1984 (5)

George Orwell

Partea a II-a

Pe la mijlocul dimineţii, Winston iese din boxa lui, ca să meargă la closet. Dinspre celălalt capăt al coridorului lung şi puternic luminat, vine către el o persoană. Da, este fata cu părul negru. Patru zile au trecut de când a fost cât pe-aci să se ciocnească de ea în faţa magazinului de vechituri. Pe măsură ce se apropie unul de celălalt, Winston observă că fata are braţul drept trecut printr-o eşarfă care nu se zărea de la depărtare, fiindcă este de aceeaşi culoare cu salopeta. Probabil că şi-a zdrobit mâna tot învârtindu-se pe lângă marile caleidoscoape de la Secţia Literatură, pe care se „strunjesc” intrigile romanelor. La ea, acolo, accidentul ăsta e monedă curentă.

Când ajunge la vreo patru metri de el, de Winston, fata se împiedic ă şi cade - precis a dat cu capul de p ământ. Lasă să-i scape un ţipăt ascuţit de durere. A căzut, probabil, chiar pe braţul imobilizat în eşarfă. Winston se opreşte brusc. Fata se ridică în genunchi. A căpătat în obraji o culoare galben-lăptoasă, din care gura îi iese în relief mai roşie ca niciodată. Se uită fix în ochii lui Winston, cu o privire chemătoare, care exprimă frică, mai degrabă decât durere.

Inima lui Winston tresare de-o emoţie confuză: are în faţă un duşman pornit să-l lichideze; dar tot în faţă are o fiinţă omenească lovită şi poate cu un braţ rupt. Se repede, dintr-o pornire interioară mai mult sau mai puţin conştientă, s-o ajute. în momentul în care a văzut-o căzând peste braţul bandajat, parcă a simţit durerea în propriul trup.
- Te-ai lovit? – o întreabă.
- Nu-i mare lucru. Braţul - şi-atât. In câteva momente-mi trece. Vorbeşte aşa, sacadat, de parcă i-ar bate inima prea tare. Se vede limpede că s-a albit la faţă rău de tot, deşi bravează.
- Sper că nu ţi-ai rupt nimic, insistă Winston.
- Nu, mi-e foarte bine. M-a durut doar un pic, atâta tot.

Ii întinde mâna pe care o are liberă, iar el o ajută să se ridice. Uite, i-a mai revenit ceva culoare în obraji şi deja arată mult mai bine.
- Nu s-a întâmplat nimic, repetă ea scurt. M-am lovit puţin la-ncheietură. Mulţumesc, tovarăşe!

Şi, zicând asta, îşi vede de drum în direcţia în care mergea, atât de nepăsătoare, de parcă într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. Tot acest incident nu a durat mai mult de o jumătate de minut. Să nu-ţi laşi niciodată sentimentele să ţi se vadă pe faţă este deja o obişnuinţă transformată în instinct şi, oricum, totul s-a petrecut exact în faţa unui tele-ecran. Şi totuşi, lui Winston îi vine foarte greu să nu-şi dezvăluie surprinderea chiar acolo, pe loc: în cele două-trei secunde cât a ajutat-o să se ridice, fata i-a strecurat ceva în palmă. Nici nu se pune problema că ar fi fost o întâmplare. Este ceva mic şi plat. In clipa în care intră pe uşa de la closet, bagă obiectul respectiv în buzunar şi-l pipăie cu vârfurile degetelor. Este o hârtiuţă împăturită în formă de pătrat.

Stând în faţa pisoarului, reuşeşte, tot cu vârfurile degetelor, să desfacă hârtiuţă. Este clar că trebuie să fie vreun mesaj oarecare. Ce-ar fi să intre pentru câteva clipe într-o cabină şi să-l citească acolo, pe loc? Dar aşa ceva ar fi nebunie curată, şi ştie prea bine de ce. La closet, mai mult decât oriunde, poţi fi sigur că tele-ecranele sunt supravegheate în continuu.
Se întoarce, aşadar, la boxa lui, se aşează pe scaun, aruncă hârtiuţă ca din întâmplare printre celelalte hârtii de pe birou, îşi pune ochelarii şi-şi trage scrievorbitorul mai aproape.
Cinci minute, îşi spune în sinea lui, cel puţin cinci minute! Inima îi bubuie în piept atât de tare, că i se face şi mai frică. Noroc că lucrarea pe care o are pe masă este o treabă de rutină, rectificarea unei lungi liste de cifre, şi nu-i cere prea multă atenţie.
Orice ar scrie pe hârtiuţă aia are cu siguranţă o semnificaţie politică oarecare. După cum vede el lucrurile, sunt două posibilităţi. Prima, de departe cea mai plauzibilă, este aceea că fata lucrează ca agentă a Poliţiei Gândirii, aşa cum s-a temut el de la bun început. Nu ştie de ce Poliţia Gândirii ar alege o asemenea cale pentru a-şi transmite mesajele, dar or fi având ei motivele lor. Cât despre ce scrie acolo, ar putea fi o ameninţare, o convocare, un ordin să se sinucidă sau dracu-ştie-ce capcană. Dar mai există şi o a doua posibilitate, şi mai înfricoşătoare, care tot scoate capul, deşi el încearcă, fără prea mare succes, s-o înăbuşe. Şi anume, ca mesajul să nu fie deloc din partea Poliţiei Gândirii, ci din partea unei organizaţii secrete. Poate că totuşi Frăţia există! Poate că fata este membră a Frăţiei! Sigur că ideea asta e absurdă, însă i-a răsărit în minte exact în clipa în care a simţit hârtiuţă în palmă. I-au trebuit câteva minute că să-şi formuleze prima explicaţie, mai plauzibilă. Şi uite că şi acum, deşi raţiunea îi spune că mesajul ăla înseamnă, probabil, moartea lui, tot refuză să creadă aşa ceva şi rămâne cu o speranţă stupidă şi inima-i bate ca o tobă şi-i vine greu să-şi stăpânească vocea, să nu-i tremure în timp ce-şi pronunţă cifrele în scrievorbitor.
În fine, a terminat lucrarea şi-i dă drumul în tubul pneumatic. Opt minute au trecut, îşi aranjează ochelarii pe nas, oftează şi trage spre el lucrarea următoare, cu hârtiuţă deasupra. O desface şi o netezeşte. Cu un scris lăbărţat şi neformat, bileţelul conţine doar două cuvinte:
Te iubesc.
