George Orwell
În sala de mese a cantinei, adânc sub pământ, coada pentru prânz se târăşte încet înainte, încăperea este deja plină ochi, iar zgomotul, asurzitor. De după zăbrelele de la tejghea vine un abur de tocană cu un miros metalic şi acru, care nu reuşeşte să acopere vaporii de Gin Victoria, în fundul sălii
este un băruleţ, de fapt o simplă gaură în zid, de unde poţi cumpăra gin cu zece cenţi o cană mare.
- Tocmai pe tine te căutam, zice o voce în spatele lui Winston.
Se întoarce. Este prietenul lui, Syme, care lucrează la Secţia Cercetare. Poate că „prieten” nu este tocmai termenul potrivit. In ziua de astăzi, nu ai prieteni - ai tovarăşi, dar compania unor tovarăşi este ceva mai plăcută decât a altora. Syme este filolog, specialist în Nouvorb ă, şi face parte din imensa echipă de experţi angrenaţi în redactarea Ediţiei a Unsprezecea a Dicţionarului Nouvorbei. Este un individ mărunt, mai scund decât Winston, cu părul negru şi ochii mari şi bulbucaţi, nişte ochi în acelaşi timp trişti şi ironici, care parcă îţi studiază faţa îndeaproape atunci când stai de vorbă cu el.
- Voiam să te-ntreb dacă n-oi fi având vreo lamă de ras, continuă Syme.
- Nici măcar una singură, zice Winston, cu un soi de grabă vinovată. Am încercat peste tot. Nu mai sunt. S-au terminat.
Toată lumea îţi cere lame de ras. în realitate, Winston mai are două lame nefolosite încă, pe care le tine bine. Este criză de aşa ceva, de luni de zile. In orice moment se găseşte câte un produs de strictă necesitate pe care magazinele Partidului nu-l pot oferi. Câteodată nasturii, câteodată aţa de cusut, câteodată şireturile de pantofi; acuma sunt lamele de ras. Nu poţi face rost de ele - dacă reuşeşti si-aşa - decât ciupind, mai mult sau mai puţin pe furiş, de la „negru”.
- Şi eu de şase săptămâni mă rad cu aceeaşi lamă, adaugă el, la fel de neconvingător.
Coada se urneşte înainte. Când se opreşte din nou, Winston se întoarce cu faţa spre Syme. Fiecare dintre ei ia câte o tavă de metal unsuroasă din teancul de la capătul tejghelei.
- Ai fost să vezi cum îi spânzură pe prizonierii ăia ieri? - întreabă Syme.
- Am lucrat, răspunde Winston, mimând indiferenţa. Bănuiesc c-o să se dea la ştiri.
- Foarte nepotrivit înlocuitor, zice Syme. Ochii lui ironici se plimbă pe chipul lui Winston, parcă ar spune: „Lasă că te ştiu eu, văd prin tine. Ştiu foarte bine de ce nu te-ai dus să vezi cum îi spânzură pe prizonierii ăia”.
In felul lui intelectual, Syme este primejdios de ortodox. Vorbeşte cu o satisfacţie drăcească despre raidurile de elicoptere deasupra satelor duşmane, despre procesele şi mărturiile criminalilor în gândire şi despre execuţiile din beciurile Ministerului Iubirii. Când vorbe şti cu el, totul este să-l faci, dacă se poate, să lase asemenea subiecte şi să intre în problemele tehnice ale Nou-vorbei, în care este capabil să emită păreri autorizate şi să spună lucruri interesante. Winston îşi întoarce capul într-o parte, pentru a evita privirile cercetătoare ale ochilor lui Syme.
- Bună spânzurare, continuă acesta meditativ. După părerea mea, tot hazul se duce naibii când li se leagă picioarele. Mie-mi place să-i văd cum dau din picioare. Şi toate ca toate, dar la sfârşit limba care le ţâşneşte din gură, e albastră - un albastru-aprins. Uite, vezi, ăsta-i amănuntul care mă emoţionează pe mine.
- Următorul, vă rog! - zbiară prolul cu şorţ alb, care ţine polonicul în mână ca pe o armă.
Winston şi Syme îşi împing tăvile pe sub grilaj. Pe fiecare dintre ele, prolul trânteşte la iuţeală prânzul porţionat: câte un castron de metal cu o tocană cenuşiu-roşiatică, un codru de pâine, un cub de brânză, o cană de cafea Victoria fără lapte şi o tabletă de zaharină.
- Uite o masă acolo, sub tele-ecranul ăla, zice Syme. Hai să culegem şi câte un gin pe drum.
Ginul se distribuie în căni de ceramică fără toarte. Croindu-şi drum prin aglomeraţia din sală, îşi depun amândoi tăvile pe masă, care are tăblia de metal; într-unui din colţuri, cineva a lăsat o băltoacă de tocană, o porcărie lichidă, împuţită, care arată a vomă. Winston îşi duce la buze cana cu gin, se opreşte o clipă, ca să-şi adune puterile, după care dă pe gât lichidul cu gust uleios. Clipeşte de mai multe ori, ca să i se ducă lacrimile din ochi şi-şi dă seama, ca şi cum ar avea o revelaţie, că-i este într-adevăr foame, începe să înghită lingură după lingură de tocană care, deşi este de consistenţa noroiului, are şi nişte cubuleţe dintr-o materie spongioasă, rozulie, probabil un înlocuitor de carne. Nici unul, nici celălalt nu mai scoate o vorbă până nu-şi goleşte gamela. La masa din stânga lui Winston, puţin mai în spate, stă cineva care vorbeşte întruna şi foarte repede - o bleoto-căreală stridentă ca măcăitul unei raţe, care străpunge vacarmul general din sala de mese.
- Cum îţi mai merge Dicţionarul? - întreabă Winston, ridicând vocea, ca să acopere zgomotul.
- Încet, răspunde Syme. Eu sunt la adjective. Nu ştiu, e... colosal. Toată faţa i se luminează, ca de fiecare dată când ajunge la domeniul
lui, la Nouvorbă. îşi împinge tocana la o parte, ia codrul de pâine într-o mână delicată şi brânza în cealaltă şi se apleacă peste masă, pentru a putea vorbi fără să ţipe.
