Legiunea blestematilor (11)

Sven Hassel

„Şi ce, doar ai două!"
Mugind, Pluto porni pe urmele lui Porta şi ale celor două fete. Deşi dispăruseră din raza noastră vizuală, auzeam chicotelile lor satisfăcute.
— Nu‑i mai vedem două ore! exclamă Bătrânul, glumeţ.
Ceilalţi băieţi s‑au lungit în iarba înaltă visând, pri­vind fumul ţigărilor, evocând cu jumătate de glas amin­tirea camarazilor dispăruţi.

DORMIŢI, BĂIEŢI!

Dimineaţa, când treceai de la aerul proaspăt de afară la atmosfera închisă a camerei suprapopulate, duhoarea era suficientă ca să‑ţi iei tălpăşiţa, dar te obişnuiai, aşa cum o făceai şi cu altele şi adormeai rapid, legănat de sforăituri şi de discuţiile şoptite ale ţăranilor ruşi. Ştiam bine că femeia era tuberculoasă în ultimul hal, dar ce ne păsa? Acceptam şi bacilii pe lângă purici, şobolani şi jeg.
Nu adormisem de mult timp când ruşii ne‑au trezit. Porta i‑a înjurat, dar rusul cel mai bătrân i‑a răspuns ferm:
— Gura, herr soldat, şi culcă‑te!
Porta devenise profesorul lor de germană.
O oră mai târziu şi‑a făcut intrarea o cloşcă cu pui. Dar când a început să‑l ciupească pe Porta de faţă, acesta s‑a făcut negru de furie, a sărit din culcuşul de paie ca un proiectil cu reacţie, a prins găina de gât şi, făcându‑i semn cu degetul, a ţipat la ea:
— Spală putina, găină bărână, cu toţi avortonii tăi nelegitimi.
Apoi a aruncat zburătoarea pe fereastră şi a început să urmărească prin toată casa puii cuprinşi de panică. Nora bătrânului a început să ţipe ca arsă. Porta zbieră:
— Mai lasă‑mă‑n pace!
Şi o înjură până când aceasta îşi pierdu răbdarea şi‑i trânti un polonic în creştetul capului. Am izbucnit cu toţii în râs, ceea ce avu darul să‑i potolească furiile. S‑a nă­pustit în urma ţărăncii, în cămaşă de noapte, cu poalele fluturându‑i în vânt în timp ce ţopăia ca un cocoş. O ur­mări până departe, pe câmp, în timp ce ruşii se umflau de râs. Nu mult după aceea s‑a întors mai potolit, a trântit uşa de s‑a cutremurat toată casa, apoi s‑a arătat în dreptul ferestrei şi a mugit:
Vreau să dorm, primul care mă deranjează îl dobor, pac‑pac, gata, mort!
Ne‑am trezit la amiază şi am pornit să ne luăm raţia de la bucătăria mobilă. Am avut, pentru un sfert de oră, o mâncare decentă. Ciorbă de fasole. Gamelele erau aproape pline iar noi hăpăiam ca animalele. După ce am lins totul ne‑am adunat în jurul coletului primit de Siege. Am pus totul pe o masă întinsă lângă latrine. Porta avea veşnic şi o sticlă de vodcă.
Latrinele erau puse în aşa fel încât puteam să ne aşe­zăm având masa în faţa noastră. Odată instalaţi, a apărut un pachet de cărţi soioase şi am început un joc nesfârşit, ronţăiam pateuri, prăjituri şi jambon. Sticla trecea din mână în mână. Pahare, farfurii, tacâmuri: un lux pe care îl consideram de mult inutil şi muieresc. Aşezaţi liniştiţi cu brăcinarii în vine, împăcaţi cu noi înşine şi cu lumea, mâncam, beam, fumam, discutam, jucam cărţi şi făceam ceea ce aveam de făcut. Fundurile noastre goale se ofereau privirii celor din sat, căci latrinele erau puse pe un dâmb de unde puteam să admirăm toată câmpia, în timp ce tot satul putea şi el să ne admire pe noi. O pasăre cânta într‑un copac şi lângă noi dormea un câine toropit de căldura soarelui de toamnă. Femei scoase la muncă, murmurau un cântec rusesc... Şi doar spre seară, când ţăranii se întorceau de la câmp, ne părăseam piedestalele idilice pentru a ne reîntoarce în casă.
Într‑o după‑amiază, Bătrânul şi ceilalţi comandanţi de tanc au fost chemaţi la coman- dantul companiei. După un sfert de oră s‑a întors triumfător:
— Băieţi, plecăm în misiune. Trebuie să ne instalăm în câmp la douăzeci şi cinci de kilometri spre sud de Novâi şi să săpăm adăposturi care să lase doar turela deasupra pământului. O să trăim ca regii, liniştiţi şi uitaţi, la cincizeci de kilometri în spatele frontului. Fără obuze pe cap, nici o altă grijă în afară de a ne îngriji sănătatea până când ruşii vor da peste cap linia întâi... Când o vor face va trebui să le distrugem tancurile pe măsură ce sosesc şi să ţinem poziţia oricât ne‑ar costa. Consemnul este să aruncăm cheile tancurilor după ce le‑am îngropat.