Timp de câteva momente bune, este mult prea uluit până şi ca să arunce hârtia acuzatoare în gaura de memorie. Când îşi aduce aminte, în sfârşit, şi face treaba asta, deşi ştie prea bine că este periculos să dovedeşti prea mult interes faţă de orişice, nu se poate abţine să mai citească o dată bileţelul, ca să fie sigur că nu scrie, de fapt, altceva. Tot restul dimineţii îi vine foarte greu să mai lucreze. Şi, pe lângă faptul că trebuie să se concentreze la nişte lucrări sâcâitoare, cel mai rău este că trebuie să-şi ascundă agitaţia de tele-ecran. Parcă îl arde un foc în burtă. Masa de prânz la cantină, cu căldura, aglomeraţia şi zgomotul ei, i se pare un chin. Spera să rămână singur măcar o vreme, în nenorocita asta de oră de prânz, dar nu, cum are ghinion de obicei, dobitocul de Parsons se pleoşteşte lângă el, cu putoarea lui de transpiraţie, care aproape că bate mirosul metalic al mâncării, şi nu-l slăbeşte o clipă cu pălăvrăgeala despre ce pregătiri se fac pentru Săptămâna de Ură. Ce îl entuziasmează cel mai mult pe Parsons este un cap al Fratelui cel Mare, din hârtie creponată, înalt de doi metri, pe care-l confecţionează, pentru ocazia respectivă, grupa de Spioni a fiică-sii. Şi toată situaţia este cu atât mai enervantă, cu cât Winston abia dacă aude ce îi spune Parsons, din cauza vacarmului din jur, şi trebuie să-i tot ceară să repete câte-o stupizenie. O singură dată o zăreşte pe fata cu părul negru, la o masă de la capătul celălalt al sălii, cu alte două fete. Ea se face că nu-l vede, aşa că el nu se mai uită într-acolo.
După-amiază i se pare ceva mai suportabilă. Imediat după prânz, îi soseşte o lucrare delicată şi dificilă, care o să-i ia mai multe ore şi pentru care trebuie să lase orice altceva la o parte. Este vorba să modifice o serie de rapoarte de producţie de acum doi ani, în aşa fel încât să discrediteze un membru de seamă al Partidului Interior, care trece acum, din câte se pare, printr-un con de umbră. La asemenea lucruri Winston se pricepe şi, timp de două ceasuri şi mai bine, reuşeşte să nu se mai gândească deloc la fata cu părul negru. Pe urmă, însă, figura ei îi revine în minte, aducând cu ea o dorinţă sfâşietoare, insuportabilă, de a fi singur. Până nu rămâne singur, nu poate analiza situaţia asta neaşteptată. Seara trebuie să şi-o petreacă la Centrul Comunitar. Mai hăpăie o masă fără gust la cantină şi se grăbeşte să ajungă la Centru, ia parte la o mascaradă solemnă intitulată „grup de dezbateri”, joacă două seturi de ping-pong, dă pe gât mai multe pahare de gin şi asistă, timp de jumătate de oră, la o conferinţă cu titlul „Legătura dintre SOCENG şi şah”. Sufletul i se chirceşte de plictiseală, dar, pentru o dată, nu are deloc chef să tragă chiulul de la Centru. La vederea acelor cuvinte – „Te iubesc” -, l-a năpădit brusc dorinţa de a rămâne în viaţă, iar asumarea de riscuri mărunte i se pare, deodată, o prostie cât el de mare. Abia la ora douăzeci şi trei, când a ajuns acasă şi s-a băgat în pat – pe întuneric şi dacă nu faci zgomot, scapi chiar şi de teama tele-ecranului -, are şi el posibilitatea să-şi urmeze firul gândurilor.
Are de soluţionat o problemă de ordin fizic: cum să ia legătura cu fata şi să fixeze o întâlnire? A renunţat acum la varianta că i-ar putea întinde cine-ştie-ce cursă. De data asta, este convins că nu poate fi vorba despre aşa ceva, fiindcă a văzut cu ochii lui cât era de agitată când i-a strecurat bileţelul în palmă. Probabil că, de frică, abia se mai controla, şi era şi normal. Iar ideea de a-i refuza avansul nici nu-i trece prin minte. Nu mai departe decât cu cinci nopţi în urmă, îşi imagina ce-ar fi fost să-i crape ţeasta cu un bolovan; dar ce mai contează asta acum? Acum se gândeşte la ea goală, la trupul ei tânăr, aşa cum a văzut-o în vis. Şi-o închipuise o proastă, la fel ca toate celelalte femei tinere, numai baliverne şi ură îndesate în cap şi cu pântecul de gheaţă. Acum, însă, îl cuprinde un fel de febră la gândul că ar putea s-o piardă, că trupul ei alb şi tânăr ar putea aluneca din braţele lui pentru totdeauna! Şi, mai mult decât orice altceva, se teme că ea s-ar putea răzgândi – uite-aşa, pur şi simplu, să se răzgândească -, dacă el nu încearcă să ia cât mai repede legătura cu ea. Dar dificultatea fizică a întâlnirii îl copleşeşte. Este ca şi cum ai încerca să mai faci o mutare la şah, după ce ţi se spune că eşti făcut mat. Indiferent în ce direcţie te întorci, dai peste un tele-ecran. De fapt, în primele cinci minute după ce a citit biletul, i s-au şi perindat prin minte toate modalităţile posibile de a intra în legătură cu fata; acum, însă, când are timp şi întuneric să se gândească în linişte, le trece în revistă, una câte una, parcă ar etala un instrumentar pe o masă de operaţie.
Evident că genul de întâlnire de azi-dimineaţă nu se poate repeta. Dacă fata ar lucra şi ea la Secţia Documente, ar fi relativ simplu; dar Winston ştie foarte vag unde se află Secţia Literatură şi, în plus, ce pretext ar putea invoca dacă îl întreabă cineva ce caută acolo? Dacă ar şti unde locuieşte fata şi la ce oră iese de la serviciu, ar putea face în aşa fel, încât s-o aştepte undeva, pe drumul ei spre casă; dar nu este indicat să încerce s-o urmărească până acasă, pentru că asta ar însemna să se fâţâie prin faţa Ministerului, ceea ce nu ar scăpa neobservat. Să-i trimită o scrisoare prin poştă nici nu poate fi vorba. Toate scrisorile se deschid automat la cartare şi nici măcar nu se mai face un secret din asta. De altfel, puţină lume mai trimite scrisori. Pentru mesajele pe care trebuie să le trimiţi din când în când, există cărţi poştale gata tipărite cu o lungă listă de formule din care le tai pe cele nepotrivite în situaţia respectivă. Şi, oricum, el nu ştie nici măcar numele fetei, darmite adresa, într-un târziu, ajunge la concluzia că locul cel mai sigur rămâne cantina. Dacă ar putea s-o prindă singură la o masă de pe la mijlocul sălii, nu prea aproape de tele-ecrane şi cu destul vacarm în jur de la conversaţia celorlalţi - dacă toate condiţiile astea ar rămâne la fel timp de, să zicem, treizeci de secunde -, poate că ar reuşi să schimbe câteva cuvinte cu ea.