- Ediţia a Unsprezecea este definitivă, îi explică el lui Winston. Aducem limba la forma ei finală - la forma pe care o s-o aibă când nimeni n-o să mai vorbească nimic altceva. După ce ne terminăm noi treaba, ăştia ca tine or să trebuiască s-o înveţe de la capăt. Poate crezi că nu facem altceva decât să inventăm cuvinte noi. Nici pe departe! Noi desfiinţăm cuvintele - cu toptanul, cu sutele în fiecare zi! Tăiem limba până la os. Ediţia a Unsprezecea n-o să mai conţină nici un cuvânt scos din uz până în 2050.
Muscă lacom din pâine şi înghite câteva guri, pe urmă continuă să vorbească de parcă ar fi un pedant pasionat. Faţa negricioasă şi slabă i s-a înviorat, iar ochii au renunţat brusc la expresia lor ironică şi au devenit aproape visători.
- Frumoasă treaba asta, desfiinţarea de cuvinte. Sigur că reducerile cele mai mari sunt la verbe şi adjective, dar sunt şi sute de substantive la care se poate renunţa tot atât de bine. Nu-i vorba doar de sinonime; mai sunt şi antonimele. La urma urmelor, ce rost are un cuvânt care nu este nimic altceva decât opusul altui cuvânt? Orice cuvânt îşi conţine opusul în el însuşi. Uite, de pildă bun. Când ai un cuvânt ca bun, la ce-ţi mai trebuie cuvântul rău?Nebun merge la fel de bine - ba chiar mai bine, fiindcă este exact opusul lui bun, pe când rău nu este. Şi pe urmă, dacă vrei o variantă mai tare a lui bun, ce rost are să ai un şir întreg de termeni inutili şi vagi ca excelent, splendid şi toate celelalte? Plusbun acoperă sensul - şi ai şi dubluplusbun, dacă vrei ceva şi mai apăsat. Sigur că deja folosim termenii ăştia, dar în varianta finală a Nouvorbei n-o să mai ai nimic altceva. Până la urmă, toată noţiunea de bunătate şi răutate o să fie acoperită de numai sase cuvinte, care în realitate se reduc la unul singur. Ce zici, Winston, nu -i aşa că e frumoasă, treaba asta? Bineînţeles că, la început de tot, a fost ideea lui F.M., adaugă Syme, după un moment de gândire.
Winston mimează o înflăcărare searbădă când aude pomenindu-se de Fratele cel Mare. Dar Syme depistează imediat o anumită lipsă de entuziasm.
- Nu apreciezi Nouvorba la justa ei valoare, Winston, zice el aproape trist. Tu şi când scrii în limba asta, tot în Vechivorbă gândeşti. Ţi- am citit câteva lucruri pe care le-ai scris în Times din când în când. Sunt destul de bune, dar sunt traduceri, în sufletul tău, ai prefera să rămâi la Vechivorbă, cu toate cuvintele ei vagi şi cu toate nuanţele alea inutile. Nu vezi frumuseţea desfiinţării cuvintelor? Tu ştiai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărei vocabular scade va fiecare an?!
Winston zâmbeşte - fără îndoială că ştie -, sperând să dovedească înţelegere şi neavând încredere în el însuşi să spună ceva. Syme muşcă din nou din pâinea neagră, mestecă puţin din ea şi pe urmă continuă:
- Nu-nţelegi că singurul scop al Nouvorbei este de-a limita aria de gândire?! Până la sfârşit, o să facem crimăgânditul literalmente imposibil, pentru că n-or să mai existe cuvinte în care să-l exprimi. Fiecare concept care ar putea fi necesar vreodată orişicui va fî exprimat printr-un singur cuvânt, cu un sens strict definit şi cu toate celelalte sensuri secundare şterse şi uitate. Deja în Ediţia a Unsprezecea nu suntem departe de faza asta. Dar procesul va continua mult timp dup ă ce tu şi cu mine n-o să mai fim. An de an mai puţine cuvinte şi aria de gândire din ce în ce mai restrânsă. Sigur că nici acum nu există nici un motiv şi nici o scuză pentru crimăgândit. Dar asta mai ţine încă de autodisciplină, de controlul realităţii. Până la sfârşit, nici de aşa ceva n-o să mai fie nevoie. Revoluţia va fi totală atunci când limba ei va fi perfectă. Nouvorba este SOCENG şi SOCENG-ul este Nouvorba, adaugă Syme, cu un soi de satisfacţie mistică. Te-ai gândit vreodată, Winston, că până în 2050, cel mai târziu, n-o să mai trăiască nici măcar un singur om care să poată înţelege o discuţie cum purtăm noi acum?
- Afară..., dă să spună Winston cu îndoială, apoi se opreşte, îi stă pe limbă să replice „Afară de proli”, dar se abţine, fiindcă nu ştie sigur dacă o asemenea remarcă nu este cumva neortodoxă.
- Prolii nu sunt oameni, zice Syme indiferent, ca dovadă că i-a ghicit gândul. Cel mai târziu până în 2050, probabil chiar mai repede de-atât, tot ce înseamnă Vechivorbă va dispărea. Chaucer, Shakespeare, Milton, Byron n-or să mai existe decât în Nouvorba, în versiunile corespunzătoare; nu numai că vor fi schimbaţi în altceva, ci vor fi schimbaţi exact în opusul a ceea ce mai sunt încă astăzi. Chiar şi literatura Partidului o să se schimbe. Şi lozincile or să fie altele. Cum crezi tu c-ai mai putea avea o lozincă „Libertatea este sclavie”, când conceptul însuşi de libertate va fi abolit? întregul climat de gândire va fi altul, în realitate, nici n-o să mai existe gândire, în sensul în care o înţelegem noi acum. Ortodoxia înseamnă a nu gândi - a nu avea nevoie să gândeşti. Ortodoxia înseamnă lipsa conştiinţei.
