Pacate sacre (6)

Nora Roberts 

O trezi aroma de cafea. Tess se întoarse pe spate şi rămase aşa, savurând mirosul reconfortant, de „acasă“. Câţi ani trecuseră de când nu se mai trezise în aroma cafelei gata aburinde? Pe vremea când locuia în casa bunicului ei, cu plafoanele acelea înalte şi cu salonul cu dale de gresie, cobora dimineţile scara curbă şi-şi găsea bunicul deja aşezat în faţa unui uriaş platou cu ouă şi prăjiturele fierbinţi, cu ziarul deschis şi cafeaua deja turnată în ceaşcă.

Domnişoara Bette, menajera, pusese deja masa, cu serviciul de toată ziua, acela cu bucheţele de violete pe margine. Florile depindeau de sezon, dar se aflau întotdeauna acolo narcise sau trandafiri sau crizanteme, în vaza albastră de porţelan, care aparţinuse străbunicului ei.

Se auzea zgomotul liniştitor făcut de coada lui Trooper, bătrânul câine de vânătoare al bunicului, aşezat sub masă, în aşteptarea unui chilipir.

Aşa fuseseră dimineţile tinereţii ei – calme, sigure, şi pline de căldura familiei, sau ale vieţii ei ca tânără femeie, la fel cum bunicul ei fusese puternica figură centrală din viaţa ei.

Apoi crescuse, se mutase în propriul ei apartament, la propria ei activitate, făcându-şi singură cafeaua.

Oftă şi se întoarse leneş, sperând să mai viseze ceva. Apoi îşi aminti şi se ridică brusc. Locul de lângă ea era gol. Îndepărtându-şi părul din ochi, pipăi aşternutul de lângă ea.

El rămăsese cu ea şi onorase condiţia. Se tăvăliseră şi se frământaseră şi se iubiseră toată noaptea, până când, epuizaţi, somnul rămăsese unica alternativă. Fără întrebări, fără cuvinte, iar singurul răspuns fusese dorinţa lor atât de imperioasă. Aveau nevoie unul de celălalt şi de uitare. Şi el avea nevoie de asta. Ea înţelesese că lui îi erau necesare câteva ore fără tensiune, fără enigme, fără responsabilităţi.

Acum era dimineaţă şi fiecare dintre ei avea o treabă de făcut.

Tess se ridică, se strecură în chimonoul care fusese părăsit pe podea. Simţea nevoia unui duş lung, fierbinte, dar mai mult avea nevoie de cafea.

Îl găsi pe Ben în mica prelungire în formă de L a sufrageriei, cu o hartă a oraşului, o mulţime de notiţe şi propriul ei carnet galben, răspândite pe masă.

— Bună dimineaţa.

— Bună. O spusese absent, apoi îşi ridică privirea şi o fixă. Deşi zâmbea, observă că avea ochii umbriţi şi intenşi, în timp ce-i studia chipul.

— Bună, repetă el. Sperasem că o să dormi mai mult.

— E trecut de şapte.

— E duminică, îi aminti el, apoi se ridică, dorind parcă să nu-i permită să vadă ceea ce făcea el la masă. Ţi-e foame?

— Pregăteşti tu ceva?

— Eşti mofturoasă?

— Nu cine ştie ce.

— Atunci probabil că o să poţi înghiţi una din omletele mele. Punem pariu?

— Punem. Intră cu el în bucătărie şi-şi turnă o ceaşcă de cafea. După cum arăta ibricul, era clar că el mai băuse câteva.

— Te-ai trezit de mult timp?

— Nu cine ştie ce. Cât de des te aprovizionezi cu mâncare?

Tess aruncă o privire în spatele lui, în frigiderul deschis.

— Când mi se lipeşte burta de spate.

— Consideră că ţi s-a şi lipit. Scoase un carton cu ouă, gol mai mult de jumătate şi o bucată meschină de brânză Cedar. Bine că măcar nişte omlete putem face.

— Am o tigaie pentru omletă. Al doilea sertar din dulapul de la dreapta ta.

Îi aruncă o privire blândă, încărcată de compătimire.

— Ce ai tu nevoie este o tigaie obişnuită şi puţină îndemânare.

— Mă voi strădui.

Îşi bău cafeaua în timp ce el pregătea masa. Impresionant, se gândi ea şi cu siguranţă mai gustoasă decât ar fi pregătit-o ea cu ustensilele specializate şi cu o reţetă detaliată în faţă. Interesată, se aplecă peste umărul lui, dar fu îndepărtată cu o privire mută. Tess desfăcu o chiflă englezească şi o băgă în prăjitorul de pâine, lăsând restul în seama lui Ben.

— E bună, hotărî ea când se aşezară la masă şi gustă. Eu sunt de-a dreptul patetică în bucătărie, de aceea nu păstrez prea multă mâncare, care m-ar obliga să mă ocup de ea.

El era atent la propria lui omletă cu entuziasmul degajat al unui bărbat care consideră mâncarea drept una din marile plăceri fizice ale vieţii.

— Când trăieşti singur trebuie să înveţi să te descurci.

— Dar asta nu dă naştere la minuni. El ştia să gătească, îşi ţinea apartamentul în ordine, era în mod evident eficient la serviciu şi în aparenţă avea probleme puţine cu femeile. Tess sorbi şi ultimul rest de cafea şi se întrebă de ce era mai tensionată acum decât fusese când se dusese cu el în pat.

Pentru că ea nu se pricepea atât de bine la bărbaţi, cum se pricepea el la femei. Şi pentru că, îşi spuse ea, nu îi stătea în obicei să împartă cu cineva un mic dejun tihnit după o frenetică noapte de dragoste. Prima ei aventură se consumase pe vremea facultăţii. Un dezastru. Acum avea aproape treizeci de ani şi menţinea cu multă grijă relaţiile cu bărbaţii, într-o zonă sigură. Ocazionalele aventuri fuseseră plăcute, dar lipsite de importanţă. Până acum.

— Se pare că te descurci.

— Dacă îţi place să mănânci, trebuie să înveţi să găteşti. Dădu din umeri. Mie îmi place să mănânc.

— N-ai fost niciodată căsătorit?

— Ce? Nu. Înghiţi greu şi se întinse după jumătatea lui de chiflă. S-ar părea că mă complac într-un fel de…

— Donjuanism?

— Printre altele. Îi zâmbi. Prefer pâinea unsă cu unt.

— Da, aşa este. Aş zice că un alt motiv pentru care niciodată… nu te-ai aşezat la casa ta, ca să zic aşa, este faptul că pui munca pe primul loc. Se uită la hârtiile pe care el le împinsese la marginea mesei. Munca de poliţist te solicită, îţi devorează tot timpul şi este periculoasă.

— Primele două, în orice caz. Secţia omucideri este un fel de funcţionăreală. Muncă la birou, dezlegări de enigme.

— Funcţionăreală, murmură ea, amintindu-şi foarte clar de uşurinţa cu care mânuise, nu demult, pistolul.

— Majoritatea tipilor umblă în costum. Aproape că-şi linsese farfuria după omletă şi se întreba dacă nu era cazul să o ajute pe Tess să şi-o biruie pe a ei. Tu intervii de obicei după ce zarurile au fost aruncate şi începi să pui lucrurile cap la coadă. Stai de vorbă cu oamenii, vorbeşti la telefon, învârţi hârtii.

— Aşa ai căpătat cicatricea asta? Tess începu să se joace cu restul de omletă. Învârtind hârtii?

— Ţi-am mai spus, lucrăm cu ştiri răsuflate.

Mintea ei însă era prea analitică să se mulţumească cu acest răspuns.

— Totuşi ai fost împuşcat şi probabil că nu doar o dată.

— Intri uneori undeva şi cei de acolo nu sunt prea bucuroşi de apariţia ta.

— Şi totuşi în timpul celor opt ore de muncă, pe zi!

Când îşi dădu seama că ea nu era dispusă să renunţe, îşi puse jos furculiţa.

— Tess, nu e ca la cinema.