Porta hohoti:
— Chiar aşa ai zis: cheile de contact?
Bătrânnul surâse:
— Mda. Asta‑i tot ce trebuie să lepădăm.
— Perfect cătană bătrână! O să respectăm consemnul. La urma urmei puţin ne păsa, aveam patru chei de schimb.
Înainte de ivirea zorilor ne ocupasem noile poziţii. Chiar în mijlocul câmpiei, acolo unde ierburile erau atât de înalte că trebuia să te înalţi pe vârfuri ca să zăreşti linia orizontului. Era frig. Aveam pe noi mantăile, că­ciulile de blană, mânuşile, iar pe sub pantalonii negri de uniformă purtam izmene. Cum nu aveam în fond decât două lopeţi şi o cazma, doar trei dintre noi puteau să lucreze deodată şi era o minune să vezi cu câtă abnegaţie ne suplineam colegii lăsându‑i să stea — o adevărată scenă de propa - gandă în spiritul şefilor iubiţi — dar asta doar pentru că vântul era tăios ca briciul şi mişcarea era singura cale de a te încălzi.
Ridicându‑şi mâna, Bătnnul declamă poetic:
— Copiii mei. scumpii mei, nu‑i minunat să stai aici in aer liber şi să sapi această groapă superbă? Ve­deţi, soarele se ridică şi nu trebuie să ne mai fie frică de Moş Crivăţ! Totul este liniştit, copii, micuţele păsă­rele ale Domnului ne vor cânta şi dacă vom fi cuminţi, cu adevărat cuminţi. Bătrânul Moş al Stepei va veni să ne spună o poveste cu porcărele. Simţiţi sărutul vântului proaspăt al stepei pe obrajii voştri pufoşi şi în pletele voastre?
Pe măsură ce se ridica soarele scădea rapid şi nivelul, nu cel al gropii, ci al entuziasmului nostru. Sudoare, blesteme. Unelte azvârlite cât colo. Ne‑am încălzit şi su­doarea curgea pe noi, în timp ce băşicile îşi făceau apa­riţia pe micuţele noastre mâirii albe. Nu aveam obişnuinţa unei astfel de munci şi pământul stepei era tare, tare...
— Ia spuneţi‑mi, ne întrebă Porta. Suntem soldaţi sau gropari? Vă întreb aşa, în legătură cu tariful sindical...
Măsuram mereu tancul ca să vedem dacă ne apropiem de capătul osândei, dar la amiază — după şapte ore de săpat — eram de‑abia la jumătatea drumului. Bătrânul începu să înjure armata şi Porta îl întrebă cu falsă ino­cenţă dacă nu mai simte sărutul vântului proaspăt al stepei şi dacă sufletul lui nu se simte înălţat de razele calde ale soarelui şi de profunda valoare educativă a muncii pământului. Bătrânul i‑a aruncat lopata în cap şi s‑a întins la umbra tancului.
— Nu mai scot nici măcar o lingură! Am văzut des­tule gropi ca asta de la‑nceputul mizeriei ăsteia de război! Noapte bună.
Am săpat, Porta, Stege şi cu mine, încă o jumătate de oră, timp după care Pluto şi Bătrânul urmau să ne schimbe. A trebuit să‑i luăm pe sus şi să‑i aruncăm în groapă. Am făcut cu schimbul două ore, pe urmă perioada de muncă efectivă a fost redusă la un sfert de oră pentru ca. la sfârşit să cădem cu toţii pe spate, cu ochii pierduţi în gol, incapabili să săpăm mai departe.
Adăpostul trebuia săpat, fie că vroiam, fie că nu. După o oră de odihnă, Pluto şi Bătrânul s‑au pus pe treabă şi noi îi priveam. La ora cinci, în sfârşit, gaura era sufi - cient de adâncă şi am intrat cu tancul în ea. Nimeni nu s‑a lăsat rugat ca să ridice cortul, toţi se săturaseră. Dar cum se spunea că zona este cutreierată de partizani, trebuia să facem cu schimbul de pază. Şi nu s‑a oferit nici un voluntar, aşa că, în mijlocul discuţiei înfierbântate, Bătrânul ne‑a declarat:
— Un subofiţer nu pretează serviciul de pază. Doar nu sunteţi atât de ignoranţi încât să nu ştiţi asta!
Şi s‑a învelit cu pătura, iar în secunda următoare sforăia.
— Asta îmi aduce aminte că sunt Stabsgefreiter, spuse Pluto. Noapte bună, băieţi!
— Şi toată armata se va întoarce cu susul în jos dacă află că eu, Josef Porta, Obergefreiter, mă cobor la această sarcină nedemnă! Distracţie plăcută, băieţi!
Rămăsesem eu şi Stege.
— E o legendă, am spus eu. Niciodată n‑au fost par­tizani în zonă!
— Niciodată! afirmă Hugo Stege indignat. Într‑o clipă dormeam toţi cinci.
A doua zi de dimineaţă Stege s‑a sculat primul. Vro­iam să ni se servească la pat cafeaua şi sorta îl alesese pe el să se ocupe de asta. Ieşise de câteva minute din cort când i s‑a auzit vocea de la înălţimea turelei:
— Ieşiţi, pentru Dumnezeu, uite‑l pe comandant!
Era ora potrivită pentru o inspecţie, unsprezece dimi­neaţa, şi dacă eram surprinşi în flagrant delict putea să ne coste. Dar nu era decât o glumă a hoţomanului numit Hugo Stege şi într‑o clipă toţi ne‑am întors în cort ţipând să ni se aducă zeama.
Stege tocmai ieşise cu gamelele când am auzit glasul său înnebunit:
— Hei! Sculaţi‑vă! Căpitanul şi colonelul! Scularea, pentru Dumnezeu! Vă jur că este adevărat!
Râsete, înjurături şi glume au salutat reluarea păcă­lelii, dar nimeni nu se mişcă din loc şi când concertul de răgete s‑a potolit, Porta a urlat:
— Valet, dacă vrea să mă vadă comandantul, spune‑i că nu‑i ziua mea de vizită...
Şi îşi punctă discursul cu un vânt sonor.
— Chiar nu vreţi să ieşiţi? O să dăm de naiba.
Ori sosise într‑adevăr colonelul, ori Stege îşi descoperise veleităţi de actor.
Renunţ să mai descriu ieşirea noastră din cort. Când ne‑am aliniat în faţa turelei, chiar şi cel mai indulgent tablagiu n‑ar fi putut spune despre ţinuta noastră că era regula - mentară. Comandantul stătea să explodeze. Cât despre Oberleutnant von Barring, expresia lui era de nepătruns. Păream o caricatură decupată din ziar: Bătrânul era în izmene, ciorapi şi o cămaşă murdară, Porta îşi băgase pantalonii în ciorapi şi purta o eşarfă de mătase roşie în jurul gâtului, cămeşoiul lui Pluto era un ade­vărat drapel ce flutura în vântul stepei iar eşarfa, de un verde mai puţin strident decât cea roşie a lui Porta, era în schimb legată ca un turban pe ţeasta lui uriaşă.
— Tu eşti comandantul tancului? mârâi comandantul ţintuindu‑l pe Bătrân prin monoclu.
— Da, Herr Oberst!
— Atunci, ce mai aştepţi ca să dai raportul?
Bătrânul alergă la maşina comandantului, pocni din papuci şi, conform regulamentului, lătră în liniştea stepei:
— Herr Oberst! Subofiţerul Beier, plutonul doi, tancul numărul unu, raportează că nu are nimic special de semnalat.
Faţa colonelului concura eşarfa lui Porta.
— Aha! N‑ai nimic special de raportat! Dar eu, eu am ceva special să vă spun...
Şi a urmat un şir de înjurături.
Mai târziu von Barring s‑a întors să ne vadă. Singur de data asta.
— Sunteţi cea mai nenorocită şleahtă de golani din toată armata, ne‑a spus clătinând din cap. Putea să vă treacă prin cap să faceţi de gardă măcar în prima zi! Era normal să vină în inspecţie! Acum aveţi fiecare câte trei zile de arest? Iar adăpostul nu este bun, trebuie să săpaţi altul la zece metri înapoi. Şi pot să vă garantez că o să vină din nou în inspecţie, aşa că daţi‑i bătaie.
O tăcere uimită i‑a salutat plecarea. Să săpăm încă o groapă? Nici morţi! Dar ce să facem?
Stege a fost cel care ne‑a salvat.
— Bandă de alcoolici abrutizaţi, începu el amabil, aveţi marele noroc să se afle printre voi un om inteligent care ştie să‑şi folosească materia cenuşie în clipele grele! Sper că o să aveţi decenţa să‑i mulţumiţi Domnului... Tot ceea ce trebuie să facem este să dăm o fugă până la Oskol cu jucăria, să dăm bună ziua ruşilor şi să‑i invităm la corvoadă în schimbul unei plimbări cu tancul!
Zgomotul şenilelor a trezit satul căzut în toropeala de duminică şi n‑au fost probleme să găsim mai mulţi voluntari decât aveam nevoie. Ruşii erau încântaţi să străbată câmpul pe un car de asalt şi, chiar dacă se întrerupeau mereu ca să danseze, să cânte şi să glumească din tot sufletul, noua groapă a fost săpată în două ore, într‑o atmos - feră incredibil de veselă — şi incredibil de prăfoasă — cu coruri, poveşti şi râsete. Eram atât de cufundaţi în această sărbătoare că nici nu l‑am văzut sosind pe von Barring. A privit o clipă spectacolul, apoi a clătinat din cap, murmurând:
— Ei bine, cel puţin pot să spun că aveţi simţ organizatoric!
Şi mereu clătinând din cap, s‑a întors la maşină şi a plecat.
Mai târziu, pe înnoptat, am dus creaturile acelea simple şi vesele în satul lor încă oco- lit de război. Porta avea două fete agăţate de gât şi a fost greu să adunăm toată echipa şi să o luăm din loc. Ajutându‑ne astfel împotriva propriilor lor compatrioţi ruşii nu puteau fi învinuiţi, cel puţin teoretic, de trădare? Cred că se poate spune şi aşa ceva.
Dar nu sunt foarte sigur.

Căci aceste acte de prietenie, după părerea mea, l‑au dezgustat de război pe simplul soldat german mai mult decât atacurile partizanilor. Ştiu destui care, pornind la drum infectaţi de mitul rasei superioare, au descoperit că inamicul nu era duşmanul lor şi că nu le era în nici un fel inferior. Soldatul german simplu şi‑a lărgit cunoş­tinţele despre oameni şi popoare şi lucrul acesta a în­sămânţat în el solidaritatea cu oamenii simpli asemănă­tori lui. Încet, dar sigur, idealurile s‑au dovedit a fi umplute cu vânt ca şi isteria Führer‑ului şi morga genera­lilor inumani. Ei au învăţat efectiv să‑i urască pe cei din SS, care le inspiraseră până atunci doar o teamă surdă, umilitoare. N‑ai chef să tragi asupra unor oameni cu care te‑ai distrat cu o seară în urmă, fie că este sau nu război. Acesta‑i motivul pentru care gloanţele se pierd şi obuzele îşi ratează ţinta în unele lupte. Să tragi în aer este un lucru plăcut şi uşor, un mod de a lipsi războiul de prada sa. Asta cel puţin când nu se află un ofiţer în spate care să‑ţi urmărească toate mişcările.



Surâzând, von Barring ne-a înmânat permisiile.
— Dacă vă grăbiţi puţin, vă duc la tren. Aveţi paisprezece zile de permisie şi cinci zile pentru drum.
Cântece şi ţopăieli de bucurie, frizând nebunia. Am intrat în casă, dansând, a urmat apoi chinul de a folosi bătrâna lamă de ras care trecuse peste obrajii fiecăruia de cincizeci de ori. Porta o îmbrăţişă pe rusoaică şi trase cu ea un vals de-i săriră papucii. Bătrâna cotcodăcea ca o găină şi se abţinea cu greu să nu izbucnească în râs.
— Sunteţi mai răi decât cazacii! spuse ea.

BATALIONUL DE REZERVĂ 988

Am ajuns la Gomei cu o întârziere de douăzeci şi patru de ore. Trenul din acea zi plecase deja. Trebuia să‑l aş­teptăm pe cel de a doua zi. Un subofiţer ne‑a spus că pe front a început din nou bulionul. Ruşii se pare că atacaseră pe toată lungimea şi în unele locuri izbutiseră să rupă frontul.
— Am tăiat‑o la timp, remarcă Porta. Un noroc chior...
Sceptic, Bătrânul clătină din cap.
— În două săptămâni o luăm de la cap. Şi m‑aş mira ca lucrurile să se aranjeze între timp!
— Gura, piază‑rea, i‑o scurtă Stege. Ne strigi tot cheful cu ideile tale pesimiste!
Două săptămâni acasă, ăsta‑i capătul lumii! Poate că războiul se şi termină până atunci...
O noapte întreagă am disecat proiecte minunate. Mă gândeam la rotunjimile pietroase ale Ursulei, îmi imaginam braţele ei puse în jurul gâtului meu, drumul degetelor ei în lungul şirei spinării. O doream din răsputeri şi tăceam.
Trenul trebuia să pece de‑abia la ora 18,40, dar eram pe peron încă de la cinci după‑amiază. Ne simţeam mai puternici ca nişte regi arătând foile noastre de drum celor din poliţia militară. Am găsit un compartiment liber, iar Porta şi Pluto s‑au instalat în plasa pentru bagaje ca să doarmă liniştiţi. Ne‑am scos cu toţii bocancii şi ne‑am pregătit pentru noaptea care urma. Trenul se umplea treptat cu permisionari gălăgioşi care se înghesuiau pe culoare. Sticle cu şnaps treceau din mână în mână şi înce­peau să se audă cântece.
Porta îşi scoase fluierul şi cântă un refren interzis, pe care ne‑am grăbit să‑l reluăm în cor. Am trecut prin tot repertoriul nostru de cântece obscene. Chiar şi pe cele mai scârboase. Nimănui nu i se părea deplasat. Noi, căta­nele bătrâne, cântam ce vroiam. Dacă ne‑ar fi făcut cineva morală l‑am fi aruncat pe geam fără nici o discuţie. Când trenul s‑a urnit din loc, uralele noastre au făcut să tre­mure cele câteva geamuri întregi ale gării.
Târziu în noapte am oprit în Moghilev. Scandalul se mai potolise. Cei mai mulţi moţăiau visând la permisia lor. Pentru cei mai mulţi era prima în ultimii ani. Cu o zmucitură, trenul a pornit, a făcut câţiva metri şi s‑a oprit din nou. După câteva clipe s‑au auzit urlete de afară, iar uşile vagoanelor au fost deschise. Poliţiştii strigau:
— Toată lumea afară cu echipamentul şi bagajele. Permisiile sunt anulate. Ofensiva rusă a rupt liniile noas­tre. Veţi fi grupaţi provizoriu într‑un batalion de rezervă şi vă întarceţi la chelfăneală!
A izbucnit un scandal monstruos, iar intruşii au fost aruncaţi în noroi, spunându‑li‑se să‑şi plimba în altă parte târtiţele şi glumele nesărate.
Dar nu era o glumă. Adormiţi, încordaţi, a trebuit să părăsim convoiul şi să ne aliniem în două grupuri pe pe­ronul gării Moghilev. La stânga artileria şi tanchiştii. La dreapta toţi ceilalţi infanterie, aviaţie, marină, orice ar fi fost. Ni s‑au luat ordinele de permisie, apoi s‑a auzit ordinul fatal:
— Coloană, la dreapta! Înainte... marş!
Am mers toată noaptea. Sleiţi de oboseală, de furie şi de dezamăgire în vântul tăios şi în zăpada care ne orbea. Nu ne venea că credem că păţim asemenea măgărie. Nu se fac asemenea glume cu soldaţii. Nu‑i arunci din trenul care îi duce către o permisie binemeritată. Nu le iei Eldora­do‑ul, ţara făgăduită, pentru a‑i trimite pe front la tunu­rile şi aruncătoarele de flăcări, sub focul inamic. Era o lovitură capabilă să distrugă şi puţina încredere şi forţă pe care unii dintre noi o mai aveau.
Şase zile de marş prin zăpadă, prin zăpadă şi iar prin zăpadă. Apoi un prim contact cu forţele inamicului, puţin mai la nord de Lişvin. Ce curios era să auzi cum se înfig obuzele în zăpadă cu un zgomot moale. Încet, frontul ceda sub presiunea infanteriei ruseşti care înainta implacabil, indiferentă la pierderi. Încet, dar sigur, grupul nostru im­provizat se rărea şi se îndrepta spre dispariţie. Noi, care n‑aveam ce căuta în Rusia, nu dovedeam să‑i stăvilim pe cei care voiau să cureţe ţara lor de prezenţa noastră. De partea lor era dreptatea în sensul că se împotriveau unui agresor, căci atacul nostru „preventiv" fusese doar un artificiu de propagandă.
Unitatea noastră se numea Batalionul 988 de terito­riali în rezervă şi gluma cea mare era că aduna reprezen­tanţi ai tuturor armelor, de la marină la aviaţie, trecând chiar şi prin garda civică, şi doar un singur, un unic terito­rial! Se întâlneau toate uniformele, erau afişate toate însemnele, toate insignele, toate ecusoanele. Un singur lucru ne unea, ura care ne‑o inspira Batalionul 988. Ar­deam de nerăbdare să ne regăsim unităţile.
Un angajament mai dur cu inamicul s‑a produs la est de Volkov, ruşii aruncând în luptă numeroase tancuri şi aviaţie de vânătoare şi bombardament. Într‑o ruină am găsit o pisică roşcată cocoţată într‑o şaretă, mieunând de frig, de frică şi de foame. I‑am dat cu forţa un gât de snaps înainte de mâncare. Când am plecat a pornit‑o după noi. Pentru că era roşie, am botezat‑o „Stalin".
Stalin a făcut toată campania de la Volkov pe raniţa lui Porta, iar Pluto şi Stege i‑au croit o uniformă com­pletă, pantalon, bluză şi chipiu, acesta din urmă legată cu un şnur ca să nu‑l piardă în luptă. Aparţinând unui regim disciplinar, Stalin nu avea voie să poarte vulturul nazist. La început a încercat să scape de haine, apoi şi‑a dat seama că îi ţin de cald, sau a sfârşit prin a se obişnui cu ele, aşa cum se obişnuise cu raţia zilnică de şnaps. A tras de altfel câteva beţii de neuitat. Puteţi să spuneţi că era o cruzime faţă de bietul animal, dar Stalin nu ne‑a părăsit nici o clipă, iar blana lui a devenit lucioasă, s‑a îngrăşat şi a recăpătat tupeul caracteristic pentru o pisică al cărei univers este stabil şi ordonat.
La sosirea Crăciunului nu mai rămăseseră din Bata­lionul 988 de rezervişti decât oameni pentru o companie care, de altfel, a şi fost destrămată. Ne‑am primit toţi cinci ordinele de drum pentru Godnio pe Vorskla, unde staţiona regimentul nostru. Trei zile mai târziu ne pre­zentam la Cartierul general al unităţii şi de a doua zi treceam la corvoadă. Înainte de toate însă ni s‑a adus poşta.
Aveam un teanc de scrisori de la Ursula şi de la mama. Fiecare îşi devora scrisorile, le citea şi le recitea, ca în final să le citească cu voce tare în faţa celorlalţi, pentru a visa mai bine şi a le sorbi cu setea unui suflet dornic de prezenţa celor de acasă şi care trebuie să se mulţu­mească doar cu cuvinte scrise pe hârtie. Într‑una din scri­sorile ei, Ursula îmi spunea:
„München, 9 decembrie, 1942
Dragul meu,
Sufăr alături de tine pentru această oribilă nedreptate care v‑a fost făcută, ţie şi camarazilor tăi. Dar nu te lăsa doborât pentru că ţi‑au furat permisia. Rămâi încrezător în viitor, în ciuda tuturor acestor mizerii făcute de ei. În curând coşmarul se va termina, iar vulturul nazist îşi va fi pierdut toate penele.
M‑am rugat Domnului să te protejeze de ororile fron­tului. Deşi te consideri păgân şi îţi afişezi necredinţa, ştiu că El te iubeşte mai mult decât pe cei mai buni preoţi ai săi, iar când războiul se va termina o să ştiu cum să te conving şi cum să sparg carapacea asta de cinism în spa­tele căreia vă ascundeţi tu şi toţi ceilalţi nefericiţi din unităţile care nu poartă vulturul nazist pe piept. Nu uita că mai devreme sau mai târziu se va instaura pacea, iar visele frumoase vor deveni realitate.
Cred că până atunci o să pot deschide un cabinet la München sau la Köln şi marea mea speranţă este că ai să urmezi cursuri de stomatologie. Promite‑mi doar că n‑o să rămâi în armată, chiar dacă ai avea şansa unei ca­riere strălucite!
În şase luni termin specializarea în chirurgie şi încep să pun deoparte bani pentru căminul nostru. Poate reu­şesc să‑l amenajez până la întoarcerea ta.
Dar ce bazaconii spun? Sper să vii mai repede de atât. Vreau să te întorci chiar azi, acum.
Tata şi mama s‑au obişnuit cu ideea de a avea un gi­nere. Bineînţeles că la început nu voiau să creadă şi aş fi vrut să le vezi mutrele când le‑am spus că eşti un fost puşcăriaş — aşa este? — şi că acum serveşti într‑un re­giment fără înaripată. M‑au crezut nebună, pe moment, dar au cedat când le‑am spus că singura ta crimă era de natură politică şi te‑au acceptat fără rezerve spunând că dacă ne iubim nimic altceva nu contează.
N‑are rost să‑ţi vorbesc de politică, doar sunteţi bine informaţi acolo, în primele rânduri! Mă consolez repetân­du‑mi că din moment ce vom fi împreună până la sfârşitul vieţii, o permisie anulată nu are mare importanţă.
De altfel, în clipele astea, o permisie n‑ar fi decât o altă formă de tortură, căci m‑aş gândi fără încetare la întoarcerea ta pe front, la inevitabila despărţire.
Îţi trimit şi o cruciuliţă de aur. Am purtat‑o la gât, direct pe piele, încă din copilărie şi aş vrea să o porţi şi tu acum. Te va proteja de rău. Sărut‑o în fiecare seară aşa cum sărut eu inelul pe care mi l‑ai dăruit. Dragul meu, iubitul meu Sven, te iubesc atât de mult încât izbucnesc în plâns la gândul că ne vom reîntâlni şi n‑o să te mai las să pleci. Eşti al meu, doar al meu. Chiar dacă te îndră­gosteşti din când în când de o rusoaică sau de o nemţoaică din armata noastţă. Căci ştiu că nu poţi iubi pe alta aşa cum mă iubeşti pe mine. Şi te iert de pe acum dacă ai cău­tat uitarea în braţele altor femei. Nu‑ţi cer să trăieşti ca un călugăr. Tot ceea ce aş vrea ar fi să nu te angajezi în ceva ce n‑ai avea curajul să‑mi povesteşti.
Nici nu ştii cât am plâns când minunatul tău camarad, Bătrânul, mi‑a scris, spunându‑mi că ai căzut prizonier. A fost scrisoarea cea mai frumoasă, dar şi cea mai tristă pe care am primit‑o vreodată. Şi totuşi n‑a fost nimic pe lângă ce am simţit după unsprezece luni când am primit scrisoarea ta în care îmi povesteai prizonieratul tău. Am leşinat pentru prima dată în viaţa mea. Am făcut febră şi o săptămână a trebuit să stau în pat. Ce prăbuşire, dar în ciuda febrei mă simţeam fericită, fericită!
Îmi spui că nu crezi în Dumnezeu, dar ştiu că El n‑a încetat să vegheze asupra ta, pentru că eşti un om ade­vărat, asemeni camarazilor tăi. Ai defecte şi slăbiciuni, dar eşti mai uman, cu inima şi cu gândurile mai curate decât cei mai mulţi dintre stâlpii bisericii, broaşte de con­fesional, greieri ai agheazmatarului. Spune‑ţi că împăr­tăşesc ura ta împotriva oricărei forme de ipocrizie şi că aceşti preoţi sunt doar slugi servile în solda unor stăpâni nerecunoscuţi de Dumnezeu şi de adevăraţii creştini. Dar Cel care propovăduieşte mila nu‑i poate împiedica pe ipo­criţi să fie acolo şi nu trebuie să te gândeşti că ascultând ce are de spus faci cauză comună cu acei preoţi nedemni. Asta vreau cu orice preţ să te fac să înţelegi şi sunt sigură că o să te conving.
Trebuie să mă opresc aici, dragostea mea, iubitul meu, rugându‑te să ai grijă de tine. Ştiu că este greu, dar nu te lăsa scufundat în indiferenţa şi cinismul soldaţilor din linia întâi. Continuă să crezi că există şi frumos pe lumea asta. Vreau să te recuperez viu. Fă totul ca să rămâi în­treg. Viu şi întreg te vreau acasă. Cu trupul şi sufletul. Iar anul care vine să ne aducă speranţă şi fericire, nouă şi întregii lumi.
Femeia ta pe vecie.
Ursula"

Speram să fim înlocuiţi de Crăciun, dar am fost deza­măgiţi şi, în plus, am fost pro - movaţi infanterişti şi duşi în prima linie. Seara Naşterii Domnului m‑a găsit undeva în no man's land, pe fundul uneia dintre găurile săpate din cincizeci în cincizeci de metri. Rolul acestor posturi avansate era acela de a da alarma în cazul în care patrule inamice se aventurau până în liniile noastre. Dar oricât de conştiincios ai fi fost, inamicul tot se infiltra şi dispărea fără să fie semnalat. De‑abia la sosirea zorilor des - copeream asta... dând peste santinelele noastre cu gâtul tăiat. Sau chiar găsind postul gol, ruşii surprinzându‑l şi luându‑l prizo­nier pe ocupant.
Trăsesem la sorţi posturile de gardă. Von Barring nu dorise să dea ordin în noaptea de Crăciun. Bileţelele fu­seseră puse în cascheta sa şi întreaga campanie trăsese la sorţi. Şi nu doar soldaţii, ci şi gradaţii, ba chiar şi von Barring.Astfel, unul dintre locotenenţii noştri intra în post intre orele 22‑01.
Mi‑am petrecut deci acea noapte într‑un adăpost in­dividual, în inima no man's land‑ului, cu mitraliera şi grenadele pregătite.
Cel mai mare duşman în asemenea cazuri este somnul, căci tensiunea permanentă şi încordarea cu care cauţi să distingi sunetele şi imaginile în întuneric te epuizează, iar singurătatea acţionează ca un somnifer. Eşti singur şi te simţi singur şi te cuprinde nostalgia, ajungând să tânjeşti după moarte. Ideea de a adormi şi a termina odată cu toate apare în culori periculos de seducătoare. Totul pare uşor. Lipsit de durere. Lucrurile care îţi susţin do­rinţa de a trăi, imaginea fiinţelor iubite, par să se estompe - ze într-o irealitate fantomatică. Prea mare efortul ca să te întorci la ele...
Brutal, un zgomot în surdină, metalic, pare să se audă în dreptul adăpostului meu. Încep să tremur şi să‑mi ima­ginez răceala unui pumnal pe gâtul meu. Îmi muşc buzele până la sânge şi cu mâna încleştată pe o grenadă scrutez întunericul până când privirea mi se tulbură. Se distinge parcă un târşâit în zăpadă.