Iar tu o să fii vaporizat, într-o bună zi, se gândeşte Winston, perfect convins de asta. Prea e deştept acest Syme, prea vede lucrurile limpede şi prea vorbeşte deschis. Partidului nu-i plac asemenea oameni, într-o bună zi, o să dispară, îi stă scris în frunte.
Winston şi-a terminat pâinea şi brânza. Se răsuceşte într-o parte pe scaun, ca să-şi bea mai comod cana de cafea. La masa din stânga lui, individul cu vocea stridentă trăncăneşte în continuare fără milă. O femeie tânăra, poate secretara lui, care stă cu spatele la Winston, îl ascultă şi pare a fi de acord trup şi suflet cu tot ce spune el, fără excepţie. Din când în când, Winston prinde câte o replică de genul: „După părerea mea, aveţi atât de multă dreptate; vai, dar sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră” - spusă cu o voce de femeie tânăra şi cam proastă. Dar cealaltă voce nu se opreşte nici o clipă, nici măcar când intervine femeia. Winston îl ştie din vedere pe individul respectiv, că are un gât musculos şi o gură mare şi foarte mobilă, dar în rest nu ştie nimic despre el, numai că deţine un post important la Secţia Literatură. Să tot aibă vreo treizeci şi cinci de ani. Cum stă aşa, cu capul lăsat uşor pe spate, ochelarii îi reflectă lumina din tavan, aşa încât Winston nu-i vede ochii, ci doar două discuri luminoase. Ceea ce-l îngrozeşte, însă, este faptul că, din fluviul de sunete care i se revarsă pe gură, este aproape imposibil de distins un cuvânt. O singură dată lui Winston i se pare că a înţeles o expresie - „eliminarea totală şi definitivă a goldsteinismului” -, aruncată foarte repede şi parcă toată deodată, ca un rând de tipar turnat într-o singură bucată de plumb, în rest, nu este decât un zgomot, un fel de mac, mac, mac, măcăială. Şi totuşi, deşi nu reuşeşte să înţeleagă ce spune, nu are nici cea mai mică îndoială despre ce anume ar putea bleotocări. Ori că-l denunţă pe Goldstein şi cere măsuri şi mai severe împotriva criminalilor în gândire şi a sabotorilor, ori că tună şi fulgeră împotriva atrocităţilor armatei eurasiene, ori că-l slăveşte pe Fratele cel Mare, nu are nici o importanţă: orice ar spune, poţi fi sigur că fiecare vorbă este ortodoxie curată, sută la sută SOCENG. Tot uitându-se la faţa fără ochi, a cărei mandibulă se mişcă la iuţeală în sus şi-n jos, pe Winston îl încearcă un sentiment bizar, şi anume că individul respectiv nici nu este om, ci un fel de duplicat, un manechin la care nu creierul vorbeşte, ci laringele. Ceea ce iese din el sunt cuvinte, dar nu vorbire în adevăratul sens al termenului: este un zgomot scos în stare de inconştienţă, ca măcăitul unei raţe.
Syme, care a tăcut de câteva momente, desenează modele în sosul de la tocană, cu vârful lingurii. Vocea de la masa de alături măcăie de zor mai departe, acoperind cu uşurinţă vacarmul din jur.
- E un cuvânt în Nouvorbă, zice Syme, nu ştiu dacă-l ştii: macavorbi - a măcăi ca o raţă. Este unul dintre cuvintele interesante, care are două sensuri contradictorii. Aplicat unui adversar, este o insult ă; aplicat cuiva cu care eşti de acord, e o laudă.
E clar că Syme o să fie vaporizat, se gândeşte Winston din nou, cu un sentiment de tristeţe, deşi ştie foarte bine că Syme îl dispreţuieşte, că-l antipatizează şi că ar fi în stare să-l denunţe pentru crime în gândire dacă ar găsi până şi cel mai mic motiv. Syme are ceva rău în el, dar cu subtilitate. Ii şi lipseşte ceva, o anume discreţie, o reţinere, un fel de prostie salvatoare. Nu se poate spune că nu are o gândire corectă. Crede în principiile SOCENG-ului, îl slăveşte pe Fratele cel Mare, se bucură de victorii, urăşte ereticii - toate astea nu numai cu sinceritate, ci şi cu un fel de a fi, neobosit de zelos şi cu cunoştinţele mereu la zi, pe care un membru obişnuit al Partidului în general nu-l are. Şi totuşi, pluteşte în jurul lui un aer de proastă reputaţie, care nu-l slăbeşte nici o clipă.
Spune lucruri pe care mai bine nu le-ar spune, a citit prea multe cărţi, frecventează Cafeneaua „Castanul”, cuibul pictorilor şi muzicienilor. Sigur că nu există nici o lege, nici măcar dintre cele nescrise, care să te oprească de a frecventa Cafeneaua „Castanul”, dar localul este oarecum rău famat. Acolo se adună de obicei foştii granguri ai Partidului, acum compromişi, înainte de a fi, în sfârşit, epuraţi. Goldstein însuşi ar fi fost văzut acolo, aşa se vorbeşte, cu ani sau chiar decenii în urmă. Soarta lui Syme nu este greu de prevăzut. Chiar şi aşa, însă, dacă Syme ar surprinde, fie şi numai pentru câteva secunde, natura opiniilor secrete pe care le nutre şte el, Winston, pe loc l-ar da pe mâna Poliţiei Gândirii. Adevărul este că oricine ar proceda la fel; dar Syme mai curând decât mulţi alţii. Zelul nu este totul. Ortodoxie înseamnă lipsa conştiinţei.
- Uite, vine Parsons..., zice Syme, ridicând ochii. Ceva din tonul vocii lui pare să adauge: „...prostul ăla nenorocit”.
