1984 (4)

George Orwell

Dacă există vreo speranţă, ea stă în proli,

scrie Winston în jurnal. Dacă există, cu adevărat, vreo speranţă, trebuie să stea în proli, pentru că numai de acolo, din masele viermuitoare şi dispre­ţuite, optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei, se poate ridica forţa capabilă să răstoarne Partidul; dinăuntru, Partidul nu poate fi răsturnat. Duşmanii lui - presupunând că Partidul ar avea, într-adevăr, duşmani - nu au cum să se unească, şi nici măcar cum să se recunoască unii pe alţii. Chiar dacă legendara Frăţie există în realitate - şi se poate foarte bine să existe - este de neconceput că membrii ei s-ar putea întruni vreodată în grupuri mai mari de doi, maximum trei inşi. Orice poate semnala răzvrătirea: o privire drept în ochi, o inflexiune a vocii, un cuvânt oarecare, şoptit când şi când. în timp ce prolii, dacă ar putea cumva deveni conştienţi de puterea lor, nu au nevoie să comploteze. Nu trebuie decât să se ridice şi să se scuture, cum se scutură un cal de muşte. Dacă vor, pot să pulverizeze Partidul până mâine dimineaţă. Imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, să nu le vină ideea să facă treaba asta. Şi totuşi...! îşi aduce aminte cum odată, pe când mergea pe o stradă aglomerată, a auzit un urlet formidabil, sute de voci - voci de femei -, care izbucniseră în acelaşi timp pe o străduţă laterală, la câteva case mai sus. Era un strigăt înfiorător, de furie şi disperare, un „Oooo-oo-o-o...” tare şi profund, care răsuna întruna, ca ecourile unui clopot. Lui Winston i-a sărit atunci inima din loc. A-nceput!! - s-a gândit automat. O răscoală! în fine, prolii se dezlănţuie ! Când a ajuns la locul cu pricina, a văzut o gloată de vreo două, poate trei sute de femei înghesuindu-se în jurul tarabelor dintr-o piaţă, cu nişte mutre atât de sumbre, de parcă ar fi fost pasagerii condamnaţi ai unui vapor care se scufunda. Dar, în clipa următoare, disperarea generală s-a destrămat într-o mulţime de certuri pe grupuleţe. Ce se întâmplase: la una dintre tarabe, se vindeau tigăi. Erau toate jalnice şi şubrede, dar vasele de bucătărie de orice fel s-au găsit întotdeauna foarte greu. Atunci apăruseră brusc pe piaţă. Femeile care avuseseră noroc, îmbrâncite şi împinse de celelalte, încercau să iasă de acolo, cu tigăile în braţe, în timp ce alte câteva zeci ţipau prin jurul tarabei, acuzându-l pe vânzător de favoritisme şi că ar mai fi avut tigăi dosite pe undeva. Deodată au izbucnit alte urlete: două grăsane, dintre care uneia i se desfăcuse şi cocul din cap, apucaseră de aceeaşi tigaie şi încercau să şi-o smulgă una alteia din mână. Tot trăgând amândouă de ea, tigaia a rămas brusc fără mâner. Winston s-a uitat la ele cu scârbă. Şi totuşi, fie numai pentru o clipă şi fie numai pentru un motiv caraghios, ce forţă aproape înspăimântătoare răsunase în urletul scos de cele câteva sute de glasuri! De ce oare nu strigau niciodată aşa şi pentru ceva important?!

Scrie:
Până nu devin conştienţi, nu se vor răzvrăti şi până nu se răzvrătesc, nu pot deveni conştienţi.

Treaba asta, se gândeşte, parcă ar fi copiată dintr-un manual de şcoală. Partidul pretinde, bineînţeles, că i-a eliberat pe proli din robie, înainte de Revoluţie, ei ar fi fost crunt exploataţi de capitalişti, lăsaţi să moară de foame şi biciuiţi, femeile ar fi fost silite să muncească în minele de cărbuni - adevărul este că în continuare muncesc femei în minele de cărbuni - şi că unii copii erau băgaţi în fabrici de la vârsta de şase ani. Dar, în acelaşi timp, conform principiilor dublugânditului, Partidul te învaţă că prolii sunt prin natura lor inferiori şi trebuie ţinuţi în stare de supunere, ca animalele, prin aplicarea câtorva reguli simple. In realitate, nu se ştie mai nimic despre proli. Nici nu ai nevoie să ştii prea multe. Atâta timp cât prolii muncesc şi fac copii, celelalte activităţi ale lor nu au nici o importanţă. Lăsaţi în voia lor, ca vitele pe câmpiile nesfârşite ale Argentinei, se vor întoarce mereu la un mod de viaţă care li se pare firesc, la un soi de model ancestral. Se nasc, cresc pe maidane, merg la muncă de la doisprezece ani, trec printr-o scurtă perioadă înfloritoare, de frumuseţe şi apetit sexual, se căsătoresc la douăzeci de ani, la treizeci sunt deja între două vârste şi mor, cei mai mulţi dintre ei, pe la şaizeci. Munca fizică grea, grija de casă şi de copii, micile certuri cu vecinii, filmele, fotbalul, berea şi, în primul rând, jocurile de noroc le umplu orizontul. Nu sunt greu de supravegheat. Câţiva agenţi de-ai Poliţiei Gândirii se învârt mai tot timpul printre ei, răspândind zvonuri alarmiste, observându-i şi eliminându-i pe cei câţiva indivizi despre care se crede că ar putea deveni primejdioşi; dar nimeni nu încearcă să-i îndoctrineze cu ideologia Partidului. Nici nu este de dorit ca prolii să aibă opinii politice clare. Tot ce li se cere este un patriotism primitiv, care să răspundă ori de câte ori se face apel la ei să accepte zile de muncă mai lungi sau raţii mai mici. Şi chiar şi atunci când sunt nemulţumiţi de ceva, cum se mai întâmpla uneori, nemulţumirea lor nu duce nicăieri, pentru că, în lipsa oricărei viziuni cu caracter de generalitate, nu şi-o pot concentra decât asupra unor necazuri particulare şi neînsemnate. Relele cele mari depăşesc în mod invariabil capacitatea lor de înţelegere. Marea majoritate a prolilor nici măcar nu au tele-ecran în casă. Până şi poliţia civilă are de-a face cu ei foarte puţin, în Londra, de exemplu, au loc o mulţime de delicte, există un adevărat stat în stat, o lume interlopă cu hoţi, tâlhari, curve, traficanţi de droguri şi bandiţi de tot felul; dar, de vreme ce totul se petrece acolo, între prolii înşişi, nu are nici o importanţă, în toate problemele de morală, li se permite să-şi urmeze codurile lor ancestrale. Puritanismul sexual al Partidului nu le este impus şi lor. Curvăsăria nu li se pedepseşte, iar divorţul le este îngăduit. In treacăt fie spus, chiar şi credinţele religioase le-ar fi tolerate, dacă prolii ar da vreun semn că au nevoie de aşa ceva, sau că îşi doresc. Prolii sunt în afară de orice suspiciune. Vorba lozincii care sună astfel: „Prolii şi animalele sunt liberi”. Winston se apleacă şi-şi scarpină cu grijă ulceraţia varicoasă, care a cam început să-l mănânce. Lucrul la care te întorci de fiecare dată este imposibilitatea de a şti cum arăta, în realitate, viata dinainte de Revoluţie. Scoate din sertarul măsuţei un manual de istorie pentru copii, împrumutat de la doamna Parsons, şi începe să transcrie un pasaj în jurnal:
„Pe vremuri, Londra nu era oraşul frumos pe care-l cunoaştem astăzi. Era un loc întunecos, murdar şi nesănătos, unde nimeni nu avea suficient de mâncare şi unde sute şi mii de oameni săraci nu aveau ghete şi nici măcar un acoperiş sub care să doarmă. Copiii, chiar de vârsta voastră, erau obligaţi să muncească douăsprezece ore pe zi pentru nişte stăpâni cruzi, care îi şfichiuiau cu bicele dacă munceau prea încet şi nu-i hrăneau decât cu coajă de pâine uscată şi apă. Iar în mijlocul acestei cumplite sărăcii, se ridicau numai câteva case mari şi frumoase, locuite de nişte oameni bogaţi care ţineau nici mai mult, nici mai puţin de treizeci de servitori care să aibă grijă de ei. Aceştia se numeau capitalişti. Erau graşi, urâţi, cu ochi răi, cum este, de exemplu, cel din fotografia de pe pagina alăturată. Observaţi că este îmbrăcat cu o haină lungă, neagră, numită redingotă, şi cu o pălărie ciudată, lucioasă, în formă de burlan, care se numea joben. Aceasta era uniforma capitaliştilor şi nimeni altcineva nu avea voie s-o poarte. Capitaliştii stăpâneau totul pe lume şi toţi ceilalţi oameni erau sclavii lor. Ei stăpâneau tot pământul, toate casele, toate fabricile şi toţi banii.

Oricine nu li se supunea putea fi aruncat în temni ţă sau dat afară din slujbă, apoi lăsat să moară de foame. Orice om obişnuit, când vorbea cu un capitalist, trebuia să se încline în faţa acestuia, să-i facă plecăciuni, să-şi ia şapca de pe cap şi să i se adreseze cu «Domnule». Şeful tuturor capita­liştilor se numea Rege, iar...”

Restul povestii îl cunoaşte. în continuare, este vorba de episcopii cu mânecile lor largi, de judecătorii îmbrăcaţi în robe cu gulere şi poale de hermină, de stâlpul infamiei, de bursă, de roata ocnaşilor, de mâţa cu nouă cozi, de Banchetul Lordului Primar şi de obiceiul de a s ăruta piciorul Papei. Mai este ceva, care se cheamă ius primae noctis şi care probabil că nu se menţionează într-un manual pentru copii -, şi anume legea după care orice capitalist avea dreptul să se culce cu oricare dintre femeile angajate în fabricile lui.

De unde să ştii ce este minciună din toate astea? Poate că este adevărat că individul mediu o duce mai bine acum decât o ducea înainte de Revoluţie. Singurul indiciu că nu este aşa rămâne protestul mut pe care-l simţi în oase, sentimentul instinctiv că viata în condiţiile date este insuportabilă şi că, într-o perioadă oarecare, nu se poate să nu fi fost altfel. Singurul lucru cu adevărat specific vieţii actuale nu este cruzimea sau nesiguranţa ei, ci pur şi simplu sărăcia, mizeria, nepăsarea. Dacă te uiţi în jur, vezi că viaţa nu are nimic comun nu numai cu balivernele care se revarsă peste tine de la tele-ecran, dar nici cu idealurile pe care Partidul le proclamă sus şi tare. Chiar şi pentru un membru al Partidului, o bună parte a vieţii este neutră şi apolitică şi adevăratele ei probleme sunt treburile anoste cu care trebuie să-şi bată capul zilnic: lupta ca să se urce în metrou, cârpitul câte unui ciorap găurit, milogeala pentru câte o tabletă de zaharină în plus, păstratul câte unui muc de ţigară. Idealul pus pe tapet de Partid este ceva uriaş, cumplit şi sclipitor: o lume de oţel şi beton, cu maşinării monstruoase şi arme înfricoşătoare, un popor întreg de luptători şi fanatici mărşăluind în unitate perfectă, toţi împărtăşind aceleaşi gânduri şi strigând aceleaşi slogane, muncind întruna, luptând, triumfând, persecutând - trei sute de milioane de oameni, toţi cu aceeaşi figură. Realitatea sunt oraşele decăzute, murdare, în care nişte indivizi înfometaţi îşi târşâie de colo până colo pantofii stâlciţi şi locuiesc în case şubrede, din secolul nouăsprezece, case care put mereu a varză şi a closete înfundate, îi trece pe dinaintea ochilor imaginea Londrei, mare şi în ruine, oraşul cu un milion de lăzi de gunoi, şi peste ea se suprapune chipul doamnei Parsons, o femeie cu faţa brăzdată de riduri şi părul ca fânul, care se agită neputincioasă în jurul unei chiuvete pline.

Se apleacă şi-şi scarpină din nou glezna. Tele-ecranele îţi bombardează urechile, zi şi noapte, cu statistici care demonstrează că, în prezent, oamenii au mai multă hrană, mai multe haine, locuinţe mai bune, distracţii mai variate, că trăiesc mai mult, lucrează mai puţin, sunt mai mari, mai sănătoşi, mai voinici, mai fericiţi, mai inteligenţi, mai bine educaţi decât oamenii care au trăit cu cincizeci de ani în urmă. Nici o vorbă din toate astea nu poate fi confirmată sau infirmată. Partidul pretinde, de exemplu, că, în momentul de faţă, patruzeci la sută din populaţia adultă este ştiutoare de carte; înainte de Revoluţie, se spune, proporţia era de numai cincisprezece la sută. Partidul afirmă că mortalitatea infantilă este acum de numai o sută şaizeci la mie, în timp ce, înainte de Revoluţie, era de trei sute la mie - şi aşa mai departe. Parcă ar fi o singură ecuaţie cu două necunoscute. Se poate foarte bine ca absolut fiecare cuvânt din cărţile de istorie, chiar şi lucrurile pe care le accepţi fără probleme, să fie pură fantezie. Nu ai cum şti, dar poate că nu a existat niciodată vreo lege intitulată ius primae noctis, nici vreo fiinţă numită capitalist, nici vreo pălărie care să se cheme joben.

Totul se topeşte în ceaţă. Trecutul este şters cu buretele, ştersătura se uită, iar minciuna devine adevăr, în toată viaţa lui, o singură dată a avut în mână - după întâmplare, asta este important - dovada concretă, clară, a unei mistificări. A ţinut-o între degete poate chiar vreo treizeci de secunde. Era prin 1973 - atunci trebuie să fi fost - oricum, era cam în perioada în care el şi Katherine se despărţeau. Dar data cu adevărat importantă era cu vreo şapte-opt ani mai devreme.

Povestea a început, de fapt, pe la mijlocul anilor şaizeci, în perioada marilor epurări, când conducătorii iniţiali ai Revoluţiei au fost daţi la o parte o dată pentru totdeauna. Până prin 1970, nu mai rămăsese nici unul, în afară de Fratele cel Mare însuşi. Toţi ceilalţi fuseseră între timp demascaţi ca trădători şi contrarevoluţionari. Goldstein fugise şi se ascundea, nu se ştia unde, iar dintre ceilalţi, câţiva pur şi simplu dispăruseră, în timp ce majoritatea fuseseră executaţi, după nişte procese publice răsunătoare, în care mărturisiseră toate crimele imaginabile. Printre ultimii supravieţuitori se numărau trei inşi - Jones, Aaronson şi Rutherford. Cam prin 1965 şi aceştia trei au fost arestaţi. Aşa cum se întâmpla adeseori, au dispărut cam un an, poate ceva mai mult, aşa încât nu se mai ştia dacă mai erau în viaţă sau muriseră, când, deodată, au fost brusc scoşi la lumină din nou, pentru a se auto-învinovăti, ca de obicei. Au mărturisit atunci că ar fi fost vinovaţi de spionaj pentru inamic - la data respectivă, inamicul era tot Eurasia -, de delapidare de fonduri publice, de uciderea unor membri fideli ai Partidului, de comploturi împotriva conducerii Fratelui cel Mare, care începuse cu mult înainte de Revoluţie, şi de acte de sabotaj care provocaseră moartea a sute de mii de persoane. După ce au mărturisit toate astea, au fost iertaţi, reprimiţi în Partid şi li s-au dat nişte posturi care sunau important, dar, de fapt, erau nişte sinecure. Toţi trei au scris nişte lungi şi abjecte articole în Times, analizând motivele pentru care dezertaseră, şi angajându-se să revină pe calea cea bună.

La câtva timp după eliberarea lor, Winston i-a văzut cu ochii lui pe toţi trei la Cafeneaua „Castanul”, îşi aduce aminte cu ce gen de fascinaţie îngrozită i-a urmărit atunci, cu coada ochiului. Erau nişte oameni mult mai bătrâni decât el, nişte relicve ale lumii vechi, aproape ultimele figuri mari rămase din zilele eroice de început ale Partidului, încă mai erau vag înconjuraţi de aura luptelor din ilegalitate şi din timpul războiului civil. Winston avea sentimentul, deşi pe vremea respectivă faptele şi datele începuseră deja să se înceţoşeze, că de numele lor auzise cu mai mulţi ani înainte de a fi auzit pentru prima dată de Fratele cel Mare. Dar, în acelaşi timp, cei trei erau proscrişi, nişte duşmani, nişte paria sortiţi, cu absolută certitudine, stârpirii în cel mult un an-doi. Nimeni care a încăput o dată pe mâna Poliţiei Gândirii nu scapă până la urmă. Nu erau decât nişte cadavre care îşi aşteptau intrarea oficială în mormânt.

Nu stătea nimeni la nici una dintre mesele de lâng ă ei. Nu era indicat să fii văzut nici măcar în apropierea unor asemenea oameni. Stăteau toţi trei fără să scoată o vorbă, în faţa paharelor cu gin aromatizat cu cui soare, specialitatea barului. Dintre toţi trei, Rutherford l-a impresionat pe Winston cel mai mult cu înfăţişarea lui. Rutherford fusese cândva un caricaturist renumit, ale cărui desene violente ajutaseră la înflăcărarea opiniei publice înaintea şi în timpul Revoluţiei. Chiar şi atunci, după demascare, caricaturile lui încă mai apăreau în Times - ce-i drept, la intervale mari. Nu mai erau, însă, decât nişte imitaţii ale vechiului stil al lui Rutherford, care, cine-ştie-de-ce, păreau fără viaţă şi neconvingătoare. Reluau tot timpul, într-o altă formă, vechile teme - locuinţele de la mahala, copiii muritori de foame, luptele de stradă, capitaliştii cu joben - până şi pe baricade capitaliştii parcă se agăţau cu dinţii de joben -, totul într-un efort nesfârşit şi deznădăjduit de a se întoarce în trecut. Arăta monstruos, cu o coamă de păr cărunt şi năclăit, cu faţa brăzdată şi căzută şi cu buze groase, de negroid. Probabil că la vremea lui fusese colosal de solid; dar acum trupul masiv i se încovoia, se buh ăia, decădea din toate punctele de vedere. Ai fi zis că, dintr-un moment într-altul, avea să cadă grămadă în faţa ta, ca un munte care se prăbuşeşte.

Asta se petrecea pe la ora cincisprezece; Winston nu-şi mai aduce aminte, acum, prin ce împrejurări ajunsese să se afle la cafenea la o asemenea oră. Localul era pe jumătate gol. Tele-ecranele emiteau o muzică metalică. Cei trei stăteau în colţul lor, aproape imobili, fără să scoată o vorbă. Chelnerul le aducea mereu alte pahare cu gin, deşi ei nu comandaseră. Pe o masă de alături era o tablă de şah cu piesele aşezate, dar nimeni nu juca. Şi, în clipa aceea, poate pentru o jumătate de minut, s-a întâmplat ceva cu tele-ecranele. Cântecul pe care-l transmiteau s-a schimbat şi tonul era acum altul. S-a auzit deodată ceva greu de descris, o notă bizară, spartă, de zbierat, de caraghioslâc; în mintea lui, Winston a numit-o atunci „notă galbenă”. După care, s-a auzit o voce cântând:
„Sub castanul înfrunzit, M-ai înşelat, te-am fraierit, Şi-unul şi-altul, păcălit, Stăm sub castanul înfrunzit”.

Cei trei nu au schiţat nici o mişcare. Dar, când Winston s-a uitat din nou cu coada ochiului la chipul ruinat al lui Rutherford, a văzut că avea ochii plini de lacrimi. Şi atunci a observat, pentru prima oară, cutremurându-se în sinea lui şi neştiind, totuşi, pentru ce se cutremura, că şi Aaronson şi Rutherford aveau nasurile rupte.

La puţin timp după asta, toţi trei au fost arestaţi din nou. Se părea că, încă din momentul eliberării, se angajaseră în alte comploturi. La al doilea proces au mărturisit toate vechile crime din nou, plus un şir de altele noi. Au fost executaţi, iar soarta lor, inclusă în istoriile Partidului ca un avertisment pentru posteritate.

La vreo cinci ani după toată povestea asta, Winston tocmai derula o grămadă de suluri care picaseră din tubul pneumatic pe biroul lui, când, deodată, a dat peste o bucată de hârtie care încăpuse, evident din greşeală, printre celelalte şi rămăsese uitată acolo. In clipa în care a văzut hârtia, a înţeles ce semnificaţie avea. Era o jumătate de pagină ruptă dintr-un Times vechi de vreo zece ani - jumătatea de sus, aşa că includea şi data - şi conţinea o fotografie a delegaţilor la o solemnitate oarecare a Partidului ţinută la New York. In mijlocul grupului, se distingeau tocmai Jones, Aaronson şi Rutherford. Nu avea cum să-i confunde, cu atât mai mult, cu cât numele lor figurau în legenda fotografiei.
Problema era următoarea: la ambele procese, cei trei declaraseră că, la data respectivă, se aflau pe teritoriu eurasian, că zburaseră de pe un aero­drom secret din Canada şi se duseseră la un rendez-vous undeva în Siberia, iar acolo discutaseră cu membri ai Marelui Stat-Major Eurasian, divulgându-le importante secrete militare. Data se fixase în mintea lui Winston, pentru că, din întâmplare, era solstitiul de vară; dar toată povestea trebuie să fi fost consemnată în nenumărate alte locuri. Nu se putea trage decât o singură concluzie: mărturiile celor trei erau false.
Bineînţeles că asta nu era o descoperire în sine. Nici pe atunci Winston nu-şi închipuia că oamenii radiaţi în marile epurări comiseseră cu adevărat crimele care li se puneau în cârcă. Dar era o dovadă clară, un fragment din trecutul abolit, ca un os fosil care apare în alt strat decât cel în care te aştepţi să apară şi dă peste cap o întreagă teorie geologică. Era destul ca să pulverizeze Partidul, dacă ar fi putut fi publicată cumva în toată lumea şi semnificaţia ei, divulgată.
Atunci, însă, Winston a continuat să lucreze. De îndată ce a văzut fotografia şi şi-a dat seama ce reprezenta ea şi ce însemna, a acoperit-o cu altă foaie de hârtie. Noroc că, desfăşurând-o, fusese cu faţa în jos, din unghiul de vedere al tele-ecranului. Şi-a luat blocul de ciorne pe genunchi şi şi-a împins scaunul mai în spate, ca să fie cât mai departe de tele-ecran cu putinţă. Să-ţi menţii trăsăturile feţei imobile nu este greu, şi chiar şi respiraţia ţi-o poţi controla, dacă faci un efort; dar nu-ţi poţi stăpâni bătăile inimii, iar tele-ecranul este destul de sensibil ca să le perceapă. A lăsat să treacă vreo zece minute, chinuit, în tot acest timp, de teama ca vreun accident oarecare - de pildă, un curent care să sufle brusc peste biroul lui -să nu-l deconspire. Pe urmă, cu tot cu foaia pe care o pusese deasupra şi cu alte câteva hârtii, a aruncat fotografia în gaura de memorie.
Peste încă un minut, fotografia a ajuns, probabil, scrum.
Treaba asta se întâmpla, deci, cu zece-unsprezece ani în urmă. Astăzi, probabil că ar păstra fotografia. Este ciudat că simplul fapt de a o fi ţinut cândva între degete i se pare şi acum hotărâtor, când fotografia în sine şi, o dată cu ea, şi evenimentele de care amintea nu mai sunt de mult de actualitate. Oare puterea Partidului asupra trecutului a slăbit cu ceva, se întreabă el, pentru că o dovadă astăzi dispărută a existat odată?
Dar astăzi, presupunând că ar putea fi reconstituită din propria-i cenuşă, fotografia respectivă poate foarte bine să nici nu mai constituie o dovadă. încă în perioada când şi-a făcut el descoperirea, Oceania nu mai era în război cu Eurasia şi probabil că agenţilor Estasiei îşi trădaseră ţara cei trei. De atunci au mai avut loc nişte schimbări - două, trei, nici nu mai ţine minte câte anume. Precis că mărturiile lor au fost rescrise şi rescrise până când faptele şi datele iniţiale au ajuns să nu mai aibă nici cea mai mică importanţă. Trecutul nu este numai modificat: trecutul este modificat în continuu. Ceea ce constituie pentru Winston un motiv de chin şi de coşmaruri este faptul că nu a înţeles niciodată de ce se pune pe roate înşelătoria asta uriaşă. Avantajele imediate ale falsificării trecutului sunt evidente, dar motivul fundamental rămâne pentru el un mister, îşi ia din nou tocul şi scrie în jurnal:
înţeleg CUM; nu înţeleg DE CE.

Se întreabă, aşa cum s-a mai întrebat de atâtea ori, dacă nu cumva este el însuşi dement. Un nebun nu este, la urma urmelor, decât o minoritate formată dintr-un singur om. într-o vreme, era un semn de nebunie să crezi să Pământul se învârteşte în jurul Soarelui; astăzi, să crezi că trecutul nu poate fi modificat. Poate că el, Winston Smith, este singurul care crede aşa ceva şi atunci, dacă e singur, e dement. Dar gândul c ă n-ar fi în toate minţile nu-l tulbură cine-ştie-ce; groaza lui cea mare este că s-ar putea să nici nu aibă dreptate.
Ia în mână manualul de istorie şi se uită la portretul Fratelui cel Mare de pe pagina întâi. Ochii cei hipnotici se uită fix în ochii lui. Parcă este o forţă imensă care te copleşeşte - ceva ce îţi pătrunde sub ţeastă, nimicindu-ţi creierul, înfricoşându-te până într-atât, încât să renunţi la propriile tale păreri şi să te laşi convins să negi evidenţa simţurilor tale. Până la urmă, Partidul va anunţa că doi şi cu doi fac cinci şi fiecare va fi obligat să şi creadă că fac cinci. Este inevitabil să vină şi cu afirmaţia asta, mai devreme sau mai târziu; legea poziţiei lui o cere. Filozofia Partidului neagă, în mod tacit, existenţa realităţii obiective. Erezia ereziilor este bunul-simţ. Şi înspăimântător nu este faptul că poţi fi omorât dacă îndrăzneşti să gândeşti altfel, ci că s-ar putea să nu ai dreptate. Pentru că, la urma urmei, de unde ştim noi că doi şi cu doi fac patru? Sau că forţa gravitaţiei chiar acţionează? Sau că trecutul nu poate fi schimbat? Dacă şi trecutul şi lumea exterioară există numai în minte şi dacă mintea este controlabilă, atunci cum rămâne?
Dar nu! Deodată, parcă i s-a înăsprit curajul, cu de la sine putere. Imaginea lui O'Brien, neatrasă de nici o asociaţie clară de idei, îi inundă gândurile. Este sigur, cu şi mai multă convingere decât până acum, că O'Brien este de partea lui. Pentru O'Brien îşi scrie el jurnalul - i-l scrie lui O'Brien: este ca o scrisoare interminabilă, pe care nimeni n-o s-o citească vreodată, dar care se adresează unei persoane anume şi capătă culoare prin chiar acest fapt.
Partidul îţi spune să respingi evidenţa ochilor şi a urechilor tale. Asta este directiva lui cea mai importantă, cea fundamentală. Inima i se crispează la gândul imensei forţe desfăşurate împotriva lui, la uşurinţa cu care orice ideolog al Partidului l-ar putea învinge într-o controversă, la argumentele subtile pe care el, Winston, nici nu le-ar înţelege, darmite să le răstoarne! Şi totuşi, el are dreptate ! Ei greşesc şi el are dreptate. Evidenţa, falsul şi adevărul trebuie apărate. Truismele sunt adevărate - ţine-te de asta ! Lumea solidă există, iar legile ei nu se modifică. Pietrele sunt tari, apa e lichidă, obiectele lăsate libere cad către centrul Pământului. Cu sentimentul că îi vorbeşte lui O'Brien şi că formulează o axiomă importantă, scrie:
Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru. Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.

De undeva, din fundul unui gang, vine un miros de cafea pusă la prăjit - cafea adevărată, nu Cafea Victoria - şi se revarsă afară, în stradă. Winston se opreşte involuntar. Timp de două secunde, i se pare că s-a întors în lumea pe jumătate uitată a copilăriei lui. Pe urmă, o uşă se trânteşte, retezând mirosul atât de brusc, de parcă ar fi fost un sunet. S-a plimbat aşa mai mulţi kilometri pe trotuare si ulceraţia varicoasă îi zvâcneşte. Asta este a doua oară în trei săptămâni când lipseşte o seară de la Centrul Comunitar - lucru imprudent, pentru că poţi fi sigur că ţi se ţine cu atenţie socoteala prezenţelor, în principiu, un membru al Partidului nu are timp liber şi nu stă niciodată singur, numai în pat. Se presupune că, atâta timp cât nu lucrezi, nu mănânci şi nu dormi, iei parte la o formă oare­care de petrecere a timpului în grup; să faci orice ar putea sugera gustul pentru singurătate, chiar şi mersul la plimbare de unul singur, este întot­deauna destul de primejdios. Există şi un cuvânt pentru aşa ceva în Nouvorbă: singurtrai, însemnând individualism şi apucături ciudate. Dar în seara asta, ieşind de la Minister, aerul blând de aprilie l-a ademenit. Cerul era de un albastru mai cald, cum nu l-a mai văzut încă în acest an şi, brusc, seara lungă şi zgomotoasă de la Centru, jocurile plicticoase şi obositoare, conferinţele, camaraderia ţipătoare stropită cu gin - toate astea i s-au părut insuportabile. Urmându-şi impulsul, s-a răsucit pe călcâie din staţia de autobuz şi s-a înfundat în labirintul numit Londra, la început c ătre sud, pe urmă către est şi la sfârşit înapoi către nord, rătăcindu-se printre străzi necunoscute şi nedându-şi deloc silinţa să afle încotro mergea.

„Dacă există vreo speranţă - a scris în jurnal zilele trecute -, ea stă în proli.” Cuvintele astea îi tot revin în minte, ca o afirmare a unui adevăr mistic şi a unei absurdităţi palpabile. Uite, a ajuns undeva prin mahalaua îmbârligată şi mohorâtă de la nord şi est de ceea ce a fost odată Gara Sfântul Pancras. Merge pe o stradă pietruită, cu case scunde, cu parter şi etaj, cu porţile de la intrare dărăpănate, care dau direct în stradă şi amintesc, nu ştie nici el de ce, de nişte găuri de şobolani. Din loc în loc, printre pietre, s-au format bălţi de apă împuţită. Surprinzător de mulţi oameni mişună, într-un du-te-vino neîntrerupt, prin faţa intrărilor şi pe aleile înguste care se ramifică într-o parte şi în cealaltă - fete în plină floare, cu buzele date brutal cu ruj şi băieţi care se ţin după ele, femei buhăite şi amorţite, care demonstrează cum or să arate fetele respective în zece ani, bătrâni încovoiaţi care îşi târăsc picioarele şi copii zgomotoşi care se joacă desculţi în bălţi şi se împrăştie la ţipetele furioase ale mamelor. Un sfert, poate, din ferestrele de pe stradă sunt sparte şi astupate cu carton. Cei mai mulţi nu-l bagă în seamă pe Winston; câţiva îi aruncă priviri care sugerează o curiozitate distantă. Două femei monstruos de grase, cu braţele roşii, de culoarea cărămizii, încrucişate peste şorţuri, stau de vorbă în pragul unui gang. Winston prinde câteva fărâme de conversaţie în timp ce se apropie de ele:
- Da, îi zic io, toate astea aşa ie, zic io. Dar dac-ai fi fost tu-n locul meu, făceai şi tu tot ce-am făcut şi io. Ie uşor să critici, zic io, dar tu n-ai aceleaşi probleme care le am io.
- Îhî, mormăie cealaltă, iegzact aşa ie. Iegzact aşa stă treaba.

Cele două voci stridente se opresc brusc. Femeile îl studiază pe Winston cu o tăcere ostilă în timp ce trece prin faţa lor. Dar nu e tocmai ostilitate; mai curând un fel de prudenţă, o crispare de-o clipă, cum se întâmpla când vezi câte un animal necunoscut. Salopeta albastră a Partidului nu este, probabil, o apariţie obişnuită pe o asemenea stradă. Şi, într-adevăr, nu este indicat să fii văzut în asemenea locuri, afară de cazurile în care ai vreo treabă prin zonă. Patrulele te pot opri, dacă, din întâmplare, dai peste vreuna dintre ele. „Pot să-ţi văd actele, tovarăşe? Ce treabă ai pe-aici? La ce oră ai plecat de la lucru? Pe-aici mergi de obicei spre casă?” - şi aşa mai departe. Nu că ar fi vreo regulă care să-ţi interzică să mergi spre casă pe altundeva decât de obicei; dar ajunge şi atât ca să atragă atenţia asupra ta, dacă se aude cumva la Poliţia Gândirii.
La un moment dat, strada întreagă începe să se agite. Se aud strigăte din toate părţile. Oamenii năvălesc în ganguri ca iepurii. O femeie tânăra ţâşneşte dintr-un gang, ceva mai sus de Winston, smulge un copilaş care se joacă într-o băltoacă, îl înfăşoară în şorţ şi o zbugheşte înapoi, toate dintr-o singură mişcare. In acelaşi moment, un individ îmbrăcat cu un costum negru şifonat ca o armonică, răsare de pe o alee laterală şi vine în goană spre Winston, agitându-se şi arătând către cer:
- Vaporu’! - urlă el. Fii atent, dom’ şef! Bum acolo sus! Culcă-te pa jos, repede!
„Vapor” este o poreclă pe care, nu se ştie de ce, prolii o dau rachetelor. Winston se aruncă imediat la pământ, cu faţa în jos. Prolii ştiu ei ce ştiu, când te avertizează despre aşa ceva. Parcă au un fel de instinct care le spune cu câteva secunde mai devreme când se apropie o rachetă, deşi se presupune că rachetele zboară mai repede decât sunetul. Winston îşi încleştează braţele deasupra capului. Bubuitura saltă trotuarul cu totul în sus; pe spate, simte răpăiala unei ploi de obiecte uşoare. Când dă să se ridice, constată că este acoperit cu cioburi de la un geam din apropiere.
Se scutură şi porneşte mai departe. Bomba a demolat un grup de case, cu vreo două sute de metri mai sus. Pe cer pluteşte un fir de fum negru, mai jos este un nor de praf de ciment, iar în mijlocul acestuia s-a şi format o gloată care înconjoară ruinele. Pe trotuar, în faţa lui, în mijlocul unei grămezi de moloz, vede ceva ca o dungă de culoare roşu aprins. Când ajunge în dreptul petei roşii, îşi dă seama ce este: o mână retezată de la încheietură, în afara ciotului plin de sânge, mâna este atât de albită, încât seamănă cu un mulaj din gips.
O împinge cu piciorul în rigola de la marginea trotuarului şi pe urmă, ca să evite mulţimea, coteşte la dreapta, pe o străduţă secundară. Trei-patru minute mai târziu, a ieşit din zona afectată de bombă; roirea vieţii sordide a străzilor mahalalei merge înainte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Este aproape ora douăzeci şi cârciumile frecventate de proli, cărora ei le spun „bodegi”, gem de clienţi. Din spatele uşilor batante, mânjite, care se deschid şi se închid la nesfârşit, vine un miros amestecat de urină, talaş şi bere acrită, în unghiul pe care-l formează faţada unei case ieşite în afară, stau trei bărbaţi lipiţi unul de altul, cel din mijloc ţinând în mână un ziar îndoit, iar ceilalţi doi studiind ziarul peste umerii celui dintâi. Chiar înainte să ajungă destul de aproape de ei pentru a le distinge expresia feţelor, Winston citeşte concentrare în fiecare fibră a celor trei trupuri. Este clar că stau şi devorează cine-ştie-ce ştire importantă. Câţiva paşi îl mai despart de ei, când, deodată, grupul se destramă şi cei doi care citeau peste umărul celui de-ai treilea încep să se certe violent. Pentru o clipă, i se pare că sunt cât pe-aci să se ia la bătaie.
- Nu po’ s-asculţi dracului ce-ţi zic?! îţi spun io că n-a mai ieşit nici-un număr cu şapte-n coadă dă mai bine dă paişpe luni dă zile!
- Ba a ieşit!
- Ba nu, n-a ieşit. Am acasă toată lista dă mai mult dă doi ani-ncoa, scrisă p-o bucată dă hârtie. Io le notez regulat, ca ceasul. Şi-ţi zic io că nici- un număr cu şapte-n coadă...
- Ba da, a fost unu’ cu şapte care-a ieşit. Aproape că pot să-ţi spun şi care era, dracu’ să-l ia dă număr. Să termina cu patru-zero-şapte. A fos'pân februarie - săptămân-a doua din februarie.
- Februarie pa mă-ta! Io le am scrise negru pa alb. Şi-ţi spun io că nici-un număr...
- Mai tacă-ţi, bă, fleanca! - zice, într-un târziu, cel cu ziarul. Vorbesc despre Loterie. Winston se uită înapoi, după ce a mai făcut
vreo treizeci de metri. Tot se mai ceartă, cu nişte figuri vii şi pasionate. Loteria, cu plăţile ei săptămânale de câştiguri enorme, este singurul eveniment public în care prolii sunt foarte serios antrenaţi. Asta probabil fiindcă, pentru câteva milioane bune de proli, Loteria este motivul principal, dacă nu chiar singurul, de a mai trăi. Este pentru ei un deliciu, o pasiune, un calmant, un stimulent intelectual. Când vine vorba despre Loterie, chiar şi oamenii care abia ştiu să scrie şi să citească se dovedesc capabili de calcule complicate şi de o agerime a memoriei uluitoare. Există şi o tagmă întreagă de indivizi care trăiesc pur şi simplu din vânzarea de sisteme, de pronosticuri şi de amulete aducătoare de noroc. Winston habar nu are cum funcţionează Loteria, care se află în subordinea Ministerului Abundenţei, dar este conştient - de fapt, toţi membrii Partidului sunt conştienţi - că majoritatea câştigurilor sunt numai pe hârtie. In realitate, nu se plătesc decât nişte sume mici, iar câştigătorii marilor premii sunt persoane fictive. Cum nu există o comunicare efectivă între o parte a Oceaniei şi alta, treaba asta nu este deloc greu de aranjat.
Dar, dacă există vreo speranţă, ea stă în proli. De asta trebuie să te agăţi. Când o formulezi, sună plauzibil; când te uiţi, însă, la oamenii care trec pe lângă tine, pe stradă, devine o problemă de credinţă. Strada căreia îi dă colţul, tot frământând în minte aceste gânduri, merge în jos. Are sentimentul că a mai fost o dată prin cartierul ăsta şi că pe undeva, pe aproape, trebuie să fie o stradă mai mare. Din faţă, îi ajunge la urechi vacarmul unor voci care ţipă. Strada coteşte brusc şi se termină cu nişte trepte care coboară către o alee înfundată, cu câteva tarabe unde nişte negustori vând legume fleşcăite. Aha, da, asta e! - Winston îşi aduce aminte unde se află. Aleea pe care a ajuns dă în strada mare şi, la al doilea colţ, la nici cinci minute de aici, este magazinul de unde şi-a cumpărat el caietul devenit jurnal. Şi de la o papetărie micuţă din apropiere şi-a cumpărat tocul şi sticla de cerneală.
Se opreşte pentru o clipă în capul scărilor. Pe partea opusă a aleii este o cârciumioară nenorocită, ale cărei geamuri parcă ar fi îngheţate, dar de fapt sunt numai acoperite cu un strat gros de praf. Un individ foarte bătrân, cocoşat dar vioi, cu nişte mustăţi albe, ţepoase, ca de crevete, împinge uşa batantă şi intră înăuntru. Cum stă aşa şi se uită la el, lui Winston îi trece prin minte că bătrânul, care trebuie să aibă cel puţin optzeci de ani, era deja între două vârste când a avut loc Revoluţia. El şi alţii ca el sunt ultimele - din ce în ce mai puţine - legături cu lumea apusă a capitalismului, care mai există în ziua de astăzi, în Partid nu au mai rămas prea mulţi ale căror opinii să se fi format înainte de Revoluţie. Generaţia bătrână a fost aproape în întregime stârpită în cursul marilor epurări din anii cincizeci şi şaizeci, iar cei câţiva rămaşi au fost de mult înfricoşaţi şi siliţi la o totală cedare intelectuală. Dacă mai trăieşte cineva care să-ţi poată relata fidel cum arăta viaţa în prima parte a secolului, acela nu poate fi decât un prol. Deodată, în minte îi revine pasajul din manualul de istorie, pe care l-a copiat în jurnal, şi o pornire inconştientă pune stăpânire pe el. Uite, o să intre în cârciumă, o să stea de vorbă cu bătrânul şi o să-i pună nişte întrebări. O să-i zică aşa: „Vorbeşte-mi despre viaţa dumitale de când erai tânăr. Cum era pe vremea aia? Lucrurile stăteau mai bine ca acum, sau mai rău?”
În mare grabă şi ca să nu aibă timp să i se facă frică, o ia pe scări în jos şi traversează strada îngustă. Este o nebunie, bineînţeles. Ca de obicei, nu există nici o regulă explicită împotriva vorbitului cu prolii sau a mersului în cârciumile lor, dar este ceva mult prea ieşit din comun, ca să treacă neobservat. Dacă apar patrulele, ar putea pretexta un leşin, dar probabil că nu l-ar crede. Ce-o fi, o fi. Deschide uşa împingând-o şi-l izbeşte în faţă un miros puturos de bere acră. La intrarea lui, vacarmul vocilor slăbeşte cam la jumătate. Privirile tuturor parcă îi pipăie uniforma albastră. O partidă de dame care se joacă în fundul sălii se întrerupe pentru vreo treizeci de secunde. Bătrânul după care a venit Winston stă la bar şi are un fel de altercaţie cu barmanul, un tânăr mare, solid, cu nasul coroiat şi cu nişte braţe enorme. Alţi câţiva urmăresc scena, stând în picioare, cu paharele în mâini.
- Te-ntreb dăstul dă manerat, ă? Sau nu? - zice bătrânul îndreptându-şi umerii bătăios, îmi zisi tu mie că n-ai o cană d-o pintă-n toată bodega asta nenorocită?!
- Şi ce dracului ie aia pintă? - întreabă barmanul, aplecându-se înainte, cu vârfurile degetelor pe tejghea.
- Iete la iei! - se răţoieşte moşul. 'Ce că-i chelnăr şi nu ştie ce-i aia pintă! Cum ce-i?! Pinta-i juma' dă cvartă şi patru cvarte face-un galon. Acu' tre' să te-nvăţ io şi abeceu', te pomeni!
- N-am auzit în viaţa mea d-astea, i-o retează barmanul. Litru şi juma' dă litru, al'ceva nu servim. Ai pahare-n faţă pa tejghea.
- Mie-mi place cu pintă, insistă bătrânul. Puteai foarte bine să-mi masori o pintă. Pa vremea mea n-aveam nenorociţii ăştia dă litri.
- Pa vremea dumitale, trăiam cu toţii-n pom, zice barmanul, aruncând o privire către ceilalţi clienţi.
Izbucneşte un hohot de râs şi stinghereala provocată de intrarea lui Winston se topeşte. Bătrânul se înroşeşte la faţă, se întoarce să plece, bodogănind de unul singur, şi se ciocneşte de Winston, care îl apucă prietenos de braţ.
- Pot să-ţi ofer un pahar? - întreabă Winston.
- Eşt boier, zice bătrânul, îndreptându-şi din nou umerii şi scoţând înainte bărbia plină de ţepi albi. Parcă nici nu a observat salopeta albastră a Partidului. O pintă! - adaugă el agresiv, răsucindu-se către barman. O pintă dă bere, asta vreau!
Barmanul toarnă două jumătăţi de litru dintr-o bere de culoare brun-închis, în nişte pahare groase pe care le-a clătit într-o găleată, sub tejghea. Berea este tot ce poţi găsi ca băutură în cârciumile prolilor. Prolii nu au voie să bea gin, deşi, în realitate, reuşesc să şi-l procure destul de uşor. Jocul de dame este acum din nou în toi, iar grupul de clienţi de la bar şi-au reluat discuţia despre biletele de Loterie. Prezenţa lui Winston a fost uitată, pentru moment. El zăreşte o masă din lemn de brad, sub fereastră, unde poate sta de vorbă cu bătrânul fără teama că ar trage cineva cu urechea la ce vorbesc ei. Şi aşa este extrem de primejdios, dar măcar nu există nici un tele-ecran în sală, ceea ce a verificat de cum a intrat.
- Putea să-mi măsoare-o pintă, mormăie bătrânul, aşezându-se mai bine în faţa paharului. Juma’ dă litru nu-i dăstul, nu mi-ajunge. Şi-unu-ntreg ie prea mult. Imi pune beşica-n mişcare. Şi preţu’ i-altă poveste.
- Probabil că ai văzut multe schimbări de pe vremea când erai dumneata tânăr, întreabă Winston, tatonând terenul.
Ochii albaştri spălăciţi ai bătrânului se mută de la cutia de dame la bar şi de la bar la uşa pe care scrie Bărbaţi, ca şi cum ar căuta schimbările chiar aici, în sala cârciumii.
- Berea ierea mai bună, zice el, în cele din urmă. Şi măi ieftină! Când ieream io tânăr, berea slabă ierea paişpe bani pinta. Dar asta ierea 'nainte dă război, te cred şi io.
- De care război? - întreabă Winston.
- Tot timpul ie războaie, zice bătrânul făcând un gest ambiguu, după care ia paharul în mână şi îşi îndreaptă din nou umerii. Iţi doresc sănătate şi numai sănătate.
în gâtul lui stafîdit, mărul proeminent al lui Adam face o mişcare sus-jos surprinzător de rapidă şi berea dispare. Winston se duce la bar şi se întoarce cu alte două jumătăţi. Bătrânul şi-a uitat, probabil, prejudecata de a nu bea un litru întreg.
- Dumneata eşti mult mai în vârsta decât mine, începe Winston. Erai, probabil, om în toată firea când m-am născut eu. Trebuie să mai ţii minte cum era în perioada dinainte de Revoluţie. Adevărul este că oamenii de vârsta mea nu ştiu nimic despre vremurile-alea. Noi tot ce putem face este să citim în cărţi despre ele şi ce scrie în cărţi poate să nu fie adevărat. Aş vrea să ştiu ce crezi dumneata despre asta. Cartea de istorie zice că viaţa dinainte de Revoluţie era cu totul altfel decât este acum. Că era cea mai cruntă exploatare, nedreptate, sărăcie - mai cumplit decât ne putem noi închipui. Aici, la Londra, zice că marea masă a populaţiei nu avea niciodată destul de mâncare, de când se năştea şi până la moarte. Jumătate zice că n- aveau nici măcar ghete-n picioare. Că munceau douăşpe ore pe zi, că se lăsau de şcoală la nouă ani, că dormeau câte zece inşi într-o cameră. Şi că, în acelaşi timp, existau şi o mână de oameni, numai câteva mii - cică li se spunea capitalişti -, care erau bogaţi şi puternici. Că ăştia, capitaliştii, stăpâneau tot ce se putea stăpâni. Că trăiau în case mari, frumoase, cu câte treizeci de servitori, că umblau cu maşini sau cu trăsuri cu câte patru cai, beau şampanie, purtau jobene... Bătrânul se luminează brusc la faţă.
- Jobene! - exclamă el. Ciudat c-ai pomenit dă iele. Iegzact asta mi- a trecut şi mie pân cap mai ieri, nu ştiu dă ce. Tocmai mă gândeam, n-ai mai văzut un joben dă ani dă zile. Au dispărut dă tot, să ştii. Ultima oară când am purtat unul, a fos' la-mormântarea cumnată-mii. Şi-asta ierea... - în fine, nu ţi-oi putea spune data iegzactă, dar tre’ să fi fost acu’ vo cin'zăci dă ani. Normal că ierea numa-nchiriat pentru ziua aia, mă-nţelegi ce vreau să zic...
- Nu de jobene era vorba, de fapt, zice Winston răbdător. Problema este: aceşti capitalişti - ei şi cei câţiva avocaţi şi preoţi, care trăiau pe cheltuiala lor - erau stăpânii Pământului. Totul exista numai în folosul lor. Voi, oamenii obişnuiţi, lucrătorii, le eraţi sclavi. Puteau face cu voi ce doreau. Puteau să vă-mbarce şi să vă trimită în Canada, ca pe vite. Puteau să se culce cu fetele voastre, dacă aveau chef. Puteau da ordin să fiţi biciuiţi cu o chestie căreia i se spunea „mâţa cu nouă cozi”. Eraţi obligaţi să vă luaţi şapca de pe cap când treceaţi pe lângă ei. Fiecare capitalist umbla cu o echipă de lachei, care...
Bătrânul se luminează la faţă din nou.
- Lachei! - exclamă el, o dată în plus. Uite, ăsta-i un cuvânt care zău că nu l-am mai auzit dă mult. Lachei! Asta chiar că mă duce cu gându-napoi, treaba asta. Mi-aduc-aminte c-acu’ o groază dă ani mă mai duceam uneori în 'yde Park duminica după-masa, ca să-i auz pa tipii dă ţineau discursuri: Armata Salvării, romano-catolicii, jidanii, indienii - ierea dă toate culorile. Şi ierea un tip acolo - cum îl chiema iegzact nu ţi-oi mai putea spune -, da’ ăla vorbitor puternic, tipu'-ăla dă care-ţi zic. Nu le-a arătat nici juma’ dân ce putea. „Lacheilor!” - 'ce, „lachei ai burgheziei, valeţii clasii dominante!” Şi „paraziţi” - asta ierea o altă vorbă d-a lui. Şi ,,'iene”, da, da, ştiu precis că le-a spus ,,'iene”. Sigur că ierea vorba dă laburişti, mă- nţelegi ce vreau să spun.
Winston are sentimentul că vorbesc unul hăis şi altul cea.
- Eu voiam să ştiu, de fapt, zice el, dacă simţi cumva că ai mai multă libertate acum decât aveai atunci. Eşti tratat mai bine astăzi, aşa, ca om? în zilele alea cei bogaţi, cei din vârful piramidei...
- Camera Lorzilor, intervine bătrânul, parcă şi-ar fi adus aminte brusc.
- Camera Lorzilor, dacă vrei dumneata. Ce te întreb eu este: oamenii ăia erau în stare să te trateze ca inferior numai şi numai fiindcă ei erau bogaţi şi dumneata erai sărac? De pildă, este adevărat că aveai obligaţia să le spui „Domnule” şi să-ţi iei şapca de pe cap când treceai pe lângă ei?
Bătrânul pare a se gândi profund. Dă pe gât un sfert din cea de-a doua bere şi abia apoi răspunde :
- Da, zice, asta da. Le plăcea să-ţi duci mâna la cozoroc să-i saluţi. Cică ierea sem' dă respect. Io nu ieream dă acor' cu asta, da' am făcu' şi io dă dăstule ori aşa. Nu puteam să nu, ca să zic aşa.
- Şi era un obicei - nu fac decât să citez ce am citit prin cărţile de istorie - era un obicei la oamenii aceştia şi la servitorii lor să-ţi dea brânci de pe trotuar în şanţ?
- Unul m-a-mpins odată, zice bătrânul. Mi-aduc aminte parc-a fost ieri. Ierea-n noaptea Regatei dă Canotaj - toată lumea făcea un scandal dă pomină-n noaptea Regatii dă Canotaj - şi io am intrat într-un ăla acolo, un june, pa Şoseaua Shaftesbury. Ce domn ierea ăla... cămaşă cu jabou, pardesiu negru, joben... Mergea nu ştiu cum, în zigzag, pa trotuar şi io am intrat în el dân greşeală. 'Ce: „Dă ce dracu' nu te uiţi pa unde mergi?” - aşa mi-a zis. Zic io: „Da’ ce, bă, ăsta-i trotuarul tău?” 'Ce: ,,'ţ' crap capu'-ăla nenorocit dacă te răţoieşti la mine”. Zic io: „Nu vez', bă, că ies' beat? în juma dă minu' n-am treabă cu tine”, i-am zis. Şi, auzi, dacă pot' să-ţ' închipui, tipu'-m' pune mâna-m piept şi-m' dă un brânci că ierea gata să mă calce-autobuzu'. Ehee, ieream ş'-io tânăr pa vremea aia şi tocma' vroiam să- i trag una, da'...
Winston simte cum îl cuprinde un sentiment de neajutorare. Memoria bătrânului nu este nimic altceva decât un morman de amănunte. Poţi să stai să-i pui întrebări toată ziua, şi tot n-ai să obţii nici o informaţie autentică. Istoriile Partidului ar putea fi, totuşi, adevărate într-o măsură oarecare ; ar putea fi chiar în întregime adevărate. Face o ultimă încercare :
- Poate n-am vorbit eu clar, zice. Iată ce vreau să spun: dumneata trăieşti de multă vreme; jumătate din viaţă ai trăit-o înainte de Revoluţie, în 1925, de pildă, erai deja om în toată firea. Din ce-ţi aduci dumneata aminte, ai putea spune că viaţa, în 1925, era mai bună decât este acuma, sau mai rea? Dacă ţi-ar fi dat s-alegi, când ai prefera să trăieşti, atunci sau acum?
Bătrânul se uită gânditor la tabla de dame. îşi termină berea mai încet decât prima oară. Când începe să vorbească, îşi ia un aer îngăduitor şi filosofic, de parcă l-ar fi înmuiat berea.
- Ştiu io ce-ai vrea să-ţ' spun, zice el. Ai vrea să spun că mai degrab'-aş fi iară tânăr. Cei mai mulţ'-aşa zice, când îi întrebi, c-ar prefera mai bine să fie tineri. Ai şi sănătate, când eş' tânăr, şi putere. Când ajunj' la vârsta mea, niciodată nu eş' bine. Pa mine mă doare ceva, rău dă tot, la picioare, şi beşica-i dă groază - dă şase-şapte ori pa noapte mă face să mă dau jos din pat. Da' pa d-altă parte, şi când eş' bătrân ai avantaje mari. Nu mai ai aceleaşi năcazuri. Nici o treabă cu femeile, şi asta-i mare lucru. Dă treij' d'-ani n-am mai pus mâna p-o femeie, dacă pot' crede-aşa ceva. Nis' nu mi-am dorit, şi asta-i o chestie şi mai mare...
Winston se reazemă de pervazul ferestrei. Nu are nici un rost să continue. Dă să se ridice ca să mai cumpere câte o bere, când bătrânul se ridică el brusc şi se duce, târşâindu-şi picioarele, către closetul mizer din fundul sălii. Jumătatea de litru suplimentară se pare că îşi face deja efectul. Winston rămâne un minut sau două uitându-se fix la paharul gol şi nici nu-şi dă seama când l-au purtat picioarele singure din nou afară, pe stradă, în cel mult douăzeci de ani, se gândeşte, întrebarea asta uriaşă, dar atât de simplă: „Viaţa dinainte de Revoluţie era sau nu mai bună decât cea de azi?” nu-şi va mai putea găsi răspunsul sub nici o formă. Deşi, în realitate, de pe acum nu i se mai poate găsi practic nici un răspuns, din moment ce acei câţiva care mai trăiesc, pe ici, pe colo, din lumea veche, nu mai sunt în stare să compare între ele cele două epoci, îşi amintesc lucruri inutile cu toptanul, cearta cu un coleg de slujbă sau vânatul unei pompe de bicicletă pierdute, sau expresia feţei la o soră moartă demult, sau vârtejurile de praf dintr-o dimineaţă cu vânt, cu şaptezeci de ani în urmă; dar toate faptele relevante rămân în afara câmpului lor vizual. Parcă ar fi nişte furnici: văd mărunţişurile, dar nu şi obiectele mari. Şi când memoria te lasă, iar arhivele sunt falsificate - când se întâmpla treaba asta - pretenţia Partidului de a fi îmbunătăţit radical condiţiile de viaţă trebuie acceptată, pentru că nu există, şi nici nu mai poate exista vreodată, vreun etalon cu care să faci comparaţie.
In acest moment, şirul gândurilor i se curmă brusc. Se opreşte şi ridică ochii. A ajuns pe o stradă îngustă, cu câteva prăvălioare întunecoase împrăştiate printre case. Chiar deasupra capului lui atârnă trei bile de metal decolorate, care arată de parcă ar fi fost cândva aurite. Locul i se pare oarecum cunoscut. Da, sigur că da! Este chiar magazinul de vechituri de unde şi-a cumpărat jurnalul.
Îl trece un fior de spaimă. De la bun început cumpăratul acelui caiet a fost un act necugetat şi şi-a jurat să nu mai calce niciodată pe străzile respective. Şi totuşi, în clipa în care şi-a lăsat gândurile să se plimbe aiurea, uite că picioarele l-au adus din nou aici din propria lor iniţiativă. Tocmai de asemenea impulsuri sinucigaşe spera să se păzească ţinându-şi un jurnal, în acelaşi timp, însă, observă că, deşi este aproape ora douăzeci şi unu, magazinul nu s-a închis. Probabil că înăuntru ar fi mai puţin bătător la ochi, decât plimbându-se de colo-colo pe trotuare, aşa încât deschide uşa şi intră, de parcă s-ar ascunde. Dacă-l întreabă cineva, o să spună că voia să-şi cumpere lame de ras şi o să sune chiar plauzibil.
Proprietarul tocmai a aprins o lampă cu gaz atârnată de tavan, care răspândeşte un miros urât, dar îmbietor. Este un bărbat de vreo şaizeci de ani, slab şi adus de spate, cu un nas lung şi binevoitor şi cu ochii prietenoşi, distorsionaţi de nişte ochelari cu dioptrii mari. Părul i-a albit, dar sprincenele, stufoase, le are încă destul de negre. Ochelarii, mişcările uşoare şi aferate, faptul că poartă o haină uzată, de catifea neagră, toate acestea la un loc îi dau un vag aer de intelectual, ca şi cum ar fi fost, la viaţa lui, cine-ştie-ce om de litere sau, poate, muzician. Are şi o voce blânda - ai zice chiar decolorată -, cu un accent mai puţin stricat decât al celor mai mulţi dintre proli.
- V-am recunoscut de pe trotuar, zice el, fără nici o introducere. Sunteţi domnul care a cumpărat mai demult acel album de amintiri pentru domnişoare. Frumoasă hârtie era aceea. Cretată, aşa i se spunea pe vremuri. Nu s-a mai făcut asemenea hârtie de... e-hee, de vreo cincizeci de ani, cred. Se uită intens la Winston peste ochelari. Doreaţi ceva anume? Sau aţi intrat numai să vă uitaţi?
- Treceam pe-aici, zice Winston, luând-o pe departe. Am intrat numai aşa... Nu căutam nimic anume.
- Mai bine, zice bătrânelul, pentru că nu cred că v-aş putea oferi ceva. Face un gest apologetic cu mâna, arătându-i lui Winston o palmă goală, cu pielea netedă. Vedeţi cum este: magazinu-i gol, dacă pot spune- aşa. Vă spun dumneavoastră, dar să rămână-ntre noi: comerţul cu antichităţi e pe cale de dispariţie. Cerere nu mai este. Şi nici marfa. Mobilă, porţelanuri, sticlărie - toate s-au spart, una câte una. Şi, bineînţeles, lucrurile de metal, cele mai multe, au fost topite. N-am mai văzut un sfeşnic de bronz de ani de zile.
Magazinul, cu interiorul lui strâmt, este, de fapt, plin până la refuz, de nu ai loc nici să te mişti, dar mai nimic nu este înăuntru, care să aibă cea mai mică valoare. De jur împrejurul pereţilor stau stivuite nenumărate rame de tablouri pline de praf. în vitrină, se găsesc tăvi cu şuruburi şi piuliţe, dălţi tocite, bricege cu lamele ciobite, ceasuri înnegrite care nici măcar nu au pretenţia să funcţioneze, şi tot felul de alte prostii. Numai pe o măsuţă, într-un colţ, este o grămadă de mărunţişuri - cutii pentru tutun de prizat lăcuite, broşe cu agat şi altele asemănătoare - care parcă-parcă ar putea conţine şi câte ceva interesant. Se îndreaptă spre măsuţa respectivă, dar, la un moment dat, privirea i se opreşte pe un obiect rotund şi lucios, căzut pe podea, care sclipeşte uşor la lumina lămpii cu gaz; îl ridică de pe jos. Este o bucată grea de sticlă, rotundă pe o parte şi dreaptă pe cealaltă, care are aproape formă de emisferă. Şi culoarea şi consistenţa sticlei au o netezime aparte, ca apa de ploaie, în miezul ei, se găseşte un obiect ciudat, roz, răsucit, mărit de suprafaţa rotundă, care seamănă cu un trandafir sau cu o anemonă de mare.
- Ce e asta? - întreabă Winston, impresionat.
- Asta? Coral, îi răspunde bătrânelul. Trebuie să fi fost scos din Oceanul Indian. Era un obicei pe vremuri să le încorporeze în sticlă. Obiectul acesta a fost făcut acum mai bine de o sută de ani. După cum arată, poate chiar mai mult.
- E frumos, comentează Winston.
- Este, într-adevăr, frumos, zice vânzătorul apreciativ. Dar în ziua de astăzi nu mai sunt mulţi care să spună aşa ceva. îşi drege glasul, apoi continuă: Acuma, ăăă, dacă se-ntâmplă cumva să vreţi să-l cumpăraţi, vă costă patru dolari. Mi-aduc aminte de vremea când un lucru ca acesta putea ajunge şi la opt lire, iar opt lire erau... - mă rog, nu pot socoti, dar erau o mulţime de bani. Cui îi mai pasă astăzi de adevăratele antichităţi, chiar şi de cele câteva care se mai găsesc?
Winston plăteşte cei patru dolari fără să se gândească, apoi vâră în buzunar obiectul râvnit. Ceea ce-l atrage mai ales la el nu este atât faptul că e frumos, cât că are, aşa, un aer că a aparţinut unei epoci cu totul diferită de cea de astăzi. Sticla netedă, ca apa de ploaie, nu seamănă deloc cu ceea ce a văzut el în materie de sticlă, de când se ştie. Şi-apoi, obiectul îl atrage de două ori mai mult, fiindcă pare să fie inutil, deşi bănuieşte că era utilizat capresse-papiers. Ii trage foarte greu la buzunar, dar, din fericire, nu face o umflătură prea mare. Este un obiect bizar, compromiţător chiar, dacă este găsit în posesia unui membru al Partidului. Tot ce este vechi si, tocmai de aceea, frumos, este întotdeauna oarecum suspect. Anticarul s-a înveselit vizibil îndată ce a primit cei patru dolari. Winston îşi dă seama că ar fi acceptat şi trei, sau chiar doi.
- Mai avem o cameră, sus, pe care poate vreţi s-o vedeţi, zice el. Nu e cine-ştie-ce de capul ei, câteva lucruri numai. Ne-ajunge o singură lumină, dacă mergem sus.
Aprinde o lampă cu gaz şi, cu spatele parcă şi mai aplecat, o ia primul, încet, în sus, pe scara abruptă şi uzată, pe urmă pe un coridor strimt, şi pătrunde într-o cameră care nu este cu faţa la stradă, ci dă într-o curte pietruită, către o pădure de coşuri de case. Winston observă că mobila este încă aşezată ca şi cum în cameră ar locui cineva. Pe jos se găseşte o carpetă, pe pereţi un tablou sau două, iar lângă cămin este tras un fotoliu adânc şi desfundat. Pe poliţa căminului, ticăie un ceas de sticlă demodat, cu cadranul de douăsprezece ore. Sub fereastră şi ocupând aproape un sfert din cameră, se află un pat enorm, dublu, cu salteaua încă pe el.
- Aici am locuit până a murit soţia, explică bătrânelul, oarecum scuzându-se. Vreau să vând mobila încetul cu încetul. Uitaţi aici un pat de mahon frumos - sau, mă rog, ar fi dacă s-ar găsi cineva care să scoată ploşniţele din el. După părerea mea, însă, l-aţi găsi cam incomod.
Cum ţine lampa în sus, ca să lumineze cât mai mult din cameră, şi la lumina palidă şi caldă, încăperea i se pare lui Winston ciudat de atrăgătoare. Prin minte îi trece un gând nebunesc - probabil că nu i-ar fi prea greu să închirieze camera asta pentru câţiva dolari pe săptămână, dacă îndrăzneşte să-şi asume riscul. Dementă idee, imposibilă, care trebuie abandonată de cum ţi-a venit; dar camera a trezit în el un fel de nostalgie, ceva atavic. I se pare că ştie exact cum este să stai într-o cameră ca asta, pe un fotoliu, lângă foc, cu picioarele pe grătarul căminului şi cu un ceainic pe trepied, cu totul singur, cu totul lini ştit, fără să te supravegheze nimeni, fără o voce care să te urmărească, fără nici un zgomot, afară de fluieratul ceainicului şi de ticăitul prietenos al ceasului.
- N-are tele-ecran! - exclamă el fără să se poată abţine.
- A, da, zice bătrânul, n-am avut niciodată aşa ceva. Mult prea scumpe pentru noi. Şi, nu ştiu cum să zic, dar nici nu prea i-am simţit lipsa.
Aşa, uitaţi acolo, în colţ, o măsuţă rabatabilă frumoasă. Acuma, sigur, dac-aţi vrea să folosiţi clapele, ar trebui să-i puneţi balamale noi.
In colţul opus, Winston zăreşte o bibliotecuţă şi se duce glonţ către ea. Nu conţine, însă, decât prostii. Vânătoarea cărţilor şi distrugerea lor s-a desfăşurat şi în cartierele prolilor la fel de sistematic ca peste tot. Puţin probabil să mai existe pe undeva prin Oceania vreun exemplar dintr-o carte tipărită înainte de 1960. Proprietarul magazinului, care încă mai ţine lampa cu gaz în sus, se opreşte în faţa unui tablou înrămat în lemn de trandafir şi agăţat de cealaltă parte a căminului, vizavi de pat.
- Uitaţi, aici, în caz că vă interesează cumva gravurile vechi..., începe el, vag încurcat.
Winston se apropie să studieze tabloul. Este o gravură în oţel, a unei clădiri ovale, cu ferestre dreptunghiulare şi cu un turnuleţ în faţă. Clădirea este împrejmuită de un grilaj, iar în spatele ei, se înalţă o statuie. Winston o priveşte fix câteva clipe. I se pare oarecum cunoscută, deşi nu-şi aduce aminte de statuie.
- Rama e fixată în perete, continuă bătrânelul, dar pot s-o deşurubez, dacă doriţi.
- Ştiu clădirea asta, zice Winston într-un târziu. Acuma e-n ruine. Şi e-n mijlocul străzii, nu?, în faţa Palatului de Justiţie.
- Aşa este. In faţa Tribunalului. A fost bombardată în... - mă rog, acum mulţi ani. Pe vremuri, era biserică şi-i zicea Sfântul Clement Danezul. Aici, se opreşte, zâmbeşte a scuză, parcă ar fi conştient că vrea să spună ceva destul de aiurit, după care continuă: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”.
- Cum aţi spus? - întreabă Winston.
- Ăă, „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”. E o poezioară care circula pe când eram eu copil. Nu mai ştiu cum era mai departe, dar ştiu că se termina aşa: „Haide, ţine-o lumânare, să te duci mai iute-n pat, / Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”. Era şi un fel de dans. Doi inşi ţineau mâinile întinse în sus şi tu treceai pe sub mâinile lor si, când ajungeau la „Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”, lăsau brusc mâinile în jos şi te prindeau la mijloc. Erau numai nume de biserici. Toate bisericile din Londra cred că apăreau în cântecul ăla - cele mai mari, în tot cazul.
In mintea lui Winston se naşte întrebarea din ce secol o fi biserica, întotdeauna este greu să stabileşti vârsta unei clădiri din Londra. Orice construcţie mare şi impresionantă, dacă arată cât-de-cât bine, se spune automat că a fost ridicată după Revoluţie, iar dacă totuşi este evident mai veche, este atribuită unei perioade tulburi, numită Evul Mediu. Secolele de capitalism nu au produs absolut nimic de valoare. Nu poţi învăţa din arhitectură mai mult decât din cărţi. Statuile, inscripţiile, plăcile comemorative, numele străzilor - tot ce ar putea arunca o lumină cât de mică asupra trecutului, totul a fost schimbat în mod sistematic.
