apucă să-1 sugă cu frenezie.
— Suge-mă bine, Ida, zise Wanda cu amor, fiindcă sunt tare excitată, iar tu trebuie că eşti la fel. Nimic nu te excită mai mult ca biciuirea unui fund precum al Nadejdei. Şi-acum, ajunge... vreau să te am.
Cu fustele ridicate, fetiţa se aşeză lângă fata cea mare. Picioarele groase ale acesteia contrastau cu coap­sele subţiri, brune şi nervoase ale celeilalte.
— E cât se poate de curios, spuse Wanda, că, deşi eu te-am deflorat pe tine, eu însămi încă mai sunt fecioa­ră.
Actul deja începuse, iar Wanda o strângea cu pati­mă în braţe pe micuţa ei prietenă. îi mângâie puţin şi mica ei jucărie încă aproape imberbă. în vreme ce Ida spu­nea:
— Mica mea Wanda, micul meu soţ, dar ce păr ai tu! Ia-mă o dată.
Şi nu trecu mult şi clitorisul pătrunse în strâmtoa­rea Idei, iar frumosul fund dolofan al Wandei începu să se mişte cu multă pasiune.

Mony, pe care tot acest spectacol îl cam tulbura, îşi petrecu o mână pe sub fustele Helenei şi o masturba cu o pricepere, într-adevăr, deosebită. Ea îi răspunse în ace­laşi fel şi, apucând cu toată mâna scula lui cea groasă, timp în care cele două lesbiene se strângeau la nebunie, o mânui încetişor. Ieşită din teacă, sabia lui scotea fum. Mony îşi îndoia genunchii şi ciupea nervos năsturelul Helenei. Roşie la faţă şi cu părul vâlvoi, Wanda se ridică brusc de pe trupul micuţei, care, apucând o lumânare din sfeşnic, încorona opera începută de clitorisul cel bine dezvoltat al fiicei generalului. Wanda se duse până la uşă şi-o strigă pe Nadejda, care se ivi speriată. La ordinul stăpânei, frumoasa blondă se desfăcu la piept, îşi scoase sânii ei mari afară, apoi îşi săltă fustele şi îşi oferi fundul. Clitorisul în erecţie al Wandei pătrunse cu uşurinţă între bucile ei satinate, unde intra şi ieşea mai ceva decât scula unui bărbat. Iar Ida cea mică, al cărei piept, acum dezgolit, era încântător, deşi neîmplinit, veni să-şi con­tinue jocul cu lumânarea, aşezându-se între picioarele Nadejdei, căreia îi linse cu multă artă pisicuţa. în acel moment, datorită apăsării exercitate de degetele Helenei, Mony ejacula, iar sperma se etala pe geamul care-i separa de lesbiene. Se temură să nu le fie observată pre­zenţa, aşa că plecară repede de-acolo.
Se strecurară îmbrăţişaţi printr-un coridor:
— Ce vrea să zică, întrebă Mony, fraza aceea pe ca­re mi-a spus-o portarul: „Generalul îşi căleşte scula în oul său la capac"?
— Priveşte, îi răspunse Helene, şi - printr-o uşă întredeschisă, ce lăsa să se vadă cabinetul generalului -Mony îşi zări şeful stând în picioare, gata să asalteze po-poul unui băieţel încântător. Pletele castanii ale acestuia, căzându-i pe umeri, făceau bucle-bucle. Ochii lui albaştri şi îngereşti închideau în ei nevinovăţia efebilor pe care zeii, din dragoste pentru ei, îi fac să moară de tineri. Frumosul lui popou, alb şi tare, părea să nu primească decât cu pudoare acel cadou viril pe care i-1 făcea generalul, care aducea foarte mult cu Socrate.
— Generalul, mai adăugă Helene, îşi creşte singur copilul, care este, acum, în vârstă de doisprezece ani. Metafora portarului nu era prea explicită, deoarece gene­ralul, în loc să se hrănească pe sine, a găsit această nimerită metodă masculină de-a nutri şi de-a împodobi sufletul vlăstarului său. O metodă fundamentală pe care o aplica în temeiul unei ştiinţe care mie mi se pare a fi destul de solidă, aşa că, mai târziu, tânărul prinţ va putea să se prezinte, fără ruşine, în bravele adunări ale ce­lor ce conduc Imperiul.
— Incestul, spuse Mony, face miracole. Generalul părea să fi ajuns în culmea plăcerii, dându-şi peste cap ochii săi albi cu vinişoare roşii.
— Serghei, exclama el cu vocea gâtuită de emoţie, ştii tu oare că, nesatisfăcut numai cu faptul de a-ţi fi dat viaţă, instrumentul acesta şi-a asumat totodată şi sarci­na de-a face din tine un tânăr perfect? Reaminteşte-ţi că Sodoma este un simbol al civilizaţiei. Homosexualitatea i-ar fi făcut pe oameni asemenea zeilor şi toate nenoro­cirile noastre decurg din această dorinţă pe care sexele opuse pretind că o au unul pentru celălalt. Nu există azi decât un singur mijloc de salvare a nenorocitei şi prea-sfintei Rusii, şi anume acela ca filopezii, ca toţi cei ce sunt bărbaţi, să profeseze categoric amorul socratic pentru toţi călăriţii, în timp ce femeile n-au decât să se ducă pe stânca Leucadelor pentru a lua lecţii de safism.
Şi scoţând un horcăit de plăcere, tatăl îşi slobozi tunul în popoul cel încântător al fiului.

