Ambuscada la Palermo

Colin Forbes

Pentru Jane

NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.

Vineri, 8.30 p.m. — 9 p.m.

Vagoanele se izbira unul de altul si întreg trenul se scu-tura de la un capat la celalalt când Johnson, la ordinul lui Petrie, îl opri brusc la trecerea peste un drum care ducea spre garajul auto de lânga Sala. Pierdusera zece minute pretioase în trenul ascuns în viroaga din apropiere, asteptând ca un camion german sa plece din garajul aflat la vreo patru sute de metri departare de ei, iar acum iata ca se ivea alt impas. De pe platforma de manevra din fata, Petrie zari un camion german distrus, cu botul strivit de o stânca chiar în apropierea liniei.
— Tâmpitul acela trebuie sa fi derapat, îi spuse el lui Johnson. Soferul a fost azvârlit pe jumatate prin parbriz. Si ca sa vezi, vine si ambulanta aceea...
O ambulanta militara tocmai cobora panta spre inter-sectie, cu viteza nu prea mare, soferul închipuindu-si desigur ca trenul oprit acolo va porni din nou înainte ca el sa trebuiasca sa opreasca. Masina era înca destul de departe, iar pe caroseria ei alba se reflecta slab luna. Petrie observa ca soferul nu pusese sirena în functiune, asa ca poate nu se grabea sa ajunga undeva. Începu sa dea ordine scurte: lui Scelba sa se ascunda în spatele vagoanelor oprite, lui Angelo sa se piteasca în spatele unui dâmb aflat ceva mai sus pe drum, lui Johnson sa stea pregatit în spatele camionului strivit, dar americanul protesta:
— S-ar putea ca în ambulanta sa fie raniti, de pe urma bombardamentului...
— Ed, daca sunt, o vom lasa sa-si vada de drum, dar ma cam îndoiesc ca sunt, ai auzit tu vreo sirena ? Daca dam de asa ceva, vom pretinde ca suntem banditi, în cautare de bani, si-i vom lasa sa treaca. Oricum aratam ca niste tâlhari de drumul mare.
— Si daca nu dam de raniti ?
— O înhatam ! spuse Petrie, dând din cap catre Johnson, pe fata caruia era zugravita o expresie de îndoiala. Ed, în timp ce eram în tren mi-am imaginat cam de ce-am avea ne-voie ca sa ajungem la timp la Messina : o masina puternica si rapida cu care sa putem trece prin punctele de control de pe soseaua de pe coasta.
— Dar asta-i împotriva regulilor razboiului...
Petrie îl privi cu asprime.
— Dar tot împotriva acestor reguli e si scufundarea unui vas-spital plin de soldati raniti — si asta-i ce-au facut nemtii, cu Stukas-urile lor, în Grecia. Si ceea ce vom face noi e doar sa folosim masina asta ca sa ne strecuram prin linia de aparare pe care Wehrmacht-ul a stabilit-o în jurul Messinei. Nu recurgem la ambulanta asta mai mult decât ca la un taxi obisnuit... Apoi Petrie îl privi pe Scelba : Si fara împuscaturi inutile, doar daca nu intervine vreo problema pe viata si pe moarte...
— Dar nici macar nu vor fi înarmati, protesta Johnson.
— Cu atât mai bine, atunci nu va fi nevoie sa tragem, re-peta Petrie. Dar uita-te bine la ei, Ed. Ambulanta asta s-ar putea sa nu fie chiar atât de inocenta pe cât pare.
Asteptara ascunsi pe când soferul ambulantei începu sa banuiasca ca trenul care-i statea în cale nu avea de gând sa se miste; când ajunse la vreo doua sute de metri de camionul militar strivit, încetini un pic, apoi coti spre el si se întoarse cu spatele în drum. Petrie urmari atent schimbarea de di-rectie, aruncând în acelasi timp o privire spre stânga, unde Scelba statea chircit în spatele trenului, apoi spre camion, unde era ascuns Johnson. Locul accidentului parea cu totul parasit, ca si cum ceva inexplicabil s-ar fi petrecut între tre-nul care stationa si camionul strivit; îsi imagina mirarea so-ferului ambulantei, dar reactia acestuia parea ciudata. Am-bulanta cobora acum foarte încet, aruncându-si lumina faru-rilor peste vagoane, peste ferestrele acestora, care erau vizibil goale. Când ajunse la numai vreo douazeci de metri de tren, masina opri, cu motorul înca mergând, ceea ce îl nelinisti pe Petrie: daca soferul si-ar rasuci volanul si ar porni înapoi pe drumul pe care abia venise, atunci nici vorba sa mai poata deschide focul. Din locul acela de pe platforma unde statea ghemuit, el vazu pe acoperisul ambulantei un ventilator mare, în apropierea unei antene. Ceva nu era în regula cu masina asta.
Soferul, îmbracat în halat alb, statea cu capul întors, vor-bind cu cincva din spate. Asa ca nu avea altceva de facut decât sa astepte pâna când acesta avea sa iasa afara ca sa vada ce se întâmpla — daca, pâna la urma, o va face. Minutele se scurgeau si Petrie îsi dadu seama ca de fapt ceva mergea rau de tot: de pe scaunul sau, soferul putea sa vada bine în ce stare se afla camionul, asa ca reactia sa normala ar fi fost sa iasa si sa constate ce se petrecuse cu acesta. Simtamântul ca ceva nu era în regula crestea si Petrie îsi multumi sie însusi ca fusese grijuliu sa considere capturarea ambulantei ca pe o operatiune strict militara. Alaturi de el, Scelba îsi puse revolverul jos pe pamânt, îsi sterse mâinile de cracul pantalonilor si apuca arma din nou. În acest moment de tensiune, fata sicilianului parea cu totul nepasatoare, o nepasare tipica pentru un pistolar profesionist care trecuse de multe ori înainte prin astfel de situatii. Petrie se crispa vazând ca soferul ambulantei deschisese usa, pasind afara si îndreptându-sc cu precautie catre camionul accidentat. Pe masura ce înainta, privea peste umar spre trenul aparent abandonat, iar când ajunse destul de aproape ca sa poata arunca o privire înauntrul cabinei transformate în armonica, se opri. Înca o reactie ciudata : din locul unde se oprise, el putea vedea clar trupul inert al soferului prabusit pe jumatate peste volan si oricine din echipajul unei ambulante ar fi alergat într-acolo instinctiv ca sa vada despre ce e vorba si sa dea o mâna de ajutor în caz de nevoie. Dar barbatul acela scund si gras, îmbracat în uniforma Corpului Medical Italian, parea preocupat mai mult de trenul gol decât de cadavru si scruta înca o data vagoanele. Petrie se ridica în picioare, se îndrepta spre marginea platformei si coborî pe linie cu Mauser-ul îndreptat înainte; soferul se întoarse repede, încerca sa-si bage o mâna sub halat, dar si-o retrase imediat când zari arma tintind spre el.
— Câti bani ai în masina ? îi striga Petrie repede, în nem?este ?
— Nein...
Soferul se opri brusc, dându-si seama ca, raspunzând în germana, facuse o gafa, fusese tras pe sfoara.
Petrie îl tinea sub amenintarea armei când usa din spate a ambulantei se deschise si un barbat îmbracat civil, cu pardesiu cu cordon, cu o palarie moale pe cap, iesi în plina vedere cu un automat pe care-l tinea cu amândoua mâinile. Automatul împrosca cu gloante la numai câtiva pasi înspre stânga lui Petrie, dar atunci Scelba trase de doua ori. Civilul se prabusi, lasându-si automatul sa cada, iar Angelo aparu fugind în josul drumului, se opri si-si atinti revolverul în spatele ambulantei, fara a trage. Johnson se apropie din spate de sofer, trase de sub halatul acestuia un revolver Luger, îl pipai ca sa vada daca nu mai are si alte arme, apoi îi spuse lui Petrie:
— Asta-i toata gasca. Iar tipul asta e cel mai teribil asis-tent medical pe care l-am întâlnit vreodata. Ai avut dreptate, Jim. Ce anume te-a facut banuitor ?
— Veneau dinspre garajul auto, dar asta nu era neaparat o dovada. Însa tipul nu reactiona firesc. Iar acum cred c-ar trebui sa vedem repede ce-i în asa-zisa ambulanta. Scelba, stai cu ochii pe pistolarul asta medicinist, pentru un minut, te rog.