O săptămână întreagă după aceea, viaţa lui Winston nu mai e viaţă, ci un fel de vis tulbure. A doua zi, fata nu apare la cantină decât în momentul în care el dă să iasă şi când deja s-a dat semnalul de plecare. Probabil că a fost mutată în seria următoare. Trec unul pe lângă celălalt fără să-şi arunce nici măcar o privire. A treia zi, vine la ora obişnuită, dar se aşează la o masă cu alte trei fete, chiar sub unul dintre tele-ecrane. Urmează trei zile de chin, în care nu apare deloc. Toată mintea şi tot trupul lui Winston sunt cuprinse de o sensibilitate insuportabilă, ca o transparenţă, aşa încât orice mişcare, orice sunet, orice atingere, orice cuvânt pe care trebuie să-l spună sau să-l asculte, totul i se pare dureros, totul este pentru el o agonie. Nici în somn nu-l mai părăseşte cu totul imaginea fetei, în aceste trei zile, nici nu se mai atinge de jurnal. Singura u şurare şi-o găseşte în munca pe care o face şi în care se poate pierde uneori şi câte zece minute în şir. Nu are absolut nici un indiciu de ce anume s-ar fi putut întâmpla cu ea. Nu are cum întreprinde vreo anchetă. Se poate foarte bine ori să fi fost vaporizată, ori să se fi sinucis, ori chiar să fi fost transferată la celălalt capăt al Oceaniei; varianta cea mai rea - şi cea mai plauzibilă dintre toate – este, însă, că s-a răzgândit şi s-a hotărât să-l evite.
Şi totuşi, în ziua următoare, iat-o, a reapărut. Şi-a scos eşarfa care-i susţinea braţul şi şi-a pus o banderolă cu leucoplast în jurul încheieturii. În clipa în care o revede, se simte atât de fericit, încât nu se poate ab ţine s-o privească drept în faţă mai multe secunde. După încă o zi, este la un pas de a reuşi să intre în vorbă cu ea. De cum intră în sala de mese a cantinei, o şi zăreşte, uite-o, stă la o masă departe de perete şi e singură. Este încă devreme pentru seria lor şi sala încă nu s-a umplut. Coada se târăşte parcă mai încet ca niciodată, iar când Winston ajunge aproape de ghişeu, se opreşte vreo două minute, pentru că un dobitoc din faţă se plânge că nu şi-a primit tableta de zaharină. Fata este tot singură, aşa încât Winston, ţinându-şi strâns tava, se îndreaptă spre masa ei. Merge indiferent către ea, căutând cu ochii un loc la o masă din spatele ei. Mai are de mers doar câţiva metri şi nu i-ar lua mai mult de două secunde, când aude o voce care îl strigă din spate: - Smith! Se face că nu aude.
- Smith! – strigă din nou vocea, mai tare.
Nu mai are nici un rost să se prefacă, aşa că se întoarce. Este un tânăr cu un cap prelung, ca de cal, şi cu o expresie stupidă pe faţă, care se numeşte Wilsher şi pe care îl cunoaşte foarte vag. Acest Wilsher îl invită pe Winston la masa lui, unde a rămas un loc liber. Nu este bine să refuze. Odată recunoscut, nu mai poate merge să se aşeze la o masă unde se află deja o fată singură. Ar fi mult prea bătător la ochi. Se aşeză, deci, la masa lui Wilsher, zâmbind cât poate mai prietenos. Chipul decolorat şi cretin se luminează tot la zâmbetul lui. Winston are o halucinaţie de moment: se vede pe el însuşi izbind cu o secure în moalele capului din faţa lui. După alte câteva minute, se ocupă şi masa fetei.
Însă precis că l-a văzut venind spre ea şi poate că i-a înţeles intenţia. A doua zi, face tot posibilul să sosească la cantină printre primii. Şi uite că fata se află deja la o masă, cam tot pe acolo şi tot singură. În faţa lui Winston, la coadă, este un individ scund, cu mişcări iuţi ca de gândac şi cu o figură plată în jurul unor ochi mici şi suspicioşi. Când porneşte de la ghişeu cu tava, Winston îşi dă seama că omul cel mărunţel se îndreaptă spre masa fetei. Toate speranţele lui se prăbuşesc din nou. Mai există un loc liber la o masă mai departe, dar ceva din felul cum arată sfrijitul ăsta îi spune lui Winston că individul este destul de atent cu propriu-i confort, ca să aleagă masa cea mai liberă. Îl urmează, totuşi, fără prea mare convingere. Nu poate face nimic dacă n-o prinde pe fată singură. În clipa următoare, însă, aude o bufnitură înspăimântătoare. Omul din faţa lui a căzut în patru labe, tava i-a zburat din mâini, iar pe podea se scurg două pârâiaşe, unul de supă, celălalt de cafea. Nefericitul se ridică în picioare brusc, privindu-l cu duşmănie pe Winston şi bănuindu-l, e şi clar, că i-a pus piedică. Dar totul se sfârşeşte cu bine. După câteva clipe, cu inima tunându-i în piept, Winston se aşează la masa fetei.
Nu se uită la ea. Îşi pune tava jos şi începe să mănânce. A venit cu gândul că e foarte important să-i spună imediat ce are de spus, până nu vine altcineva, dar acum l-a cuprins o frică teribilă. A trecut o săptămână de când ea s-a apropiat de el. Probabil că s-a răzgândit – precis s-a răzgândit! Este imposibil ca o asemenea aventură să se termine cu bine; în viaţa de zi cu zi, aşa ceva nu se întâmpla. Şi poate că ar renunţa cu totul să mai intre în vorbă cu fata, dacă nu l-ar zări, deodată, pe Ampleforth, poetul cu urechile păroase, cum umblă de colo-colo prin sală cu tava, căutând un loc liber. În felul lui absent, Ampleforth se simte legat de Winston şi, dacă apucă să-l vadă, precis se înfiinţează la masa asta. Are, deci, cam un minut la dispoziţie. Şi el şi fata mănâncă, prefăcându-se că nu văd ce este în jurul lor. În gamelele de tablă au o mâncare cu un sos subţire, de fapt o ciorbă de fasole boabe. Winston începe să vorbească abia şoptind. Nici unul, nici celălalt nu ridică ochii; amândoi îşi înfundă lingurile în gură cu zeama cea lungă şi, între o lingură şi alta, schimbă câteva cuvinte cu o voce lipsită de orice expresie:
- La cât ieşi de la serviciu?