Asedierea Port-Arthur-ului în­cepuse. Mony şi ordonanţa sa Cornaboeux se aflau aici, împresuraţi, dimpreună cu trupele vitea­zului Stoessel.
Şi-n vreme ce japonezii încercau să forţeze incinta înconjurată cu sârmă ghimpată, apărătorii oraşului se consolau de canonadele ce ameninţau să-i omoare în orice clipă, frecventând cu asiduitate cafe-şantanurile şi bordelurile rămase totuşi deschise.
In acea seară, în tovărăşia lui Cornaboeux şi-a câtorva ziarişti, Mony luase o cină îmbelşugată. La masă se servise un excelent file de cal, nişte peşte pescuit în port şi nişte conserve de ananas, totul stropit cu un excelent vin de Champagne.
La drept vorbind, desertul le fusese întrerupt prin căderea neaşteptată a unui obuz, care exploda­e, distrugând o parte din restau­rant şi omorând şi câţiva convivi. Pe Mony toată această aventură îl dispuse de-a binelea; cu sânge rece, el îşi aprinse o ţigară chiar de la faţa de masă ce luase foc şi apoi se îndreptă, împreună cu Cornaboeux, spre un varieteu.
— Afurisitul ăsta de general Kokodryoff, spuse el în timp ce mergeau, e fără doar şi poate un remarcabil strateg, căci nu degeaba, anticipând că Port-Arthur-ul va fi asediat, a ordonat să fiu trimis aici. Este clar că vrea să se răzbune pentru că i-am surprins relaţiile incestuoase pe care le are cu fiul său. La fel ca Ovidiu, şi eu ispăşesc, la rândul meu, crima ochilor mei, atâta doar că eu nu voi scrie nici Tristele, nici Ponticele. Eu prefer să mă bucur de timpul ce-mi mai rămâne de trăit.
Câteva ghiulele de tun trecură şuierând pe deasupra capetelor lor, dar ei păşiră mai departe peste o femeie, pe care o ghiulea o retezase în două, şi ajunseră astfel dinaintea localului Les Delices du Petit Pere.
Acesta era şantanul cel mai şic din Port-Arthur. Sala era împâclită de fum. O nemţoaică germană, o roşcată, cu cărnurile revărsate, cânta cu un puternic accent berlinez şi era aplaudată cu frenezie de cei ce ştiau germana. După ea, veniră la rând patru girls englezoaice, nişte sisters oarecare, iar acestea dansară un pas de giga, complicat şi cu cake-walk şi macici. Erau nişte fete tare frumuşele. Işi ridicau jupele lor din mătase foşnitoare şi îşi arătau un pantalonaş împodobit cu tot felul de zor­zoane; din fericire însă, pantalonaşul era despicat şi se puteau zări bucile lor mari, încadrate de pânza cea fină, sau perii care le estompau puţin albul pântecelui. Când îşi ridicau piciorul, pisicuţele lor mustăcioase îşi deschideau boticurile. Iar ele cântau:
My cosey corner girls' (Fata mea din dulce cuib), şi aveau să fie mult mai aplaudate decât ridicola frăulein care le precedase.