Parsons, colocatarul lui Winston din Blocul Victoria, încearcă, de fapt, să-şi croiască drum de-a latul sălii. Este un individ corpolent, de statură mijlocie, cu părul blond şi faţa ca de broască. La treizeci şi cinci de ani, are deja mai multe rânduri de cefe şi burtă, dar se mişcă sprinten ca un băieţandru. In general aduce atât de mult cu un b ăieţel crescut masiv, încât, deşi poartă salopeta regulamentară, îţi dă aproape automat sentimentul că este îmbrăcat cu pantaloni scurţi, albaştri, cămaşă gri şi eşarfă roşie, ca Spionii. Dacă încerci să ţi-l închipui, vezi întotdeauna imaginea genunchilor cu pernuţe şi a mânecilor suflecate pe nişte braţe cărnoase. Şi, într-adevăr, Parsons revine invariabil la pantaloni scurţi, ori de câte ori vreo excursie în grup sau vreo altă activitate fizică îi oferă o scuză pentru aşa ceva. Acum, îi salută pe Winston şi pe Syme cu un „Bună ziua, bună ziua” bine-dispus şi se aşează la masă alături de ei, emanând mirosul lui intens de transpiraţie. Toată faţa rozulie îi este plină de broboane de umezeală. Extraordinară capacitate are omul ăsta de a transpira. La Centrul Comunitar, îţi dai seama imediat dacă a jucat ping-pong, după umezeala lăsată pe minerul paletei. Syme scoate o foaie de hârtie pe care este scrisă o coloană lungă de cuvinte şi începe să o studieze cu un pix în mână.
- Ia uite-l şi pe-ăsta cum lucrează-n pauza de masă, zice Parsons, dându-i un cot lui Winston. Zelos, nu? Ce-ai acolo, bătrâne? Presupun că e ceva prea subtil pentru mine. A, Smith, bătrâne, hai să-ţi spun de ce mă ţin după tine. Ai uitat să-mi dai pentru cheta aia.
- Care din ele? - întreabă Winston, căutându-se automat de bani în buzunar.
La aproape un sfert din salariu poţi pune cruce din cauza subscripţiilor voluntare - atât de multe, încât îţi vine greu să le mai ţii socoteala.
- Pentru Săptămâna de Ură. Ştii şi tu - fondul ăla pe case... Eu sunt casier la blocul nostru. Facem un efort hotărâtor - o să organizăm un spectacol fantastic. Ascultă-mă pe mine, n-o să fiu eu de vină dacă bătrânul nostru Bloc Victoria n-o să aibă cea mai grozavă desfăşurare de steaguri de pe toată strada. Ai promis că-mi dai doi dolari.
Winston scoate din buzunar şi-i întinde două bancnote mototolite şi soioase, pe care Parsons le notează într-un carneţel, cu scrisul lui ordonat, de semi-analfabet.
- Apropo, bătrâne, zice tot el. Aud că pramatia aia mică a mea a tras ieri cu praştia-n tine. I-am tras şi eu lui un perdaf bun pentru chestia asta - i-am spus că-i iau praştia dacă mai face.
- Cred că era cam supărat că nu mergea la execuţie, zice Winston.
- Ei, da, bine, dar ce vreau să zic, arată spiritul care trebuie, nu? Sunt nişte pramatii afurisite amândoi, dar când vine vorba de zel... Nu se gândesc la altceva decât la Spioni şi, bine, sigur că da, la război. Ştii ce-a făcut fîi-mea, aia mică, sâmbătă trecută, când i-a dus cu grupa într-o excursie pe şoseaua spre Berkhamstead? A mai luat două puştoaice cu ea, a părăsit grupul pe furiş şi toată după-amiază au urmărit un individ ciudat. S- au ţinut de coada ăluia două ore prin pădure şi p-ormă, când au ieşit la Amersham, l-au dat pe mâna patrulelor.
- Dar de ce-au făcut treaba asta? - întreabă Winston, oarecum îngrozit.
- Puştoaica mea, continuă Parsons rânjind triumfător, era convinsă că ăla era cine-ştie-ce agent duşman, paraşutat, ceva de genul ăsta. Dar aici e poanta, bătrâne. Ce crezi că i-a atras atenţia la el de la bun început? S-a prins că purta nişte pantofi mai altfel - 'cea că nu mai văzuse pe nimeni purtând asemenea pantofi în viaţa ei. Aşa că avea toate şansele să fie străin. Ă? Destul de deşteaptă pentr-o mucea de şapte ani, nu?
- Şi omul-ăla ce-a păţit? - întreabă Winston.
- A, asta nu ţi-aş putea spune, dar nu m-ar mira prea tare dacă. ..-şi Parsons mimează ochitul cu puşca şi plesneşte din limbă ca să sugereze împuşcătura.
- Bun, zice Syme neatent, fără să-şi ridice ochii de pe foaia lui de hârtie.
- Sigur că da, nu putem risca, zice Winston, dând din cap a încuviinţare.
- Adică, ce vreau să spun, doar e război, nu? - completează Parsons. Parcă pentru a confirma spusele lui, la tele -ecranul aflat deasupra capetelor lor izbucneşte un sunet de goarnă. De data asta, însă, nu este un anunţ despre vreo altă victorie militară, ci doar un comunicat din partea Ministerului Abundenţei:
- Tovarăşi! - strigă o voce de tânăr entuziasmat. Atenţiune, tovarăşi! Avem să vă dăm veşti măreţe! Am câştigat bătălia pentru producţie ! Beneficiile, la toate categoriile de bunuri de consum, pe care tocmai le-am centralizat, demonstrează că nivelul de trai a crescut, anul trecut, cu nici mai mult, nici mai puţin, de douăzeci la sută. în această dimineaţă, în întreaga Oceanie au avut loc demonstraţii spontane, mii de oameni ai muncii n-au putut fi opriţi să iasă din fabrici şi din birouri şi să mărşăluiască pe străzi purtând drapele şi exprimându-şi mulţumirile lor către Fratele cel Mare pentru viaţa noastră nouă, fericită, pe care conducerea sa înţeleaptă ne-a făcut s-o trăim. Iată câteva dintre datele centralizate. Produse alimentare...