Individul îmbracat civil era mort de-a binelea, la picioa-rele lui Angelo, dar Petrie nu baga în seama cadavrul atunci când italianul le facu un semn cu teava revolverului sa se apropie. Un tânar vânjos era asezat la o masuta între cele doua banchete si-si tinea mâinile ridicate deasupra capului privindu-i dusmanos. Era si el îmbracat în uniforma Corpu-lui Medical Italian, dar pe masuta din fata lui se aflau o pe-reche de casti de ascultare si un aparat dreptunghiular care parea sa fie un transmitator radio, obiecte care nu puteau face parte, evident, din înzestrarea unei ambulante. Atunci când Petrie îi vorbi în germana, acesta scutura din cap si spuse ca nu întelege decât italiana.
— Asta vad si eu, spuse Petrie tot în germana, asa ca instrumentul acela din fata ta nu-i altceva decât ultimul model de instalatii pentru transfuzii de plasma, nu-i asa ? Iesi repede de aici, daca nu vrei sa mori !
Neamtul se strecura afara din ambulanta, dintr-o data întelegând limba germana, iar în timp ce Angelo îl supra-veghea, Petrie se apleca si scoase din buzunarul dinauntru al civilului mort un portmoneu. Legitimatia pe care o scoase de acolo nu-l surprinse deloc si i-o întinse lui Johnson fara sa spuna nimic. Americanul o privi, dupa care citi cu voce tare ce scria pe document:
— Oscar Schliemann, ofiter Gestapo. Ce dracu’ se petrece pe aici ?
— Ceva care i-ar putea interesa pe cei de la Cartierul General al Fortelor Aliate. Ia sa aruncam o privire asupra acestui ultim tip de ambulanta.
Aplecându-se intra în masina, urmat de Johnson. Pe un panou aflat la îndemâna celui care ar fi fost asezat la masuta, se gasea un mic tablou de control. Motorul ambulantei mai mergea. Petrie înca manevra butoanele tabloului când Johnson privi în sus, auzind un zbârnâit nefamiliar deasupra lor. Sub capota era agatata o cutie metalica mare si zbârnâitul venea din interiorul acesteia. Privind si el în sus, Petrie trecu dincolo de american si tocmai iesea din ambulanta când Angelo reactiona violent: apucând pistolul de teava, îl izbi cu putere peste ceafa prizonierului cu patul armei, dupa care exclama cu satisfactie nedisimulata, cu neamtul prabusit la picioarele lui:
— Ticalosii !
— Ce dracu’ l-a apucat ? întreba Johnson, iesind din ambulanta.
Petrie arata cu o mâna în sus, spre capota masinii, unde ventilatorul mare de pe acoperis se înaltase într-un fel de coloana înalta, pe care erau plasate doua aripi metalice semanând cu un fel de antena radar.
— Bine gasita, dracia asta, spuse el, glumet. Asta-i un radiolocator, camuflat ca sa para o ambulanta italieneasca. Sunt sigur ca italienii nu si-ar da niciodata seama de asta. Vezi spilul, nu ?
— Nu prea..., ezita Johnson, dar Angelo îl privi cu amaraciune:
— Treaba e clara, domnule maior. Probabil ca asta e modul în care nemtii au localizat transmitatorul meu, Porto-cala Unu. Unul dintre oamenii care locuiau în zona unde-l ascunsesem mi-au spus ca în ajunul zilei în care transmi-tatorul a fost detectat, într-o piata din apropiere fusese parcata o ambulanta. Tâmpit ce sunt, n-am banuit nimic. Dar ma mir ca armata italiana îngaduie asa ceva...
— Daca nu stiu, cum ar putea sa intervina ? comenta Petrie. Aparatul acela de pe masuta e un aparat de ascultare. Asa ca nu cred ca ar trebui sa ne îngrijoram peste masura daca vrem sa folosim masina asta ca pe un fel de taxi.
Reintrând în ambulanta, apasa pe un buton si masinaria de deasupra zbârnâi din nou, iar coloana cu antene coborî în pâlnia ventilatorului. Taie cu cutitul cablurile, dupa care ascunse casca si dispozitivul de ascultare într-un lacas de la bord si plie masuta peste bord. Ambulanta se transformase acum, revenind la functia sa initiala, cu doua brancarde de-a lungul fiecarui perete, pregatita pentru eventuale accidente pe parcurs, si accidente pareau ca pot fi destule. Toti trudira frenetic sub îndrumarea lui Petrie : scoasera uniformele de pe cei doi nemti inconstienti, o treaba care-l facu pe Angelo sa regrete izbucnirea lui de dinainte, deoarece a dezbraca un individ lesinat se dovedea o treaba cu mult mai grea decât a-i ordona sa se dezbrace el însusi. Într-un compartiment de la bord gasira fe?e, cu care îi legara pe cei doi prizonieri, în urechile carora înfundara si ghemotoace de vata, gasita în acelasi compartiment, ca sa nu auda ce se vorbeste prin jur daca si-ar recapata cunostinta. Toate acestea fura îndeplinite dupa ce reusisera sa-i care în ambulanta pe toti trei nemtii, în cazul în care ar fi nevoiti sa o ia rapid din loc. Între timp, Johnson se întoarse în cabina locomotivei, scormoni grabit prin gramada de carbuni ca sa recupereze sacul cu explozivi pe care Petrie îl ascunsese acolo. Când se întoarse cu sacul pe umeri, Petrie si Angelo se mai chinuiau înca sa-si traga pe ei uniformele Corpului Medical scoase de pe prizonieri. Fiind cam de aceeasi talie, uniforma soferului se potrivi pe italian, dar Petrie o îmbraca doar cu greutate pe a sa; tunica îi era oarecum pe masura, dar pantalonii îi erau cu mult prea scurti.
— Daca as fi nevoit sa-mi câstig viata în felul asta pe timp de pace, atunci m-as înrola iute în armata, mormai Johnson, lasându-si sacul cu explozivi pe podeaua ambulantei. Privi cu dezgust la corpul ofiterului de la Gestapo. Chiar avem nevoie de asta ? întreba. Eu sunt cam nazuros în privinta celor cu care calatoresc.
— O sa ramâna cu noi o vreme, Ed, spuse scurt Petrie în timp ce-si încheia nasturii tunicii. Dupa ce plecam, singura enigma care va ramâne în urma noastra va fi trenul parasit; dar îsi vor închipui probabil ca echipajul s-a speriat atât de rau dupa ciocnirea cu camionul încât a luat-o la fuga.
Johnson privi cu ochi critici înfatisarea lui Petrie.
— Oare soferii ambulantelor poarta barbi de doua zile ? întreba el.
— În armata britanica se mai întâmpla si asta, când sunt obligati sa lucreze optsprezece ore fara întrerupere, si sunt convins ca italienii i-au omorât cu munca pe soferii lor în ultima vreme. În orice caz, asta ne ofera o scuza excelenta ca sa nu zabovim pe la fiecare punct de control, ne grabim ca dracu’ spre destinatie.
— Si resturile, ce facem cu ele, le aruncam pe undeva pe drum ? se interesa Scelba, aratând spre prizonieri. As prefera sa le mai bagam si câte un glont în cap. Dupa asta, chiar ca n-ar mai putea vorbi deloc.
Dar se parea ca nu era o propunere prea populara, si ; când Scelba vazu expresia de pe chipurile celorlalti, parasi iute subiectul. Petrie urca la volan, iar Angelo trecu pe locul de lânga el, îmbracat în costumul lui înca impecabil. Rezer-vorul era plin, ceea ce nu era surprinzator tinând seama ca masina îsi facuse probabil plinul la garajul militar din apropiere.
— O sa conduc eu, spuse Petrie italianului, iar pentru ca tu arati al naibii de elegant, tu vei fi acela care vei iesi din masina daca cineva va trebui cumva sa iasa.
— Foarte logic, fu de acord Angelo. Tu esti soferul, asa ca ramâi la volan.
— În afara de cazul în care nimerim într-un accident adevarat. Atunci e de asteptat sa iesim amândoi.
Petrie porni motorul, pe care-l oprise ceva mai înainte, în fata lor, micul tren parasit statea la trecerea de nivel si avu sentimentul ciudat ca s-ar putea sa ramâna acolo pâna când trupele invadatoare ale Aliatilor vor da peste el, daca vor ajunge vreodata pâna în acest punct. Si asta depindea în mare masura chiar de ei patru, aflati acum în aceasta ambulanta italieneasca. Privi la ceas : 9 seara. Slava Domnu-lui ca Parridge nu-l putea vedea, el probabil presupunea ca ajunsesera deja la Messina. Întoarse masina cu 180 de grade, îsi dezmorti umerii si porni spre nord.
— Teoretic vorbind, suntem deja în întârziere, îi spuse el lui Angelo, asa ca va trebui sa intram în actiune imediat ce ajungem în port.

Cicatricea veche de pe obrazul drept al generalului Klaus Rheinhardt, capatata în urma unui duel, se vazu clar atunci când el se apleca peste lampa cu petrol din cort ca sa se uite la ceasul de la mâna. Arata 8,30 seara. Prin usa cortului avea o priveliste limpede peste întreaga strâmtoare, luminata de luna, chiar pâna spre muntii din apropierea Messinei, locul unde va ajunge curând. În spatele cortului, pe sub crângurile de maslini ale Calabriei, fortele imense aflate sub comanda sa se pusera deja în miscare. Doua regimente de blindate cu peste trei sute de tancuri Mark IV; un regiment de puscasi cu trei batalioane motorizate si un batalion de motociclisti, un regiment de artilerie cu douazeci si patru de tunuri; un batalion antitanc si un batalion de genisti. Din locul undo statea pe un scaun de campanie, Rheinhardt putea auzi zanganitul senilelor tancurilor pe solul ars de soare, comen- zile rastite ale ofiterilor, date pe un ton de urgenta. Slava Domnului, Kesselring ascultase de sfatul sau si daduse ordi- nul ! Cu toate fortele, înainte spre Sicilia !
— Despre ce-i vorba, Wengel ?
Colonelul Wengel salutase din usa cortului.
— Trenul cu munitii tocmai soseste la Giovanni, domnule.
— De îndata ce feribotul ajunge aici de la Messina, încarca trenul la bord. S-ar putea sa-l însotesc eu însumi înapoi spre Sicilia.
Wengel saluta si pleca, lasând iarasi libera privelistea din usa cortului. Ceea ce-l interesa cel mai mult era tocmai aceasta perspectiva, pentru ca din acest punct, situat la peste doua sute de metri deasupra strâmtorii, ar fi putut vedea bacul Cariddi pornind de la Messina spre peninsula. Atunci când îl va zari apropiindu-se, va coborî si el cu masina la Giovanni.

Vineri, 9 p.m. —10.30 p.m.

Farurile maturau întunericul în timp ce Petrie apasa pedala de acceleratie, trecu în viteza printr-un mic defileu, dupa care coborî o panta lunga în spatele careia se vedeau muntii în ambele parti, profilându-se maiestuosi sub lumina lunii, cu crestele zdrentuite pe rând luminate si ascunse în umbra si lipsite de orice semn de viata. Pentru o singura clipa, atunci când se aflau pe culmea trecatorii, putusera zari la mare departare un luciu ca de mercur al marii, care disparu imediat ce începura sa coboare panta si o creasta le ascunse vederea. Drumul parea neasteptat de drept pe mare distanta, trecând printre siruri paralele de munti, iar suprafata carosabilului era mai buna decât tot ce întâlnisera pâna aici. Nu grozav de buna, ar fi putut fi clasata ca de mâna a doua prin oricare alta tara a Europei, dar destul de buna pentru a-i permite lui Petrie sa riste un spor de viteza pe când strabateau la vale drumul gol catre mare.
Lânga el, Angelo motaia, cu capul plecat pe piept. Petrie arunca o privire prin ferestruica minuscula din spate, spre interiorul ambulantei, unde Johnson statea chiar lânga peretele despartitor, iar Scelba zacea întins pe brancarda de alaturi. Erau singurii ocupanti: cei doi prizonieri germani si ofiterul de la Gestapo mort fusesera lasati cu vreo zece minute înainte într-o sura parasita din apropierea drumului.
— Ed, spuse Petrie, mai bine ai trage un pui de somn. Nu vei avea nici o sansa mai târziu.
— Dar tu ? Ai condus fara întrerupere jumatate de zi, as putea trece eu la volan o vreme. E adevarat ca nu am uniforma de asistent sanitar, dar vad ca nu întâlnim pe nimeni.
— În curând vom întâlni — mai ales daca iei tu volanul, îi replica Petrie. Si, asa cum spui, nu prea esti îmbracat potrivit pentru rolul asta. Oricum, ma simt excelent si tot ce mi-as dori e sa ma tin tot asa pâna terminam treaba.
— Crezi ca vom reusi ? Suntem în mare întârziere.
— Trebuie sa reusim, cel putin atâta vreme cât Kesselring nu si-a expediat deja Divizia 29 de Blindate. Si cred ca nu o va face deocamdata, va astepta sa primeasca rapoarte despre trupele parasutate. Abia atunci se va decide.
— Si când crezi ca încep parasutarile ?
— Daca încep în noaptea asta, banuiesc ca spre miezul noptii, imediat dupa ce apune luna. Iar Kesselring va primi o confirmare clara despre eveniment abia dupa vreo ora.
— Si, daca avem noroc, când crezi ca putem ajunge la Messina ?
— Cu putin înainte de miezul noptii, banuiesc.
— Altfel spus, chiar aproape de termen ?
— S-ar putea sa fie teribil de aproape, Ed, accepta Petrie.
De fapt, acest gând sumbru îl preocupase pe Petrie pe tot parcursul drumului, coborând panta lunga marginita de tufisuri de cactusi ce-i aminteau lui Johnson de New Mexico. Americanul se lungi si el pe cealalta brancarda, auzi o vreme sforaiturile lui Scelba, dupa care adormi adânc. Petrie nu simtea nevoia de somn, trecuse de mult de faza asta, nervii îi erau atât de întinsi încât se îndoia ca ar putea dormi chiar daca ar încerca. Cândva, dupa ce misiunea va fi fost dusa la capat, va cadea ca un bolovan, complet secatuit, si atunci probabil ca va dormi treizeci si sase de ore în sir. Dupa îndeplinirea misiunii. Dupa numai câteva minute, Angelo se trezi si Petrie îi mai puse câteva întrebari, ca sa-si împros-pateze memoria.
— Feribotul a fost construit la Genova acum unsprezece ani, începu italianul. Are un deplasament de peste patru mii de tone si e cel mai mare feribot din Europa de vest care se mai afla înca în functiune. De la pupa la prova masoara vreo suta zece metri si e dotat cu trei motoare diesel-electrice Burmeister si Wain cu câte opt cilindri...
— Viteza ? se interesa Petrie.
— Poate merge cu saptesprezece noduri, dar în serviciu normal viteza e de numai cincisprezece si jumatate.
— Si cam cât îi trebuie ca sa traverseze strâmtoarea dintre Messina si San Giovanni, pe peninsula ? Te întreb asta pentru cazul în care nu ne putem face treaba cât timp bacul se afla în port.
— Distanta e de optzeci de kilometri. Lasând deoparte timpul petrecut cu intrarea si iesirea din port, traversarea dureaza douazeci si cinci-treizeci de minute.
— Treizeci de minute nu-i prea mult, comenta Petrie, observând ca vremea era pe cale sa se schimbe, si nu în bine. Dinspre nord-vest se apropiau nori grei si prin noaptea pâna acum linistita începu sa sufle o briza. Putem oare face treaba cât timp bacul se mai afla înca în port ?
— Poate ca da, ridica Angelo din umeri, cu nesiguranta. Dar în docuri se afla multi oameni de paza, pe când în timpul traversarii paza e redusa.
— Prin urmare, s-ar putea sa ne fie mai usor sa-l aruncam în aer pe când se afla în larg — plus ca în felul acesta se va scufunda bine de tot.
Rasuci volanul spre un pod care trecea peste albia secata a unui râu, apoi intra pe un drum drept, marginit de cactusi. Sub lumina lunii, vârfurile acestora pareau ca niste brate întinse catre cerul înstelat. În spate se auzi un zgomot de ghete pe podea ; se trezise Scelba, se dezmorti, dupa care îsi sprijini cotul pe ferestruica dinspre cabina. Întrebarea lui sarcastica arata ca de fapt ascultase conversatia dintre el si Angelo.
— Iar atunci când veti fi terminat treaba, veti înota pâna la mal, nu-i asa ? spuse el. Signor Gambari, circula pe acolo un curent extrem de puternic.
— Am avut în vedere aspectul acesta, raspunse Angelo cu asprime. Unul dintre oamenii mei, în care am totala încredere, ne va urma cu o barca în cazul în care bacul iese în larg cu noi la bord. Daca va fi necesar, va sta prin apropiere si ne va culege dupa ce parasim bacul.
— În acest caz, o sa avem nevoie de vreun mijloc de semnalizare, îi atrase Petrie atentia.
— Acasa la Messina am un pistol cu rachete.
— Si barca aia, unde ne va duce ?
— Prin strâmtoare, spre Malta. Dar trebuie sa avem noroc ca sa ajungem acolo, pentru ca strâmtoarea e plina de ve- dete-torpiloare nemtesti.
În spate se auzi scrâsnetul unui chibrit, Scelba îsi aprindea un trabuc. Pufai din el ca sa fie sigur ca arde bine, dupa care întreba în trecere :
— Si ce culoare va avea racheta aceea ?
— Verde. Angelo se rasuci pe scaun si-l privi pe seful mafiei. De ce te intereseaza un detaliu atât de nesemnificativ ?
— Pentru ca si eu am facut unele aranjamente ca voi sa scapati cu bine dupa ce terminati treaba, explica Scelba, afabil. Sau mai bine zis, Giacomo e acela care face aranja-mentele, în numele meu...
— Cine e Giacomo asta ? interveni Petrie.
— Omul caruia i-am cerut sa va pregateasca intrarea în port.
— S-ar putea sa n-avem nevoie de el, spuse Angelo, po-liticos. Am pus la punct un plan complet pentru a patrunde în port, a urca pe bac, a scufunda bacul si pentru a scapa de acolo dupa aceea...
— Totusi, as vrea sa aud si planul lui Scelba, interveni Petrie din nou. În orice caz, Angelo, asta ar putea fi o asigurare suplimentara, în cazul în care omului tau i s-ar întâmpla ceva. Stii, desigur, ca atunci când o retea de spionaj este penetrata, de multe ori sunt ridicati toti cei implicati.
— Asta asa e, admise italianul. Dar ce vrei sa spui, Scelba ? Ca ne-ai putea evacua de pe bac chiar daca acesta se afla în larg?
— Bineînteles ! Si asta folosind o metoda similara cu a ta. Giacomo tocmai pregateste un vas special în caz ca va fi nevoie de el — o barca pescareasca pentru pestele-sabie.
— Asta ce mai e ? întreba Petrie.
— Pescarii de peste-sabie din strâmtoare sunt prietenii mei, explica Scelba. Pentru treaba asta a lor, ei folosesc un gen deosebit de barca si una dintre acestea a fost special mo-dificata ca sa navigheze cu viteza mare. A fost prevazuta cu un motor suplimentar nemtesc...
— Si de unde ati facut rost de el ?
— Docurile portului Messina sunt pline de echipament german adus din peninsula, în cea mai mare parte chiar pe bordul lui Cariddi. Majoritatea docherilor care lucreaza acolo sunt prietenii mei, asa ca vezi..., spuse Scelba, ridicând din umeri. La timpul potrivit, îi voi spune lui Giacomo sa iasa el însusi în larg cu barca asta si sa atârne sus pe catarg o lan-terna ca sa se faca vazut în noapte — o lanterna rosie. Întâmplator, omul asta care va încerca sa va duca în Malta, Giacomo, e surdomut. Sper ca dupa aceea sa ni-l înapoiati în siguranta.
— Într-o singura bucata, daca va fi posibil, spuse Petrie, scurt. Surdomut ? se întreba el în gând. Prudenta sicilianului era de-a dreptul diabolica: deci nici nu se punea problema sa-l interogheze cineva pe acest Giacomo si sa afle cam cum functioneaza mafia. Ticalosul asta nu scapa nici un amanunt, gândi el cu admiratie sovaitoare. Dar mai e o problema, despre care n-ai spus nimic, Angelo, continua el. Pentru a face treaba cum trebuie, e necesar sa ajung pâna în sala motoarelor — cred ca am mentionat asta în unul din mesa-jele noastre. E posibil ?
— Greu, dar nu imposibil. Pentru a obtine cât mai multe informatii despre Cariddi, în ultimele saptamâni am tot tra-versat strâmtoarea înainte si înapoi de vreo opt ori...
— Dar n-ai stârnit banuieli ? întreba Petrie cu asprime.
— Deloc ! Eu sunt avocat. Am clienti la Messina, dar si pe peninsula, asta-i ce le-am spus de fiecare data. Chiar si-n timp de razboi oamenii nu înceteaza sa se lupte între ei pe cai legale ! în timpul acestor calatorii m-am împrietenit cu mecanicul-sef, un tip cam ciudat, pe care-l cheama Volpe.
— Ciudat ? se interesa Petrie.
— Foarte ! E teribil de afemeiat si-i place sa povesteasca despre cuceririle sale, iar Angelo Gambari e un foarte bun ascultator ! Zâmbi sardonic. Volpe asta are doua pasiuni în viata — femeile si motoarele. Îi mai place, pe deasupra, si un coniac bun si, nu are rost sa va spun cum, am facut rost de mai multe sticle de coniac frantuzesc.
— Te-a lasat vreodata sa cobori în sala masinilor ?
— A lasat numai sticla sa coboare — dar cum ma ?ineam strâns de ea, m-a lasat si pe mine în timpul unei traversari. Angelo îsi freca fruntea în cautarea unei idei. Ah, acum stiu ! O cale de a va lua pe amândoi jos cu mine. Întreaga viata v-ati dorit, nu-i asa, sa deveniti mecanici buni ca Volpe, dar familiile voastre erau prea sarace ca sa plateasca ucenicia. Ati ramas înca si azi fascinati de masini. Cu cât are mai multi ascultatori primprejur, cu atât lui Volpe îi place mai mult sa vorbeasca.
Trecura peste alt pod, urcara în viteza o panta pieptisa, dupa care încetinira când intrara pe niste curbe. Pâna acum nu mai întâlnisera nici un alt vehicul pe acest drum care strabatea una dintre cele mai salbatice zone ale Siciliei si în curând aveau sa dea de drumul pe care Petrie intentionase initial sa vina direct de la Scopana. Era un drum pe care îl studiase cu atentie, pe baza rapoartelor primite de la echipele de recunoastere aeriana, care aratau ca e putin folosit, probabil tocmai pentru ca si la est si la vest existau multe sosele mai directe de-a lungul insulei.
— Si cam cum intentionezi sa ne introduci pe puntea bacului ? întreba Petrie.
— O sa trecem pe punte printre ceilalti tarani.
— Sa trecem printre ? Asa, simplu ? Cu tot locul ala colcaind de soldati ? întreba el cu mirare.
Angelo parea cam iritat si facu un gest cu mâna ca sa-si întareasca spusele.
— Nu prea întelegi situatia de aici ! De ani de zile bacu-rile au fost folosite ca niste autobuze pentru toti cei care do-reau sa ajunga de pe un tarm pe celalalt; de fiecare data când strabateau strâmtoarea, ele duceau oameni obisnuiti, care-si petreceau întreaga viata muncind ogoare. Bineînteles, ei tre-buie sa-si cumpere si un bilet si sa aiba acte de identitate, dar asa ceva aveti si voi.
— Si nemtii îi lasa sa treaca ?
— N-au încotro ! Angelo se înfierbânta, pentru ca Petrie nu prindea miezul explicatiei sale. Cariddi este vas italienesc, continua el. Evident ca nu stii nimic despre ce simt italienii fata de nemti si de metodele lor. Poate ti se pare ciudat, dar acesta-i felul în care traiesc sicilienii, iar nemtii n-au sa reuseasca sa le schimbe felul de a gândi si de a trai.
— Foarte bine, Angelo, spuse Petrie îngaduitor. Pricep acum. Urcam la bord împreuna cu ceilalti tarani si tot ce tre-buie sa facem e sa ne ferim de carabinieri.
Trecura prin dreptul unui indicator rutier care arata spre stânga directia Scopana-Petralia — acesta era traseul pe care Petrie planuise sa mearga atunci când pusese la cale, la baza din Tunis, întreaga operatiune, asa ca de acum înainte stia bine drumul. Pâna aici parcursesera trei sferturi din distanta prin Muntii Nebrodi si pe drumul luminat de luna nu întâlni- sera nimic altceva decât câteva carute trase de catâri. Dar Petrie nu-si facea iluzii ca situatia va ramâne la fel de buna si în continuare. Nu peste mult timp vor coti pe soseaua princi-pala de pe coasta, de interes strategic, cea care lega Palermo de Messina si unde sigur vor da peste puncte de control. Si, Bineînteles, de nemti.
Petrie privi peste umar spre Johnson, care se ridicase, casca si-i facea cu ochiul. Toti trei însotitorii lui dadeau semne de oboseala; privati de somn si de mâncare, cu fetele supte si nebarbierite, cu totii pareau niste soldati lasati în permisie dupa un lung timp petrecut pe linia frontului. Necazul era ca veneau câteva ore foarte grele si ca vor ajunge la Messina secatuiti de forte. Nu parea de cel mai bun augur pentru succesul misiunii lor.
— Nu mi-ar strica o gura de apa, sugera americanul precaut.
Petrie încuviinta din cap si-si împartira între ei restul de apa minerala din sticla pe care el o cumparase la Puccio. Ceva mai târziu, îl zari pe Angelo privindu-l staruitor si din expresia lui îsi dadu seama ca acesta îi evalua propria sa stare fizica si mintala. Si, la dracu’, gândi el, sunt sigur ca nu arat mai bine decât ei. Johnson lua locul lui Scelba în drep-tul micii ferestre dinspre cabina, respirând adânc pentru ca sa se trezeasca de-a binelea.
— S-ar parea ca ne asteapta o furtuna, observa el.
— Asta se poate întâmpla oricând si pe neasteptate în acest anotimp al anului, îi explica Angelo. Într-un moment marea e calma ca un lac, si imediat dupa aceea te întrebi daca mai poti supravietui.
— Cam cât poate transporta Cariddi la o singura trecere ? se interesa americanul.
— Un tren complet de pasageri, zece vagoane plus loco-motiva, sau douazeci si cinci de vagoane de marfa, sau o mie patru sute de pasageri.
— O mie patru sute ? se mira Johnson, în soapta. Daca dublezi cifra asta, pentru ca soldatii pot fi înghesuiti si unul peste altul, asta înseamna vreo trei mii de soldati adusi la fiecare traversare. N-ar fi nevoie decât de câteva traversari ca sa aduci din peninsula pâna aici în Sicilia o întreaga divizie. Deci nu e de mirare ca toti cei de la Cartierul General al Fortelor Aliate sunt atât de îngrijorati de bacul asta urias.
Ambulanta gonea cu viteza prin noapte, iar muntii dispareau în spatele lor pe masura ce se apropiau tot mai mult de coasta. Furtuna izbucni brusc. Doar cu o clipa înainte noaptea fusese racoroasa si calma, si imediat dupa aceea briza usoara se transforma în vânt puternic; îi auzeau suierul, care acoperea zgomotul motorului, bufniturile pe o latura a masinii, în timp ce nori grosi se adunau deasupra lor, acoperind în cele din urma luna, iar vântul batea cu saptezeci de kilometri pe ora. Peisajul se schimba dintr-o clipa în alta, atunci când luna razbatea pentru scurt timp printre norii josi, înaintând rapid; vântul se înteti, stârnind nori de praf care se învârtejeau sub lumina farurilor. Printr-o spartura din hatisul de cactusi ce marginea drumul, Johnson zari o turma de oi alergând spre adapost, mânata de un barbat calare.
Daca sosesc în noaptea asta, gândi americanul, deprimat, baietii aia din avioane vor da de necaz, fara a mai vorbi de vasul de debarcare aruncat de colo-colo pe marea înfuriata.
Pe masura ce se apropiau de soseaua principala de pe coasta, atmosfera din ambulanta se schimba, tensiunea crescu. Toti devenira mai atenti, îsi verificara armele fara sa fie nevoie, cercetara cu mai multa grija drumul din fata lor, unde farurile aveau sa descopere primele semne ca se apropiau de sosea. Petrie era si el mai încordat si micsora putin viteza, atent la orice indiciu care i-ar fi semnalat vecinatatea marii. Chiar fara a vedea coasta, stia ca erau aproape de ea, deoarece vântul rece care izbea dintr-o parte masina purta acum un iz sarat adus dinspre Marea Tireniana, iar când opri masina si stinse motorul, aplecându-se peste fereastra simti gustul de sare si mai puternic pe limba.
Ramase în pozitia asta câteva minute, ascultând cu atentie la orice zgomot de trafic de pe sosea. Vântul era rece si-l facu sa tremure, dar senzatia era placuta dupa toata caldura din timpul zilei. Singurele sunete pe care le auzea erau suieratul ierburilor de câmpie, gemetele vântului si un zgomot vag de valuri care se loveau de tarm.
— S-ar parea ca lumea e înca toata a noastra, spuse Johnson linistit.
— Poate ca da, spuse Petrie cu îndoiala. Dar ne putem astepta la necazuri în curând, soseaua asta este principala cale de comunicatie a insulei.

— Protestez ! izbucni feldmaresalul Kesselring, neputând sa-si mai controleze furia. A opri acum Divizia 29 de Blindate ar însemna o gafa strategica teribila ! Strângea cu atâta putere receptorul telefonului de parca ar fi fost chiar gâtul generalului-colonel Jodl, în timp ce înaltul ofiter de la celalalt capat al firului îl ruga sa mai ramâna la aparat înca un minut.
Ceasul de sub lampa de pe masa arata 9,15 seara. Telefonul de la Cartierul General Suprem din Prusia Orientala nici ca se putea sa vina într-un moment mai nepotrivit. Mesajul pe care el tocmai intentiona sa-l trimita colonelului Baade la Messina, ordonând ca bacul Cariddi sa înceapa imediat traversarea strâmtorii, era deja pe masa, iar Rheinhardt se afla deja la Giovanni cu divizia lui, pregatit sa o încarce la bord. Bine facuse ca nu adusese bacul acolo mai devreme, gândi Kesselring, acum ar fi fost nevoit sa ofere tot felul de explicatii, tocmai când cei de la Cartierul General Suprem mirosisera cam ce se întâmpla de fapt. Fara îndoiala ca Gestapo-ul fusese acela care-i interceptase mesajele telefonice si transmisese informatiile spre celalalt capat al Europei. Jodl se auzi din nou în receptor, cu vocea lui dintotdeauna, subtire, precisa si lipsita de orice urma de emotie.
— Rheinhardt trebuie sa ramâna acolo unde e acum, în sudul Italiei, pâna vom sti sigur unde loveste inamicul...
— Dar tocmai în Sicilia va lovi ! Strickland merge întot-deauna pas cu pas — si pasul urmator este Sicilia, dupa care urmeaza Italia ! Daca îl putem zdrobi acolo, pe insula, le vor trebui sase luni ca sa organizeze o alta invazie.
— Stim asta, raspunse Jodl, cu aceeasi voce egala. Tocmai de aceea trebuie sa fim siguri mai întâi unde vor debarca...
— În razboi, când esti sigur e de obicei prea târziu ! striga Kesselring, fara sa-i mai pese de consecinte.
— Dar noi..., încerca Jodl sa spuna.
Probabil ca omul acela marunt si cu mustata statea chiar lânga el sau asculta la o derivatie, dar porcul ala n-ar vorbi el însusi la telefon pentru nimic în lume. Kesselring respira adânc. De data asta nu va ceda.
— Înainte de a accepta acest ordin, as vrea sa vorbesc cu Fiihrer-ul ! spuse el.
— Va rog sa asteptati o clipa... sunt paraziti puternici pe linie.
Asadar, maruntelul era acolo, lânga el ! Dar Jodl n-ar fi admis în ruptul capului ca nu-i decât un umil mesager, nefacând altceva decât sa paseze mai departe ordinele idioate ale altcuiva. În vreme ce astepta, creierul sprinten al lui Kesselring planuia deja miscarea urmatoare. De data asta nu-si mai putea permite sa rateze. Rheinhardt va trece în Sicilia, indiferent ce-ar dori toti descreieratii aceia din Prusia orientala. Îl auzi pe Jodl dregându-si vocea în receptor, un sunet pe care-l cunostea prea bine: însemna ca general-colonelul era stânjenit.
— Domnule Kesselring, Fiihrer-ul nu este disponibil acum. Iar ordinul ramâne în picioare. Cariddi se afla înca la Messina, nu-i asa ?
— Da. Vreti sa spuneti ca Rheinhardt nu trebuie sa tra-verseze strâmtoarea în nici un caz ? întreba Kesselring cu vi-clenie. Nici chiar daca primim rapoarte sigure ca au fost observate lansari de parasutisti ?
Urma înca o pauza lunga. Baga ideea asta dura în supa ta de vegetarian si îneaca-te cu ea, îi ura Kesselring. Acum îi pusese pe jeratic, lungimea pauzei o confirma. Jodl se auzi din nou dregându-si glasul în receptor.
— Daca primiti rapoarte sigure ca sunt încercari de desant de pe mare, atunci Rheinhardt poate traversa — dar numai în acest caz. Întelegeti ?
— Încercari de desant aerian..., spuse Kesselring, încurcând dinadins cuvintele.
— De pe mare ! Tonul lui Jodl era aspru. De pe mare, am spus. Sper ca m-ati înteles corect, nu ?
— Perfect ! Kesselring avu grija sa nu repete el însusi cuvintele. Sunt paraziti puternici la capatul nostru de linie, adauga el cu rautate, apoi puse receptorul în furca.
Între un desant aerian si unul de pe mare era o deosebire enorma : un prim atac inamic va veni pe calea aerului, posibil chiar înainte de miezul noptii, pe când luna va mai fi înca sus pe cer. O debarcare de pe mare putea avea loc doar cu câteva ore mai târziu. Ceea ce însemna ca-l putea trimite pe Rheinhardt pe insula cu câteva ore mai devreme. Daca intuia corect si daca aproape de miezul noptii vor sosi rapoarte despre prezenta parasutistilor, atunci Cariddi ar putea pleca deîndata. Comanda prin telefon cafea si începu sa modifice mesajul sau catre Messina. Va fi, fara îndoiala, o noapte lunga.

Se întunecase de-a binelea când Petrie porni din nou mo-torul si demara încet, constient ca iesirea lor în soseaua principala va fi un moment critic. Dupa ce trecu de o curba, accelera putin pe o portiune dreapta, urca o panta, dupa care reduse din nou viteza. Pe când ambulanta trecea peste culme, primi în parbriz izbitura puternica a vântului, si Petrie simti volanul scapându-i din mâna. Privelistea se deschise brusc, sub lumina lunii ivite un moment printre nori, si Petrie distinse trei directii. Spre est, soseaua arata ca o panglica mergând paralel cu linia ferata simpla care ducea de la Palermo la Messina, dar dupa numai câteva sute de metri ea disparea pe o portiune în spatele unui deal si reaparea îndreptându-se spre Milazzo. Înspre vest, soseaua se vedea pe o lunga distanta, înapoi catre Palermo. Iar în fata lor, spre nord, era marea, o unduire întunecata de valuri care se îndreptau unul dupa altul spre tarm, unde se revarsau peste plaja goala de dedesubt cu zgomot puternic, raspândind cascade de spuma. Teama lor de convoaie militare, de tancuri si de coloane de soldati se dovedea fara temei, nicaieri nu se zarea nimic. Iar marea înfuriata parea de asemenea pustie.
— Ne-om fi nascut norocosi !
Johnson spusese cuvintele acestea mai mult pentru el însusi, dar imediat apoi îl vazu pe Petrie aplecat atent peste volan, în timp ce ambulanta cobora la vale spre locul unde drumul patrundea în soseaua principala. De ce dracu’ era îngrijorat ? Abia mergând, masina se apropie de intersectie si Petrie privea spre dreapta, catre portiunea de sosea ascunsa de deal. Drumul îngust traversa calea ferata, dupa care cobora spre sosea. Dincolo de aceasta, plaja se prelungea catre un promontoriu ce înainta adânc în mare, cu marginile protejate la baza de prundis. Nu se zarea nici o bariera de sârma ghimpata care sa indice ca plaja ar fi minata, doar barci pescaresti trase sus pe mal, dincoace de linia valurilor.
Petrie conduse spre trecerea de nivel, cu masina zguduin- du-se când trecu peste sine si se apropie de sosea; începuse sa întoarca volanul spre dreapta, ca sa poata vedea portiunea care era ascunsa în spatele dealului scund. O privire scurta, cât un flash fotografic, dar de ajuns ca sa vada niste cami-oane tamponate, trei sau patru, care mersesera probabil prea repede si prea aproape unul de altul, drumul blocat, o ambulanta cu usa din spate deschisa... Dupa care traversa repede soseaua si coborî pe plaja, apoi îndrepta masina catre fâsia îngusta de pietris de la baza promontoriului, asurzit de suierul vântului si de valurile care se spargeau lânga tarm. Angelo îl privi cu uimire, dar Johnson fu cel care vorbi primul:
— Ce dracu’ faci, Jim ?
— Fug de buclucuri, asta fac ! Un accident, la numai câteva sute de metri pe sosea. Drumul e blocat si a venit deja acolo o ambulanta. Ce sanse crezi c-am avea sa trecem pe lânga ei — cu înca o ambulanta ? Erau vreo trei-patru ca-mioane care probabil s-au tamponat între ele.
— Si acum o sa asteptam aici ? întreba Johnson suparat, dar apoi îsi pierdu graiul, nevenindu-i sa creada când vazu ca Petrie continua sa conduca de-a lungul plajei de sub pro-montoriu, în timp ce, în stânga, marea înfuriata parea gata- gata sa-i înghita.
— Nu asteptam nicaieri ! raspunse Petrie scurt. N-avem timp sa asteptam. Suntem acum pe traseul pe care voiam de la început sa-l urmez; m-am uitat atent la fotografiile aeriene ale acestei portiuni de coasta înainte de plecare. Îmi amintesc de acest promontoriu — intra înspre mare vreun kilometru, dupa care revine spre sosea dincolo de locul accidentului...
— Doar n-o sa conduci masina în jurul promontoriului, protesta Johnson.
— Ba chiar asta am de gând sa fac. Fotografiile acelea aratau o fâsie continua de plaja înconjurând întregul pro-montoriu, asa ca, domnilor, spuneti-va rugaciunile si sperati ca am citit corect fotografiile.
Masina înainta pe limba de plaja. Furtuna parca se întetea si, o data cu ea, se stârnea si marea, caci valuri imense se adunau ca apoi sa se rostogoleasca asurzitor peste capul promontoriului. Fâsia de plaja dintre acesta si mare era îngusta, abia cu putin mai lata decât ambulanta, si în multe locuri valurile patrundeau pâna spre baza promon-toriului. Mersul peste prundis era greu, rotile alunecau dintr-o parte în alta pe pietrisul instabil, iar aripa din dreapta se afla la mai putin de treizeci de centimetri de peretele stâncos. Daca ajungem cumva într-un loc în care marea patrunde chiar pâna la perete, gândea Johnson, Petrie nu va mai putea ajunge niciodata înapoi la sosea. Gândul acesta îi venise si lui Petrie, dar criza de timp era atât de mare încât trebuia sa-si asume toate riscurile, pentru ca daca nu ajungeau la Messina la timp, daca întaririle germane vor apuca sa traverseze strâmtoarea, asta ar fi fost totuna cu a nu fi venit deloc pâna aici, toate riscurile de pâna acum dovedindu-se zadarnice. Avea o singura idee în minte si era hotarât sa conduca ambulanta în jurul promontoriului, daca era omeneste posibil, dar mai exista si riscul ca fotografiile aeriene luate într-o zi calma sa nu arate pâna la ce distanta pot patrunde valurile pe plaja în timpul unei furtuni de saptezeci de kilometri pe ora.
În fotografii, limba de plaja parea sa se îngusteze mult spre capul promontoriului si se astepta ca atunci când va ajunge acolo sa mearga o vreme cu doua roti chiar prin apa. O problema pe care se feri s-o împartaseasca celorlalti era daca, în timp ce va strabate vreo portiune cu rotile cufundate în apa, plaja s-ar înclina brusc spre adânc. Dar conduse mai departe, pe limba care se îngusta tot mai mult; înspre dreapta, stânca aproape verticala stralucea în lumina lunii si pe alocuri, acolo unde fusese atinsa de stropii spulberati de vânt de pe creasta valurilor, era uda ; în stânga, vedea pe fereastra tumultul valurilor, care pareau înca si mai mari ca înainte, talazuri imense cu creste înspumate, care îi ajungeau aproape pâna la înaltimea capului si apoi se spargeau în apropiere de mal, întinzând un covor alb de spuma pe sub masina. Zgomotul era asurzitor. Un val mai mare decât toate cele dinainte se sparse chiar în fata lor, aruncând tone de apa peste perete, si Petrie fu nevoit sa opreasca. Simti ca o palma usoara pe obraz, care i se umezi ; valurile parca ajungeau tot mai aproape de ei.
— Ed, spuse Petrie, esti bun sa te uiti spre sosea prin geamul din spate ?
Aceasta era înca o grija a lui, ca nu cumva vreo alta masina sa vina dinspre vest pe sosea si sa-i zareasca în pozitia asta stranie, de parca ar fi vrut sa se sinucida. Dar soseaua fusese pe mare distanta goala atunci când o traversasera, asa ca daca reuseau sa mearga mai departe s-ar putea sa izbuteasca. Încruntându-se, dadu drumul sterga-toarelor de parbriz ca sa curete geamul de spuma. Drept în fata lor, la mica distanta, marea parea sa navaleasca direct peste marginea falezei, acoperind complet fâsia de prundis, dar se putea sa fie doar o iluzie optica datorata luminii slabe. Îl auzi pe Scelba dregându-si vocea, arunca o privire catre Angelo, care îsi aprinsese o tigara, dupa care se uita din nou cu ochii încordati la marea rascolita, evaluând sansele lor de supravietuire. În spatele sau, Johnson vorbi calm :
— Jim, poate ca ar fi mai bine sa ies eu si sa merg în fata ta. Asta te-ar încetini un pic, dar trebuie sa stim ce se afla în fata noastra înainte de a fi prea târziu. Între timp, Scelba poate supraveghea soseaua.
— De acord, Ed. Si mai ales uita-te cu atentie la piatra aceea mare de lânga apa, pare gata sa se prabuseasca.
Americanul iesi prin usa din spate si vântul îl lua în primire imediat si aproape ca-l strivi de peretele falezei. Încercând sa se strecoare printre perete si masina, alunecând pe pietrele nesigure si ude, ajunse în fata masinii; furtuna se simtea aici din plin, izbindu-i trupul în vreme ce se chinuia sa-si pastreze echilibrul, cu vântul asurzitor, cu valurile ros- togolindu-se amenintator spre el, cu stropii pulverizati udându-i hainele si fata, iar peste zgomotul marii, din direc-tia promontoriului, auzi ceva cu mult mai neplacut: izbi- turile tunatoare ale brizantilor direct în perete, de parca ar fi vrut sa mute promontoriul din loc. Cu capul plecat, înainta, aluneca, se forta sa porneasca din nou înainte, uitându-se atent ca sa zareasca portiunile unde plaja se îngusta si mai mult. Peste putin timp valurile înspumate îi ajunsera aproape de genunchi, caci se apropiase de marginea apei ca sa se convinga ca este destul loc pentru masina, dându-si seama ca pe anumite portiuni Petrie va fi nevoit sa conduca cu rotile din stânga prin apa.
Pe masura ce se apropia de capul promontoriului, aspec-tul acestuia parea sa se schimbe, fata peretelui nu mai era neteda, ci plina de fisuri adânci sapate în stânca de suvoaie, pline de nisip în loc de pietris si îngustându-se spre perete. Bubuiturile care veneau dinspre capul promontoriului deve-neau tot mai puternice, transformându-se parca într-un urlet salbatic care acoperea suierul vântului si bâzâitul motorului ambulantei care îl urma la vreo douazeci de metri în spate. Oare putem câstiga pariul asta idiot ? se întreba Johnson. Luna era înca sus pe cer, aruncându-si razele printr-o spartura de nori zdrentuiti care se fugareau pe deasupra, si în acesta lumina firava zari talazurile uriase zdrobindu-se de stâncile imense, aruncând în aer o puzderie de stropi, care erau apoi pulverizati si mai mult de vânt si azvârliti înapoi spre peretele falezei. Se opri o clipa sa-si stearga fata de apa, privi înapoi catre masina care se apropia si vazu farurile opacizate de apa care se scursese pe ele. Niciodata nu vor reusi sa treaca dincolo de capul promontoriului, era sigur de asta. Petrie se poate sa fi gresit atunci când s-a uitat la fotografiile aeriene, presupunând ca fâsia de plaja înconjura întregul promontoriu. Oricum, asta parea putin probabil ; la un promontoriu ca acesta, plaja mai întotdeauna dispare când te apropii de capat. Fluturând cu bratul ca sa-i arate lui Petrie ca trebuie sa se tina mai aproape de perete, se întoarse din nou si porni înainte împleticindu-se.
Atmosfera din interiorul masinii devenea tot mai apasa-toare, iar pasagerii se simteau prinsi ca într-o capcana, în timp ce Petrie conducea încet în urma americanului. Era rece, dar toti erau transpirati de frica, pentru ca masina parea teribil de instabila, cu rotile înaintând peste prundisul alunecos, cu marea atât de aproape, împrastiind pietrisul cu un sunet sinistru la fiecare val ; Petrie conducea la numai o palma de perete, tinând strâns volanul pentru a contracara tendinta ambulantei de a derapa spre mare. Trecu de înca o fisura plina de nisip si Angelo arunca o privire dornica spre acest adapost de piatra care parea atât de sigur ; într-un astfel de sanctuar, cel putin ar fi aparati de elementele natu-rii. Privind încordat înainte, Petrie se straduia sa zareasca insula, o insula foarte apropiata de capul promontoriului, din câte îsi amintea din fotografiile aeriene, dar acum când se apropiau de acesta nu vedea nici o insula ! Poate ca inter-pretase eronat vreo umbra de pe fotografie. În care caz, teoria lui ca putea ocoli capul cu masina nu mai facea doi bani. Privi prin fereastra deschisa, cu partea stânga a hainei complet uda, si-si închise ochii pe jumatate când vazu ce vine.
Un val imens de apa cenusie se forma în departare, umflându-se pe masura ce se apropia de tarm, rasucindu-se când urca pe creasta, parând cu mult mai înalt decât ambulanta ; înainta cu viteza, fara a da vreun semn ca o sa se sparga, din ce în ce mai înalt. Petrie opri masina, ridica geamul, în vreme ce Angelo se trase instinctiv spre usa cealalta. Aproape sigur ca vor fi acoperiti de apa si ca torentul puternic care se va forma dinspre perete îi va rasturna cu usurinta, aruncându-i drept în mare. Dar în cele din urma valul se sparse, scazu la o treime din înaltime pe când înainta, si apa navali pe mal cam la înaltimea taliei unui om, izbind latura din stânga a ambulantei. Simtira lovitura si masina clatinându-se, vazura apa înconjurându-i din toate partile, apoi retragându-se si pregatindu-se sa înfrunte un alt val care se apropia de tarm, ciocnindu-se cu acesta si aruncând un munte de spuma si de stropi la mare înaltime deasupra apelor învolburate. Petrie încerca sa porneasca motorul, dar nu reusi. O clipa dupa aceea vazu ca Johnson disparuse.

Johnson vazuse talazul apropiindu-se si se refugiase repede în cea mai apropiata fisura care se deschidea în peretele falezei, un canal larg si nisipos, lung de vreo treizeci de metri si care se pierdea dupa un colt. Marea îl ajunse din urma, se raspândi peste nisipul cenusiu, se opri o clipa si se retrase. Ud pâna la sold, Johnson o lua în urma valului, iesi din adâncitura si facu un semn catre ambulanta, care se oprise. Auzi zgomotul motorului pornind, oprindu-se iar, si îl cuprinsera din nou fiori : era înecat cu apa. Motorul porni si se opri din nou, ca în agonie, dar la a treia încercare zumze-tul ramase constant si ambulanta o lua din loc, în vreme ce norii începeau sa acopere iarasi luna, iar farurile parca stra-luceau mai puternic. Fara nici o tragere de inima, Johnson parasi nisipul ferm si-si continua drumul spre capul promon-toriu- lui, strivind sub ghete pietrele alunecoase. Da, Petrie trebuie sa se fi înselat : era sigur de asta, acum putea sa vada limpede locul unde o gramada de stânci adunate una peste alta, ca un spargator de valuri, stateau chiar lânga peretele falezei, stânca mare de la margine primind socul înfricosator al marii. Plaja disparuse, baricadata de aceste stânci care blocau drumul. Apoi americanul privi înapoi si îngheta.