Nişte ofiţeri ruşi, desigur prea săraci ca să-şi poată plăti o femeie, se masturbau cu multă conştiinciozitate, holbându-şi ochii la acest spectacol cu adevărat paradiziac, în sensul mahomedan al cuvântului paradis.

Din când în când, un jet puternic de spermă ţâşnea din câte una dintre acele scule, turtindu-se de îndată de vreo uniformă vecină sau chiar de-o barbă.
După cele patru girls, orchestra atacă un marş zgomotos, iar pe scenă începu să se producă şi numărul de senzaţie. Era interpretat de o spaniolă şi-un spaniol. Costumele lor de toreadori făcură o adevărată impresie asupra spectatorilor, care intonară un Boje tsaria Krany de circumstanţă.
Spaniola era o superbă fată bine alcătuită. Nişte ochi negri ca tăciunele străluceau pe chipul ei palid de-un oval perfect. Şoldurile ei erau foarte frumos rotunjite şi paietele veşmântului îţi luau ochii.
Toreadorul, zvelt şi robust, îşi bâţâia aşijderi o crupă a cărei masculinitate trebuia să aibă desigur şi unele avantaje.
Această interesantă pereche trimise mai întâi spre sală, cu mâna dreaptă, în vreme ce stânga stătea sprijinită pe şoldul cambrat, o pereche de bezele care făcură furori. Apoi, dansară lasciv, după moda din ţara lor. După aceea, spaniola îşi săltă fustele până la buric şi le prinse în aşa fel încât să se lase descoperită până la făgaşul ombilical. Picioarele ei lungi erau acoperite de nişte ciorapi de mătase roşie care urcau până la treisfertul coapselor. Aici se prindeau de corset prin nişte jartele aurii, de care veneau să se lege mătăsurile, care susţi­neau un lup de velur negru placat peste fese, astfel încât să-i mascheze borta din dos. Pisicuţa îi era şi ea mascată de-o lână de-un negru albăstrui, care făcea cârlionţi.
Şi, în timp ce cânta, toreadorul îşi scoase la vedere organul, care era foarte lung şi foarte tare. Dansară aşa, cu pântecele înainte, părând că se caută şi se fugăresc. Burta tinerei se ondula ca o mare întărită brusc, tot aşa cum, odinioară, spuma mediteraneană se condensase pentru a zămisli neprihănitul pântece al Afroditei.

Deodată, ca prin farmec, sexele celor doi histrioni se alăturară şi toată lumea crezu că aveau să facă pur şi simplu amor pe scenă.
Dar nici pomeneală de asta.
In scula sa bine prinsă în plasele, toreadorul o ridi­că pe tânără, care îşi îndoi picioarele şi nu mai atinse deloc pământul cu ele. Şi o plimbă puţin aşa. Apoi, ser­vitorii din teatru întinseră, cam la vreo trei metri deasu­pra capetelor spectatorilor, o sârmă pe care el se urcă şi, asemenea unui funambul obscen, îşi plimbă metresa pe deasupra celor ce priveau congestionaţi. Mergând de-a-n-dăratelea, reveni apoi pe scenă. Spectatorii aplaudară zgomotos şi putură admira îndelung nurii spaniolei, al cărei fund mascat părea că surâde, atât de multe gropiţe făcea.
Veni apoi rândul femeii. Toreadorul îndoi genunchii şi, bine înfipt în burta partenerei, fu plimbat, la rându-i, pe coarda cea întinsă.
Pe Mony, această fantezie funambulescă îl excitase.
— Hai la bordel, îi spuse el lui Cornaboeux. Samuraii veseli - acesta era plăcutul nume al lupanarului la modă din timpul asediului de la Port-Arthur.

Era ţinut de doi bărbaţi, doi foşti poeţi simbolişti, care, după ce se luaseră din dragoste, la Paris, veniseră să-şi ascundă fericirea în Extremul Orient. Ei practicau lucrativa meserie de patron de bordel şi nu le mergea deloc rău. Se îmbrăcau în haine muiereşti şi pretindeau că sunt lesbiene, dar fără să fi renunţat la mustăţile şi la numele lor de bărbaţi.
Unul se numea Adolphe Terre. El era şi cel mai în vârstă. Cel mai tânăr îşi avusese momentul lui de glorie la Paris. Cine nu-şi mai aminteşte oare de mantaua gris perle şi de gulerul de hermină ale lui Tristan de Vinaigre?
— Am vrea nişte femei, îi spuse Mony în franceză casierei, care nu era altul decât Adolphe Terre. Acesta începu să recite unul dintre poemele sale:

într-o seară, pe când urmăream o nimfă, Intre Versailles şi Fontainbleau,
prin pădurile pline de şoapte, Scula mi se-ntări şi deodată,
cu ocazia ce i se ivise,
Trecând subţire şi dreaptă, diabolic de idilică, O avui de trei ori, apoi mă-mbătai
douăzeci de zile, Mă alesei cu un sculament,
dar zeii avură grijă De poet. Glicinele au luat locul
părului meu de bărbat, Iar Vergiliu şi-a slobozit asupra-mi
acest distih versaillez...
— Ajunge, ajunge, zise Cornaboeux, noi vrem femei, pentru numele lui Dumnezeu!
— Submetresa e aici de faţă!, zise cu respect Adolphe. Submetresa, adică blondul Tristan de Vinaigre, păşi
cu graţie şi, aţintindu-şi ochii săi albaştri asupra lui, pronunţă cu o voce cântată acest poem istoric:
Scula mea s-a rumenit ca de-o mare fericire
în primăvara vieţii mele,
Iar fuduliile mi s-au legănat ca nişte fructe
părguite ce-şi caută coşul. Somptuoasa lână în care-şi are sălaşul în straturi dese se-aşterne Din dos şi pană la vintre, şi de la
vintre pană la buric (mă rog, peste tot!), Respectăndu-mi totuşi plăpândele fese, Nemişcate şi strânse, când trebuie
să mă uşurez,
La masa prea înaltă şi pe hârtia prea rece, De caldele-mi fecale din cugetul meu.
— în fine, zise Mony, aici e-un bordel sau e-o la­trină publică?
— Toate damele sunt în salon!, strigă Tristan, şi-i întinse lui Cornaboeux un prosop, adăugând totodată:

— Un prosop la doi, domnilor... înţelegeţi... e stare de asediu.
Adolphe încasă cele 360 de ruble, atât cât costau raporturile cu târfele la Port-Arthur. Cei doi amici intrară în salon. Aici îi aştepta un spectacol care n-avea asemuire.
Târfele, îmbrăcate în halate de baie de culoarea coacăzei, cârmezii, bleu guimet sau roşu închis, jucau bridge, fumând nişte ţigarete aurii.

In acel moment, se produse o bubuitură teribilă: găurind tavanul, un obuz se izbi cu putere de sol şi se înfipse exact în mijlocul cercului format de jucătoarele de bridge. Din fericire, obuzul nu făcu explozie, însă femeile căzuseră pe spate, ţipând. Picioarele li se ridicară în aer şi toate îşi arătară asul de pică privirilor pofticioase ale celor doi militari. Se produse o adevărată expoziţie de funduri de toate naţionalităţile, căci acest bordel dispu­nea de târfe de toate neamurile. Poponeţul în formă de pară al frisonei contrasta cu poponeţele durdulii ale pari-ziencelor, cu minunatele buci ale englezoaicelor, cu pos­terioarele pătrate ale scandinavelor şi cu fundurile lăsate ale catalanelor.


(va urma)