Expresia „viaţa noastră nouă, fericită” revine de mai multe ori. De câtva timp, este formula preferată a Ministerului Abundenţei. Parsons, căruia semnalul de goarnă i-a captat toată atenţia, stă cu gura căscată şi ascultă, într-o atitudine de solemnitate, ca un fel de plictiseai ă sfătoasă. Nu poate urmări cifrele, dar este conştient că, într-un fel sau altul, reprezintă un motiv de satisfacţie. Scoate o pipă imensă şi soioasă, plină deja pe jumătate cu scrum de tutun. Având raţia de tutun de numai o sută de grame pe săptămână, rareori poţi să-ţi umpli pipa până sus. Winston fumează o ţigară Victoria, pe care o ţine cu atenţie la orizontală. Raţia următoare începe abia de mâine şi nu i-au mai rămas decât patru ţigări. Pentru moment, şi-a astupat urechile la zgomotele mai îndepărtate şi ascultă şi el ce se spune la tele-ecran. S-ar părea că au avut loc chiar şi demonstraţii în semn de mulţumire adusă Fratelui cel Mare pentru majorarea raţiei de ciocolată la douăzeci de grame, şi nu mai departe decât ieri, se gândeşte el, s-a anunţat că raţia urma să fie redusă la douăzeci de grame pe săptămână. Cum dracului se poate înghiţi chestia asta după numai douăzeci şi patru de ore? Şi totuşi, uite că se înghite. Parsons o înghite uşor, cu prostia unui animal. Fiinţa fără ochi de la masa de alături o înghite fanatic, pasionat, cu dorinţa plină de furie de a urmări, denunţa şi vaporiza pe oricine ar pomeni că săptămâna trecută raţia era de treizeci de grame. Şi Syme - într-un anume fel mai complex, implicând dublu-gânditul - şi Syme o înghite. Şi-atunci, să fie el, oare, singurul cu memorie?!
Tele-ecranul debitează în continuare statistici absurde: în comparaţie cu anul trecut, există mai multă mâncare, mai multe case, mai multe haine, mai multă mobilă, mai multe cratiţe, mai mult gaz lampant, mai multe vapoare, mai multe elicoptere, mai multe cărţi, mai mulţi copii - mai mult din orişice, afară de boli, crime şi demenţă. An de an şi clipă de clipă, toţi şi toate merg zbârnâind în sus. Aşa cum făcea şi Syme mai devreme, Winston îşi ia şi el lingura şi începe să deseneze figuri cu ea prin zeama incoloră care s-a scurs pe masă, lăsând un model în balta lunguiaţă. Stă şi meditează cu duşmănie la esenţa fizică a vieţii. Oare întotdeauna a fost aşa? Mâncarea a avut întotdeauna gustul ăsta? îşi aruncă privirile peste sală. Cantina aglomerată, cu tavanul jos, pereţii jegoşiţi de frecarea sutelor de corpuri; mesele de fier, cu tăblia îndoită şi scaunele atât de înghesuite, de te loveşti în coate de cel de-alături; lingurile îndoite, tăvile ciobite, cănile albe şi grosolane; orice suprafaţă - unsuroasă; mizerie în orice crăpătură; şi un miros amestecat, mai mult acru, de gin prost, de cafea proastă, de tocană cu gust metalic şi de haine murdare. Tot timpul duci cu tine în burtă şi pe piele un fel de protest, sentimentul că ţi s-a luat ceva la care aveai dreptul. Este la fel de adevărat că nu-şi aminteşte de nimic cu mult diferit. Din ce mai ţine el minte exact, niciodată nu a avut destul de mâncare, nimeni nu a avut vreodată ciorapii şi chiloţii altfel decât plini de găuri, mobila a fost întotdeauna ciocnită şi şubredă, camerele - neîncălzite, metrourile - aglomerate, casele - dărăpănate, pâinea - neagră, ceaiul - o raritate, cafeaua - cu gust de jeg, ţigările - prea puţine, nimic ieftin şi din plin - afară, poate, de ginul obţinut pe cale sintetică. Şi totuşi, deşi este evident din ce în ce mai rău, pe măsură ce îmbătrâneşti, dacă inima ţi se revoltă de lipsa de confort, de murdărie, de lipsuri în general, de iernile interminabile, de ciorapii care ţi se lipesc de tălpi, de lifturile care niciodată nu merg, de apa rece, de săpunul grunjos, de ţigările care ţi se dezmembrează între degete, de mâncarea asta cu gustul ei ciudat şi greţos, nu este, oare, un semn că nu asta este ordinea firească a lucrurilor? De ce să simţi că nu mai poţi suporta, dacă nu ai, cumva, un fel de amintire ancestrală că lucrurile au stat, odată, altminteri?
Se uită din nou peste cantină. Aproape toţi sunt urâţi, şi tot urâţi ar fi, chiar îmbrăcaţi cu altceva decât cu salopeta albastră de uniformă, în fundul sălii, la o masă, stă singur un individ mic, cu o mutră ciudată, ca de gândac, şi cu ochii tot mici şi bea o cafea, aruncând priviri suspicioase într -o parte şi într-altă. Cât de uşor este, se gândeşte Winston, dacă te uiţi în jur, să crezi că modelul fizic desemnat de Partid ca fiind ideal - băieţi înalţi şi musculoşi şi fete cu sânii mari, şi unii şi ceilalţi blonzi, plini de viaţă, cu feţele arse de soare, fără griji -, că modelul ăsta există şi chiar predomină. De fapt, din câte ştie şi vede el, majoritatea locuitorilor Aerobazei Unu sunt mici, tuciurii la faţă şi dizgraţioşi. Ciudat cum proliferează tipul ăsta de oameni prin Ministere: mărunţi, bondoci, care se îngraşă de tineri, cu picioare scurte, cu mişcări bruşte şi mereu pe fugă, cu fetele unsuroase şi imobile şi cu ochii foarte mici. Se pare că este tipul de oameni care se dezvoltă cel mai bine sub conducerea Partidului.
Comunicatul Ministerului Abundenţei ia sfârşit cu un alt sunet de goarnă, după care urmează o muzică ieşită parcă din tinichea.
- Ministerul Abundenţei a făcut treabă bună anul ăsta, zice Parsons, trezit la un vag entuziasm de bombardamentul cu cifre, scoţându-şi pipa din gură şi dând din cap a încuviinţare. Apropo, Smith, bătrâne, bănuiesc că n- ai vreo lamă de ras să-mi dai şi mie?