- Opşpe-treizeci.
- Unde ne putem vedea?
- Piaţa Victoriei, lângă monument.
- E plin de tele-ecrane.
Nu contează, dacă-i lume-n jur.
Care-i semnul?
- Nu, nu, să nu te-apropii de mine până nu mă vezi cu multă lume-n jur. Şi nu te uita la mine. Ţin-te pe undeva pe-aproape.
- La ce oră?
- La nouăşpe.
- Foarte bine.
Ampleforth nu-l zăreşte pe Winston. Se aşează la altă masă. Winston şi fata nu mai schimbă nici o vorbă şi, atâta cât pot doi oameni, stând la aceeaşi masă, faţă în faţă, să nu se uite unul la celălalt, îşi evită privirile. Fata îşi termină prânzul mai repede şi pleacă, iar Winston rămâne să fumeze o ţigară.
In Piaţa Victoriei ajunge înainte de ora stabilită. Se plimbă în jurul soclului imensei columne în vârful căreia se înalţă statuia Fratelui cel Mare, cu ochii aţintiţi spre cer, către sud, unde a înfrânt avioanele eurasiene - acum câţiva ani era vorba de avioanele estasiene – în Bătălia pentru Aerobaza Unu. Pe strada din faţa monumentului, se află o statuie ecvestră care l-ar reprezenta, zice-se, pe Oliver Cromwell. La cinci minute după ora stabilită, fata nu a apărut încă. Pe Winston îl năpădeşte iarăşi teama teribilă de azi-dimineaţă. Nu mai vine, s-a răzgândit! Se îndreaptă cu paşi rari spre partea de nord a Pieţei şi deodată simte un fel de plăcere sumbră: uite-o, sigur că da, este biserica Sfântul Martin-de-pe-Câmp, ale cărei clopote, pe vremea când mai avea aşa ceva, băteau zicând: „Ai să-mi dai trei gologani”. Se întoarce pe călcâie şi, în acelaşi moment, o zăreşte pe fată, stând la picioarele monumentului şi citind – sau prefăcându-se a citi – un afiş care se întinde în spirală, pe columnă în sus. Nu este indicat să se apropie de ea până nu se mai adună nişte lume, fiindcă postamentul este tapetat de jur împrejur cu tele-ecrane. De undeva, din stânga, se aude brusc un vacarm de strigăte şi huruitul unor vehicule grele. Toată lumea o ia la fugă prin mijlocul Pieţei. Fata se strecoară agilă printre leii de la baza monumentului şi se alătură valului. Winston se ia şi el după ea. In timp ce fuge, pricepe, din câteva remarci spuse cu voce tare, că trece un convoi de prizonieri eurasieni.
Latura de sud a Pieţei este deja blocată de o masă densă de oameni. Winston care, de felul lui, gravitează de obicei către exteriorul gloatelor, acum se împinge, se îmbrânceşte, îşi forează drumul până în mijlocul mulţimii, în scurt timp, ajunge la o întinsoare de braţ de fată, dar drumul îi este blocat de o namilă de prol şi de o femeie aproape la fel de masivă, probabil nevasta lui, care formează un fel de zid de carne, imposibil de trecut. Dar Winston este hotărât să pătrundă, se răsuceşte cu umărul înainte, şi, zvâcnind cât poate el de tare, reuşeşte să şi-l înfigă între ei. Timp de câteva clipe i se pare că maţele îi sunt măcinate între cele două şolduri musculoase, dar în cele din urmă răzbeşte, nu fără o năduşeală zdravănă. Acum se află alături de fată, umăr la umăr cu ea, amândoi holbându-se înainte.
Pe stradă trece lent un lung şir de camioane, cu câte patru santinele cu feţe inexpresive, înarmate cu pistoale-mitralieră şi stând în poziţie de drepţi în cele patru colţuri, în camioane se află înghesuiţi, claie peste grămadă, o mulţime de omuleţi galbeni, îmbrăcaţi în uniforme verzui zdrenţuite. Feţele lor mongoloide, triste, privesc fix peste obloanele camioanelor, fără să arate nici o curiozitate. Din când în când, câte un camion se hurducă şi atunci se aude un clang-clang de metale: toţi prizonierii au cătuşe de fier la picioare. Camion după camion de feţe triste se scurg prin faţa mulţimii. Winston ştie că trec, dar numai din când în când este conştient de trecerea lor. Umărul fetei şi braţul ei, până la cot, sunt lipite de ale lui. Obrazul ei este destul de aproape de al lui, ca să-i simtă căldura. Ea preia imediat iniţiativa - ca la cantină, de altfel, începe să murmure, cu aceeaşi voce lipsită de expresie ca şi mai devreme, abia mişcându-si buzele, o şoaptă care se îneacă foarte uşor în vacarmul de voci şi huruitul camioanelor.
- M-auzi?
- Da.
- Poţi să-ţi iei liber duminică?
- Da.
- Atunci, ascultă cu atenţie. Trebuie să ţii minte. Te duci la gara Paddington...
îl uimeşte precizia militărească de care dă dovadă când îi descrie drumul pe care trebuie să-l urmeze: jumătate de oră cu trenul; iese din gară şi-o ia la stânga; doi kilometri pe drum; dă de-o poartă cu drugul de sus lipsă; merge pe-o cărare peste un câmp; o pajişte cu iarbă; o potecă printre tufişuri; un copac uscat, cu muşchi pe el. Parcă ar avea o hartă în cap.
- Poţi să ţii minte toate astea? - şopteşte ea în cele din urmă.
- Da.
- O iei la stânga, la dreapta şi iarăşi la stânga. Şi poarta n-are drugul de sus.
- Bine. La ce oră?
- Pe la cinşpe. S-ar putea să ai de aşteptat. Eu vin pe alt drum. Eşti sigur că ţii minte totul?
- Da.
- Atunci pleacă de lângă mine cât poţi de repede. Nu avea nevoie să i-o mai spună şi pe asta.
Dar, pentru moment, nu-şi poate croi drum afară din mulţime, încă mai trec camioane şi lumea încă mai cască gura, setoasă de spectacol. La început s-au auzit huiduieli ici şi colo, dar numai de la membrii Partidului, câţi se află prin mulţime, şi în scurt timp s-au oprit. Sentimentul dominant a rămas curiozitatea. Străinii, fie din Eurasia, fie din Estasia, sunt un fel de animale ciudate pe care le vezi exclusiv în postura de prizonieri şi chiar şi aşa nu apuci să arunci mai mult decât o privire fugară către ei. Nu ştii niciodată ce se întâmpla cu ei, cu excepţia celor câţiva care sunt spânzuraţi drept criminali de război; ceilalţi pur şi simplu dispar, probabil în lagăre de muncă silnică. Feţele rotunde, mongoloide, au făcut acum loc unora de tip mai european, murdare, nerase şi epuizate. Ochii ăia care privesc de deasupra unor pomeţi uscaţi se întâlnesc din când în când cu ai lui Winston, uneori chiar cu o ciudată intensitate, pe urmă dispar în depărtare. Convoiul se apropie de sfârşit. In ultimul camion, zăreşte un bătrân cu o claie de păr încărunţit, care stă în picioare, cu încheieturile mâinilor încruci sate în faţă, ca şi cum ar fi obişnuit să le aibă legate. Se apropie clipa când Winston şi fata trebuie să se despartă. Dar, în ultimul moment, când mulţimea încă îi mai presează ca pe nişte sardele, mâna ei pipăie după a lui şi i-o strânge în fugă.
Nici o secundă nu durează, şi totuşi lui i se pare că stau cu mâinile încleştate de-o veşnicie. Are timp berechet să-i înveţe fiecare detaliu al mâinii, îi studiază degetele lungi, unghiile bine conturate, pielea înăsprită de muncă şi bătăturile, pielea catifelată de sub încheietură. Chiar şi numai aşa, pipăind-o, şi tot ar recunoaşte-o, dacă ar vedea-o. Deodată, îi fulgeră prin minte că nu ştie ce culoare au ochii ei. Probabil căprui, deşi oamenii cu părul negru au uneori ochii albaştri. Să se întoarcă şi să se uite la ea ar fi o nebunie cât el de mare. Cu mâinile strânse una într-altă, nevăzuţi în mijlocul gloatei de trupuri, stau şi se uită amândoi fix înainte; în loc de ochii fetei, ochii prizonierului cel bătrân se încrucişează cu ai lui Winston de sub şuvoaiele de păr cărunt.

Winston o apucă pe drumul brăzdat de lumini şi umbre, călcând în pete de aur ori de câte ori crengile se despart. Sub copacii de pe partea stânga, pământul este acoperit cu clopoţei. Aerul cald parcă îi sărută pielea. Este 2 mai. De undeva, din inima pădurii, se aude gânguritul unor hulube.
A ajuns ceva mai devreme. Călătoria nu i-a pus nici o problemă, iar fata se vede limpede că este atât de experimentată, încât nici lui nu-i mai este atât de frică. Probabil că, dacă spune ea că a găsit un loc sigur, poţi avea încredere în judecata ei. In general, nu eşti cu nimic mai în siguranţă la ţară decât la Londra. Nu există tele-ecrane, bineînţeles, dar se poate foarte bine să existe microfoane ascunse care să-ţi înregistreze vocea şi să fii recunoscut după aceea, în plus, este greu să călătoreşti de unul singur, fără să atragi atenţia. Pentru distanţe sub 100 de kilometri, nu ai nevoie de viză pe paşaport, dar uneori sunt patrule care îşi fac veacul prin gări, controlează actele fiecărui membru al Partidului pe care-l întâlnesc şi pun întrebări indiscrete. Nu a apărut, însă, nici o patrulă, iar pe drumul dinspre gară până aici s-a asigurat, aruncând priviri atente în urmă, că nu se ţinea nimeni după el. Trenul era plin de proli care se simţeau ca în vacanţă, din cauza vremii văratice, în vagonul în care a călătorit el, băncile de lemn erau supraaglomerate de o singură familie imensă, de la o străbunică ştirbă până la un copil de o lună; se duceau cu toţii la ţară, la nişte neamuri, să-şi petreacă după-amiază, şi, aşa cum i-au explicat lui Winston, deşi el nu-i întrebase, ca să facă rost de nişte unt pe sub mână. Drumul se lăţeşte şi, după un minut, ajunge la cărarea despre care i-a spus fata, o potecă pentru vite, care se înfundă în lăstăriş. Nu are ceas, dar încă nu poate fi ora cincisprezece. Sub picioarele lui, clopoţeii sunt atât de mulţi, încât nu poate să nu calce pe ei. Se aşează în genunchi şi culege câţiva, ca să-şi mai omoare timpul, dar şi cu sentimentul tulbure că i-ar plăcea să aibă un bucheţel, să i-l ofere fetei când o veni. A apucat să culeagă deja cam de-un buchet şi-i duce la nas, ca să le simtă mirosul slab şi parcă bolnăvicios, când, deodată, aude în spate un zgomot şi înlemneşte: e trosnetul tipic al unor vreascuri sub picior. Continuă să culeagă clopoţei, fiindcă nici nu are cum să facă altceva, din poziţia în care se află. Poate că este fata, dar se poate la fel de bine să-l fi urmărit cineva. Dacă se uită înjur, ar putea părea vinovat de cine-ştie-ce. Smulge un clopoţel, apoi altul. O mână i se aşează uşor pe umăr.

Intoarce capul. Fata este. îi face semn cu capul, evident ca să-l avertizeze că trebuie să tacă, pe urmă dă la o parte lăstărişurile şi se înfundă ea cea dintâi printre ele, pe potecuţa îngustă care duce în inima pădurii. Este clar că a mai fost pe-aici şi altă dată, pentru că evită băltoacele de parcă le-ar şti pe dinafară. Winston o urmează, ţinând strâns în mână bucheţelul de clopoţei. Acum s-a mai liniştit, dar, uitându-se la trupul puternic şi zvelt care saltă în faţa lui, cu eşarfa stacojie destul de strânsă ca să-i scoată în evidenţă curbura şoldurilor, parcă îl doare sentimentul propriei lui inferiorităţi. Chiar şi acum, chiar dacă au ajuns până aici, se poate foarte bine ca fata să se întoarcă spre el, să-l privească în faţă şi să-i piară cheful de el. Aerul înmiresmat şi frunzele verzi îl descurajează şi mai mult. încă de pe drumul de la gară încoace, soarele de mai l-a făcut să se simtă murdar şi ofilit, o fiinţă care stă numai înăuntru şi care are praful şi funinginea Londrei până şi în porii pielii, îşi dă seama că, până astăzi, ea nu l-a văzut, probabil, niciodată în aer liber, la lumina zilei. Au ajuns la capătul potecii, la copacul doborât pe care trebuia s ă-l caute ca reper. Fata se saltă peste trunchi şi împinge tufişurile la o parte printr-un loc unde nu ai bănui că există vreo trecere. Winston o urmează, ca şi până acum, şi descoperă un luminiş natural, o movilă înconjurată de copaci tineri, înalţi, care o închid complet.