— Nu, dar nu e nici ca atunci când vinzi ghete.

— În regulă. Nu spun că nu ţi se poate întâmpla să te nimereşti undeva unde lucrurile se încing, dar cea mai mare parte a acestui gen de muncă poliţienească se rezumă la hârtii. Rapoarte, interogatorii, deducţii. Există săptămâni, luni, chiar ani de incredibilă muncă de ocnaş, chiar de plictiseală, în comparaţie cu rarele momente de risc fizic efectiv. Un recrut în uniformă transpiră mai mult într-un an decât transpir eu.

— Înţeleg. Atunci înseamnă că, în condiţii normale, nu te poţi găsi niciodată în situaţia de a fi nevoit să faci uz de pistol.

Nu răspunse pe loc, neplăcându-i punctul unde ajunsese discuţia lor.

— Unde vrei să ajungi?

— Încerc să te înţeleg. Am petrecut împreună două nopţi. Îmi place să ştiu cu cine mă culc.

El tocmai asta evitase. Sexul era mai uşor cu ochelari negri.

— Benjamin James Mattew Paris, treizeci şi cinci în august, necăsătorit, un metru optzeci şi trei, şaptezeci şi opt de kilograme.

Tess stătea cu coatele pe masă şi cu bărbia pe mâinile împreunate, studiindu-l.

— Nu-ţi place să vorbeşti despre munca ta.

— Ce-i de vorbit despre ea? E o slujbă.

— Nu, nu în cazul tău. O slujbă e aceea la care te duci în fiecare dimineaţă, de luni până vineri. Unde nu-ţi cari pistolul ca pe o servietă.

— Majoritatea servietelor nu sunt încărcate.

— Ai fost nevoit să te foloseşti de el.

Ben îşi sorbi şi restul de cafea. Sistemul lui era deja saturat.

— Mă îndoiesc că există poliţişti care ajung la pensie fără să-şi fi folosit pistolul o dată, măcar.

— Da, înţeleg. Pe de altă parte, pe mine una, ca doctor, m-ar preocupa mai mult ce se întâmplă după. Durerea familiei, şocul şi trauma victimei.

— N-am tras niciodată într-o victimă.

Exista o acută în glasul lui, care o interesa. Poate că îi plăcea să se prefacă faţă de ea, chiar faţă de el însuşi, afirmând că aspectele violente ale muncii sale erau ocazionale, un efect secundar, de aşteptat. Îl va considera întotdeauna pe cel împuşcat de el în exerciţiul funcţiunii drept cel ticălos. Şi totuşi era sigură că exista în el o parte care se gândea la omenesc, la carne şi la sânge. Această parte din el îi dădea insomnii.

— Când tragi în cineva aflându-te în autoapărare, spuse ea încet, este ca în război, unde vezi duşmanul mai mult ca pe un simbol decât ca pe un om?

— Nu te gândeşti la asta.

— Nu văd cum e posibil aşa ceva.

— Crede-mă pe cuvânt.

— Dar când eşti într-o situaţie care te obligă să treci la această acţiune extremă de apărare, tragi ca să răneşti.

— Nu. Cu acest răspuns sec, se ridică şi-şi luă farfuria.

— Ascultă, îţi scoţi arma, dar nu eşti justiţiarul singuratic. Nu tragi razant cu glonţul tău de argint peste mâna înarmată a ticălosului. În joc este viaţa ta, viaţa partenerului tău, viaţa unei terţe persoane nevinovate. Este albă sau neagră.

Ben strânse farfuriile. Nu-l mai întrebă dacă a ucis vreodată. Îi răspunsese deja.

Tess aruncă o privire peste hârtiile la care lucrase el. Albă sau neagră. El n-o să vadă umbrele cenuşii pe care le vedea ea aici. Omul pe care-l căutau ei era un ucigaş. Starea lui mintală, emoţiile lui, poate chiar sufletul lui, nu contau pentru Ben. Poate că nici n-ar fi putut.

— Spune-mi, îl întrebă ea când Ben se întoarse, te pot ajuta cu ceva, la hârţoagele astea?

— E doar muncă de ocnaş.

— Eu sunt expertă în aşa ceva,

— Poate. Dar vorbim mai târziu despre asta. Acum trebuie să fac paşi dacă nu am de gând să pierd liturghia de la ora nouă.

— Liturghia?!

Ben zâmbi, văzându-i expresia mirată.

— Linişteşte-te. Ne-am gândit că omul nostru s-ar putea arăta în dimineaţa asta la una din cele două biserici, aşa că o să acoperim toate liturghiile, începând cu ora şase treizeci. Eu mi-am rezervat serviciile divine de la nouă, zece şi unsprezece treizeci.

— Vin cu tine. Nu, să nu aud, se repezi ea înainte ca el să apuce să deschidă gura. Într-adevăr pot să vă fiu de folos. Eu cunosc semnele, simptomele.

N-avea rost să-i mai spună că şi el ar fi dorit să vină. Las-o să creadă că s-a amestecat cu sila.

— Să nu mă înjuri dacă o să-ţi cedeze genunchii.

Îi atinse obrazul cu mâna, dar nu îl sărută.

— Dă-mi zece minute.



* * *

În biserică mirosea a lumânări de ceară și a esenţe. Stranele, lustruite de strecuratul şi răsucitul în loc ale sutelor de şolduri acoperite de îmbrăcăminte, erau ocupate mai puţin de jumătate, pentru serviciul de la ora nouă. Era linişte, cu excepţia câte unei tuse ocazionale sau ale unui nas tras. O lumină plăcută, plină de har divin, pătrundea prin vitraliile de pe peretele estic. În faţă se afla altarul, drapat în acoperămintele lui şi flancat de lumânări. Albul purităţii. Deasupra acestuia atârna Fiul Domnului, murind pe cruce.

Ben stătea împreună cu Tess în ultima strană şi studia congregaţia. În partea din faţă, câteva femei mai în vârstă, împreună cu familiile lor. Un cuplu tânăr stătea în strana de vizavi de ei, preferind spatele, se gândi Ben, din cauza copilului adormit, din braţele femeii. Un bărbat mai în vârstă, care intrase ajutându-se de un baston, stătea singur, la două picioare de o familie de şase persoane. Două fete tinere, în hainele lor de duminică, stăteau şi-şi şopteau una alteia, iar un băieţel cam de vreo trei ani stătea îngenuncheat în strană, cu faţa spre intrare şi plimba încetişor o maşinuţă din plastic, de-a lungul lemnului. Ben ştia că în capul lui, făcea zgomotele unui motor şi reproducea scrâşnetul cauciucurilor.

Se mai aflau, stând singuri, trei bărbaţi care corespundeau descrierii generale. Unul era deja îngenuncheat, cu pardesiul subţire, negru, încă încheiat, deşi în biserică era cald. Celălalt stătea pe banchetă, răsfoind leneş rozariul. Al treilea se afla în partea din faţă, stând complet nemişcat. Ben ştia că de partea din faţă a bisericii se ocupa Roderick, iar Pilomento, de cea din mijloc,

O mişcare lângă Tess îl făcu pe Ben să înţepenească. Lângă ea se strecurase Logan, bătând-o uşor pe mână şi zâmbindu-i lui Ben.

— M-am gândit să vin şi eu. Vocea îi era uşor răguşită. Tuşi încet în mână, ca să-şi limpezească gâtul.

— Îmi face plăcere să vă văd, monseniore, şopti Tess.

— Mulţumesc, draga mea. Am fost cam bolnav în ultima vreme şi n-am fost sigur că o să pot veni. Am sperat că o să fii şi tu. Ai privirea ageră. Se uită de jur împrejurul bisericii pe jumătate goală. În cea mai mare parte, bătrâni şi tineri, se gândi el. Cei aflaţi la mijlocul vieţii rareori se gândeau că Dumnezeu are nevoie de o oră din timpul lor. După ce se scotoci în buzunar după o bomboană, se uită din nou la Ben.

— Sper că nu te superi din cauza voluntariatului meu. Dacă întâmplător aveţi noroc, o să vă fiu de folos. Până una-alta am ceea ce putem numi avantajul celui care se află pe teren propriu.

Pentru prima dată de când îl cunoscuse Ben, Logan purta gulerul alb, preoţesc, colanul. Văzându-l, Ben dădu doar din cap.

Preotul intră, congregația se ridică în picioare, începu serviciul divin.

Ceremonialul deschiderii. Oficiantul în veşminte verzi, cu roba albă, şi cu stola purtată inofensiv sub veşmintele fâlfâitoare, băiatul de altar, în negru şi alb, gata să servească.

Domnul să aibă îndurare.

Cinci strane mai în faţă, un copil începu să urle din toţi rărunchii. Congregaţia murmură la unison răspunsul.

Cristos să aibă îndurare.

Bătrânul cu bastonul era ocupat cu mătăniile. Cele două tinere chicoteau şi încercau cu disperare să se oprească. Băieţelul cu maşinuţa din plastic era adus la ordine de mama lui. Un bărbat cu o stolă albă de mătase, pusă chiar pe piele, simţi cum darabana din capul lui începe să slăbească, la auzul cuvintelor rostite de oficiant şi de congregaţie. Palmele îi erau transpirate, dar le ţinea împreunate în faţă.

Domnul fie cu voi.

Şi cu spiritul vostru.

Cuvintele erau rostite în latină, latina copilăriei lui şi a anilor de preoţie. Cuvintele alinau şi lumea continua să ofere stabilitate.

Liturghia. Congregaţia continua cu foşnitul, cu şoaptele şi cu scârţâitul. Ben urmărea fără să audă cu adevărat cuvintele preotului. Le auzise de atâtea ori înainte. Una din primele lui amintiri era cu el stând pe o strană tare, cu mâinile între genunchi, cu gulerul scrobit a celei mai bune cămăşi, rozându-i gâtul. Avea pe atunci cinci sau şase ani. Josh era băiat de altar.

Omul în pardesiu negru, subţire, se lăsă brusc pe spate în strana lui, ca sfârşit. Cineva îşi suflă nasul cu grijă.

— Pentru răscumpărarea păcatelor există moartea, intona preotul, dar darul Domnului este viaţa veşnică întru Isus Cristos, Domnul nostru.

Se ridicară în picioare pentru Sfânta Evanghelie. Matei 7:15-21.

— Feriţi-vă de profeţii mincinoşi.

Oare nu asta îi spusese lui Vocea? Capul începu să-i răsune, plin de forţa cuvintelor, în timp ce el stătea nemişcat. Trupul lui obosit începu să vibreze de o proaspătă, curată emoţie. Da, fii vigilent. Ei n-ar înţelege, nu te-ar lăsa să-ţi termini misiunea. Ea pretindea că înţelege. Doctoriţa Court. Dar ea nu voia decât să-l vadă într-un loc de unde nu va mai putea termina ce avea de terminat.

Ştia el ce fel de loc – pereţi albi, toţi pereţii aceia albi şi surorile acelea în alb, cu privirile loc plictisite şi precaute. Un loc în care stătuse mama lui în toţi acei ultimi, teribili ani.

— Ai grijă de Laura. Ea adăposteşte păcatul în inima ei şi-şi apleacă urechea către diavol. Pielea mamei lui era păstoasă, obrajii flasci. Dar ochii ei erau atât de întunecaţi şi de strălucitori. Strălucitori de nebunie şi de faptul că ştiau.

— Sunteţi gemeni. Dacă sufletul ei va fi damnat, la fel va fi şi al tău. Ai grijă de Laura.

Dar Laura murise deja.

Auzi ultimele cuvinte ale Evangheliei.

— Dumnezeule, Dumnezeule, a cui va fi împărăţia Cerurilor, dacă nu a colul care împlineşte porunca tatălui meu ceresc?

Îşi înclină capul, în acceptare.

— Laudă Ţie, o, Cristoase.

Se aşezară la loc, pentru predică.

Ben simţi mâna lui Tess aşezându-se peste a lui. Strânse degetele, conştient că ea ştia că se simţea stânjenit. Se consolase cu ideea că asista din nou la o liturghie, dar era altceva când la niciun metru de el se afla un preot. Asta îi amintea cu perfectă claritate de acele puţine dăţi când fusese la biserică, mic fiind, şi descoperise, spre marea lui încurcătură, că sora Mary Angelina stătea doar la câteva strane de familia lui. Surorile nu erau atât de tolerante ca mamele, când băieţii mici se jucau cu degetele şi mormăiau doar pentru ei, în timpul liturghiei.

— Iar ai visat cu ochii deschişi în timpul liturghiei, Benjamin.

Îşi aminti obiceiul surorii Mary Angelina de a-şi strecura mâinile în mânecile negre ale costumului ei, astfel încât arăta ca una din jucăriile acelea în formă de ou, cu baza grea, un Hopa-Mitică pe care nu reuşeai niciodată să-l culci la pământ.

— Ar trebui să încerci să semeni mai mult cu fratele tău, îi spuse ea.

— Ben?

— Hmmm?

— Omul de acolo. Vocea lui Tess era uşoară ca un fulg la urechea lui. Omul acela în pardesiu negru.

— Da, l-am văzut şi eu.

— Plânge.

Congregaţia se ridică în picioare, pentru Crez. Omul în pardesiu negru continua să stea jos, plângând încet peste rozariu. Se sculă nesigur în picioare, înainte de sfârşitul slujbei şi ieşi în grabă din biserică.

— Stai aici, îi ordonă Ben şi ieşi din strană, după el. Când făcu o mişcare ca să-l urmeze, Logan o apăsă pe mână.

— Linişteşte-te, Tess, îşi cunoaşte meseria.

Ben nu se întoarse înapoi în timpul ofertoriului şi nici al spălării pe mâini. Tess stătea jos, cu mâinile împreunate şi cu şira spinării tremurând. Da, Ben îşi ştia meseria, dar nu o cunoştea pe a ei. Dacă îl găseau pe om, ea trebuia să fie afară, cu el. Poate că simţea nevoia să vorbească. Tess rămase pe loc, recunoscând cu adevărat, pentru prima oară, că era îngrozită.

Ben se întoarse, zâmbind uşor în timp ce se apleca peste rezemătoarea stranei şi-l atinse pe Logan pe umăr.

— Poţi să vii puţin?

Logan îl urmă fără comentarii. Tess se pomeni inspirând adânc, înainte de a-i urma în pronaos.

— Omul stă acolo, pe trepte. I-a murit soţia, acum o săptămână. De leucemie. Nu i-a fost uşor. Oricum mă duc să verific, dar…

— Da, înţeleg. Logan privi spre uşile închise ale bisericii. O să am eu grijă de el. Anunţă-mă dacă se schimbă ceva.

Îi zâmbi lui Tess şi o bătu pe mână.

— A fost plăcut să te revăd.

— La revedere, monseniore.

Îl urmăriră ieşind afară, în dimineaţa aspră de noiembrie. Se întoarseră în tăcere în biserică. La altar, se desfăşura momentul Binecuvântării. Fascinată, Tess se aşeză să urmărească ritualul pâinii şi vinului.

Acesta este trupul Meu.

Capete aplecate, primind simbolul şi darul. Găsi asta frumos. Preotul, în veşmintele care confereau grandoare, stătea în altar, ţinând în sus ostia rotundă. Apoi potirul de argint fu binecuvântat şi ridicat drept ofrandă.

Drept sacrificiu, se gândi Tess. El vorbise despre sacrificiu. Ceremonia pe care ea o găsea frumoasă, chiar puţin spectaculară, pentru el nu însemna decât sacrificiu. Dumnezeul lui era Dumnezeul din Vechiul Testament, just, aspru şi însetat de sângele supunerii. Dumnezeul Potopului, al Sodomei şi Gomorei. El nu vedea frumoasa ceremonie ca pe o legătură între congregaţie şi un Dumnezeu al iertării şi al bunătăţii, ci ca pe un sacrificiu închinat celui care-l pretindea.

Întinse mâna, după mâna lui Ben.

— Cred că aici… se simte împlinit.

— Ce?

Ea scutură din cap, neştiind exact cum să-i explice.

Dinspre altar veniră cuvintele solemne:

…pentru că Ţi-a plăcut să primeşti ofranda sfântului Abel şi sacrificiul părintelui nostru Abraham şi pe acela al prea sfântului tău preot Melchisedec, o jertfă sfântă, o victimă fără de păcat.

— O victimă fără de păcat, repetă Tess. Alb de la puritate. Se uită îngrozită la Ben. Nu atât să salveze. Nu atât să salveze, cât să sacrifice. Şi când vine aici şi ascultă, interpretează totul, astfel încât să-i valideze convingerea în ceea ce face. Aici n-o să clacheze, nu aici. El se hrăneşte din asta în cel mai nesănătos mod.

Îl urmări pe preot consumând ostia şi bând apoi vinul, după ce făcu semnul crucii. Simboluri, se gândi ea. Dar cât de departe mersese un om cu interpretarea lor, dincolo de ceea ce simbolizau ele efectiv, adică sângele şi carnea?

Preotul ridică ostia în sus şi spuse răspicat:

— Priveşte, Mielul Domnului, priveşte-L pe El care înlătură păcatele lumii. Doamne, eu nu sunt vrednic să poposeşti sub acoperişul meu. Rosteşte cuvântul şi sufletul meu se va tămădui.

Membrii congregaţiei începură să se strecoare afară din strane şi să pornească încet pe culoar, pentru cuminecătură.

— Crezi că el e în stare să accepte cuminecătura? şopti Ben, urmărind şirul care înainta încet.

— Nu ştiu. Se simţi dintr-odată cuprinsă de frig, de frig şi de nesiguranţă. Cred că are nevoie de ea. Asta înseamnă reînnoire, nu?

Trupul lui Cristos.

— Da, asta este ideea.

Omul care răsfoise cartea cu imnuri se ridică şi se îndreptă spre altar. Celălalt bărbat pe care-l urmărise Ben rămase pe loc, cu capul aplecat, rugându-se sau poate picotind.

Mai era cineva care se simţea năpădit de o imperioasă nevoie şi dorinţă. Mâinile aproape că îi tremurau din cauza aceasta. Dorea ofranda, carnea Domnului, care să pătrundă în el şi să spele orice urmă de păcat.

Rămăsese aşezat, în timp ce biserica se umplea de glasuri.

— Te-ai născut din păcat, îi spusese mama lui. Te-ai născut păcătos şi fără valoare. Este o pedeapsă, una justă. Toată viaţa ta vei cădea iar şi iar în păcat. Dacă mori în păcat, sufletul tău va fi damnat.

— Răscumpărarea, îl prevenise părintele Moore. Trebuie să-ţi răscumperi păcatele, pentru ca acestea să poată fi iertate şi absolvite. Răscumpărarea. Dumnezeu cere răscumpărare.

Da, da, a înţeles. A început răscumpărarea. Îi adusese Domnului patru suflete. Patru suflete pierdute, care implorau să plătească pentru sufletul pierdut al Laurei. Pentru plata integrală, Vocea mai cerea încă două.

— Nu vreau să mor. În delir, Laura se agăţase de mâinile lui. Nu vreau să merg în iad. Fă ceva. Ah, te rog, Doamne, fă ceva.

Ar fi vrut să-şi astupe urechile cu mâinile, să se prăbuşească în genunchi în faţa altarului şi să primească ostia. Dar nu o merita. Nu o va merita, atâta vreme cât nu-şi va fi îndeplinit misiunea.

— Domnul fie cu voi, rosti preotul, răspicat.

— Et cum spiritus tuo, murmură el.



* * *

Tess se lăsă în voia brizei răcoritoare de afară care se juca pe faţa ei redându-i vitalitatea, după mai bine de trei ore de serviciu divin. Frustrarea o cuprinse din nou, stând acolo şi urmărindu-i pe răzleţii ultimei liturghii îndreptându-se spre maşini; frustrarea şi un sentiment vag, enervant, că el fusese tot timpul acolo, aproape.

Îşi petrecu braţul pe după braţul lui Ben.

— Şi acum?

— Mă duc la secţie să dau câteva telefoane. Uite-l pe Roderick.

Roderick coborî scările, o salută pe Tess cu o înclinare a capului, apoi strănută de trei ori în batistă.

— Scuzaţi-mă.

— Arăţi groaznic, comentă Ben şi-şi aprinse o ţigară.

— Mulţumesc. Pilomento s-a dus să verifice un număr de maşină. Zicea că un tip care stătea vizavi de el mormăise ceva tot timpul serviciului divin. Roderick îşi băgă batista înapoi în buzunar şi tremură puţin, în bătaia vântului.

— N-am ştiut că veniţi şi dumneavoastră aici, doctore Court.

— M-am gândit că aş putea fi de folos. Se uită la ochii lui înroşiţi, compătimindu-l când acesta fu cuprins de un acces de tuse.

— Faci urât de tot. Te-ai dus la doctor?

— N-am avut timp.

— O jumătate din secţie e la pământ din cauza gripei, interveni Ben. Ed a ameninţat că o să-şi pună mască. Gândindu-se la partenerul său, privi înapoi spre biserică.

— Poate că a avut el mai mult noroc.

— Poate, fu de acord Roderick, respirând şuierat. Te duci înapoi la secţie?

— Da, trebuie să dau câteva telefoane. Fă-mi un serviciu… Du-te acasă şi tratează-te. Curenţii de aer vin direct spre mine, de acolo de unde e aşezat biroul tău.

— Trebuie să-mi fac raportul.

— Dă-l dracului de raport, spuse Ben, apoi se întoarse când îşi aminti că se afla la nici doi metri de biserică. Păstrează-ţi microbii acasă, Lou, vreo două zile.

— Da, poate. Sună-mă dacă Ed a descoperit cumva ceva.

— Bineînţeles. Fii liniştit.

— Şi consultă un doctor, adăugă Tess.

Roderick reuşi să zâmbească slab şi se îndepărtă.

— Îmi sună ca şi cum i se instalează direct la plămâni, spuse ea în şoaptă, dar când se întoarse înapoi spre Ben, văzu că mintea acestuia era deja în altă parte.

— Ascultă, ştiu că abia aştepţi să dai telefoanele alea. Iau un taxi până acasă.

— Ce?

— Ziceam că iau un taxi până acasă.

— De ce? Te-ai plictisit de mine?

— Nu. Ca să-i demonstreze, îi mângâie buzele cu buzele ei. Dar ştiu că ai treburi pe care vrei să le rezolvi.

— Atunci vino cu mine. Încă n-avea de gând să-i dea drumul sau să renunţe la ce mai rămăsese din timpul privat, fără complicaţii, al week-end-ului. Iar după ce rezolv ce am de rezolvat, ne putem întoarce înapoi la tine şi… Se aplecă şi-i muşcă lobul urechii.

— Ben, nu putem face dragoste tot timpul.

Cu braţul petrecut pe după ea, Ben o luă spre maşină.

— Cum să nu putem? O să-ţi arăt.

— Nu, crede-mă. Există considerente biologice. Crede-mă, sunt doctor.

Se opri lângă portieră.

— Ce considerente biologice?

— Mor de foame.

— Ah. Îi deschise portiera, apoi ocoli maşina spre partea lui. În regulă, atunci o să ne oprim foarte puţin, în piaţă. Tu poţi să pregăteşti prânzul.

— Pot?

— Eu am pregătit micul dejun.

— Ah, într-adevăr. Se lăsă pe spate, găsind atrăgătoare ideea unei după-amiezi tihnite de duminică. În regulă, pregătesc eu prânzul. Sper că-ţi plac sandvişurile cu brânză.

Ben se aplecă atât de aproape, încât răsuflarea lui îi mângâie buzele.

— Atunci eu o să-ţi arăt ceea ce se presupune că fac bărbaţii duminica după-amiază.

— Şi anume?

— O să beau bere şi o să mă uit la meciuri. O sărută apăsat, apoi porni maşina, în timp ce ea începu să râdă.

Îi urmări înghesuindu-se unul într-altul în maşină. O văzuse în biserică. Biserica lui. Era un semn, desigur, faptul că ea venise să se roage în biserica lui. La început îl enervase oarecum, apoi îşi dădu seama că ea fusese îndrumată acolo.

Ea va fi ultima. Ultima, înainte de el însuşi.

Urmări maşina pornind şi-i văzu o clipă părul, prin geamul lateral. O pasăre poposi pe o ramură a copacului desfrunzit de lângă el, privind în jos cu ochi strălucitori, negri, ochii mamei lui. Se duse acasă să se odihnească.



— Cred că am găsit un loc.

Ed era instalat la masa lui, ciocănind la maşina de scris, în stilul „două-degete“.

— Ah, da? Ben stătea şi el la masa lui, din nou în faţă cu harta oraşului. Trăgea linii cu creionul, meticulos, ca să lege între ele locurile crimelor.

— Un loc pentru ce?

— Un loc în care să locuiesc.

— Umm-hmm.

Cineva deschise frigiderul şi se plânse tare că li se furase toată apa. Nimeni nu-i dădu nicio atenţie. Brigada fusese spulberată de gripă şi de o crimă dublă lângă Georgetown University. Cineva lipise un curcan din carton pe una din ferestre, dar acesta era unicul semn vizibil de sărbătoare. Ben încercui uşor clădirea în care locuia Tess, înainte de a-şi ridica privirea spre Ed.

— Deci când te muţi?

— Depinde. Ed se încruntă în direcţia cheilor, ezită, apoi îşi regăsi ritmul. Mai întâi să încheiem contractul.

— Ai omorât pe cineva ca să închiriezi apartamentul respectiv?

— Contractul de vânzare. Fir-ar să fie de maşină, nu merge ca lumea.

— De vânzare? Ben dădu drumul creionului şi se holbă la Ed. Cumperi o casă? Cumperi?

— Exact. Ed aplică răbdător tuş corector pe ultima lui greşeală, suflă peste el, apoi rebătu. În dreptul cotului avea un spray cu dezinfectant Lysol, în cazul în care se apropia de el un prezumtiv contagios.

— Chiar tu mi-ai sugerat.

— Da, dar eu doar… Cumperi? Ben împinse câteva coli de hârtie în coşul lui de gunoi, ca să acopere cutia goală de apă minerală. Ce rahat poţi să-ţi permiţi cu leafa ta de detectiv?

— Unii dintre noi mai ştiu să şi economisească. Îmi folosesc capitalul

— Capitalul? Ben îşi dădu ochi peste cap, înainte de a strânge harta. Nu ajungea nicăieri. Omul are capital, spuse el, adresându-se întregului birou. Următorul lucru pe care o să mi-l spui o să fie acela că ai acţiuni.

— Am făcut câteva investiţii mărunte, modeste. Majoritatea în utilităţi.

— Utilităţi. Singurele utilităţi despre care ai auzit vreodată sunt facturile de benzină. Îl studie totuşi pe Ed cu o privire îndoită.

— Şi unde zici că e locul?

— Ai câteva minute?

— Da, am.

Ed îşi trase raportul din maşina de scris, aruncă o privire îngrijorată peste el şi-l puse alături.

— Să mergem.

Drumul nu dură mult. Cartierul se afla în extremitatea încă neamenajată a Georgetown-ului. Casele, construite în linie, arătau mai curând obosite decât distinse. Florile de toamnă renunţaseră la luptă pur şi simplu din lipsă de interes şi stăteau acolo ofilite, printre mormane de frunze negreblate. Cineva prinsese o bicicletă de un stâlp cu un lanţ. Bicicleta fusese despuiată de tot ce se putea. Ed trase la bordură.

— Acolo e.

Atent, Ben întoarse capul. Spre meritul lui, nu cârti nimic.

Casa avea trei nivele şi era îngustă având uşa din faţă la cel mult cinci paşi de trotuar. Două ferestre fuseseră bătute în scânduri şi obloanele, care nu căzuseră încă, se legănau ca bete. Cărămida era veche şi obosită, cu excepţia locurilor unde cineva pictase cu spray obscenităţi. Ben coborî din maşină, se sprijini de capotă şi încercă să nu creadă ceea ce vedea.

— E ceva, nu?

— Da, e ceva. Ed, nu există burlane.

— Ştiu.

— Jumătate din geamuri sunt sparte.

— M-am gândit că o parte din ele le pot înlocui cu vitralii.

— Nu cred că acoperişul a fost refăcut de la recesiune încoace. Cea adevărată.

— Mă gândesc să amenajez nişte lucarne.

— Te sfătuiesc să încerci, între timp, cu o sferă de cristal. Ben îşi băgă mâinile în buzunarele jachetei. Haide să aruncăm o privire înăuntru.

— Încă n-am cheie.

— Isuse! Bombănind, Ben urcă trei trepte roase, de piatră, scoase portofelul şi găsi o carte de credit, încuietoarea prăpădită cedă fără figuri.

— Mă simt ca şi cum ar trebui să te port în braţe peste prag.

— Fă-ţi şi tu o casă a ta.

Holul era plin de pânze de păianjen şi căcăţei de diverse rozătoare. Tapetul devenise cenuşiu la culoare. Un gândac dolofan, cu o spinare dură, trecea leneş de-a lungul lui.

— Şi când zici că apare Vincent Price?

Ed se uită în jur şi văzu un palat.

— Nu are nevoie decât de o curăţenie pe cinste.

— Şi de un exterminator. Există şobolani?

— În pivniţă, presupun, spuse Ed fără îngrijorare şi intră în ceea ce fusese odinioară un încântător salon.

Încăperea era strâmtă şi cu tavanul înalt, cu golurile a ceea ce trebuie să fi fost două ferestre de un metru şi jumătate înălţime, bătute în scânduri. Piatra şemineului era intactă, dar cineva smulsese placa. Duşumeaua, sub stratul de praf şi funingine, putea foarte bine să fie din lemn de stejar.

— Ed, locul ăsta…

— Are nişte posibilităţi nemaipomenite. În bucătărie există un cuptor de cărămidă, construit în perete. Ştii ce gust are pâinea făcută în cuptor de cărămidă?

— Dar nu-ţi cumperi casă ca să coci pâine. Ben intră în hol, uitându-se pe jos, după orice semn de viaţă. Isuse, uite o gaură în tavan, E mai mare de un metru.

— E prima urgenţă de pe listă, comentă Ed, venind lângă el. Pe când se uitau, un păianjen de mărimea degetului mare al unui bărbat îşi dădu drumul de sus şi ateriză la picioarele lor cu o bufnitură remarcabilă. Mai mult decât uşor dezgustat, Ben îi făcu vânt într-o parte.

— Nu poţi fi serios în ce priveşte casa asta.

— Bineînţeles că sunt. Vine o vreme când orice bărbat vrea să se aşeze la casa lui.

— Doar nu m-ai luat în serios şi în privinţa însurătorii?

— Un loc al tău, continuă Ed netulburat. O cameră de lucru, poate chiar o mică grădină. E un teren bunicel, în spate. Un loc ca ăsta o să-mi dea un scop în viaţă. Mă gândesc să-mi amenajez o cameră, cât de curând,

— O să-ţi ia vreo cincizeci de ani.

— Tot n-am nimic mai bun de făcut. Nu vrei să urci?

Ben se mai uită o dată la spărtura din tavan.

— Nu, vreau să trăiesc. Cât te-a costat? întrebă el sec.

— Şaptezeci şi cinci.

— Şaptezeci şi cinci? Şaptezeci şi cinci de mii? De dolari?

— Casele sunt scumpe în Georgetown.

— Georgetown? Dumnezeule mare, dar aici nu e Georgetown. Ceva mai mare decât un păianjen mişună într-un colţ. Duse mâna la pistol.

— Primul şobolan pe care-l văd o să înghită chestia asta.

— Nu-i decât un şoarece de câmp. Ed puse o mână liniştitoare pe umărul lui Ben. Şobolanii rămân în pivniţă sau în pod.

— Ce, au contract fix de închiriere? Dar lăsă piedica pistolului.

— Ascultă, Ed, agenţii imobiliari şi edilii împing cât mai mult limitele oraşului ca să poată spune locului ăstuia Georgetown şi să agaţe idioţi ca tine, cu şaptezeci şi cinci de mii de dolari.

— Eu n-am oferit decât şaptezeci.

— Ah, asta e cu totul altceva. Tu nu ai oferit decât şaptezeci. Începu să se plimbe, dar nimeri într-o magnifică pânza de păianjen. Înjurând, se luptă să se elibereze.

— Ed, cred că seminţele alea de floarea-soarelui sunt de vină. Ai nevoie de carne roşie.

— Te simţi răspunzător. Ed zâmbi, teribil de încântat, înainte de a o lua spre bucătărie.

— Nu, nu mă simt. Ben îşi vârî mâinile în buzunare. Ba da, fir-ar să fie, mă simt.

— Asta e grădina. Grădina mea. Ed arătă înspre afară, când Ben veni după el. Cred că o să pot cultiva busuioc, ceva rozmarin, poate chiar puţină levănţică aici, pe bucăţica asta chiar de sub fereastră.

Ben văzu o zonă de iarbă înaltă până la genunchi, aproape suficient de mare cât să dai de două ori cu coasa.

— Ai muncit prea mult. Cazul ăsta ne-a cam înnebunit pe toţi. Ed, ascultă-mă atent, vezi dacă ce-ţi spun eu acum nu-ţi aprinde un beculeţ roşu. Lemn putred. Termite. Dăunători.

— Împlinesc în curând treizeci şi şase de ani.

— Şi?

— Şi n-am avut niciodată o casă a mea.

— Pe dracu, toată lumea împlineşte mai devreme sau mai târziu treizeci şi şase de ani, dar nu toată lumea trebuie neapărat să aibă o casă proprie.

— Rahat, eu unul nici măcar nu am locuit vreodată într-una. Noi am locuit întotdeauna în apartamente.

Bucătăria mirosea a decenii de grăsime, dar de data asta Ben nu mai spuse nimic.

— Există şi un pod. Poduri cum vezi în filme, cu lăzi de zestre şi mobilă veche şi pălării caraghioase. Mie-mi place. Mai întâi şi mai întâi o să mă ocup de bucătărie.

Ben privi afară, la bietul petic de iarbă.

— Cu aburi, spuse el. Cea mai bună metodă e să dai jos tapetul ăsta vechi.

— Cu aburi?

— Da. Ben scoase o ţigară şi zâmbi. O să ai nevoie de mult tapet. Am cunoscut odată o tipă care lucra la un magazin cu vopsele. Marli… da, cred că Marli o chema.. Poate că o să-mi mai acorde o reducere de preţ.

— N-ai avut cumva vreo prietenă pe la un depozit de lemne?

— O să mă gândesc. Haide acum, mai am de dat un telefon.

Se opriră la un telefon public, câteva mile mai încolo. Ben găsi o fisă şi formă numărul lui Tess de la birou, în timp ce Ed intră în strada 7-Unsprezece.

— Birou! doctorului Court.

— Detectiv Paris.

— Da, o clipă.

Se auzi un declic, apoi tăcere, apoi un alt declic.

— Ben?

— Ce mai faci, Doc?

— Bine. În timp ce vorbea, îşi strângea lucrurile de pe birou. Tocmai mă pregăteam să plec la clinică.

— La ce oră termini acolo?

— De obicei pe la cinci treizeci, poate şase.

Ben se uită la ceas şi-şi rearanjă restul programului.

— Perfect. Vin să te iau.

— Dar nu trebuie…

— Ba da, trebuie. Pe cine ai azi în coadă?

— Poftim?

— Cine te păzeşte la birou? îi explică Ben, încercând să găsească un colţişor în cabină, unde să nu-l sufle vântul.

— Ah, sergentul Billings.

— Bine. Îşi făcu mâinile căuş în jurul unui chibrit, îşi aprinse o ţigară, şi-şi dori al naibii de tare să nu-şi fi uitat mănuşile acasă. Spune-i lui Billings să te ducă el cu maşina la clinică.

Se făcu tăcere. În această tăcere, Ben simţi furia şi îi veni să zâmbească.

— Nu văd niciun motiv pentru care să nu pot merge singură cu propria mea maşină la clinică, aşa cum fac în fiecare săptămână, de câţiva ani buni.

— Nu-ţi cer să vezi motivul, Tess. Am eu destule. Ne vedem la şase.

Închise, ştiind că ea o să rămână cu receptorul în mână încercând să se calmeze, ca să-l poată pune încet, înapoi în furcă. Căci n-ar fi vrut să facă un gest atât de copilăros şi de tipic, trântindu-l.



* * *

Ben avusese dreptate. Tess numără invers, rar, de la cinci, după care puse încet receptorul înapoi, la locul lui. Abia îl lăsase jos, că o şi sună Kate.

— Da? făcu un efort ca să nu fie tăioasă.

— Te mai caută cineva pe linia doi. N-a vrut să-şi dea numele.

— În regulă, eu… Nervii i se strânseră în stomac şi ştiu exact. Dă-mi legătura, Kate.

Se uită la butonul care clipea tăcut. Degetul nu îi tremură când apăsă pe el.

— Doctoriţa Court.

— Te-am văzut la biserică. Ai venit.

— Da. Îşi aminti de instrucţiunile pe care le primise: „Încearcă să-l ţii cât mai mult pe fir. Să rămână cât mai calm şi cât mai mult pe fir. “

— Sperasem că o să te văd acolo, ca să putem vorbi din nou. Cum te simţi?

— Ai fost acolo. Acum înţelegi.

— Ce să înţeleg?

— Înţelegi măreţia. Vocea lui era calmă. Îşi confirmase credinţa, prin decizia luată. Sacrificiile care ni se cer nouă, continuă el, sunt atât de mici în comparaţie cu răsplata pentru ascultare. Mă bucur că ai fost acolo, ca să înţelegi. Aveam îndoieli.

— Ce fel de îndoieli?

— În legătură cu misiunea. Dar nu mai am, adăugă abia auzit, ca şi cum vorbind fie şi numai în şoaptă despre îndoială, ar fi comis un păcat.

Tess îşi încercă norocul.

— Unde e Laura?

— Laura. Îi putea auzi lacrimile. Laura aşteaptă în purgatoriu, suferind, până când îi voi putea răscumpăra păcatele. Sunt răspunzător pentru ea. Nu are pe nimeni altcineva în afară de mine şi de Maica Domnului care să intervină pentru ea.

Deci Laura era moartă. Acum putea fi sigură de asta.

— Cred că ai iubit-o foarte mult.

— Ea era tot ce era mai bun în mine. Noi am fost legaţi înainte de a ne fi născut. Acum trebuie să repar tot ce a greşit ea, înainte de a ne putea uni după moarte. Acum înţelegi. Ai venit. Sufletul tău se va alătura celorlalte. Eu te voi absolvi, în numele Domnului.

— Nu mai poţi ucide încă o dată. Laura nu ar vrea să mai ucizi.

Se aşternu tăcerea… trei, patru, cinci secunde.

— Am crezut că ai înţeles.

Tess recunoscu tonul, acuzaţia, trădarea. Îl pierdea.

— Cred că am înţeles. Iar dacă nu, am nevoie să-mi explici. Vreau să înţeleg, vreau să mă ajuţi să înţeleg. Pentru asta vreau să vin să stăm de vorbă.