- N-am ştiut că era biserică, zice Winston.
- Multe din ele au rămas, dacă stai şi te gândeşti, zice bătrânul, dar sunt folosite în alte scopuri. Dar cum Dumnezeu era poezioara aceea? A, gata, ştiu! „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, / Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin”... - cam aşa suna, dar mai departe chiar că nu mai ştiu. Gologanul era o monedă mică de aramă, care semăna oarecum cu un cent de-ai nostru.
- Şi unde venea Sfântul Martin? - întreabă Winston.
- Sfântul Martin? Păi Sfântul Martin mai este încă în picioare, în Piaţa Victoriei, pe partea cu galeria de pictură. E o clădire cu un fel de portic triunghiular şi cu coloane-n faţă şi multe trepte.
Winston ştie bine clădirea respectivă. Acum este muzeu şi în ea se etalează diverse lucruri de propagandă - modele de rachete şi de Fortăreţe Plutitoare, scene cu figurine din ceară care ilustrează atrocităţile duşmanului şi altele asemănătoare.
- Sfântul Martin-de-pe-Câmp, aşa se numea, deşi eu nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată câmp pe-acolo, adaugă bătrânelul.
Winston nu cumpără, însă, tabloul. Este ceva şi mai nepotrivit de avut, decât greutatea de sticlă. Şi nici de dus acasă nu l-ar putea duce, decât scos din ramă. Mai zăboveşte câteva minute, de vorbă cu anticarul cel binevoitor, descoperind că nu-l cheamă Weeks, aşa cum s-ar putea crede din firma de deasupra intrării, ci Charrington. Domnul Charrington, din câte rezultă din povestirile sale, este văduv, are şaizeci şi trei de ani şi locuieşte în acest magazin de treizeci de ani. De când a preluat magazinul, tot a vrut să schimbe numele de deasupra intrării, dar uite că nu s-a învrednicit să şi facă treaba asta. In timp ce povesteşte, Winston se gândeşte la poezioara pe jumătate uitată. „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, / Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin.” Foarte ciudat, dar, în timp ce şi-o spune în gând, are impresia că într-adevăr aude clopote - clopotele unei alte Londre, pierdute, care mai există încă, dracu ştie pe unde, ascunse şi uitate. Parcă le aude trimiţându-şi dangătele de la o clopotniţă invizibilă la alta. Cu toate că, oricât de mult şi-ar împinge amintirile în trecut, nu a auzit în viaţa lui clopot de biserică bătând.
îl părăseşte pe domnul Charrington şi coboară singur scările ca să nu-l vadă bătrânelul cum inspectează strada înainte de a ieşi pe uşă. S-a hotărât deja ca, după un interval de timp rezonabil - să zicem, o lună - sa­şi ia inima în dinţi şi să facă o nouă vizită la magazin. Poate că nici nu este mai riscant decât că chiulească într-o seară de la Centrul Comunitar. Nebunia cea mare a făcut-o de la bun început, că a revenit aici, după ce a cumpărat jurnalul şi fără să ştie dacă proprietarul magazinului este om de încredere. Şi totuşi...!
Ba da, se gândeşte din nou, o să mai vin. O să mai cumpăr şi alte nimicuri frumoase. O să cumpăr gravura cu Sfântul Clement Danezul, o s-o scot din ramă şi o s-o iau acasă, ascunsă în vestonul de la salopetă. Scot eu şi restul poeziei ăleia din memoria domnului Charrington. Pân ă şi proiectul cel smintit cu închiriatul camerei de sus îi trece din nou ca un fulger prin minte. Timp de vreo cinci secunde, exaltarea îl face neatent, aşa încât iese afară, pe trotuar, fără măcar să arunce o privire pe fereastră, începe chiar să fredoneze, improvizând o melodie: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, /Ai să-mi dai trei gologani, zice altul...”
Deodată, i se pare că inima i se transformă în gheaţă, iar maţele - în apă. Pe stradă, la nici zece metri de el, se apropie o salopetă albastră. Este fata de la Secţia Literatură, fata cu părul negru. O fi lumina slabă, dar o recunoaşte fără nici o dificultate. Ea îl priveşte drept în ochi, apoi trece grăbită mai departe, ca şi cum nu l-ar fi văzut. Pentru câteva clipe, Winston rămâne mult prea înlemnit ca să se mai mişte. Pe urmă, o ia spre dreapta, se îndepărtează greoi, fără să-şi dea seama, pe moment, că merge în direcţie opusă. Măcar atâta lucru este lămurit: fata îl spionează. Probabil că l-a urmărit până aici, pentru că nu este de crezut că numai şi numai întâmplător a trecut şi ea în aceeaşi seară, pe aceeaşi stradă lăturalnică şi întunecoasă, la mai mulţi kilometri depărtare de orice cartier unde locuiesc membrii Partidului. Prea mare coincidenţă. Nu mai contează dacă este, într-adevăr, membră a Poliţiei Gândirii sau, pur şi simplu, o spioană amatoare plină de zel. A pus ochii pe el şi asta e de ajuns. Probabil că l-a văzut intrând şi în cârciumă.
Face eforturi ca să meargă. Bucata de sticlă din buzunar îl izbeşte peste coapsă la fiecare pas şi deja se gândeşte s-o scoată şi s-o arunce cât colo. Cel mai rău lucru, însă, este durerea pe care o simte în burtă. Timp de câteva minute bune, are senzaţia că moare dacă nu găseşte un closet mai repede. Dar, în asemenea cartiere, nu există closete publice, în cele din urmă, spasmul îi trece, lăsându-i cu o durere surdă.
Strada se înfundă în faţa lui. Winston se opreşte şi rămâne câteva secunde nemişcat, întrebându-se ce să facă; pe urmă, se întoarce şi o ia înapoi pe unde a venit. Când ajunge la colţ, se gândeşte că fata nu a trecut pe lângă el decât de vreo trei minute şi că, dacă fuge, ar putea s-o prindă din urmă. Să se ţină după ea până ajung amândoi în vreun loc mai întunecos şi acolo să-i crape capul cu vreun bolovan. Şi bucata de sticlă din buzunar este destul de grea pentru aşa ceva. Dar la fel de repede renunţă la asemenea idee, pentru că până şi gândul de a face efort fizic i se pare insuportabil. Nu ar putea alerga şi cu atât mai puţin să plaseze o lovitură zdravănă. Şi pe urmă, fata e tânăra şi vioaie şi s-ar apăra, fără doar şi poate. Sau să se ducă la Centrul Comunitar şi să stea acolo până se închide, ca sa­şi facă măcar un alibi parţial pentru restul serii. Dar şi asta îi este imposibil. L-a cuprins o amorţeală ca de plumb. Tot ce îşi doreşte este să ajungă mai repede acasă şi să stea jos pe un scaun să se liniştească.
Când ajunge acasă, este deja trecut de ora douăzeci şi două. Lumina se stinge pe la douăzeci şi trei-treizeci. Se duce în bucătărie şi dă pe gât o cană aproape plină de gin Victoria. Pe urmă, se aşează la măsuţa din nişă, unde stă de obicei, şi scoate din sertar jurnalul. Dar nu-l deschide imediat. La tele-ecran, o femeie cu voce ca de tinichea răcneşte un cântec patriotic. Rămâne privind fix la coperta de culoarea marmorei a jurnalului; încearc ă să nu se mai gândească la vocea ca de tinichea, dar nu reuşeşte s-o ignore complet.
Noaptea vin să te ia, întotdeauna noaptea. Cel mai bine este să te sinucizi până nu pun ei mâna pe tine. Fără îndoială că unii aşa şi procedează; multe dispariţii sunt, de fapt, sinucideri. Dar îţi trebuie un curaj disperat ca să te omori, într-o lume în care armele de foc şi orice otravă rapidă şi sigură sunt absolut de neprocurat. Se gândeşte, cu un vag sentiment de mirare, la inutilitatea biologic ă a durerii şi a fricii, la felul cum te trădează propriul corp, îngheţându-te în inerţie exact în clipa în care ai mai mare nevoie de o energie ieşită din comun. Ar fi putut s-o reducă la tăcere pe fata cu părul negru, dacă ar fî acţionat destul de repede; dar, tocmai din cauză că se găsea într-o primejdie extremă, şi-a pierdut puterea de a acţiona, îngrozitor i se pare faptul că, în momentele de criză, nu te lupţi în primul rând cu un duşman din afară, ci întotdeauna cu propriul tău trup. Uite, chiar şi acum, cu tot ginul pe care l-a băut, durerea surdă din burtă îl împiedică să-şi urmărească gândurile, îşi dă seama că la fel se întâmpla în toate situaţiile aşa-zis eroice sau tragice. Pe câmpul de luptă, în camera de tortură, pe un vas care se scufundă, întotdeauna uiţi pentru ce anume trebuie să lupţi, fiindcă trupul te ia în stăpânire, ajunge chiar să-ţi umple universul şi, chiar când nu eşti paralizat de frică sau când nu urli de durere, viaţa nu este altceva decât o luptă, clipă de clipă, cu foamea, cu frigul sau cu nesomnul, cu o greaţă la stomac sau cu o durere de dinţi.
Deschide jurnalul. Trebuie neapărat să noteze ceva în el. Femeia de la tele-ecran a început un alt cântec. Vocea ei parcă i se înfige în creier, ca o aşchie tăioasă de sticlă, încearcă să se concentreze la persoana lui O'Brien, pentru care îşi ţine el acest jurnal, dar, în loc de asta, îi vine în minte ce va păţi el după ce îl ridică Poliţia Gândirii. Nu contează dacă te omoară pe loc. Să fii omorât te aştepţi. Dar înaintea morţii - nimeni nu vorbeşte despre asemenea lucruri, deşi toată lumea ştie - trebuie să treci prin formalităţile mărturisirilor: zvârcolitul pe jos şi cerşitul de milă, pocniturile oaselor sparte, dinţii zdrobiţi şi smocurile de păr năclăite de sânge. De ce trebuie neapărat să suporţi toate astea, din moment ce sfârşitul este oricum acelaşi? De ce nu ţi se pot tăia pur şi simplu câteva zile sau săptămâni din viaţă? Nimeni nu scapă neprins şi nimeni nu scapă fără să mărturisească. O dată ce ai căzut în crimăgândit, este limpede că, până la cutare dată, eşti terminat. Şi atunci, de ce mai trebuie ca oroarea asta, care oricum nu schimbă nimic, să facă parte integrantă din viitorul tău?
încearcă din nou, şi de data asta reuşeşte ceva mai bine, să-şi reconstituie în minte imaginea lui O'Brien. „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric” - i-a spus O'Brien. Ştie ce înseamnă asta sau, cel puţin, îşi închipuie că ştie. Locul unde nu există întuneric este viitorul ipotetic, pe care nimeni n-o să-l vadă vreodată, dar în care poţi să te incluzi şi pe tine însuţi, dacă ai o credinţă mistică în el încă de pe acum. Dar, cum vocea de la tele-ecran îi zbiară în urechi, nu-şi mai poate urmări firul gândurilor. Scoate o ţigară şi o duce la gură. Jumătate din tutun îi cade pe limbă: un praf amar pe care cu greu îl mai scuipi afară. Figura Fratelui cel Mare îi năpădeşte mintea, înlocuind-o pe cea a lui O'Brien. Aşa cum a făcut şi cu câteva zile în urmă, scoate din buzunar o monedă şi o studiază intens. Figura se uită şi ea la el de jos în sus, plină, calmă, protectoare: ce fel de zâmbet se ascunde sub mustaţa asta neagră? Ca o presimţire sumbră, grea, plumburie, îi vin în minte cuvintele:
RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANTA ESTE PUTERE

(va urma)