- Am ajuns, zice fata, oprindu-se şi răsucindu-se cu faţa spre el.
El rămâne proţăpit în faţa ei, la câţiva paşi. Nu îndrăzneşte să se apropie de ea.
- N-am vrut să spun nici o vorbă pe drumeag, continuă tot ea, în caz c-ar fi vreun microfon ascuns pe cine-ştie-unde. Nu cred să fie, dar nu poţi să ştii niciodată. Oricând se poate să-ţi recunoască vocea vreunul din porcii ăia. Aici, în schimb, n-avem de ce ne teme.
Incă nu are curaj să facă vreun pas spre ea.
- N-avem de ce ne teme? - repetă el prosteşte.
- Nu, uită-te la copaci, zice ea şi-i arată cu mâna de jur împrejur. Copacii sunt frasini care se vede că au fost tăiaţi cândva şi au răsărit din nou, formând o pădure de beţe, dintre care nici unul nu este mai gros decât încheietura mâinii. Vezi, nici unul nu este destul de mare ca să poată încăpea în el un microfon. Şi pe urmă, eu am mai fost aici.
În timp ce fata îi vorbeşte despre copaci, Winston reuşeşte să se urnească doi paşi înainte. Ea stă perfect dreaptă în faţa lui, cu un zâmbet care arată oarecum sarcastic, parcă s-ar mira de ce îi trebuie atâta vorbărie ca să treacă la fapte. Clopoţeii îi scapă toţi din mână şi se revarsă ca o cascadă. Parcă din propria lor iniţiativă i-au scăpat pe jos. O ia uşor de mână.
- Poţi să crezi, zice el, că până-n clipa asta nu ştiam ce culoare au ochii tăi?! Observă că sunt căprui, o nuanţă de căprui ceva mai deschis, cu genele negre. Acuma, când m-ai văzut cum arăt în realitate, mai poţi să te uiţi la mine?
- Dar sigur că da, de ce nu?
- Am treizeci şi nouă de ani şi-o nevastă de care nu pot scăpa. Am varice şi cinci dinţi falşi.
- Dac-ai şti cât de puţin îmi pasă, zice fata.
În clipa următoare - greu de spus cine a făcut primul pas -, ea se află în braţele lui.
La început, nu are nici o senzaţie, doar atâta, că pur şi simplu nu-i vine să creadă. Trupul ei tânăr stă strâns de-ai lui, părul ei negru stă lipit de obrazul lui şi - da, chiar aşa! - chiar îşi ridică ochii spre el şi-acum el chiar o sărută pe buzele roşii desfăcute. Şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi-i spune „iubitule, comoara mea, iubirea mea”. O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotriveşte deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-şi poate defini vreo senzaţie fizică; îşi dă seama de atingere şi atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere şi mândrie. îi pare bine de ce face, dar nu are nici o dorinţă fizică. Ori că l-a luat prea repede, ori că tinereţea şi frumuseţea ei l-au speriat; poate că este mult prea învăţat să trăiască fără femei - nu ştie de ce. Fata se opinteşte să se ridice şi-şi scoate un clopoţel din păr. Se reazemă de el, punându-i un braţ pe piept.
- Nu-i nimic, iubitule, nu-i nici o grabă, avem toată după-amiază la dispoziţie. Nu-i aşa că ascunzătoarea asta-i minunată? Am descoperit-o mai demult, când eram într-o excursie în grup şi m-am rătăcit de ceilalţi. Chiar dacă se-apropie careva, îl auzi şi de la o sută de metri.
- Cum te cheamă? - întreabă Winston.
- Julia. Eu ştiu cum te cheamă pe tine. Winston, nu? Winston Smith.
- De unde ai aflat?
- Am impresia că sunt mai bună decât tine la aflat diverse lucruri, iubitule. Spune-mi, ce părere aveai despre mine înainte de ziua când ţi-am dat biletul ăla?
Winston nu simte deloc nevoia să-i îndruge minciuni. Şi, pe urmă, dacă începe cu partea cea mai rea, parcă sună a vino-ncoace.
- Te detestam ori de câte ori te zăream. Voiam să te violez şi după aia să te omor. Acum două săptămâni m-am gândit foarte serios să-ţi crap capul cu un bolovan. Dacă chiar vrei să ştii, mi-am închipuit că eşti cine- ştie-ce agent de-ai Poliţiei Gândirii.
Fata izbucneşte în hohote de bucurie, luând ce-i spune el, se vede, ca pe-o recunoaştere a calităţii jocului pe care l-a făcut.
- Hai, nu, zău, chiar Poliţia Gândirii?! Nu se poate să te fi gândit chiar la ăia!
- In fine, poate nu chiar c-ai lucra la ei, dar, din felul cum te comportai în general, ştii, numai pentru că eşti tânăra şi proaspătă şi sănătoasă, m-am gândit că probabil...
- Te-ai gândit că sunt o bună membră a Partidului. Curată în vorbă şi-n faptă. Drapele, marşuri, lozinci, jocuri, excursii în grup - toată panoplia. Şi ce te-ai mai gândit tu, că dac-aş avea şi-un sfert de motiv, te-aş denunţa că eşti criminal în gândire şi te-aş trimite la plutonul de execuţie, nu?
- Cam aşa ceva. Ştii bine că multe fete din ziua de astăzi aşa ar proceda.
- Din cauza porcăriei ăsteia sunt toate aşa, zice Julia, smulgându-şi eşarfa stacojie a Ligii Tineretului Anti-Sex şi aruncând-o pe o creangă.