— Nu, e o minciună. Eşti plină de minciuni şi de păcate. Îl auzi începând să mormăie Tatăl Nostru, înainte de a se întrerupe legătura.



* * *

Când Ben se întoarse la secţie, o găsi pe Löwenstein în picioare, lângă biroul ei. Îi făcu semn, ţinând telefonul între umăr şi ureche, astfel încât să aibă libere amândouă mâinile.

— Nu poate fără mine, îi spuse Ben lui Ed. Începu să-şi strecoare un braţ în jurul ei, dar vizându-i nu talia, ci punga cu struguri îmbrăcaţi în ciocolată, de pe birou.

— A sunat-o din nou pe Court, îi spuse Löwenstein.

Mâna îi înţepeni.

— Când?

— Am aflat, la ora 11:21.

— A fost reperată poziţia?

— Da. Luă un carnet de pe birou şi i-l înmână. Se presupune că ar fi sunat cam din zona asta. Precis că se afla în perimetrul acestor patru cvartale. Goldman spune că doctoriţa Court s-a descurcat într-adevăr foarte bine.

— Isuse, noi eram chiar aici. Precis că ne-am intersectat cu el, spuse Ben, aruncându-i carnetul înapoi pe birou.

— Căpitanul i-a trimis pe Bigsby, pe Mullendore şi pe câţiva poliţişti de stradă să ia zona la pieptănat şi să caute eventualii martori.

— O să-i ajutăm şi noi.

— Ben. Ben, stai.

Se opri, întorcându-se enervat. Löwenstein astupă microfonul receptorului.

— I-au trimis căpitanului o copie a convorbirii. Poate că vrei s-o vezi.

— În regulă, o s-o citesc la întoarcere.

— Credeam că vrei să o vezi acum, Ben.



* * *

Câteva ore de muncă la clinica Donnerly au fost suficiente ca să o facă pe Tess să-şi uite propriile ei probleme. Pacienţii de aici debutau ca oameni de afaceri maniaco-depresivi şi terminau ca drogaţi reformaţi. Venea la clinică o dată sau de două ori pe săptămână, dacă îi permitea programul, să lucreze cu personalul medical de aici. Pe unii dintre pacienţi îi vedea doar o dată sau de două ori, pe alţii îi vedea săptămână de săptămână, lună de lună.

Îşi sacrifica din timpul ei ca să vină aici de câte ori putea, pentru că nu era un spital de elită, unde veneau bogătaşii, când erau depăşiţi de probleme sau de vicii. Nu era nicio clinică de cartier, condusă de idealişti prăpădiţi. Era o instituţie serioasă, care se lupta din greu şi care îi primea pe bolnavii mintali şi cu tulburări emoţionale, din toate sferele vieţii.

Exista o femeie la etajul al doilea, cu boala lui Alzheimer, care cosea păpuşi pentru nepoţii ei, apoi se juca singură cu ele, când uita că are nepoţi. Era un bărbat care se credea John Kennedy şi care-şi petrecea cea mai mare parte a zilei scriind, inofensiv, cuvântări. Pacienţii mai violenţi erau ţinuţi la etajul trei, unde paza era mai severă. Uşile din sticlă groasă erau încuiate şi ferestrele erau prevăzute cu zăbrele.

Tess îşi petrecu aici cea mai mare parte a după-amiezii. Pe la cinci era deja stoarsă. Aproape o oră întreagă şi-o pierduse într-o şedinţă cu un schizofrenic paranoic, care o bombardase cu obscenităţi, apoi cu tava pe care i se servise prânzul, înainte de a fi imobilizat de doi gardieni. Tess îi administrase o injecţie cu Thorazine, dar nu fără părere de rău. Bietul om urma să fie sub tratament medical tot restul vieţii sale.

Când acesta se linişti din nou, Tess îl lăsă să-şi revină puţin, în camera de odihnă a personalului. Mai avea încă un pacient de văzut. Lydia Woods, o femeie de treizeci şi şapte de ani care ţinuse o casă cu trei copii, lucrase ca agent de schimb, cu program întreg şi ca preşedinte la Asociaţia părinţi-profesori. Gătise mâncăruri savante, răspunsese la toate solicitările şcolii şi fusese numită Femeia de afaceri a anului. Femeia de tip nou, care se pricepea la orice şi putea face orice.

În urmă cu două luni, în timpul unui spectacol la şcoală, făcuse o criză. Avusese convulsii şi un atac pe care mulţi dintre părinţii îngroziţi l-au luat drept epilepsie. Când a fost adusă la spital, s-a descoperit că se afla într-o perioadă de abstinenţă, cu consecinţe severe ca acelea provocate de dependenţa de heroină.

Lydia Woods făcuse faţă lumii ei perfecte, recurgând la valium şi la alcool, până în clipa în care soţul ei o ameninţase cu divorţul. Pentru a-şi demonstra puterea, renunţase dintr-o dată la cele două droguri, în încercarea disperată de a-şi continua viaţa aşa cum şi-o structurase ea.

Acum, deşi boala fizică era deja sub control, Tess se văzuse obligată să se ocupe de cauze şi de consecinţe.

Tess luă liftul înapoi la etajul unu, unde ceru dosarul Lydiei. Îl citi şi şi-l puse sub braţ. Camera Lydiei se afla la capătul culoarului. Lydia lăsase uşa deschisă, dar Tess ciocăni înainte de a intra.

Draperiile erau trase, camera întunecată. Lângă pat se aflau flori, garoafe roz. Parfumul lor era delicat şi dulce şi plin de speranţă. Lydia stătea pe pat, ghemuită, cu faţa la perete. Nu făcu niciun gest de primire.

— Bună, Lydia. Tess puse dosarul pe o măsuţă şi se uită prin încăpere. Hainele pe care le îmbrăcase Lydia în ziua precedentă erau făcute maldăr, într-un colţ.

— E cam întuneric aici, spuse ea şi dădu draperia la o parte.

— Îmi place întunericul.

Tess se uită la silueta de pe pat. Era timpul să facă presiuni.

— Mie nu-mi place, zise ea simplu şi dădu draperia de tot într-o parte. Când lumina se revărsă înăuntru, Lydia se întoarse şi se holbă la ea. Nu se obosise să se pieptene şi nici să se fardeze. Gura îi era căzută, acrită.

— E camera mea.

— Da, este. După câte am aflat, ai petrecut cam prea multă vreme singură, în ea.

— Şi tu ce naiba cauţi aici? Să ţeşi coşuleţe cu fructe şi nuci?

— Ai putea încerca să faci o plimbare, spuse Tess, dar nu se atinse de dosar.

— Locul meu nu e aici. Nu vreau să mai rămân aici.

— Eşti liberă să pleci oricând. Tess o urmări ridicându-se în capul oaselor şi aprinzându-şi o ţigară.

— Aici nu eşti la închisoare, Lydia.

— Ţie îţi este uşor să vorbeşti.

— Tu singură ai venit aici. Când simţi că eşti în stare, poţi pleca.

Lydia tăcu, fumând într-o tăcere prevestitoare de furtună.

— Înţeleg că te-a vizitat soţul tău, ieri.

Lydia se uită la flori, apoi îşi îndreptă privirea aiurea.

— Şi?

— Ce-ai simţit când l-ai văzut?

— Ah, mă omor după asta, izbucni ea. Mă omor să-l ştiu venind aici şi văzându-mă în halul ăsta. Îşi vârî mâna în claia de păr nespălat.

— I-am spus că ar trebui să-i aducă şi pe copii, să vadă ce babă-cloanţă nenorocită a ajuns mama lor.

— Ai ştiut că o să vină?

— Am ştiut.

— Ai acolo un duş. Ai şampon, farduri.

— Nu tu ai spus că mă ascundeam în spatele lucrurilor?

— Folosirea medicamentelor cu efect de drog şi a alcoolului ca toiag, pe care să te sprijini, nu este acelaşi lucru cu a face un efort să arăţi bine, pentru soţul tău. Ai vrut să te vadă aşa, Lydia. De ce, ca să plece cu părere de rău pentru tine? Să se simtă vinovat?