- Nici măcar una singură, se grăbeşte Winston să-i răspundă. Şi eu de şase
săptămâni mă rad cu aceeaşi lamă.
- Ei, oricum, m-am gândit să te-ntreb, bătrâne.
- Îmi pare rău, se scuză Winston.
Vocea măcăitoare de la masa de alături, care a tăcut în timpul comunicatului de la Minister, porneşte din nou, mai viguroasă ca niciodată. Fără să-şi dea seama de ce, Winston se trezeşte deodată gândindu-se la doamna Parsons, cea cu părul ca fânul şi cu praf în ridurile de pe obraji, în doi ani de zile, cel mult, copiii ăia or s-o denunţe Poliţiei Gândirii. Doamna Parsons o să fie vaporizată. Parsons, el, pe de altă parte, n-o să fie niciodată vaporizat. Individul fără ochi şi cu voce măcăitoare - nici ăla n-o să fie niciodată vaporizat. Fiinţele astea mărunte, care arată a gândaci şi se strecoară atât de grăbite pe coridoarele labirintice ale Ministerelor - nici ele n-or să fie niciodată vaporizate. Nici fata cu părul negru de la Secţia Literatură, nici ea n-o să fie niciodată vaporizată. Lui Winston i se pare că ştie din instinct cine are să supravieţuiască şi cine nu; deşi nu este deloc uşor de spus ce anume te ajută să supravieţuieşti.
în acest moment, tresare brusc din visarea cu ochii deschi şi. Fata de la masa de alături s-a întors pe jumătate şi se uită la el. Este chiar fata cu părul negru. Se uită la el dintr-o parte, dar ciudat de intens, în clipa în care ochii li se întâlnesc, ea îşi întoarce capul la loc.
Pe Winston îl năpădeşte o sudoare rece pe şira spinării, îl trece un fior îngrozitor, dar acesta şi trece la fel de repede, lăsând în urmă un fel de nelinişte enervantă. De ce-l urmăreşte? De ce se tot ţine după el? Din păcate, nu-şi mai aminteşte dacă ea era deja la masa aia când au sosit el şi cu Syme, sau a venit mai târziu, după ei. In orice caz, în timpul celor Două Minute de Ură de ieri, s-a aşezat imediat în spatele lui, deşi n-o obliga nimeni să stea acolo. Se prea poate să fî avut, de fapt, intenţia, de a-l asculta pe el, să vadă dacă striga destul de tare.
Ii revine în minte gândul de mai devreme: probabil că nu este chiar agentă a Poliţiei Gândirii, dar tocmai spionul amator este soiul cel mai primejdios. Nu are cum şti de cât timp se uită fata la el, dar se poate foarte bine să-l fi urmărit în ultimele cinci minute şi la fel de posibil este ca el să nu-şi fî controlat perfect trăsăturile feţei tot timpul. Teribil de riscant este să cazi pe gânduri într-un loc public sau în raza de acţiune a vreunui tele-ecran.
Cel mai mic indiciu te poate înfunda. Un tic nervos, o înfăţişare inconştientă de anxietate, obiceiul de a şopti pentru tine însuţi - orice duce cu gândul la ceva anormal sau la ceva ascuns, în orice caz, a arbora o expresie nepotrivită pe faţă - de exemplu, să ai o mutră neîncrezătoare când se anunţă câte o victorie - este în sine un delict care se pedepseşte. Există şi un cuvânt pentru asta în Nou-vorbă: crimăchip.
Fata s-a întors din nou cu spatele la el. Poate că, la urma urmei, nu se ţine după el; poate este numai o coincidenţă că s-a aşezat atât de aproape de el două zile la rând. I s-a stins ţigara, aşa că o aşează cu grijă pe colţul mesei. Şi-o păstrează pentru după slujbă, dacă reuşeşte să facă în aşa fel, încât să nu-i cadă tutunul din ea. Este aproape convins că individul de la masa de alături spionează pentru Poliţia Gândirii şi că el, Winston, o să ajungă în beciurile Ministerului Iubirii în cel mult trei zile, dar un cap ăt de ţigară nu trebuie irosit. Syme îşi împătureşte foaia de hârtie şi o bagă în buzunar.
- Auzi, bătrâne, zice Parsons, molfăindu-şi pipa între dinţi, ţi-am povestit vreodată cum au dat ăia mici ai mei foc la fusta unei babe care vindea-n piaţă, fîindc-o văzuseră-mpachetând cârnaţi într-un portret al lui FM.?! S-au strecurat până în spatele ei şi i-au dat foc c-o cutie de chibrituri. Cred c-au ars-o rău de tot. Nişte puşlamale, nu? Dar ai dracu’ ca muştarul. Clasa-ntâi îi pregătesc ăştia la Spioni, în ziua de azi, chiar mai bine ca pe vremea mea. Ce crezi că le-au dat, mai nou? Cornete acustice de ascultat pe gaura cheii. Aia mică a adus unu-acasă alaltăieri şi l-a-ncercat la uşa de la sufragerie. 'Ce c-aude de două ori mai bine decât dacă-şi lipeşte urechea de broască. Sigur că-i numai de jucărie, dar totuşi le face-o idee corectă, este?!
Winston scrie în jurnal:
Era acum trei ani, într-o seară întunecoasă, pe o străduţă dosnică, îngustă, de pe lângă una dintre gările mari. Stătea lângă un gang care se căsca în perete, sub un felinar care parcă nu lăsa lumina să plece de lângă el. A vea o figură tânăra, fardată foarte gros aşa cum îmi plăcea mie, adică îi dădea o albeaţă ca de mască, şi cu buzele de-un roşu aprins. Femeile de Partid niciodată nu se fardează pe obraji. Nu mai era nimeni pe stradă şi nici un tele-ecran. Ea a zis: doi dolari. Eu...
Pentru moment, îi vine prea greu să continue, îşi închide ochii şi-şi apasă pleoapele cu degetele, încercând să alunge imaginea care îi tot revine în minte de atunci. Simte o pornire aproape irezistibilă de a striga în gura mare o serie de vorbe porcoase. Sau să se dea cu capul de perete, să răstoarne masa şi să azvârle călimara pe fereastră - să facă orice gest violent, zgomotos sau dureros, doar-doar i-o întuneca amintirea care-l tulbură.