Pe urmă, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva când şi-a atins talia, bagă mâna în buzunarul salopetei şi scoate o bucată mică de ciocolată, o rupe în două şi-i întinde jumătate lui Winston. Nici nu a apucat s-o ia din mâna ei, că şi-a dat seama, după miros, că nu este ciocolata obişnuită. Asta este închisă la culoare şi luceşte şi învelită în poleială. Ciocolata pe care o mănâncă el de obicei este fărâmicioasă şi are o culoare maronie, palidă şi un gust, dacă se poate compara cu aşa ceva, ca fumul de la gunoaiele arse. Totuşi, din când în când, i s-a mai întâmplat să pună în gură câte o bucăţică de ciocolată ca asta pe care i-a dat-o Julia. Din prima clipă când i-a mirosit parfumul, s-a deşteptat în memoria lui o amintire confuză, pe care n-o poate localiza, dar care, în orice caz, este puternică şi tulburătoare.
- De unde ai chestia asta? - o întreabă.
- Am luat-o de la negru, răspunde ea indiferentă. Ştii, eu sunt genul de fată care atrage privirile. Sunt şi bună la jocuri. Am fost comandantă de grupă la Spioni. Fac muncă voluntară trei seri pe săptămână pentru Liga Tineretului Anti-Sex. Ore-ntregi am pierdut lipind rahaturile lor nenorocite prin toată Londra. La marşuri, întotdeauna duc câte un capăt al pancartei, întotdeauna am o mutră fericită şi nu trag chiulul de la nimic. Zbiară cu gloata, asta-i deviza mea. Numai aşa poţi trăi liniştit.
Prima bucăţică de ciocolată s-a topit deja în gura lui Winston. Are un gust delicios, iar amintirea aceea confuză încă îi mai gravitează pe la marginile conştiinţei de sine şi îşi dă seama de ea, asta e clar, dar nu-i poate atribui o formă bine conturată, de parcă ar fi un obiect privit cu coada ochiului, încearcă s-o alunge, cu singura certitudine că este amintirea a ceva ce ar vrea să repare, dar nu mai poate.
- Eşti foarte tânăra, îi spune Juliei. Ai zece sau cincisprezece ani mai puţin ca mine. Ce poţi găsi care să te atragă, la un bărbat de vârsta mea?
- Mi-a plăcut mutra ta şi m-am gândit să-mi încerc norocul. Mă cam pricep să descopăr oamenii care nu au de-a face cu ăia. Cum te-am văzut, am fost convinsă că eşti contra ălora.
Aia, se pare, sunt Partidul, şi mai cu seamă Partidul Interior, despre care vorbeşte fără menajamente şi cu o ură zeflemitoare, făcându-l pe Winston să se crispeze întrucâtva, deşi este şi el de acord că poate singurul loc de pe lume unde ar putea fi în siguranţă este poieniţa în care se află acum. Ceea ce-l uimeşte la ea este vulgaritatea limbajului. Membrii Partidului nu au voie să înjure şi chiar şi Winston nu înjură decât foarte rar şi, în orice caz, nu în gura mare. Dar Julia parcă nu poate pomeni Partidul, şi mai ales pe cel Interior, fără a folosi acel gen de cuvinte pe care le mai găseşti câteodată scrise cu cretă pe alei. Nu poate spune că nu-i place: este, pur şi simplu, simptomul revoltei ei împotriva Partidului şi a tuturor pre­ceptelor Partidului şi pare cumva antiseptic şi natural, ca strănutul calului când miroase ovăz stricat. Pleacă amândoi din luminiş, hoinărind prin umbra zdrenţuită de lumină şi ţinându-se unul pe altul pe după mijloc, atunci când au loc să umble umăr lângă umăr. Winston observă cât de suplă pare talia Juliei acum, că şi-a scos eşarfa. Nu vorbesc decât în şoapta cea mai slabă. Ajung imediat la marginea păduricii. Ea îl opreşte:
- Nu ieşi la lumină. Să nu te vadă careva. Dacă stăm aici, între crengi, nu avem de ce ne teme.
De jur împrejur sunt tufişuri de alun. Lumina soarelui, deşi filtrată de nenumăratele frunze, tot le încălzeşte feţele. Winston se uită peste câmpul care se deschide înaintea lor şi se simte cuprins de o uimire lentă şi ciudată, recunoscând locurile. Le ştie din vedere. O pajişte roasă la firul ierbii, cu un drumeag care şerpuieşte de-a latul ei şi câte un muşuroi de cârtiţă ici şi colo. în peretele de verdeaţă părăginit de pe partea cealaltă, crengile ulmilor se leagănă abia vizibil în adierea vântului, iar frunzele lor unduiesc fremătător, în masă densă, ca părul femeilor. Precis că pe-acolo, pe undeva, ascuns de ochii lor, curge un pârâu cu băltoace verzi de apă, în care viermuiesc ochenele.
- Nu cumva e şi un pârâiaş pe-aici, pe undeva? - întreabă Winston, cu o voce surdă.
- Ba da, e un pârâu. Pe-acolo, pe la marginea câmpului ăluia. Are şi peşti, din ăia mari. Poţi să-i vezi cum zac în mâl în ochiurile de pe sub sălcii şi dau din coadă.
- Parc-ar fi Tărâmul de Aur; în fine, aproape, şopteşte el.
- Ce-i aia Tărâmul de Aur?
- Nu e nimic, de fapt, e un peisaj pe care-l tot văd eu în vis.
- Uite, îi atrage atenţia Julia.
Un sturz s-a oprit pe o creangă la nici cinci metri de ei, aproape la nivelul ochilor lor. Probabil că nu i-a văzut, pentru că el stă în plin soare, iar ei au rămas în umbră, îşi desface aripile şi le aşează cu grijă la loc, lasă capul în piept pentru un moment, de parcă ar face o reverenţă soarelui, după care începe să reverse un torent de triluri, în zumzetul dup ă-amiezii, volumului sunetului îţi dă fiori. Winston şi Julia se lipesc unul de celălalt, fascinaţi. Cântecul continuă minute în şir, cu o variaţie uimitoare, fără să se repete nici măcar o singură dată, ca şi cum pasărea şi-ar etala într-adins virtuozitatea. Din când în când, se opreşte pentru câteva secunde, îşi desface şi-şi strânge la loc aripile, pe urmă îşi umflă pieptul pestriţ şi deodată cântecul izbucneşte din nou. Winston se uită la el cu un fel de respect ciudat. Pentru cine sau pentru ce cântă sturzul ăsta? Nu este nici o pereche şi nici un rival care să-l urmărească. De ce stă la marginea unei păduri izolate şi-şi iroseşte cântecul în auzul nimănui? Se întreabă dacă, la urma urmei, n-o fi totuşi vreun microfon ascuns pe undeva prin apropiere. El şi Julia nu au vorbit decât în şoaptă şi vorbele lor nu le-a putut capta, dar cântecul sturzului, da. Şi poate că la celălalt capăt al firului ascultă vreun individ mărunt, cu mutră de gândac - poate că ascultă asta. Dar, încetul cu încetul, torentul de cântec îi alungă din minte orice speculaţie. Parcă ar fi o materie lichidă care curge peste el, amestecându-se cu soarele care se filtrează printre frunze, încearcă să nu se mai gândească la nimic, doar să simtă. Talia fetei, pe care o înlănţuie cu braţul, este caldă şi delicată. O întoarce cu faţa spre el şi-şi reazemă piepturile unul de celălalt: trupul ei parcă se topeşte într-al lui. Oriunde şi-ar aşeza mâinile, trupul Juliei se modelează după mâinile lui ca apa. Buzele li se încleştează. Cu totul altceva decât săruturile dure de la început. Când îşi îndepărtează feţele unul de celălalt, fiecare scoate câte un oftat adânc. Pasărea îi aude pentru prima dată, se sperie şi zboară de pe creangă, bătând tare din aripi. Winston îşi lipeşte buzele de urechea ei şi-i Şopteşte:
- Haide-acuma.
- Nu aici, îi răspunde Julia, tot în şoaptă. Vino înapoi în ascunzătoare. E mai sigur.
O iau amândoi înapoi spre luminiş pe acelaşi drum pe care au venit, mergând repede şi făcând sâ trosnească vreascurile din loc în loc. Când ajung în mijlocul cercului de frasini, Julia se întoarce cu faţa spre el. Şi unul şi celălalt gâfâie, dar ei îi apare imediat zâmbetul în colţurile gurii. Rămâne aşa câteva clipe, uitându-se fix în ochii lui Winston, pe urmă îşi duce mâna la fermoarul salopetei şi, uite! da, aproape ca în visele lui. Aproape la fel de iute cum şi-a închipuit el această scenă, Julia îşi smulge hainele de pe ea şi le azvârle deoparte cu acelaşi gest măreţ cu care ai zice că anihilează o civilizaţie întreagă. Trupul îi străluceşte alb în lumina soarelui. Dar, în prima clipă, el nu se uită la trupul ei: ochii îi rămân ancoraţi de pistruii de pe obrajii ei, care zâmbesc a obrăznicie, îngenun­chează în faţa ei şi-i apucă amândouă mâinile într-ale lui.
- Ai mai făcut treaba asta?
- Sigur că da. De sute de ori - sau, în fine, în orice caz de zeci de ori.
- Cu membri ai Partidului?
- Da, întotdeauna numai cu membri ai Partidului.
- Ai Partidului Interior?
- Nu, cu porcii ăia nu. Dar sunt o mulţime care-ar vrea, dacă ar avea şi numai pe jumătate ocazia. Crezi că sunt aşa de sfinţi cum vor să pară?
Inima lui Winston se înflăcărează. De zeci de ori a făcut treaba respectivă; el ar vrea s-o fi făcut de sute - de mii de ori. Orice sună a corupţie îi umple întotdeauna sufletul cu o speranţă sălbatică. Poate, cine ştie?, Partidul este, de fapt, putred, dincolo de faţada pe care şi-o etalează, poate cultul vigorii şi al autonegării, pe care şi-l întreţine, nu este decât o înşelătorie care să mascheze nedreptatea. Dacă ar putea, le-ar da lepră sau sifilis la toată şleahta aia nenorocită - ce mult i-ar plăcea să facă o chestie de genul ăsta! Ar fi în stare să facă orice care să degradeze, să slăbească, să submineze! O trage pe Julia în jos, către el, aşa încât ajung amândoi faţă în faţă, în genunchi.
- Uite ce e: cu cât ai mai mulţi bărbaţi la activ, cu atât te iubesc mai mult. înţelegi ce vreau să zic?
- Da, înţeleg perfect.
- Detest puritatea. Detest corectitudinea. Nu vreau să mai existe virtute nicăieri. Vreau ca toată lumea să fie coruptă până-n măduva oaselor.
- Păăăi, atunci, eu cred că-s bună pentru tine, iubitule. Eu sunt coruptă până-n măduva oaselor.
- Îţi place să faci treaba asta? Adică nu numai cu mine, acum - chestia în sine, vreau să zic?
- Îmi place la nebunie.
Asta voia să ştie de la ea, mai presus de orice. Nu numai dragostea pentru un singur om, ci pofta animalică, instinctul simplu, nediferenţiat, asta este forţa care o să ajungă să pulverizeze Partidul. O răstoarnă pe spate în iarbă, printre clopoţeii împrăştiaţi mai devreme. De data asta, totul merge fără nici o dificultate; până la urmă, piepturile ajung să li se ridice şi să coboare într-un ritm normal şi se descleştează unul de celălalt cu un fel de uitare de sine voluptuoasă. Soarele s-a făcut parcă mai fierbinte. Winston o acoperă cu salopeta. Aţipesc amândoi aproape imediat şi dorm cam o jumătate de oră.
Winston se trezeşte primul. Se ridică în capul oaselor şi se uită la chipul pistruiat al Juliei care mai doarme încă liniştită, cu obrazul în palmă. Cu excepţia gurii, n-ar putea spune că are trăsături frumoase. Are şi un rid sau două în jurul ochilor, dacă te uiţi atent. Părul scurt şi negru este extraordinar de des şi de mătăsos, îşi dă seama că tot nu ştie cum o cheamă pe numele de familie şi unde locuieşte. Trupul ei tânăr şi altminteri puternic, dar acum neajutorat în somn, deşteaptă în el un sentiment de milă şi dorinţa de a o proteja. Dar nu mai este tandreţea aceea instinctivă pe care a resimţit-o în aluniş. Dă salopeta la o parte şi-i priveşte cu atenţie şoldul alb şi catifelat. Pe vremuri, un bărbat se uita la corpul unei femei şi-şi dădea seama că se trezea în el dorinţa şi cu asta, basta. în ziua de azi, însă, nu mai găseşti dragoste curată sau dorinţă curată. Nici o emoţie nu mai este pură, pentru că totul este amestecat cu teamă şi cu ură. Impreunarea lor a fost o bătălie, iar orgasmul - o victorie. Au dat o lovitură Partidului. A fost un gest politic.


(va urma)