Săgeata nimerise ţinta şi începuse să-şi facă efectul, aşa cum sperase Tess.

— Taci din gură. Nu-i treaba ta.

— Soţul tău ţi-a adus florile astea? Sunt frumoase.

Lydia se uită din nou la ele. O făceau să plângă, să renunţe la scutul de acreală şi de indiferenţă după care se ascundea. Luă vaza şi o aruncă de perete cu flori cu tot.

Ben auzi izbitura, de afară, din hol, unde i se spusese să aştepte. Se ridică din scaun şi se îndreptă spre uşa deschisă când fu oprit de o soră.

— Scuzaţi-mă, domnule, dar nu puteţi intra acolo. Doctoriţa Court este cu o pacientă. Blocându-i drumul, porni chiar ea spre uşă.

— Ah, doamnă Rydel, auzi Ben glasul lui Tess, rece şi calm, vreţi să aduceţi un făraş şi o cârpă, ca doamna Woods să poată curăţa aici?

— N-o să fac asta! urlă Lydia la ea. Este camera mea şi n-o să curăţ.

— Atunci o să trebuiască să fiu atentă pe unde calc, să nu mă tai în sticlă.

— Te urăsc. Cum Tess nici nu clipi măcar, Lydia urlă şi mai tare: Te urăsc. M-ai auzit?

— Da, te-am auzit foarte bine. Mă întreb însă dacă tu ţipi la mine sau la tine, Lydia.

— Cine dracu îţi închipui că eşti? Mâna se agita ca un automat, ca să strivească ţigara. Vii aici săptămână de săptămâna cu aerul tău just şi cu taioarele tale cochete, de lux, şi aştepţi de la mine să-mi dezgolesc sufletul. Ei bine, n-o s-o fac. Chiar crezi că am de gând să vorbesc cu o fată bătrână şi închistată, care şi-a aranjat viaţa perfect? Domnişoara De lume, perfectă, care şi-a făcut un hobby din a trata infirmi de toate patru membrele şi apoi se duce frumuşel acăsică la ea şi uită de ei!

— Nu uit de ei, Lydia.

Vocea lui Tess era liniştită, în contrast evident, dar Ben o putea auzi din hol.

— Mă faci să vărs. Lydia se ridică din pat pentru prima oară în ziua aceea. Nu pot suporta să te văd cu pantofii tăi italieneşti şi cu agrafele tale din aur şi cu perfecţiunea care nu transpiră niciodată.

— Nu sunt perfectă, Lydia, nimeni nu este. Nimeni nu trebuie să fie, ca să merite dragoste şi respect.

Lacrimile se porniră, dar Tess nu se ridică să-i ofere alinare. Nu era momentul.

— Ce ştii tu despre greşeli? Ce dracu ştii tu despre cum am trăit eu? La naiba. Am făcut o groază de lucruri bune. Am făcut.

— Da, ai făcut. Dar nimic nu durează o veşnicie dacă nu-ţi permiţi şi fisuri.

— Am fost la fel de bună ca şi tine. Am fost mai bună. Am avut haine ca ale tale, am avut un cămin. Te urăsc pentru că vii aici şi-mi aminteşti de toate astea. Ieşi afară. Ieşi afară şi dă-mi pace.

— În regulă. Tess se ridică, luând dosarul cu ea. O să mă întorc săptămâna viitoare. Chiar mai devreme, dacă mă chemi. Se îndreptă spre uşă, de unde se întoarse.

— Încă mai ai un cămin, Lydia. În uşă stătea sora, cu spălătorul şi făraşul. Tess le luă şi le sprijini de peretele camerei.

— O să-i rog să trimită o altă vază pentru florile astea.

Tess ieşi şi închise ochii pentru o clipă. Acest gen de respingere violentă nu era niciodată uşor de suportat, chiar dacă venea din boală şi nu din inimă.

— Doc?

Tess se scutură ca să revină la realitate şi deschise ochii. La câţiva paşi de ea se afla Ben.

— Ai venit mai devreme.

— Da. Se apropie de ea şi-şi petrecu mâna pe după braţul ei. Ce naiba faci într-un asemenea loc?

— Meseria. Trebuie să mai aştepţi un minut. Mai am de trecut câteva observaţii în dosarul ăsta. Se duse la camera surorilor, se uită la ceas şi începu să scrie.

Ben o urmărea. În clipa asta părea total neafectată de mica scenă răutăcioasă pe care o auzise el. Chipul ei era calm în timp ce-şi trecea observaţiile cu ceea ce Ben garanta că era o mână de profesionist. Dar surprinsese acel moment scurt, de abandon, când ea ieşise în coridor. Nu neafectată, ci imposibil de necontrolată. Nu-i plăcuse, exact cum nu-i plăcuse nici acest loc, cu pereţii lui albi şi chipurile inexpresive, nenorocite.

Tess îi dădu dosarul înapoi surorii, spuse câteva cuvinte cu glas scăzut, probabil referitoare la femeia care tocmai o luase la rost şi se uită din nou la ceas.

— Îmi pare rău că a trebuit să aştepţi, îi spuse Tess când se întoarse spre el. Trebuie să-mi iau pardesiul. De ce nu mă aştepţi afară?

Când ieşi, îl văzu pe Ben stând la marginea gazonului, fumând liniştit.

— Nu mi-ai dat ocazia la telefon să-ţi spun că nu vreau să te plictisesc cu toate astea. Vin şi plec singură de la clinică de multă vreme.

Ben aruncă ţigara şi o privi cu grijă.

— De ce i-ai suportat toate porcăriile pe care ţi le-a spus?

Tess inspiră prelung, înainte de a-şi trece braţul pe sub al lui.

— Unde ţi-ai parcat maşina?

— Ăsta-i un rahat psihiatric, să răspunzi la întrebare cu altă întrebare.

— Da. Da, aşa este. Ascultă, dacă ea nu m-ar fi atacat, ar fi însemnat că nu mi-am făcut meseria. Este pentru prima dată că am ajuns într-adevăr undeva, de când am început să o văd. Şi spune-mi odată unde ai parcat, că mi-e frig.

— Acolo. Mai mult decât fericit să lase clinica în urmă, începu să meargă la pas cu ea.

— Te-a sunat din nou.

— Da, exact imediat după ce m-ai sunat tu. Tess dorea cu disperare să trateze şi cazul acesta cu aceeaşi detaşare profesională cu caro îşi tratase pacienţii din clinică. Au putut să-l repereze?

— S-a apropiat cam cu două cvartale. Nimeni n-a văzut nimic. Mai căutăm încă.

— Laura lui e moartă.

— Mi-am imaginat asta. Puse mâna pe portieră, apoi îi dădu drumul din nou. La fel cum mi-am imaginat că tu eşti următoarea lui victimă.

Ea nu se albi şi nici nu începu să tremure. El nu se aşteptase la asta. Dădu pur şi simplu din cap în semn de acceptare şi îşi puse mâna pe braţul lui.

— Vrei să-mi faci o favoare?

— Să mă mai gândesc.

— Haide să nu discutăm despre asta, în seara aceasta. Deloc.

— Tess…

— Te rog. Mâine trebuie să merg cu tine la secţie şi să mă întâlnesc cu căpitanul Harris. Or, cât mai e până mâine?

Îşi puse mâinile reci, neînmănuşate, pe obrajii ei.

— N-am de gând să las să ţi se întâmple ceva. Indiferent ce va trebui să fac pentru asta.

Tess zâmbi şi-l apucă de încheieturile mâinilor.

— Atunci înseamnă că nu trebuie să-mi mai fac niciun fel de griji, nu?

— Ţin mult la tine, spuse el precaut. Mai aproape de o declaraţie de dragoste nu fusese niciodată în viaţa lui. Vreau să ştii asta, mai adăugă el.

— Atunci du-mă acasă, Ben. Îşi întoarse buzele în palma lui. Şi arată-mi că aşa este.


(va urma)