Cel mai mare duşman, se gândeşte, este propriul tău sistem nervos, în orice moment, încordarea din tine se poate manifesta sub forma unui simptom vizibil oarecare, îşi aminteşte de un om care a trecut pe lângă el pe stradă acum câteva săptămâni: un tip cu aspect ultra-comun, membru al Partidului, în vârsta de vreo treizeci şi cinci sau patruzeci de ani, mai degrabă înalt şi deşirat, care ducea o servietă în mână. Erau la câţiva metri unul de celălalt, când, deodată, toată partea stânga a feţii respectivului s-a contorsionat ca de un fel de spasm. Treaba asta s-a repetat exact când treceau unul prin dreptul celuilalt; nu era decât o convulsie, o palpit aţie rapidă ca pocnitura obturatorului de la un aparat de fotografiat, dar evident un gest obişnuit, îşi aduce aminte că s-a gândit, în momentul acela: „Amărâtu'-ăsta a dat-o dracului”. Şi cel mai înfiorător lucru este că ţi se poate foarte bine întâmpla fără să fii conştient. Dintre toate primejdiile, cea mai ucigătoare este să vorbeşti în somn. De aşa ceva nu ai cum se te păzeşti, atâta cât se pricepe el.
Trage aer în piept şi scrie mai departe :
...am mers cu ea prin gang şiprintr-o curte interioară şi am intrat într-o bucătărie de la subsolul unei case. Era acolo un pat, lipit de perete, şi o lampă cu gaz pe masă, dată foarte mic. Ea...
I se strepezesc şi acum dinţii, îi vine să scuipe. Se gândeşte în acelaşi timp la femeia din bucătăria de la subsol şi la Katherine, la nevasta lui. Pentru că Winston este însurat - în orice caz, a fost însurat; probabil că încă mai este, pentru că nu ştie ca nevasta lui să fi murit. Parcă şi acum respiră mirosul cald şi înăbuşitor al bucătăriei de la subsol, un miros compozit, de ploşniţe, haine murdare şi parfum ieftin, de proastă calitate şi totuşi îmbietor, pentru că femeile de Partid nu se dau niciodată cu parfum şi nici măcar nu se aşteaptă nimeni de la ele să facă aşa ceva. Numai prolii folosesc parfumuri. In mintea lui, mirosul de parfum se leagă indisolubil de ideea de făcut amor.
În ziua când s-a dus cu femeia aia, a făcut primul pas pe-alături în doi ani de zile. Relaţiile cu curvele erau şi sunt interzise, bineînţeles, dar asta este una dintre regulile pe care, din când în când, poţi să-ţi iei inima în dinţi s-o încâlci. E periculos, dar nu este o problemă de viaţă şi de moarte. Dacă eşti prins cu o curvă, poţi să iei cinci ani într-un lagăr de muncă silnică; dacă n-ai făcut nici un alt delict, scapi cu atâta. Şi adevărul este că e destul de simplu, cu condiţia să te fereşti să fii prins asupra faptului. Cartierele sărace mişună de femei gata să se vândă. Pe unele le poţi tocmi şi cu o sticlă de gin, din care prolii nu au voie să bea. în mod tacit, Partidul tinde chiar să încurajeze prostituţia, ca debuşeu pentru nişte instincte care nu pot fi complet suprimate. Curvăsăria în sine nu prea contează, atâta timp cât are loc pe fugă şi fără nici o plăcere şi cât nu angajează decât femei dintr-o clasă inferioară şi dispreţuită. De neiertat este promiscuitatea sexuală între membrii Partidului. Deşi este una dintre crimele pe care le mărturisesc, fără excepţie, toţi acuzaţii în marile epurări, e greu de închipuit că aşa ceva chiar se poate întâmpla.
Scopul Partidului nu este numai acela de a împiedica un bărbat şi o femeie să formeze o pereche în care să-şi fie unul altuia fideli şi care ar fi, poate, mai greu de controlat. Scopul real, nedeclarat, este acela de a îndepărta orice plăcere din actul sexual. Nu dragostea constituie duşmanul, ci erotismul - în cadrul căsătoriei şi în afara ei. Toate căsătoriile între membri ai Partidului trebuie aprobate de o comisie specială şi, deşi niciodată nu s-a afirmat clar un asemenea principiu, cererea se respinge dacă respectivii dau cumva impresia că simt vreo atracţie fizică unul pentru celălalt. Singurul scop recunoscut al căsătoriei este dobândirea de copii care să servească Partidul, împreunarea sexuală trebuie privită ca o operaţie minoră, oarecum scârboasă, la fel cum ţi-ai face o clismă. Treaba asta iarăşi nu se spune niciodată verde în faţă, dar, în mod indirect, este vârâtă în capul fiecărui membru al Partidului încă din copilărie. Există şi organizaţii, ca Liga Tineretului Anti-Sex, care pledează pentru celibatul total la ambele sexe. Toţi copiii ar urma să fie dobândiţi prin însămânţare artificială - în Nouvorbă, artinsem - şi crescuţi în instituţii publice. Ceea ce, după cum îşi dă seama şi Winston, nu este ceva luat foarte tare în serios, dar, într-un anume fel, se potriveşte cu ideologia Partidului în general. Partidul încearcă să juguleze instinctul sexual, sau, dacă nu poate, atunci măcar să-l deformeze sau să-l mânjească. Nu înţelege de ce lucrurile stau aşa, dar i se pare normal să stea aşa. Iar în privinţa femeilor, eforturile Partidului sunt, în mare parte, încununate de succes.
Se gândeşte din nou la Katherine. Trebuie să fie vreo nouă, zece ani - poate chiar unsprezece - de când s-au despărţit. Curios cât de rar îşi mai aduce aminte de ea. Uneori, i se întâmpla să şi uite, zile în şir, că a fost odată însurat. Nu au stat împreună decât un an şi vreo trei luni de zile. Partidul nu îngăduie divorţul, dar mai degrabă încurajează despărţirea în cazurile în care nu apar copii.