Să trag o rachetă? N‑aş vrea să mă acopăr de ridicol. Convenţiile sunt atât de puternice încât în faţa unor dileme preferi să‑ţi rişti pielea decât să fii rănit în amorul propriu. Aşa suntem făcuţi, înţeleagă cine poate... Iar lansarea unei rachete mi‑ar desconspira poziţia în faţa oricărui soldat rus aflat în apropiere şi gata să‑şi mânuiască pum­nalul.
Pe urmă un ţipăt şi un horcăit. Simultan o altă voce urlă:
— Ajutor! Ivan m‑a prins! Aj...
Felul în care ţipătul a fost întrerupt, sugera o mână pusă pe gura celui atacat. Mi s‑a făcut părul măciucă şi mi s‑a părut că disting câteva siluete întunecate, n‑am mai ezitat. Am aruncat grenadele şi am tras o rafală de mitralieră, apoi am lansat rachetele luminoase, acum tot sectorul era luminat.
Avusesem nouă santinele în no man's land. Şase nu s‑au mai întors. Cinci aveau beregata tăiară, al şaselea dispăruse.
Poşta de Crăciun nu venise şi când a sosit era ziua naşterii Domnului, la miezul nopţii, difuzoarele sovietice ne‑au lămurit:
— Alo, alo, 27 blindate! Crăciun fericit Dacă vreţi să vă primiţi coletele şi poşta, nu vă jenaţi, veniţi să le luaţi. Le avem aici, ca şi pe poştaş. Sunt scrisori pentru...
Şi a urmat lista destinatarilor. Cum a terminat lista, a suprasolicitat:
— Camarazi din 27. O să vă citesc acum câteva pasaje din aceste scrisori ca să aflaţi ce se mai întâmpla prin ţară! Iată un mesaj pentru Kurt Hessner... Dragă Kurt... A avut loc un raid noaptea trecută... O bombă a distrus... Tatăl nostru este... Durere sfâşietoare — Kurt Hesner, dacă vrei să afi restul scrisorii te aşteptăm şi te vom primi cu compasiune...
Au continuat să citească fragmente din scrisorile capturate, făcându‑i pe toţi să creadă că cei de acasă erau morţi, mutilaţi, sinistraţi, fără adăpost sau morţi de foame. Teama, incertitudinea au făcut să se clatine multe suflete şi chiar în aceeaşi noapte cinci oameni au traversat no man's land pentru a‑şi citi poşta la ruşi.
La ivirea zorilor am văzut trei infanterişti sovietici zăcând în zăpadă în apropierea adăpostului meu. Urmele schiurilor treceau la numai doi metri.
Într‑o bună zi, Porta a dispărut.
Cincisprezece veterani dintre cei mai hârşâiţi au soli­citat, şi li s‑a aprobat, autorizaţia de a efectua un raid de recunoaştere pentru a lămuri această stranie dispa­riţie. Locotenentul Holler ne‑a însoţit şi el, scoţându‑şi gradele şi însemnele de armă.
Am început cu depistarea santinelelor ruse, le‑am căzut în spate, am aruncat câteva grenade şi am măturat tranşeea cu mitraliera şi aruncătorul de flăcări. În câteva minute soarta lor a fost pecetluită. Ne‑am întors apoi cu doi prizonieri, dintre care unul era muzicant, un gornist. Cum i l‑am descris pe Porta, a început să râdă.
— E complet nebun, a explicat gornistul. În clipa asta participă cu comisarul la un corcours „cine cade primul sub masă". Vrea să cumpere o haină din blană de urs şi o ladă cu vodcă. Are la el cinci mii de ţigări să‑şi plă­tească cumpărăturile...
La întrebările noastre înspăimântate, ne‑a răspuns că Porta fusese capturat de o patrulă.
Două zile mai târziu încă nu‑l revăzusem pe Joseph Porta şi începusem să deplângem pierderea sa.
Apoi, la capătul unei săptămâni, a apărut în adăpost purtând o manta de ofiţer sovietic şi o servietă de piele bine burduşită.
— Ce timp frumos e azi!
N‑a spus mai mult, dar surâse indulgent în timp ce ne uitam la el cu gura căscată.
— Sper că n‑am întârziat la masă. Ar fi păcat pentru că am adus ceva de pileală.
Avea şase sticle de votcă în servietă, ca şi cele cinci mii de ţigări cu care plecase.
— Comisarii încă n‑au învăţat să joace cărţi ca lumea, declară el atotştiutor.
Şi asta a fost tot ceea ce a vrut să ne spună, drept care n‑am găsit nici o explicaţie pentru aventura lui.
Şase sticle de vodcă, o manta nouă şi o servietă din piele.
Ce lucru ciudat este războiul!

(va urma)