Ambulanta ajunsese într-un loc unde fâsia de prundis era foarte îngusta si Petrie conducea cu rotile din stânga pe jumatate cufundate în apa, dar ceea ce-l îngrozea pe John-son era înclinarea ambulantei — aceasta era aplecata într-o parte, catre mare, pe o portiune abrupta a plajei. Doar câteva grade mai lipseau ca masina sa se rastoarne lateral, lucru ce s-ar putea lesne petrece daca ambulanta s-ar îndeparta de perete cu numai vreo doua palme. Pentru câteva secunde, care i se parura lungi cât un secol, izbiturile valurilor, suierul vântului, faptul ca drumul le era blocat, toate acestea îi iesira din minte în timp ce privea cu groaza înspaimântatoarea înclinare a masinii si-l vazu pe Petrie ca nu renunta, ca-si cauta cu încapatânare un drum pe fâsia îngusta si însela-toare, cu farurile înclinându-se periculos. Luminile se apropi-ara si revenira la orizontala, ambulanta ajungând pe o portiune mai dreapta din apropierea fisurii în care se adapostise Johnson de talazul acela imens. Întorcându-se, porni iar înainte, sperând cu disperare ca vederea îi jucase o festa, ca de fapt exista o cale pe care ar putea ocoli promon-toriul. Ajunse la prima din stâncile uriase si stropii îl înconjurara din toate partile, udându-l din nou, cu un bubuit asurzitor al valurilor. Ridica o mâna ca sa-i faca semn lui Petrie sa opreasca masina, dupa care se catara pe fata alunecoasa a unei stânci ca sa vada daca nu si-ar putea continua cumva drumul pe jos. Urcase vreo sapte metri, pâna când putu sa arunce o privire dincolo de capul promontoriului, unde zari forma familiara a unui vas de patrulare italian care tocmai ocolea capul venind din cealalta parte ! La mai putin de un sfert de mila departare de tarm, slab luminat de luna, tocmai întorcea spre partea aceasta a promontoriului, desigur ca sa o cerceteze.
Coborî în graba de pe stânca, sprijinindu-se de fiecare iesitura, iar când ajunse din nou pe plaja aproape ca-si pierdu echilibrul pe pietre. Restabilindu-se, îsi agita mâinile cu frenezie dintr-o parte în alta, facându-i semn lui Petrie sa se retraga în adâncitura, dar fie ca acesta nu-l vazuse, fie ca nu-i întelesese gestul, ambulanta continua sa înainteze spre el si în numai câteva minute avea sa depaseasca adapostul. Alerga înspre masina, pastrându-si cu greu echilibrul pe pietrele alunecoase, iar dupa vreo zece metri facu din nou semn. Ambulanta coti brusc, trecu dupa peretele de piatra si disparu din vedere. Johnson continua sa alerge, încercând cu disperare sa ajunga la masina refugiata în ascunzatoare înainte ca vasul de patrulare sa treaca dincoace de stânci. Cazu o data, lovindu-se cu genunchii de pietre, sprijinit în mâini si, în timpul celor câteva secunde cât zacu acolo, un alt val se sparse de tarm, udându-l iar din cap pâna în picioare, asa ca atunci când se ridica si porni din nou, de data asta la pas, ud leoarca, cu sapca, haina si pantalonii îmbibati, cu picaturile siroindu-i pe fata, încerca din raspunteri sa-si pastreze echilibrul; ajunse în sfârsit la gura adapostului si, simtind nisip sub picioare, începu sa alerge din nou.
Ambulanta era acum ascunsa dupa peretele curbat, iar urmele pneurilor de pe nisipul de la intrare fusesera sterse de un val. Alerga înainte, înghetat, ud pâna la piele, asteptându-se în orice clipa sa auda în spate motorul vasului. Pentru cine stie ce motiv, acesta matura cu un reflector puternic suprafata falezei si Johnson se temea ca fasciculul ar putea patrunde în interiorul ascunzatorii pe când el se mai afla înca în plina vedere.
Poate cautau eventuale trupe debarcate ? Nu-si dadea seama. Ajunsese într-un punct unde peretele se curba brusc, unde se putea simti în siguranta — si atunci Petrie aparu de dupa colt, îl însfaca de brat si-l trase în spatele unei stânci.
— Esti OK, Ed ? întreba el. Care-i necazul ?
Johnson nu putu sa scoata o vorba, încercând sa-si reca-pete suflul si aratând cu mâna spre intrarea adapostului. Pe-trie scoase capul cu prudenta pe dupa colt si zari vasul de patrulare inamic aparând, scuturat de marea agitata, cu un reflector de semnalizare fulgerând de pe punte. Timp de câteva secunde chinuitoare, Petrie fu convins ca reflectorul semnaliza tocmai descoperirea lor cuiva de pe drumul de coasta, dar dupa aceea îsi dadu seama ca vasul se autoidentifica, de fapt, catre statia de paza a coastei aflata deasupra lor, pe promontoriu.
— E-n regula, Ed, spuse el. N-au cum sa ne zareasca, si vad ca trec mai departe.
— Vas de patrulare..., se bâlbâi Johnson, încercând sa-si recapete suflul. Semnalizau peste faleza... nu putem trece mai departe... stânci mari mai încolo...
— Nu te îngrijora de asta, Ed, si încearca sa nu mai vorbesti. A fost un simplu semnal de rutina, probabil catre paza de coasta de deasupra noastra. Ia-o mai încetisor, ne-ai salvat pielea, asa ca acum poti sa te lepezi de hainele astea ude si sa stai o vreme înfasurat într-o patura. Sunt destule în masina.
Îl duse pe Johnson înapoi spre ambulanta care era acum oprita cu toate luminile stinse, dupa o stânca. Scelba deschi-sese deja usa din spate, îl trase pe american înauntru si dadu din cap catre Petrie, care trecu în spatele volanului. Luna tocmai disparu dupa nori si întunericul redeveni total. În spate, americanul refuza sa se schimbe de hainele ude pâna nu vorbi din nou cu Petrie prin fereastra.
— Jim, nu vom putea trece dincolo de capul promonto- riului, sunt acolo niste stânci imense. Plaja pur si simplu dis-pare.
Angelo se rasuci pe scaun si-i oferi o tigara, iar la lumina chibritului Johnson îl vazu pe italian zâmbind, o reactie la care cu greu se putea astepta.
— E-n regula, Ed, repeta Petrie, încercând sa-l li-nisteasca. Eram sigur, la naiba, ca vazusem în fotografiile alea o insulita la capatul promontoriului, dar n-o zaream. Dar este chiar acolo, iat-o ! Arata cu degetul spre stânga, pe fereastra. Ceea ce credeam noi ca este capul promontoriului nu-i de fapt decât insula aia prapadita — e despartita prin trecerea asta, care duce direct în partea cealalta. La iesire vom da din nou de plaja, si pe acolo vom iesi la sosea.
— Sigur ca glumesti, spuse Johnson, iritat.
— Am verificat adineaori. Mergem câtiva metri pe dupa curba asta si ajungem de partea cealalta a promontoriului. Sa mai asteptam câteva minute aici ca sa lasam vasul de pa-trulare sa se îndeparteze, apoi voi controla din nou plaja si drumul, dupa care o vom lua din loc.
— Dar cu statia de paza a coastei de deasupra noastra cum ramâne ?
— Se afla mult în interior, cam la jumatatea distantei dintre locul unde ne aflam acum si sosea — mi-am adus aminte din fotografii. Vom merge aproape de faleza, asa cum am facut si pâna acum, si sunt sigur ca n-au cum sa ne zareasca.
Asteptara câteva minute, dupa care Petrie iesi din masina ca sa vada daca soseaua de pe coasta e libera; dupa ce se întoarse, conduse prin ascunzatoare si la iesire coti brusc pe o alta plaja, acoperita tot cu prundis. Aici tarmul era mai lat, probabil din cauza ca promontoriul apara latura asta de vânturile dinspre est, iar marea era în apropierea plajei mai calma. Înaintara spre soseaua goala, înca vizibila în lumina lunii. Dupa ce ajunsera pe plaja principala, Petrie opri masina si le spuse celorlalti sa-l astepte. Trebuia sa gaseasca raspuns unei probleme importante : se mai vedea de aici, de unde ajunsesera, locul accidentului care-i fortase sa oco-leasca promontoriul ? Se catara cu precautie pe o panta nisipoasa, întrebându-se daca n-ar fi fost mai bine sa-si asume riscul de a conduce direct pe sosea ; daca s-ar întâmpla sa apara vreun alt vehicul tocmai acum, ambulanta parcata pe plaja ar parea într-adevar suspecta. Ajungând sus, se ridica în picioare. Spre vest, drumul era gol, disparând din vedere dupa ce ajungea spre colina unde avusese loc accidentul. Alerga înapoi spre ambulanta, se aseza la volan, urca panta spre sosea si, în timp ce cotea spre est, se uita la ceas: 10.25 noaptea. Nu mai ramasesera decât nouazeci si cinci de minute pâna la termen.
Apasa puternic pe acceleratie.


(va urma)