Katherine era o fată înaltă, blondă, foarte dreaptă, care se mişca splendid. Avea o figură reliefată, acvilină, pe care o puteai numi nobilă, până când descopereai că în spatele ei nu se găsea mai nimic. Foarte repede după ce s-au căsătorit, Winston a ajuns la concluzia - probabil fiindcă pe ea o ştia mai îndeaproape decât pe oricine altcineva - că soţia lui avea, fără exagerare, mintea cea mai goală, mai vulgară şi mai cretină din câte îi fusese dat să întâlnească până atunci. Nu avea nici un gând în cap, care să nu fi fost vreun slogan şi nu exista idioţenie, absolut nici una, pe care să n-o fi putut înghiţi, dacă Partidul i-o punea în faţă. „Magnetofonul uman” - aşa o poreclise el în sinea lui. Şi totuşi, ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă n-ar fi fost vorba de un singur lucru - sexul. Cum o atingea, Katherine se crispa şi devenea rigidă. Când o îmbrăţişa, parcă ar fi ţinut în braţe un manechin de lemn. Şi mai era ceva ciudat: în rarele momente când şi ea îl strângea pe el la pieptul ei, îi dădea impresia că, în acelaşi timp, îl şi împingea la o parte cu toată puterea. Rigiditatea muşchilor ei reuşea să-i creeze impresia asta. Stătea acolo, cu ochii închişi, şi nici nu se împotrivea, nici nu participa, ci pur şi simplu se supunea. Era extraordinar de stresant si, după o vreme, devenise oribil. Chiar şi atunci ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă s-ar fî înţeles să rămână fără progenituri. Dar, destul de curios, Katherine era cea care nu voia aşa ceva, zicând că un copil trebuia făcut, dacă puteau. Aşa încât circul avea loc în continuare, o dată pe săptămână, foarte regulat, ori de câte ori nu intervenea câte ceva. Avea chiar obiceiul să-i reamintească dimineaţa, de parcă ar fi fost cine-ştie-ce care trebuia făcut în seara respectivă şi nu trebuia să uite. Avea două formule pentru treaba asta: prima era „să producem un copil”, iar a doua, „datoria noastră faţă de Partid”; ei bine, da, chiar folosea expresia asta. în scurt timp, el a ajuns să aibă un sentiment de adevărată spaimă când se apropia ziua respectivă. Dar, din fericire, nu „produseseră” nici un copil, aşa încât, până la urmă, a acceptat şi ea să renunţe şi, la scurt timp după aceea, s-au despărţit.
Winston oftează în surdină, îşi ia tocul din nou şi scrie: ...s-a aruncat pe pat şi, în clipa următoare, fără nici un fel de preliminarii, în cel mai vulgar şi mai oribil fel cu putinţă, şi-a ridicat fusta. Eu...
Îşi revede propria imagine, stând acolo, în lumina înfundat ă a lămpii cu gaz, cu mirosul de ploşniţe si de parfum prost în nări şi cu un sentiment de înfrângere şi duşmănie care, chiar şi în clipa de atunci, se suprapunea gândului la trupul alb al Katherinei, congelat pentru totdeauna de puterea hipnotică a Partidului. De ce trebuie să fie mereu aşa? De ce nu poate avea şi el o femeie numai a lui, în locul târfelor ălora-mpuţite, la câţiva ani o dată? Oricum, o partidă de sex adevărat este ceva aproape de neimaginat. Femeile Partidului sunt toate la fel. Abstinenţa este la fel de adânc înrădăcinată în ele, ca fidelitatea faţă de Partid. Exerciţiile fizice practicate cu grijă încă de mici, jocurile şi apa rece, prostiile care li se bagă în cap la şcoală, la Spioni şi în Liga Tineretului, discursurile, paradele, cântecele, lozincile, marşurile milităreşti, toate astea au alungat din ele sentimentele fireşti. Logica îi spune că trebuie să mai existe şi excepţii, dar sufletul lui a obosit să mai tot creadă aşa ceva. Toate sunt intangibile, aşa cum le cere Partidul să fie. Şi ceea ce vrea el, mai mult decât să fie iubit, este să spargă zidul ăsta de virtute, fie şi numai o dată în viaţă. Actul sexual înfăptuit cu succes înseamnă răzvrătire. Pofta sexuală înseamnă crimă-gândit. Presupunând că ar fî reuşit să trezească apetitul în Katherine, tot ar fi fost ca o seducţie, deşi era nevasta lui.
Dar trebuie neapărat să se elibereze şi de restul poveştii, aşa încât scrie:
... am dat lampa mai tare. Când am văzut-o în lumină...
După întunericul dinainte, lumina slabă a lămpii cu gaz i s-a părut foarte puternică. Era prima oară când o vedea pe femeia aia ca lumea. A făcut un pas spre ea şi pe urmă s-a oprit, plin de nerăbdare, dar şi de groază. Conştiinţa riscului pe care şi-l luase venind cu ea era greu de suportat. Se putea foarte bine să-l prindă vreo patrulă când ieşea de acolo; dacă era vorba, poate chiar în clipa respectivă îl aşteptau dincolo de uşă. Dacă pleca şi fără să fi făcut ce venise acolo să facă...
Trebuie neapărat spus până la capăt, trebuie neapărat mărturisit. Ceea ce a văzut brusc, la lumina lămpii date mai tare, era că femeia era bătrână. Fardul de pe obrajii ei era atât de gros, că parcă stătea să crape, ca o mască de carton. Avea şi şuviţe de păr alb; dar avea şi ceva cu adevărat oribil: îşi ţinea gura întredeschisă, dând la iveală nimic altceva decât o gaură neagră, ca o cavernă. Nu avea dinţi deloc.
Winston scrie în grabă, mâzgălind literele:
...era o femeie bătrână de tot, avea cel puţin şaizeci de ani. Dar eu am mers înainte şi tot am făcut treaba pentru care venisem.
Îşi apasă din nou pleoapele cu degetele, în sfârşit, a scris, dar nu simte nici o diferenţă. Terapia nu a funcţionat, îi vine şi acum, mai abitir ca niciodată, să strige porcării în gura mare.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu