Pacate sacre (5)

Nora Roberts 

— Domnule Monroe, apreciez faptul că aţi venit să stăm puţin de vorbă, îl salută Tess pe tatăl vitreg al lui Joey Higgins, în uşa biroului. Secretara mea a plecat, dar vă pot pregăti chiar eu o cafea, dacă doriţi.

— Nu pentru mine. Stătea acolo, stânjenit ca de obicei în prezenţa ei, şi aştepta ca ea să facă prima mişcare.

— Îmi dau seama că sunteţi după o zi lungă, începu ea, fără să mai adauge că şi ea era în aceeaşi situaţie.

— Nu-mi pasă de timpul pierdut, dacă îl pot ajuta pe Joey.

— Ştiu. Zâmbi, făcându-i semn spre un fotoliu. Nu am avut prea multe ocazii să stau de vorbă numai cu dumneavoastră, domnule Monroe, dar vreau să vă spun că îmi dau seama cât de multe eforturi faceţi pentru Joey.

— Nu este deloc uşor. Îşi puse pardesiul, frumos împăturit, peste picioare. Era un om ordonat, organizat, de la natură. Degetele lui erau frumos manichiurate, părul pieptănat cum se cuvenea, costumul, negru şi clasic. Tess îşi spuse că era uşor de înţeles cât de impenetrabil putea să i se pară acestuia, un copil ca Joey.

— Mai multe eforturi face Lois, desigur.

— Da? Tess se aşeză la birou, ştiind că distanţa şi o poziţie impersonală îi vor face să se simtă mai bine.

— Domnule Monroe, să intraţi într-o familie după un divorţ şi să încercaţi să o faceţi pe tatăl faţă de un adolescent, este dificil în orice împrejurări. Dar când băiatul este atât de tulburat ca Joey, dificultăţile sunt cu atât mai mari.

— Sperasem şi eu, ştiţi… Îşi ridică mâinile, apoi şi le aşeză din nou întinse, pe genunchi. Sperasem că o să facem lucruri împreună, că o să practicăm jocuri cu mingea. Cumpărasem chiar şi un cort, deşi, recunosc, nu prea mă pricep la camping. Dar nu-l interesează nimic.

— S-ar părea că nu-şi permite să-l intereseze, îl corectă Tess. Domnule Monroe, Joey a încercat să se asemene tatălui său până la un nivel extrem de nesănătos. Nereuşitele tatălui său devin nereuşitele lui, problemele tatălui său devin problemele lui.

— Nemernicul nici măcar nu… Se întrerupse. Scuzaţi-mă.

— Nu, nu vă cereţi scuze. Ştiu că tatăl lui Joey este indiferent sau nu poate să fie altfel. Aceasta se datorează bolii, dar nu asta este ceea ce voiam eu să discut cu dumneavoastră. Domnule Monroe, ştiţi că am încercat să discutăm problema intensificării tratamentului lui Joey. Clinica din Alexandria, de care vorbeam, este specializată în tulburările emoţionale la adolescenţi.

— Lois nici nu vrea să audă de asta. În ce-l privea pe Monroe, problema se termina aici. Părerea ei este, continuă aceasta, şi trebuie să fiu de acord cu ea, că Joey o să creadă că l-am abandonat.

— Trecerea va fi dificilă, lucrul acesta nu poate fi negat. Va trebui ca noi toţi să abordăm această idee astfel, încât Joey să nu creadă că este pedepsit sau că încercăm să scăpăm de el, ci că i se oferă o nouă şansă. Domnule Monroe, trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră. Joey nu reacţionează pozitiv la tratament.

— Dar nu mai bea?!

— Nu, nu mai bea. Cum să-i explice că atenuarea unuia dintre simptome era departe de a însemna vindecarea? Văzuse deja, în şedinţele lor de terapie în familie, că Monroe era omul care vedea rezultatele mult mai uşor decât cauzele.

— Domnule Monroe, Joey este un alcoolic şi va fi întotdeauna un alcoolic, fie că va bea sau nu. Este unul din cei douăzeci şi opt de milioane de copii cu părinţi alcoolici din ţara asta. O treime dintre aceştia devin şi ei alcoolici, aşa cum s-a întâmplat cu Joey.

— Dar nu mai bea, insistă Monroe.

— Nu, nu mai bea. Îşi împreună degetele, le lăsă aşa pe mapa de pe birou şi mai făcu o încercare. El nu mai consumă alcool, nu se mai amăgeşte cu alcool, dar mai are totuşi de luptat cu dependenţa, şi mai important, cu motivele care l-au împins spre alcool. Nu se mai îmbată, domnule Monroe, dar alcoolul a fost un mijloc de a estompa sau de a înlătura alte probleme. El nu mai poate stăpâni sau înăbuşi aceste probleme recurgând la alcool, iar acum acestea au ajuns să-l copleşească. El nu arată nici mânie, domnule Monroe, nici furie, doar foarte puţină mâhnire, deşi gâlgâie pe dinăuntru de toate acestea. Copiii alcoolicilor se fac adesea responsabili de boala părinţilor.

Stânjenit şi nerăbdător, Monroe se răsuci în fotoliu.

— Aţi mai explicat acest lucru şi altădată.

— Da. Aşa este. Joey este supărat pe tatăl său şi într-o mare măsură şi pe mama lui pentru că amândoi l-au dezamăgit. Tatăl lui cu băutura, mama lui cu drama pe care a făcut-o din băutura tatălui. Pentru că îi iubeşte, a început sa fie supărat pe el însuşi.

— Lois a făcut ce era mai bine.

— Da, sunt sigură de asta. Este o femeie remarcabil de puternică. Din nefericire, Joey nu are tăria ei. Depresiunea lui Joey a atins o fază periculoasă, o etapă critică. Nu vă pot spune nici măcar dumneavoastră ce s-a discutat sau ce s-a spus în timpul ultimelor noastre şedinţe, dar vă pot spune că sunt mai îngrijorată ca niciodată de starea lui emoţională. Suferă enorm. În acest moment, nu fac cu mult mai mult decât să-i alin suferinţa, astfel încât el să poată să reziste toată săptămâna, până când voi putea să i-o alin din nou. Joey simte că viaţa lui nu valorează nimic şi că a eşuat ca fiu, ca prieten, ca persoană.

— Divorţul…

— Divorţul îi distruge pe copiii implicaţi. Amploarea efectului depinde de starea mentală a copiilor în momentul respectiv, de felul în care a avut loc divorţul, de forţa emoţională a copilului. Pentru unii poate fi la fel de devastatoare ca şi o moarte. Se manifestă de obicei o perioadă de suferinţă, de amărăciune, chiar de tăgăduire. Este obişnuită autoînvinovăţirea. Domnule Monroe, sunt deja aproape trei ani de când soţia dumneavoastră s-a despărţit de tatăl lui Joey. Obsesia lui legată de divorţ şi contribuţia lui la acesta, nu sunt normale. A transformat-o într-o trambulină pentru toate problemele lui.

Se opri o clipă şi-şi împreună din nou mâinile.

— Alcoolismul lui este dureros. Joey simte că-şi merită pedeapsa. Într-un fel îl consideră la fel cum un copil mic consideră pedeapsa primită pentru încălcarea regulilor. Pedeapsa, durerea, îl fac să se simtă integrat în societate, în timp ce alcoolismul de care suferă îl face pe Joey să se simtă totodată izolat de societate. A învăţat să depindă de această izolare, de faptul de a se vedea pe el însuşi altfel, nu tot atât de bun ca oricine altcineva. În special ca dumneavoastră.

— Ca mine? Nu înţeleg.

— Joey se identifică cu tatăl său, un ratat atât în pe plan profesional cât şi în viaţa de familie. Dumneavoastră sunteţi tot ce tatăl lui, şi prin urmare Joey, nu este. O parte din el vrea să se rupă de tatăl său şi să se modeleze asemenea dumneavoastră. Restul din el pur şi simplu simte că nu valorează nimic şi se teme să rişte un nou eşec. Este chiar mai mult decât atât, domnule Monroe. Joey se îndreaptă cu repeziciune spre un punct unde o să i se pară prea obositor ca să mai vrea să trăiască.

Degetele i se încleştau şi i se descleştau. Când vorbi, vocea lui era vocea calmă din consiliul directorial.

— Nu înţeleg.

— Sinuciderea este cea de a treia cauză majoră de moarte, în rândul adolescenţilor, domnule Monroe. Joey are în mod categoric tendinţe de sinucidere. Cochetează deja cu ideea asta, făcându-i curte cu fascinaţia sa pentru ocult. În acest moment din viaţa lui nu-i mai trebuie mult ca să se lase împins peste linie – o ceartă care să-l facă să se simtă ca un răzvrătit, un test la şcoală care să-l facă să se simtă necorespunzător. Comportamentul ambivalent al tatălui său.

Deşi vocea ei era calmă, îngrijorarea care se citea în ea ajunse până la el. Tess se aplecă înainte, sperând să reuşească acelaşi lucru cu următorul pas.

— Domnule Monroe, n-am cuvinte să accentuez cât este de vital pentru Joey să înceapă un tratament structurat, intensificat. Aţi avut suficientă încredere în mine ca să-l aduceţi aici, ca să-mi permiteţi să îl tratez. Trebuie să aveţi destulă încredere în mine ca să mă credeţi când vă spun că eu nu sunt de ajuns pentru el. Am aici date referitoare la clinica respectivă. Împinse un dosar de partea cealaltă a biroului. Vă rog să discutaţi asta cu soţia dumneavoastră, rugaţi-o să vină şi să stea de vorbă cu mine. O să-mi restructurez programul, ca să ne putem întâlni oricând vrea dânsa. Dar vă rog, faceţi asta cât mai repede. Joey are nevoie de această clinică şi are nevoie acum, înainte ca un lucru să-i împingă dincolo de linie.

Domnul Monroe luă dosarul dar nu-l deschise.

— Vreţi să-l trimitem pe Joe într-un asemenea loc, dar nu aţi vrut să-i schimbăm şcoala.

— Nu, nu am vrut. Ar fi vrut să-şi scoată acele din păr, să-şi treacă mâinile prin el până ar fi scăpat de presiunea din tâmple. În acel moment simţeam, speram, că încă mai puteam ajunge la el. Din luna septembrie a început să se închidă tot mai mult în el.

— A privit schimbarea şcolilor ca pe un alt eşec, nu-i aşa?

— Da. Îmi pare rău.

— Eu am ştiut că a fost o greşeală. Expiră prelung. Când Lois făcea cele necesare transferului, el s-a îndreptat spre mine. Era ca şi cum ar fi spus: te rog, mai acordă-mi o şansă. Aproape că-l auzeam. Dar am susţinut-o pe ea.

— Nu aveţi de ce să vă învinovăţiţi, domnule Monroe. Împreună cu soţia dumneavoastră, trebuie să faceţi faţă unei situaţii pentru care nu găsiţi răspunsuri uşoare. Nu există corect sau greşit absolut.

— O să iau hârtiile acasă.

Se sculă, încet, ca şi cum dosarul din mâna lui ar fi fost greu ca plumbul.

— Doctore Court, Lois este însărcinată. Nu i-am spus lui Joey.

— Felicitările mele. Îi întinse mâna, în timp ce mintea ei cântărea în ce măsură această veste i-ar putea afecta pacientul.

— Cred că ar fi bine dacă i-aţi spune împreună, făcând din asta o problemă de familie. Voi trei aşteptaţi un copil. Ar fi extrem de important pentru Joey să fie făcut să se simtă inclus, mai curând decât exclus. Un copil, aşteptarea unui copil, pot aduce un mare plus de iubire într-o familie.

— Ne-am temut că ar putea simţi recalcitranţă faţă de aceasta – faţă de noi.

— Ar putea. Momentul, se gândi ea – supravieţuirea emoţională putea depinde de atâtea ori de moment.

— Cu cât este mai mult implicat în acest proces, în planuri, cu atât mai implicat se va simţi şi el. Aveţi o cameră pentru viitorul copil?

— Avem un dormitor suplimentar, pe care ne-am gândit să-l reamenajăm.

— Cred că Joey s-ar descurca foarte bine dacă i s-ar pune o pensulă în mână. Vă rog să mă sunaţi după ce veţi discuta despre clinică. Aş vrea să vorbesc chiar eu cu Joey despre ea, poate chiar să-l duc acolo ca să i-o prezint.

— În regulă. Vă mulţumesc, doctore.

Tess închise uşa în urma lui şi-şi scoase acele din păr. Starea de tensiune cedă, lăsând în urmă doar o durere mocnită. Nu era sigură că o să poată sta liniştită până când Joey nu va începe tratamentul la clinica respectivă. Cel puţin viraseră în direcţia cea bună, îşi spuse ea. Monroe nu fusese prea entuziasmat de ideea ei, dar credea că va lupta pentru ea.

Tess puse la loc dosarul lui Joey şi casetele, întârziind puţin cu cea de la ultima lor şedinţă. Vorbise atunci de două ori despre moarte, şi de fiecare dată ca din întâmplare. Vorbise despre moarte ca despre o opţiune, atât. Moartea ca alegere. Lăsă afară această ultimă casetă şi se hotărî să-l sune chiar mâine dimineaţă pe directorul clinicii.

Aproape că oftă când sună telefonul. Îl putea lăsa să sune. Robotul ar fi preluat apelul după al patrulea ţârâit şi ar fi semnalizat-o dacă era vorba de o urgenţă. Apoi se răzgândi şi, ţinând în mână caseta traversă încăperea şi ridică receptorul.

— Alo, doctor Court.

În tăcerea care urmă, auzi respiraţia grea şi zgomotele traficului. În mod automat scoase un carnet şi puse mâna pe un creion.

— Aici doctor Court. Vă pot ajuta cu ceva?

— Mă puteţi?

Vocea nu era decât o şoaptă. Nu auzi panica la care aproape că se aşteptase, ci disperarea.

— Pot încerca. Aţi vrea să încerc?

— N-aţi fost acolo. Dacă aţi fi fost acolo, poate că ar fi fost altfel.

— Sunt aici, acum. Aţi vrea să veniţi la mine?

— Nu pot. Auzi suspinul adânc, cu noduri. Ştiţi asta, continuă el.

— Pot veni eu la dumneavoastră. De ce nu-mi spuneţi numele şi unde vă aflaţi acum? Auzi declicul.

La mai puţin de un cvartal mai încolo, omul în pardesiu negru se sprijini cu spinarea de telefonul public şi plânse de disperare şi confuzie.

— La naiba! Tess se uită la însemnările pe care le făcuse în timpul convorbirii. Dacă fusese un pacient al ei, atunci nu-i recunoscuse vocea. Mai aşteptă încă cincisprezece minute în ideea imposibilă că omul va mai suna o dată, apoi îşi adună lucrările şi părăsi biroul.

În hol o aştepta Frank Fuller.

— Ei, iat-o. Îşi vârî înapoi în buzunar spray-ul pentru respiraţie. Începusem să cred că te-ai mutat din clădire.

Tess se uită înapoi la uşă. Numele şi profesia ei erau înscrise citeţ pe ea.

— Nu, nu încă. Ai lucrat peste program în seara asta, Frank?

— Ah, ştii cum trece timpul. Îşi petrecuse de fapt ultima oră încercând să înnădească o întâlnire. Nu avusese succes.

— S-ar părea că această colaborare cu poliţia te ţine foarte ocupată.

— S-ar părea. Chiar şi pentru cineva ale cărui maniere îi erau intrate în sânge, aşa cum era cazul la Tess, o conversaţie banală la capătul unei lungi zile de muncă presupunea un plus de tensiune nervoasă. Gândurile ei se întoarseră înapoi la apelul telefonic, în timp ce aştepta liftul.

— Ştii, Tess… Recurse la vechiul lui truc cu mâna sprijinită de perete şi înghesuirea. Ai putea constata cât este de benefic, din punct de vedere profesional, să te consulţi cu un coleg de breaslă, în problema asta. Aş fi încântat să-mi fac loc în agendă, pentru asta.

— Mulţumesc, Frank, dar ştiu cât eşti de ocupat.

Când uşa liftului se deschise, păşi înăuntru. Apăsă butonul pentru parter şi-şi răsuci servieta când acesta intră după ea.

— Niciodată nu sunt prea ocupat pentru tine, Tess, din punct de vedere profesional sau altfel. Ce-ar fi să discutăm despre asta la un pahar?

— Mă tem că nu am dreptul să discut deloc despre asta.

— Atunci putem găsi altceva de discutat. Am o sticlă de vin, un Zinfandel pe care l-am păstrat pentru o ocazie specială. Ce-ar fi să mergem la mine, să destupăm sticla şi să ne aşezăm comod la o tacla, cu picioarele sus?

Ca el să se poată juca cu degetele, se gândi Tess şi spuse în gând o rugăciune de recunoştinţă, când uşile liftului se deschiseră.

— Nu, Frank, mulţumesc.

Traversă în grabă holul, dar nu reuşi să-i zdruncine perseverenţa.

— Ce-ar fi atunci să ne oprim la Mayflower, să bem ceva în linişte, să ascultăm puţină muzică şi să nu discutăm deloc de serviciu.

Cocktail-uri cu şampanie la Mayflower. Ben îi spusese că ăsta era genul ei. Poate că sosise vremea să-i dovedească lui şi lui Frank Fuller că nu era.

— Mayflower e puţin cam prea scorţos pentru gustul meu, Frank. Îşi ridică gulerul, în timp ce ieşeau în întunericul rece al parcării.

— Dar oricum, nu am timp pentru mondenităţi. Ar trebui să încerci clubul acela nou de după colţ, Zeedo. După câte am auzit, e imposibil să nu agăţi pe cineva, daca te duci seara acolo. Îşi scoase cheile şi vârî una în broasca portierei.

— De unde ai auzit de…

— Frank! Îl bătu uşor pe obraz. Maturizează-te şi tu, spuse ea, încântată de expresia lui uluită şi se strecură apoi în maşină. Se uită peste umăr dând în marşarier, dar abia dacă-i aruncă o privire bărbatului care stătea în umbră, la marginea parcării.

Abia apucă să intre în casă şi să-şi arunce pardesiul şi pantofii, când cineva bătu la uşă. Dacă e Frank, n-o să mai fie politicoasă cu el, îşi promise Tess şi o să i-o spună de la obraz.

În pragul uşii stătea senatorul Jonathan Writemore, în pardesiul lui Saville Row, în mână cu o cutie roşie de carton, cu pui şi o pungă subţire din hârtie.

— Bunicule! O mare parte din tensiunea acumulată şi de care Tess nu era conştientă, dispăru. Inspiră adânc şi adulmecă aromele. Sper că nu eşti în drum spre o întâlnire de amor.

— Drumul meu se opreşte chiar aici. Îi pasă cutia cu puiul. Este încă fierbinte, fetiţo, Şi am luat şi condimente în plus.

— Eroul meu. Tocmai mă gândeam să-mi fac un sandviş cu brânză.

— Ca să vezi. Adu farfuriile şi cât mai multe şerveţele.

Alergă în bucătărie şi puse puiul pe masă.

— Asta vrea să însemne că mâine nu mai sunt invitată la cină?

— Asta vrea să însemne că săptămâna asta o să mănânci două mese ca lumea. Şi nu uita tirbuşonul. Am aici o sticlă cu vin.

— Numai dacă nu este Zinfandel.

— Ce spui?

— N-are a face, Tess se întoarse aducând farfurii, şerveţele de olandă, două din cele mai bune pahare de vin ale ei şi un tirbuşon. Puse masa, aprinse lumânările, apoi se întoarse să-şi îmbrăţişeze din tot sufletul, bunicul.

— Sunt atât de fericită că te văd. De unde ai ştiut că am nevoie de un sprijin în seara asta?

— Bunicii s-au născut ştiind tot. O sărută pe amândoi obrajii, apoi o cercetă. Nu te odihneşti destul, concluzionă el.

— Eu sunt doctorul.

Îi dădu o palmă peste fund.

— Haide, stai jos, fetiţo. Se concentră asupra sticlei în timp ce ea îi dădu ascultare. Tess îndepărtă capacul, în timp ce el se ocupa cu scosul dopului.

— Mie să-mi dai un pieptişor de puicuţă.

Tess râse ca o fetişcană şi aşeză hrana gata preparată pe cel mai fin platou de porţelan al mamei sale.

— Mă gândesc ce şocat ar fi electoratul tău dacă te-ar auzi vorbind de pieptişor de puicuţă. Alese pentru ea un copan şi descoperi cu încântare o cutie cu cartofi prăjiţi.

— Cum mai merg afacerile Senatului?

— E nevoie de mult bălegar, Tess, ca să cultivi flori. Scoase dopul. Mai lupt încă să reuşesc să trec proiectul de lege privind Reforma Asistenţei Medicale. Nu ştiu dacă o să reușesc să câştig suficient sprijin până la vacanţa de sărbători.

— E un proiect bun. Mă face să fiu mândră de tine.

— Linguşitoareo! Îi turnă vin, apoi îşi turnă şi lui.

— Unde e ketchup-ul? Nu pot mânca cartofi prăjiţi fără ketchup. Nu, nu te scula, mă duc eu. Când ai intrat ultima oară într-un magazin alimentar? o întrebă el, în clipa în care deschise frigiderul.

— Nu începe din nou, îi răspunse ea muşcând din pui. Şi apoi, ştii că sunt expertă în mâncare la pachet.

— Nu-mi place să mă gândesc că unica mea nepoată o să mănânce toată viaţa ei de pe un platou de carton. Se întoarse înapoi cu o sticlă cu ketchup, făcând abstracţie de faptul că în clipa de faţă mâncau amândoi mâncare la pachet. Dacă n-aş fi venit, continuă el, acum ai fi stat la birou, cu un sandviş cu brânză şi un munte de dosare.

— Ţi-am spus cumva ce fericită sunt că te văd? Tess ridică paharul şi-i zâmbi.

— Lucrezi prea mult.

— Poate.

— Ce-ai zice dacă aş lua bilete pentru Saint Croix şi dacă ne-am lua zborul într-acolo chiar în prima zi de Crăciun? Să petrecem împreună o săptămână plăcută, la soare?

— Ştii ce mult mi-ar plăcea, dar sărbătorile sunt cele mai grele zile pentru mulţi dintre pacienţii mei. Trebuie să fiu aici, pentru ei.

— Am început să am remuşcări.

— Tu? Ocolind ketchup-ul, Tess începu să ciugulească cartofii şi se întrebă dacă mai are loc pentru a doua porţie de pui. Din ce cauză, mă rog?

— Pentru că te-am implicat în crimele acelea. Arăţi atât de obosită.

— Nu e numai din cauza asta.

— Ai probleme cu viaţa amoroasă?

— Strict confidenţial.

— Vorbesc serios Tess, am discutat cu primarul. El mi-a spus cât de mult te-ai implicat în ancheta condusă de poliţie. Eu nu mă gândisem decât la acel portret, sau poate la a mă lăuda cu nepoata mea cea deşteaptă.

— Suspans la a doua mână.

— Numai că suspansul a căpătat alt aspect după cea de a patra crimă. Numai la două cvartale de aici.

— Bunicule, asta s-ar fi întâmplat oricum, fie că eram sau nu implicată în anchetă. Acum însă, problema este că vreau să fiu implicată. Se gândi ia Ben, la acuzaţiile lui, la resentimentele lui. Se gândi la propria ei viaţă atât de bine ordonată şi la bruştele ei mici accese de nemulţumire.

— Poate că am nevoie să mă implic. În viaţa şi în cariera mea de până acum, totul a fost servit cu fundă roz. Participarea mea la această anchetă mi-a arătat un aspect diferit al personalităţii mele şi al sistemului.

Îşi luă şervetul dar nu făcu decât să-l frământe în mâini.

— Poliţia nu se preocupă de felul cum lucrează mintea lui, de motivaţiile lui emoţionale, dar va folosi datele mele ca să încerce să pună mâna pe el şi să-l pedepsească. Pe mine nu mă interesează să-l văd pedepsit, dar voi folosi tot ce pot afla despre mintea lui, despre motivaţiile lui, ca să încerc să-l opresc şi să-l ajut. Cine din noi are dreptate, bunicule? Pedepsirea lui prin justiţie sau tratarea lui? Ce este just?

— Tu vorbeşti acum cu un avocat din şcoala veche, Tess. Orice bărbat, femeie sau copil din ţara asta are dreptul la apărare şi la un proces cinstit. Se prea poate ca avocatul să nu creadă în clientul său, dar trebuie să creadă în lege. Legea spune că acest om are dreptul să fie judecat de sistem. Şi de obicei sistemul funcţionează.

— Dar înțelege oare sistemul, legea, o minte bolnavă? Scuturând din cap, puse şervetul înapoi, recunoscând că frământarea lui în mâini era o dovadă de nervi.

— Nevinovat din motive de demenţă. Dar de ce nu, iresponsabil din motive de demenţă? Bunicule, el este vinovat pentru uciderea acestor femei. Dar răspunzător, nu este.

— El nu face parte din pacienţii tăi, Tess.

— Ba da, face. A fost în tot acest timp, dar eu nu am înţeles asta decât săptămâna trecută – după ultima crimă. Încă nu mi-a cerut ajutorul, dar o să mi-l ceară. Bunicule, mai ţii minte ce mi-ai spus în ziua în care mi-am deschis cabinetul?

Se uită cu atenție la ea, văzând că, în ciuda privirii ei intense, tulburi, lumina lumânărilor o făcea frumoasă. Ea era fetiţa lui cea mică.

— Probabil că am spus prea multe lucruri. Trăiesc de prea multă vreme.

— Mi-ai spus că am ales o profesie care-mi permite să pătrund în mintea oamenilor şi că nu voi putea niciodată face abstracţie de sufletele lor. Eu nu am uitat asta.

— În ziua aceea eram mândru de tine. Şi încă mai sunt.

Tess zâmbi şi luă şervetul în mână.

— Domnule senator, ai ketchup pe bărbie, spuse ea în şoaptă şi-l şterse cu şervetul.



* * *

La peste trei mile şi jumătate de ei, Ben şi Ed băuseră mai mult de un păhărel. Clubul era decorat cu sticle de vin, îşi avea clientela lui obişnuită şi un pianist orb care cânta un rock blând. Vasul lui pentru bacşiş era plin doar pe jumătate, dar seara era abia la început. Masa lor avea dimensiunile unui petic, şi era înghesuită în rând cu celelalte. Ed era ocupat cu o salată cu paste. Ben era ocupat cu alunele de bere.

— Ţi-ajunge cât ai mâncat dintr-astea, comentă Ben, arătând cu capul spre farfuria lui Ed. O să devii un adevărat mic burghez.

— Nu, dacă nu bei vin alb.

— Sigur?

— Absolut.

Crezându-l pe cuvânt, Ben pescui şi el o fideluţă.

— Deci care mai sunt noutăţile?

Ben ridică paharul şi urmări o femeie într-o fustă scurtă de piele, strecurându-se pe lângă masa lor.

— Bigsby s-a dus la magazinul de unde cumpărase omul nostru formularul pentru ordinul de plată. Nimic. Cine mai ţine minte un tip care a cumpărat un ordin de plată acum trei luni? Şi n-ai de gând să sărezi chestia asta?

— Glumeşti, poate. Ed făcu semn pentru o nouă porţie. Niciunul dintre ei nu era încă beat, dar nu din rea-voinţă.

— Te duci sâmbătă la meci la Kinikee?

— Trebuie să mă duc să-mi caut un apartament. La 1 decembrie trebuie să mă mut de aici.

— Nu te mai gândi la un apartament, îi spuse Ben, întorcându-se spre o nouă bere. Banii pe chirie sunt bani aruncaţi la canal. Ar trebui să te gândeşti să-ţi cumperi o casă a ta, să-ţi investeşti banii.

— Să cumpăr? Ed luă o lingură şi amestecă în băutură.

— Sigur. Trebuie să fii nebun să arunci banii afară pe fereastră, lună de lună, plătind chirii.

— Să cumpăr? Te gândeşti să cumpăr o casă?

— „Din salariul meu?“ Ben râse şi împinse scaunul cât putu mai în spate.

— Ultima oară am încasat la fel ca şi tine.

— Să-ţi spun eu ce-ţi trebuie ţie, băiete. Îţi trebuie o nevastă.

Ed tăcu, dar dădu pe gât jumătate din băutură.

— Vorbesc serios. Găseşte o femeie, asigură-te că are o slujbă bună – o carieră, vreau să zic, aşa încât să nu se gândească să renunţe la ea, după căsătorie. N-ar strica să găseşti una care să nu-ţi pretindă să pierzi prea multă vreme cu ea. După care vă puneţi salariile la un loc, vă cumpăraţi o casă şi încetezi să mai arunci banii pe fereastră plătind chirie.

— Pentru că vor să pună în vânzare apartamentele din blocul în care locuiesc eu, trebuie să mă însor?

— Ăsta e sistemul. Haide mai bine să întrebăm o parte neutră. Ben se aplecă spre femeia de lângă el.

— Scuzaţi-mă, dar spuneţi-mi, credeţi că în climatul economic şi social din zilele noastre, un cuplu poate cheltui la fel de puţin ca şi o singură persoană? Mai exact, considerând puterea de cumpărare a unei familii cu două venituri, credeţi că doi oameni pot trăi, cheltuind mai puţin decât unul singur?

Femeia îşi puse paharul jos se uită cu atenţie la Ben.

— E un pretext ca să mă agăţaţi?

— Nu, e un sondaj la întâmplare. Tipii pun în vânzare apartamentele din blocul în care locuiesc.

— Nemernicii mi-au făcut şi mie la fel. Acum îmi trebuie douăzeci de minute cu metroul, ca să ajung la slujbă.

— Lucraţi?

— Desigur. Mă ocup de raionul de îmbrăcăminte pentru femei, de la Woodies.

— Management?

— Exact.

— E rândul tău, Ed. Ben se aplecă spre el. Viitoarea ta mireasă.

— Haide, Ben, mai bea ceva.

— Dai cu piciorul unei şanse extraordinare. Nu vrei să ne schimbăm locurile ca să… Rămase cu fraza neterminată, când văzu bărbatul care se apropia de masa lor. Instinctiv, se îndreptă în scaun.

— Bună seara, monseniore.

Ed se întoarse şi-l văzu pe Logan chiar în spatele lui, îmbrăcat într-un pulover gri şi pantaloni largi.

— Mă bucur să vă revăd, monseniore. Nu vreţi să vă înghesuiţi la masa noastră?

— Da, dacă nu vă deranjez. Logan reuşi să tragă un scaun la colţul mesei.

— Am sunat la secţie şi cei de acolo mi-au spus că vă găsesc aici. Sper că nu vă supăraţi.

Ben îşi plimba un deget în sus şi în jos pe pahar.

— Cu ce vă putem ajuta, monseniore?

— Poţi să-mi spui Tim. Logan făcu un semn spre chelneriţă. Cred că asta ne va face pe toţi să ne simţim mai bine. Adu-mi un St. Pauli Girl şi încă un rând pentru companionii mei. Logan aruncă o privire spre pianistul care tocmai ataca una din baladele lui Billy Joey.

— Nu e cazul să vă întreb dacă aţi avut o zi grea. Am luat legătura cu doctoriţa Court şi acum câteva ore am avut o scurtă discuţie cu căpitanul vostru. Încercaţi să-l reperaţi pe un anume Francis Moore.

— Încercăm, ăsta e cuvântul. Ed împinse deoparte farfuria goală, ca să o poată lua chelneriţa, când venea cu băuturile.

— Am cunoscut un Francis Moore. Preda la seminarul de aici. Şcoala veche. Credinţă de neclintit. Genul de preot cu care, îmi imaginez eu, eşti mult mai obişnuit, Ben.

— Şi unde e?

— Ah, la dreapta Domnului, sunt sigur de asta. Luă un pumn de alune. A murit, continuă el, acum doi ani. Fii binecuvântată, fata mea, spuse el când i se puse berea în faţă.

— Ei, bătrânul Frank nu era el un fanatic în delir, dar pur şi simplu era lipsit de flexibilitate. În ziua de astăzi avem o mulţime de tineri preoţi care pun întrebări şi cercetează, care comentează atâtea teme împuţite – scuzaţi-mi expresia – ca celibatul şi dreptul femeii de a da împărtăşania. Era mult mai uşor pentru Frank Moore, care vedea lucrurile în negru şi în alb. Un bărbat în sutană nu are asemenea plăceri ca vinul, femeile, sau izmenele de mătase. Noroc! Logan ridică paharul şi dădu pe gât ce mai rămăsese din bere.

— Vă spun toate astea pentru că m-am gândit că aş putea apela la câteva relaţii, să stau de vorbă cu câteva persoane care îşi mai amintesc de Frank şi cu câţiva studenţi de-ai lui. Am avut şi eu câteva ore la seminar, dar asta a fost cu aproape zece ani în urmă.

— Noi primim tot ce ni se poate oferi.

— Bine. Şi acum că am stabilit asta, cred că o să mai beau o bere. Îi făcu semn chelneriţei şi apoi se întoarse şi-i zâmbi lui Ben.

— Câţi ani de şcoală catolică ai făcut?

Ben se scotoci după ţigări.

— Doisprezece.

— Toată cursa. Sunt convins că bunele surori de acolo ţi-au oferit o bază minunată.

— Şi câteva lovituri zdravene peste ciolane.

— Da, binecuvântate fie ele. Nu sunt chiar toate Ingrid Bergman.

— Nu.

— Nici eu nu am prea multe în comun cu Pat O’Brien, spuse Logan, ridicând berea proaspătă. Normal, amândoi suntem irlandezi. Lecheim.

— Părinte Logan – Tim, se corectă Ed repede. Îţi pot pune o întrebare cu caracter religios?

— Dacă trebuie.

— Dacă omul ăsta, orice om, ar veni la tine în confesional şi ţi-ar spune că a curăţat pe cineva, că a ucis pe cineva, l-ai preda poliţiei?

— E o întrebare la care pot răspunde în calitate de psihiatru dar şi de preot. Nu sunt mulţi dintr-ăştia.

Îşi studie o clipă berea. Au fost vremuri când superiorii lui Logan îl considerau prea flexibil dar credinţa acestuia în Dumnezeu şi în aproapele lui, omul, era de nezdruncinat.

— Dacă cineva care a comis o crimă ar veni la mine să se confeseze sau să-mi ceară ajutorul, în calitatea mea de psihiatru, aş face tot ce-mi stă în puteri să-l conving să se predea singur.

— Dar nu dumneata ai apăsa pe buton? Insistă Ben.

— Dacă ar veni cineva la mine ca la un doctor, sau mi-ar cere iertarea păcatelor, înseamnă că acel om are nevoie de ajutor. Şi aş avea grijă să-l capete. Psihiatria şi religia nu văd întotdeauna lucrurile cu acelaşi ochi. Dar în cazul acesta, da.

Nimic nu-i făcea lui Ed o mai mare plăcere decât o problemă cu mai mult de o soluţie.

— Dacă nu le văd cu aceiaşi ochi, cum de le poţi face pe amândouă?

— Luptându-mă din răsputeri să înţeleg şi sufletul şi mintea – de multe ori văzându-le ca un tot. Ştiţi, ca preot, pot discuta ore întregi pe tema creaţiei, vă pot oferi explicaţii viabile de ce geneza rămâne în picioare, tare ca o stâncă. Ca om de ştiinţă pot face exact acelaşi lucru cu teoria evoluţionistă explicându-vă de ce geneza este un basm atât de minunat. Ca bărbat, stau aici, spunând ce importanţă au toate astea, important e că suntem aici.

— Şi în ce variantă credeţi? îi întrebă Ben. El prefera o singură soluţie, un singur răspuns. Răspunsul corect.

— Asta depinde, ca să mă exprim aşa, de ce costum port în momentul respectiv. Bău îndelung şi-şi dădu seama că dacă ar mai bea o a treia bere, s-ar chercheli la modul plăcut. Bucurându-se de a doua, începuse să se gândească la a treia.

— Spre deosebire de ce obişnuia să predea bătrânul Francis Moore, nu există numai variante de alb şi de negru, Ben, nu în catolicism, nu în psihiatrie şi cu siguranţă, nu în viaţă. Dumnezeu ne-a creat oare pe noi din bunătatea şi generozitatea lui, şi poate şi dintr-un simţ al ridicolului? Sau noi l-am inventat pe Dumnezeu, din nevoia noastră disperată, înnăscută, de a crede în ceva mai mare, mai puternic decât noi înşine? Adeseori îmi pun această întrebare. Făcu semn pentru un alt rând.

— Nici unul din preoţii pe care i-am cunoscut nu s-au îndoit de ordinea lucrurilor, spuse Ben, înghiţind restul de vodcă. Era drept sau era rău. De obicei era rău iar tu trebuia să plăteşti pentru asta.

— Păcatul, în infinita lui varietate. Cele Zece Porunci erau foarte clare. Să nu ucizi. Şi totuşi am fost războinici încă înainte de a învăţa să vorbim. Biserica nu-l condamnă pe soldatul care-şi slujeşte patria.

Ben se gândi la Iov. Iov se condamnase singur.

— A ucide de la om la om e un păcat. A lansa o bombă cu steagul american pe ea, deasupra unui sat, e un gest patriotic.

— Suntem nişte creaturi ridicole, nu-i aşa? îl încurajă Logan. Dar dă-mi voie mie să folosesc un exemplu şi mai simplist de interpretare. În urmă cu vreo doi ani, am avut o tânără studentă de o inteligenţă sclipitoare care, spre ruşinea mea, ştia Biblia mai bine decât aş spera eu vreodată să o cunosc. Într-o bună zi m-a întrebat despre masturbare. Se răsuci puţin în scaun şi o trase pe chelneriţă de cot. Scuză-mă, drăguţă, îi spuse şi se întoarse înapoi. Şi cum spuneam, tânăra venise cu un citat pe care nu-l mai ştiu cuvânt cu cuvânt, dar a cărui idee este că un bărbat mai bine îşi revarsă sămânţa în pântecele unei prostituate decât să o risipească pe pământ. Un argument puternic, trebuie să recunoaştem, împotriva, ah, a autoservirii.

— Maria Magdalena a fost o curvă, mormăi Ed, în timp ce băutura începea să-şi facă efectul.

— Exact, îi zâmbi larg Logan. În orice caz, punctul de vedere al studentei mele era că femeia nu are sămânţă de revărsat nicăieri sau de risipit pe pământ. De aceea, masturbarea este un păcat numai la bărbaţi.

Ben îşi aminti de câteva episoade terifiante şi năduşite din perioada pubertăţii.

— A trebuit să spun tot blestematul ăla de rozariu, bombăni el.

— Eu a trebuit să-l repet de două ori, spuse Logan şi pentru prima oară îl văzu pe Ben relaxat şi zâmbind.

— Şi ce i-ai răspuns studentei? voi Ed să ştie.

— I-am spus că Biblia vorbeşte adesea la modul general şi că ar trebui să-şi întrebe conştiinţa. Apoi am căutat citatul.

Se întrerupse să tragă un gât bun din băutura lui.

— Al naibii să fiu dacă nu m-am gândit că avea dreptate.



Galeria de artă Greenbriar nu avea decât două cămăruţe mici, încărcate, în apropierea Potomacului şi nu dăduse faliment din cauza faptului că oamenii cumpără întotdeauna ridicolul, dacă preţul de pe bilet este destul de ridicat.

Era condusă de un omuleţ şiret care închiriase ruina pe un cântec şi-şi crease reputaţia de excentric vopsind exteriorul în roşu-brun. Purta jachete lungi, neterminate, în culorile curcubeului, cu cizme scurte, asortate, şi fuma ţigări pastelate. Avea o faţă ciudată, în formă de lună, şi ochi spălăciţi, care aveau tendinţa să se zbată când vorbea despre libertatea şi expresia în artă. Îşi investea profiturile cu grijă, în titluri municipale.

Magda P. Carlyse era o artistă care ajunsese la modă când o fostă primă doamnă achiziţionase o sculptură semnată de ea, ca dar de nuntă pentru fiica unei prietene. Câţiva critici de artă sugeraseră că prima doamnă precis nu ţinea prea mult la tinerii însurăţei, dar cariera Magdei fusese asigurată.

Expoziţia ei de la Greenbriar Gallery era un succes. Oamenii se înghesuiau în încăpere, îmbrăcaţi în blănuri, în doc, în materiale sintetice şi în mătăsuri naturale. Se servea cappuccino în ceşcuţe cât un degetar şi pateuri cu ciuperci de mărimea unui bănuţ. Un negru înalt de doi metri, înfăşurat într-o pelerină de culoarea purpurei stătea ca vrăjit, în faţa unei sculpturi concepute dintr-o folie de metal şi pene.

Tess se uită şi ea îndelung la sculptură. O făcea să se gândească la capota unui camion peste care trecuse un cârd de gâşte sălbatice suferind de burtă.

— O fascinantă combinaţie de procedee, nu-i aşa?

Tess îşi frecă buza de jos cu degetul, înainte de a-şi ridica ochi spre însoţitorul ei.

— Ah, absolut.

— Foarte încărcată cu simboluri.

— Înspăimântătoare, fu ea de părere şi-şi duse ceşcuţa la gură ca să-şi ascundă un zâmbet. Auzise, desigur de Greenbriar, dar niciodată nu găsise timpul sau energia să exploreze această mică şi la modă galerie. În seara aceasta era recunoscătoare pentru destinderea pe care i-o oferise această ieşire.

— Ştii, Dean, sunt sincer încântată că te-ai gândit la mine. Mă tem că în ultima vreme am neglijat preocuparea pentru arta… populară.

— Bunicul tău îmi spune că munceşti prea mult.

— Bunicul îşi face prea multe griji. Se întoarse ca să studieze un tub falic de două picioare înălţime, care se străduia să ajungă la tavan. Dar o seară aici, continuă ea, te distrage garantat de la orice altceva.

— Câtă emoţie, câtă interiorizare, îi mărturisea, cu băşici la gură, un bărbat în mătase galbenă unei femei în negru. După cum vezi, recurgerea la becul electric spart simbolizează distrugerea ideilor, într-o societate care se îndreaptă spre deşertul uniformităţii. Tess dădu să se îndepărteze, în timp ce bărbatul gesticula dramatic cu mâna în care avea ţigara şi se uită apoi la sculptura despre care bătea atâta câmpii.

Piesa se compunea dintr-un bec electric de şaptezeci şi cinci de waţi, cu o gaură zimţată excentrică. Becul era înşurubat într-un postament simplu, din brad alb. Atâta tot, cu excepţia faptului că micuţa etichetă albastră indica faptul că fusese vândută. Costase o mie două sute şaptezeci şi cinci de dolari.

— Uluitor, murmură Tess şi fu răsplătită cu un zâmbet generos din partea domnului Mătase galbenă.

— Este de-a dreptul inovator, nu? Dean zâmbi în direcţia becului, ca şi cum acesta ar fi fost creaţia lui. Şi de un pesimism plin de cutezanţă.

— Mie-mi lipsesc cuvintele.

— Ştiu precis ce vreţi să spuneţi. Prima oară când l-am văzut, am rămas mut.

Hotărându-se să nu facă niciun fel de comentariu, Tess zâmbi doar şi se îndepărtă. Putea scrie un studiu, se gândea ea, despre implicaţiile psihologice – isteria în masă – care-i împingeau pe oameni să plătească sume enorme pentru un gunoi ezoteric. Se opri în dreptul unei cutii pătrate din sticlă, umplută cu nasturi coloraţi. Pătraţi, rotunzi, emailaţi, îmbrăcaţi, se îngrămădeau şi se loveau unul de altul, în cutia închisă. Artista intitulase această „operă“ Populaţie, 2010. Tess se gândi că o fetiţă de şcoală ar fi putut face asta în nu mai mult de trei ore şi jumătate. Plăcuţa cu preţul menţiona usturătoarea sumă de o mie şapte sute cincizeci de dolari.

Scuturând din cap, se îndreptă înapoi spre însoţitorul ei, când îl văzu pe Ben. Stătea în faţa unui alt exponat, cu mâinile în buzunarele de la spate şi pe faţă cu o expresie de amuzament nedisimulat. Era descheiat la haină. Sub ea avea o cămaşă simplă din flanel gri şi blugi. O femeie cu un colier de diamante de cinci mii de dolari se îndesa în el ca să studieze aceeaşi sculptură. Tess îl văzu mormăind ceva printre dinţi, exact cu o clipă înainte de a-şi ridica privirea şi de a o vedea.

Rămaseră uitându-se unul la celălalt, în timp ce lumea trecea printre ei. Femeia cu diamantele blocă o clipă trecerea, dar când aceasta dispăru, niciunul din ei nu făcu un pas. Tess simţi cum se înmoaie ceva în ea, apoi cum se încordează din nou, jenând-o, înainte ca ea să se adune şi să-i zâmbească, făcându-i un semn prietenesc cu capul, ca un salut întâmplător.

— … nu crezi?

— Ce spui? Se întoarse spre Dean, tresărind. Scuză-mă, îmi zburase mintea.

Un bărbat care preda anual la sute de studenţi era obişnuit să nu fie ascultat.

— Te întrebam dacă nu crezi că această sculptură deosebită prezintă realul conflict şi ciclul etern al relaţiei bărbat-femeie?

— Hmmm. Ce vedea ea era o zăngăneală de cupru şi tablă care poate că fuseseră sau nu fuseseră sudate într-o copulaţie metalică.

— Mă gândesc să o cumpăr pentru biroul meu.

— Ah. Era un profesor de engleză, drăguţ şi inofensiv, al cărui unchi jucase întâmplător poker cu bunicul ei. Tess se simţi obligată să-l îndepărteze de sculptură, aşa cum o mamă îşi împinge copilul, având în mână alocaţia atunci primită, din dreptul unei vitrine cu maşinuţe din plastic, cu preţuri umflate.

— Poate că ar trebui să te mai învârţi, să te mai uiţi şi pe la celelalte… – cum le zice? – … piese, mai întâi?

— Se vând toate ca pâinea caldă. Nu vreau să-mi scape. Se uită în jurul lui, la încăperea ticsită ca o cutie cu sardine şi se îndreptă spre proprietar. Greenbriar era greu de ratat în costumul lui albastru-electric, cu banderolă asortată, în jurul capului.

— Scuză-mă, te rog, o clipă.

— Bună, Tess.

Atentă, calmă, se uită la Ben. Degetele cu care strângea toarta ceşcuţei minuscule i se umeziră. Tess îşi spuse că era căldura trupului, în încăperea supraaglomerată.

— Bună, Ben, ce mai faci?

— Excepţional. Făcea groaznic, făcuse groaznic toată săptămâna. Ea stătea acolo, în mijlocul a ceea ce el considera pompa şi pomposul şi arăta la fel de rece şi de virginală ca un buchet cu violete într-o pădure de orhidee.

— Interesantă adunătură.

— Măcar atât. Apoi privirea ei alunecă spre femeia de lângă el.

— Doctoriţa Court, Trixie Lawrence.

Trixie era o amazoană în piele roşie. În cizme cu tocuri, era cu un centimetru mai înaltă decât Ben, cu o coamă de neverosimil păr roşu, care exploda în jurul capului ei în ţepi, tirbuşoane şi bucle. Armata de brăţări de pe mâna ei zornăia la orice mişcare. Pe sânul stâng avea un tatuaj reprezentând un trandafir care ţâşnea din decolteul adânc, în V, al corsajului.

— Bună. Tess zâmbi şi-i întinse mâna.

— Bună. Deci eşti doctor? În ciuda dimensiunilor ei, vocea lui Trixie era un fel de scheunat abia auzit.

— Sunt psihiatru.

— Într-adevăr?

— Într-adevăr, confirmă Tess, în timp ce Ben părea ocupat să-şi dreagă glasul.

Trixie luă unul din pateurile de dimensiunile unui bănuţ şi-l înghiţi ca pe o aspirină.

— Am avut şi eu un văr la nebuni. Ken Launderman. Poate că îl ştii.

— Nu, nu cred.

— Dar probabil vezi o groază de oameni cărora le filează câte o lampă.

— Mai mult sau mai puţin, spuse Tess încet şi se uită la Ben. Nici urmă de jenă, constată ea. Se hlizea ca un prost. Propriile ei buze se curbară, înainte de a înălţa ceaşca. Sunt surprinsă să te văd aici, i se adresă ea lui Ben.

— Pur şi simplu un impuls. Îl priponisem pe Greenbriar acum şapte ani. O mică poveste artistică, cu nişte cecuri. Când mi-a trimis invitaţia, m-am gândit să vin aici, să văd cum îi mai merge. Se uită şi-şi văzu amfitrionul îmbrăţişând-o pe femeia cu diamante. S-ar părea că-i merge foarte bine, conchise el.

Tess gustă din cafeaua ei cappuccino, răcoritoare, şi se întrebă dacă Ben păstra relaţii prieteneşti cu toţi cei pe care-i aresta.

— Deci, ce părere ai despre expoziţie?

Ben aruncă o privire spre cutia cu nasturi.

— Atâta mediocritate ostentativă într-o societate care organizează seara burlacilor la magazinul universal va fi în mod obligatoriu răsplătită cu enorme câştiguri financiare.

Urmărea lumina care apăruse în ochii ei şi-şi dorea să o poată atinge. Doar o dată. Doar o clipă.

— Asta face America atât de măreaţă.

— Arăţi nemaipomenit, Doc. Tânjea. Era pentru prima dată, credea el, că înţelegea adevăratul înţeles al acestui cuvânt.

— Mulţumesc. Cu intensitatea aceea lucidă pe care nu o mai simţise din copilărie, îşi dori să arate nemaipomenit.

— N-am fost niciodată la vreo seară a burlacilor, la magazinul universal, interveni Trixie, aspirând un platou întreg cu mini-pateuri.

— O să-ţi placă. Zâmbetul lui Ben îşi pierdu puţin din intensitate când se uită peste umărul lui Tess şi-l văzu pe bărbatul alături de care stătuse înainte.

— Un prieten?

Tess îşi întoarse capul şi aşteptă până când Dean îşi croi drum prin mulţime. Avea gâtul lung, împodobit cu perle care făceau ca pielea ei să pară şi mai delicată. Ben îi simţea emanaţiile sexuale, parfumate, răcoritoare, stăpânite, mai presus de orice altceva.

— Dean, aş vrea să-ţi fac cunoştinţă cu Ben Paris şi Trixie Lawrence. Ben este detectiv, la poliţie.

— Ah, unul din cei mai buni din oraş. Dean îi strânse mâna din toată inima.

Omul arăta ca o copertă a magazinului Gentlemen’s Quarterly şi mirosea ca o reclamă la Brut. Ben simţi nevoia iraţională de a-i strânge mâna în stilul wrestle-indian şi să-l lase baltă.

— Sunteţi coleg cu Tess?

— Nu, de fapt sunt profesor la American University.

Profesor la facultate. Arăta. Ben îşi vârî mâinile înapoi în buzunare şi se îndepărtă de Tess doar un pas mic, dar grăitor.

— Tess şi cu mine abia am venit. Încă n-am avut timp să asimilăm totul. Aproape că e prea mult ca să poată fi asimilat într-o singură seară. Dean aruncă o privire de proprietar asupra îngrămădelii de cupru de lângă el. Eu tocmai am cumpărat această piesă. E puţin cam îndrăzneaţă pentru biroul meu, dar n-am putut rezista.

— Da? Ben se uită la piesă, apoi îşi vârî limba în obraz. Cred că sunteţi încântat la nebunie. O să mă învârt şi eu pe aici să văd dacă pot găsi ceva pentru livingul meu. Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc. Cu bine, Doc, adăugă, petrecându-şi un braţ în jurul taliei voinice a lui Trixie.

— O seară plăcută, Ben.



* * *

Încă nu se făcuse unsprezece când Tess intră, singură, în apartamentul ci. Migrena de care se folosise ca să scurteze seara nu fusese decât pe jumătate o minciună. De obicei îi făceau plăcere întâlnirile ei ocazionale cu Dean. Era un bărbat comod, fără complicaţii, genul de bărbat cu care se întâlnea în mod deliberat, ca să-şi păstreze viaţa personală la fel de comodă şi fără complicaţii. În seara aceasta însă pur şi simplu nu se simţise în stare să facă faţă unui supeu la o oră atât de înaintată şi să discute despre literatura secolului al nouăsprezecelea. Nu după galeria de artă.

Nu după ce-l văzuse pe Ben, trebui ea să recunoască şi ieşi din pantofi, aruncându-i la două picioare de uşă. Tot ce obţinuse în alinarea propriului ei orgoliu şi în calmarea tensiunii din dimineaţa aceea, ultima când îl mai văzuse, se risipise, se făcuse ţăndări.

Să înceapă deci de la zero. O ceaşcă fierbinte de ceai. Îşi scoase scurta de blană şi o atârnă în debaraua din hol. O să-şi petreacă seara în pat, cu Beethoven, muşeţel şi Kurt Vonnegut. Combinaţia asta ar fi deconectat pe oricine de problemele sale.

Ce probleme? se întrebă, ascultând liniştea apartamentului în care se întorcea seară de seară. Nu avea niciun fel de probleme adevărate, pentru că se asigurase să nu le aibă. Un apartament drăguţ într-un cartier bun, o maşină bună, o viaţă socială permanentă şi strălucitoare. Exact acesta era modul în care-şi concepuse ea viaţa.

Făcuse pasul A şi se asigurase că acesta o va duce spre pasul B şi tot aşa, până când va ajunge la platoul care să o mulţumească. Era mulţumită.

Îşi scoase cerceii şi le dădu drumul pe masa din sufragerie. Sunetul pietrei lovindu-se de lemn răsună trist în încăperea pustie. Crizantemele pe care le cumpărase la începutul săptămânii începuseră să se ofilească. Petale aurii zăceau veştede pe mahonul lustruit. Tess le ridică absentă. Parfumul lor, puternic şi picant, o însoţi în dormitor.

N-o să se uite prin dosarele de pe birou în seara asta, îşi spuse ea în timp ce-şi desfăcea fermoarul rochiei de lână, de culoarea fildeşului. Dacă într-adevăr avea o problemă, era că nu-şi permitea suficient timp pentru ea. În seara aceasta se va răsfăţa, va uita de pacienţii care vor veni la ea luni dimineaţă, va uita de clinica unde va trebui să facă faţă furiei şi resentimentelor trezite de cura de dezintoxicare de droguri, de două ori pe săptămână. O să uite de uciderea celor patru femei. Şi o să uite de Ben.

Din oglinda înaltă din interiorul debaralei o izbi dintr-o dată propria ei imagine. Văzu o femeie de înălţime medie, slăbuţă, într-o rochie albă de lână, scumpă, şi având o linie clasică. Un colier din trei rânduri de perle şi ametist se odihnea la gâtul ei. Părul era pieptănat lipit pe tâmple cu piepteni din fildeş, bordaţi cu perle. Garnitura fusese a mamei ei şi era de o eleganţă la fel de discretă precum fusese fiica senatorului.

Mama ei purtase acest colier ca mireasă. Tess avea fotografii cu ea în albumul îmbrăcat în piele, pe care-l ţinea în sertarul de jos al comodei. Când senatorul îi dăruise nepoatei sale perlele, când aceasta împlinise optsprezece ani, plânseseră amândoi. De fiecare dată, când le purta, Tess simţea un junghi în inimă dar şi mândrie. Ele reprezentau un simbol pentru cine era ea, de unde venea ea, ce se aştepta de la ea.

În seara aceasta, însă, parcă o strângeau prea tare de gât. Le scoase şi perlele zăceau acum reci, în mâinile ei.

Chiar şi fără ele, imaginea din oglindă se schimbă prea puţin. Studiindu-se, se întrebă de ce alesese ea o toaletă atât de simplă, atât de potrivită. Garderoba ei era plină de asemenea rochii. Se întoarse într-o parte şi încercă să-şi închipuie cum ar arăta în ceva îndrăzneţ sau scandalos. Ca, de exemplu, pielea roşie.

Îşi reveni. Scuturându-şi capul, se dezbrăcă de rochie şi căută un umeraş căptuşit. Ei poftim – o femeie adultă, o femeie sensibilă, activă, un psihiatru cu experienţă – stând în faţa unei oglinzi şi imaginându-se în piele roşie. Jalnic. Ce-ar spune Frank Fuller dacă s-ar duce la el la o şedinţă?

Recunoscătoare că mai putea încă râde de ea însăşi, se întinse după halatul ei lung până la pământ, pluşat. Dar se răzgândi brusc şi scoase un kimono din mătase înflorată. Un dar, rar purtat. Dar în seara asta avea de gând să se răsfeţe, să îmbrace mătase pe piele, să asculte muzică clasică şi să bea vin şi un ceai, stând întinsă în pat.

Tess puse colierul de perle pe masa de toaletă, apoi îşi scoase pieptenii şi-i puse alături. Se întoarse spre pat şi bătu pernele ca să le umfle, anticipând. O altă pornire o făcu să-şi aprindă lumânările aromate de lângă pat. Trase în piept o adiere de vanilie, înainte de a se îndrepta spre bucătărie.

O opri telefonul. Tess se uită acuzator la el, dar se duse totuşi la birou şi ridică receptorul, la al treilea apel.

— Alo.

— N-ai fost acasă. Te-am aşteptat mult, dar tu nu ai fost acasă.

Recunoscu vocea. O sunase şi joi, la birou. Gândul la o seară plăcută acasă dispăru şi Tess puse mâna pe un creion.

— Ai vrut să vorbeşti cu mine. N-am terminat discuţia data trecută, nu-i aşa?

— Eu fac o greşeală vorbind. Îl auzi respirând dureros. Dar am nevoie…

— Niciodată nu greşeşti vorbind, spuse ea liniştitor. Aş putea încerca să te ajut.

— N-ai fost acolo. N-ai venit deloc acolo în seara asta şi nici acasă n-ai fost. Am aşteptat. Te-am aşteptat să vii.

Îşi ridică brusc capul şi privirea ei îngheţă pe fereastra întunecată din spatele biroului. Urmărită. Se cutremură, dar se apropie în mod deliberat, ca să se uite afară, la strada pustie.

— M-ai urmărit?

— Nu trebuie să merg acolo. Nu trebuie să merg. Vocea i se pierdu, ca şi cum şi-ar fi vorbit lui însuşi. Sau poate altcuiva. Dar am nevoie, continuă el. Tu trebuie să înţelegi, izbucni el repede, acuzator.

— O să încerc. Nu vrei să vii la mine la birou şi să stai de vorbă cu mine?

— Nu acolo. Ei ar şti. Încă nu e timpul să ştie. Încă n-am terminat.

— Ce n-ai terminat? Te-aş putea ajuta mai mult, dacă te-ai întâlni cu mine.

— Nu pot, nu îţi dai seama? Simplul fapt că vorbesc cu tine este… Ah, Dumnezeule. Începu să bălmăjească nişte cuvinte. Tess nu putea înţelege. Îşi ciuli urechile. O fi în latină, se gândi ea şi făcu un semn de întrebare în caiet, încercuindu-l.

— Suferi. Aş vrea să te ajut, ca să scapi de această suferinţă.

— Laura suferea. Suferea cumplit. Sângera. Nu am putut s-o ajut. A murit în păcat, înainte să primească dezlegarea.

Mâna în care ţinea creionul se poticni. Tess simţi nevoia să se aşeze. Când îşi dădu seama că se uită în gol, la fereastră, îşi impuse să se concentreze din nou asupra carnetului şi a notiţelor. Antrenamentul o readuse pe linie şi respiră adânc ca să-şi menţină vocea calmă.

— Cine a fost Laura?

— Frumoasa, frumoasa Laura. Am venit prea târziu ca să o mai pot salva. Acum mi s-a dat această putere şi misiune. Voinţa Domnului este necruţătoare, atât de necruţătoare! Aceste cuvinte le spusese aproape în şoaptă, după care vocea îi redeveni puternică: Dar asta este. Mieii sunt sacrificaţi şi sângele curat spală păcatele. Dumnezeu pretinde sacrificii. Le cere.

Tess îşi umezi buzele.

— Ce fel de sacrificii?

— O viaţă. El ne-a dat viaţa şi tot el ne-o ia. „Fiii şi fiicele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor mai mare, când dintr-odată, un vânt puternic se stârni dinspre deşert şi izbi în cele patru colţuri ale casei. Aceasta se prăbuşi peste tineri şi-i zdrobi; şi doar singur eu am fost cruţat, ca să îţi spun. Doar singur eu“, spuse el, cu aceeaşi voce cumplită, inexpresivă. Dar după sacrificii, continuă el, după judecată, Dumnezeu îi răsplăteşte pe aceia care rămân puri.

Tess se concentră asupra notiţelor, scriind totul clar şi citeţ, ca şi cum ar fi stat să le cântărească. Inima îi pulsa puternic în gât.

— Dumnezeu este acela care-ţi spune să sacrifici femeile?

— Să le salvez şi să le absolv. Am acum această putere. După Laura, mi-am pierdut credinţa, mi-am întors spatele de la Dumnezeu. Au fost vremuri cumplite, de orbire, în care am trăit în egoism şi ignoranţă. Dar apoi El mi-a arătat că dacă voi fi puternic şi-i voi aduce jertfe, vom fi cu toţii salvaţi. Sufletul meu este legat de al ei, spuse el liniştit. Suntem legaţi unul de celălalt. N-ai venit acasă în seara asta. Mintea lui începu să o ia razna. Tess îi auzea tumultul, în schimbările din glasul său, la fel de bine ca şi în conţinutul cuvintelor. Am aşteptat, am vrut să vorbesc cu tine, să-ţi explic, dar tu ţi-ai petrecut seara în păcat.

— Vorbeşte-mi despre noaptea aceea. Noaptea în care m-ai aşteptat.

— Am aşteptat, am pândit lumina de la fereastra ta. Nu s-a aprins deloc. Am umblat pe jos. Nu ştiu cât de mult, nu ştiu pe unde. Am crezut că erai tu, cea care te apropiai de mine sau Laura. Nu, am crezut că erai tu, dar n-a fost aşa. Apoi eu… am ştiut că ea trebuia să fie aceea… Am dus-o în alee, să nu o sufle vântul. Atât de rece. Era atât de rece. Am ascuns-o, spuse el şuierând teribil. Am ascuns-o înainte ca ei să vină şi să mă ridice. Ei sunt ignoranţi şi nesocotesc căile Domnului. Respiraţia lui devenea tot mai inegală, mai gâfâită: Durere. Rău. Capul meu. O durere atât de înfiorătoare.

— Eu te pot ajuta să nu mai suferi. Spune-mi unde eşti şi vin la tine.

— Poţi? şopti ca un copil înfricoşat, căruia i se oferă o lumină de veghe, în timpul unei furtuni. Nu! Vocea lui bubui, dintr-odată, plină de forţă. Îţi închipui că mă poţi ispiti să mă îndoiesc de voinţa Domnului? Eu sunt instrumentul Lui. Sufletul Laurei aşteaptă celelalte sacrificii. Încă două. După care vom fi liberi, doctore Court. Nu de moarte trebuie să ne temem, ci de damnare. Voi veghea asupra ta, îi promise, aproape cu umilinţă. Mă voi ruga pentru tine.

Tess nu se mişcă în clipa în care auzi în ureche declicul telefonului întrerupt, rămânând perfect nemişcată. Afară, stelele erau clare, aproape şi strălucitoare. Maşinile treceau pe stradă într-un ritm constant. Felinarele scăldau trotuarul cu lumina lor. Nu vedea pe nimeni, dar se întreba, stând acolo la fereastră, dacă ea era văzută.

Fruntea îi era asudată, rece şi cleioasă. Luă un şerveţel din colţul biroului şi se şterse cu grijă.

El o avertizase. Nu era sigură dacă şi el era conştient de asta, dar o sunase ca să o avertizeze şi în acelaşi timp să-i ceară ajutorul. Ea va fi următoarea. Degetele îi tremurau când se ridicară şi se aşezară acolo unde se aflase mai înainte colierul de perle. Nu putea înghiţi.

Încet şi cu infinită grijă, trase fotoliul înapoi şi se ridică din el şi din raza vizuală a ferestrei. Puse mâna pe draperie ca să o tragă mai bine, când bătaia în uşă o făcu să sară înapoi şi să se izbească de perete, într-o panică animalică, pe care nu o mai trăise niciodată. Teroarea creştea în ea în timp ce se uita în jur după un mijloc de apărare, un loc unde să se ascundă, o cale de scăpare. Încerca să-şi revină, în timp ce se întindea după telefon – 911. Nu avea decât să formeze acest număr, să-şi dea numele şi adresa.

Dar când ciocănitul se auzi din nou, se uită la uşă şi văzu că uitase să pună lanţul.

În câteva secunde traversă încăperea, lăsându-se cu toată greutatea pe uşă şi chinuindu-se să pună lanţul care părea dintr-odată prea mare şi prea greoi ca să se potrivească în fantă. Aproape plângând în hohote, reuşi să-l bage în făgaş.

— Tess? Ciocănitul se auzi acum mai puternic, mai imperios. Tess, ce se întâmplă?

— Ben, Ben, ah, Dumnezeule! Degetele ei erau acum şi mai stângace, trăgând de lanţ să-l elibereze. Reuşi în sfârşit să pună mâna pe buton, să deschidă uşa smucind-o şi să se arunce la pieptul lui.

— Ce s-a întâmplat? Îi simţi degetele înfigându-i-se în pardesiu şi încercă să o îndepărteze de ei. Eşti singură? Instinctul îl şi făcuse să ducă mâna la armă, în timp ce se uita împrejur să vadă pe cineva, oricine i-ar fi putut face ei vreun rău. Ce s-a întâmplat?

— Închide uşa. Te rog.

Continuând să o ţină cu un braţ pe după umeri, închise uşa şi puse lanţul.

— Am închis-o. Mai bine te-ai aşeza. Tremuri. Îţi aduc ceva de băut.

— Nu. Ţine-mă doar, puţin. Când ai bătut la uşă, am crezut…

— Haide, haide, ai nevoie de puţin coniac. Eşti rece ca gheaţa.

— M-a sunat.

Degetele cu care o ţinea de braţ se strânseră mai tare când o întoarse cu faţa spre el. Obrajii ei erau albi, ochii, uriaşi. Cu mâna dreaptă încă mai stătea agăţată de pardesiul lui. Nu era cazul să o mai întrebe cine.

— Când?

— Chiar acum. M-a sunat mai înainte şi la birou, dar nu-mi dădusem seama că era el. Nu atunci. A fost afară. Într-o seară l-am văzut la colţul străzii, stând doar acolo, la colţ. Mi-am spus că devin paranoică. Un bun psihiatru cunoaşte simptomele. Râse, apoi îşi acoperi faţa cu mâinile. Ah, Doamne, trebuie să mă liniştesc.

— Stai jos, Tess. Slăbi strânsoarea degetelor pe braţul ei şi-şi păstră vocea calmă; acelaşi ton pe care-l folosea ca să interogheze un martor care tremura tot.

— Ai ceva coniac pe aici?

— Ce? Ah, e în buffet, uşa din dreapta.

Când ea se aşeză, Ben se duse la buffet, căruia mama lui i-ar fi spus dulap, şi găsi acolo o sticlă de Rémy Martin. Turnă o porţie dublă într-un pahar de coniac şi i-l aduse.

— Bea puţin, înainte de a începe.

— Bine.

Începuse deja să se tragă înapoi, dar bău ca să-i fie mai uşor. Coniacul îi percută sistemul şi-i amorţi teama care mai rămăsese în ea. Teama nu are loc în viaţa ei, îşi spuse Tess. Numai gânduri clare şi o analiză atentă. Când începu din nou să vorbească, glasul ei era egal, fără bâlbâiala isteriei. Nu-şi acordă decât o clipă ca să-i fie ruşine.

— Joi seara rămăsesem târziu la birou. Când ultimul pacient a plecat şi el, iar eu îmi strângeam lucrurile, a sunat telefonul. Avea o voce foarte tulburată şi deşi nu m-am gândit că era vorba de un pacient mai puţin obişnuit, am încercat să-l trag puţin de limbă. Nu am obţinut nimic, el pur şi simplu a întrerupt convorbirea.

Coniacul se clătina uşor, ungând pereţii paharului, în timp ce ea îl învârtea şi-l învârtea, în mâini.

— Am aşteptat câteva minute, dar dacă nu a mai sunat, am plecat acasă. M-a sunat din nou în seara asta.

— Eşti sigură că era acelaşi bărbat?

— Da, sunt sigură. Acelaşi care a sunat şi data trecută. Acelaşi bărbat pe care-l căutaţi din luna august. Sorbi din nou din coniac, apoi puse paharul jos: Cedează vertiginos.

— Tess, ce ţi-a spus? Spune-mi tot ce-ţi aminteşti.

— Am notat totul.

— Ai… Se opri şi scutură repede din cap. Bineînţeles că ai notat. Ia să vedem.

Se ridică, din nou, sigură pe ea şi se duse la birou. Luă carneţelul galben şi i-l dădu lui Ben. Acest lucru era ceva pozitiv, ceva constructiv. Câtă vreme se putea gândi la el ca la un caz, nu risca să se mai prăbuşească.

— Poate că am pierdut câteva minute când a început să vorbească foarte repede, dar le-am notat pe cele mai multe.

— Le-ai stenografiat.

— Da. Ah, o să-ţi citesc eu.

O luă de la început, controlându-se ca vocea ei să fie detaşată. Cuvintele existau ca să-i ofere psihiatrului o cheie spre mintea pacientului. Îşi aminti asta şi-şi înfrână groaza inspirată de gândul că aceste cuvinte îi fuseseră destinate ei. După citatul biblic, se opri.

— Parcă ar fi din Vechiul Testament. Presupun că monseniorul Logan îl va putea plasa exact.

— Iov.

— Poftim?

— E din Iov. Privirea lui rătăci spre peretele din faţă, în timp ce-şi aprinse o ţigară. De două ori citise Biblia, în timpul bolii lui Josh. Căutând răspunsuri, îşi aminti Ben, la întrebările cărora nici măcar nu le dăduse formă.

— Ştii, tipul ăla căruia îi mergea totul din plin.

— Şi atunci Dumnezeu l-a pus la încercare?

— Da. Se gândi din nou la Josh, apoi scutură din cap. Lui Josh îi mergeau toate din plin, înainte de Vietnam. Iov, eşti prea fericit? Ce-ai zice să te fierb puţin?

— Înţeleg. Deşi era dureros de evident că ea nu cunoştea Biblia la fel de aprofundat ca el, văzu totuşi paralela. Da, are logică. Viața lui era bine rânduită, era mulţumit, după toate aparenţele, un bun catolic.

— Niciodată nu-i fusese pusă credinţa la îndoială, spuse Ben în şoaptă.

— Da, şi iată că îi este pusă la încercare şi el eşuează.

— Aşa trebuie să se fi întâmplat şi cu Laura. Ben se uită din nou la carnet, simţindu-se frustrat că nu poate citi singur. Haide să mergem mai departe, spuse el.

Ascultând-o citind, Ben se lupta să gândească nu ca un om prins între infatuare şi ceva mai profund, ci ca un poliţist. O urmărea un ucigaş. Stomacul i se strânse. Pe ea o aşteptase în noaptea în care fusese omorâtă Anne Reasoner, noaptea pe care Tess o petrecuse în patul lui. Poliţistul recunoscu avertismentul, la fel de repede ca şi doctorul.

— Da, s-ar părea că aşa este. Făcându-i-se dintr-odată frig, îşi vârî picioarele sub ea înainte de a pune carnetul galben alături. Era un caz. Tess ştia că era vital să se gândească la el, să-l analizeze ca pe un caz.

— S-a gândit la mine pentru că sunt psihiatru şi o parte din el ştie câtă disperată nevoie de ajutor are. Şi s-a gândit la mine pentru că eu corespund descrierii fizice a Laurei.

Vocea, îşi aminti ea, fusese cea mai înfricoşătoare. Felul în care trecea de la accentele jalnice la forţă, într-o stare de nebunie calmă, decisă. Îşi împreună mâinile, strângându-le.

— Ben, ceea ce vreau eu să înţelegi este faptul că parcă stăteam de vorbă cu doi oameni. Unul din ei plângea, disperat, aproape pledând. Celălalt… celălalt era departe, fanatic, hotărât.

— Când strangulează femei este una şi aceeaşi persoană. Se ridică şi se îndreptă spre telefon.

— Sun la secţie. O să-ţi punem telefonul sub ascultare, aici şi la birou.

— La birou? Ben, eu vorbesc des la telefon cu pacienţii mei. Nu le pot periclita dreptul la confidenţialitate.

— Scuteşte-mă de chestiile astea, Tess.

— Trebuie să înţelegi…

— Nu! Se răsuci ca să fie cu faţa la ea. Tu trebuie să înţelegi, continuă el. Există acolo un maniac, ucigaş de femei, care s-a hotărât să te omoare pe tine. Telefoanele tale vor fi ascultate, cu permisiunea ta sau prin ordinul tribunalului, dar vor fi ascultate. Celelalte patru femei nu au avut această şansă. Căpitane? Paris la telefon. Avem o pistă.



* * *

Totul dură mai puţin de o oră. Intrară în apartament doi poliţişti în costume şi cravată, făcură ceea ce păreau a fi doar câteva modificări minore la aparatul telefonic şi refuzară politicoşi cafeaua. Unul din ei ridică receptorul, formă câteva numere şi testă derivaţia, îi cerură lui Tess cheia de la birou şi plecară.

— Atâta tot? întrebă când rămăsese iar numai cu Ben.

— Trăim în epoca microcipurilor. O să beau eu puţină cafea.

— Ah, desigur. Cu o ultimă privire asupra telefonului, Tess porni spre bucătărie. Faptul că ştiu că de câte ori sună telefonul, cineva cu nişte căşti în urechi ascultă tot ce spun, mă face să mă simt expusă.

— De fapt ar trebui să te facă să te simţi protejată.

Când se întoarse cu cafeaua, Ben stătea în picioare la fereastră, privind afară. Îl văzu trăgând în mod deliberat draperia, când o auzi în spatele lui.

— Nu pot fi sigură că o să mă mai sune. Am fost îngrozită, sunt sigură că el a simţit asta şi, fir-ar să fie, n-am stăpânit prea bine situaţia,

— Presupun că-ţi pierzi reputaţia de superpsihiatru. Ben îi luă cafeaua, dar şi mâna. Tu nu bei?

— Nu. Sunt destul de tensionată şi aşa.

— Eşti obosită. Îi mângâie degetele. Arăta dintr-odată atât de fragilă, de palidă şi atât de frumoasă. Ascultă, de ce nu te duci în dormitor şi nu te odihneşti puţin? Eu o să mă întind pe canapea.

— Protecţia poliţiei?

— Doar o parte din campania noastră de a îmbunătăţi relaţiile cu populaţia.

— Îmi pare bine că eşti aici.

— Şi mie. Îi dădu drumul mâinii ca să strecoare vârful degetului în decolteul chimonoului ei de mătase.

— Frumos.

— Mi-a fost dor să te văd.

Mişcarea degetului său încetă. O privi din nou şi-şi aminti că la începutul acestei seri, ea purta cercei şi o piatră la gât, care se potrivea cu ochii. Şi că dorise atunci atât de tare să o atingă, încât îl duruse adânc, până în măduva oaselor. Acum, exact ca şi atunci, se dădu înapoi.

— Mai ai o pătură?

Simţi respingerea, când aceasta o izbi în plină faţă. Ca şi el, se dădu un pas înapoi.

— Da, îţi aduc una.

După plecarea ei, Ben se înjură singur, luptând cu propriile lui contradicţii. O dorea. Niciodată până atunci nu dorise să se implice atâta cum dorea acum, cu ea. Ea trăgea de el. El dădea înapoi. Ea era răcoroasă şi plăcută, asemenea acelor delicatese roz şi albe din vitrinele cofetăriilor. Chiar dacă ar fi avut loc pentru ea în viaţa lui, şi nu avea, ea tot nu s-ar fi potrivit vreodată. Dar îşi aminti din nou cum se lăsase pe pervazul ferestrei lui, râzând.

Tess aduse o pătură şi o pernă şi începu să pregătească sofaua.

— Nu laşi impresia că ai vrea să-ţi cer scuze.

— Pentru ce?

— Pentru săptămâna trecută.

Deşi era hotărâtă să nu amintească nimic despre asta, Tess se întrebase dacă el o să facă vreo aluzie.

— De ce să-mi cer scuze?

O urmări netezind bine capetele păturii sub pernă.

— Ne-am certat destul de serios. Majoritatea femeilor pe care le cunosc eu vor să audă vechea poveste cu „îmi pare rău, am fost un ticălos“.

— Ai fost?

— Am fost ce?

— Un ticălos.

Trebui să-şi mărturisească faptul că îl manevrase foarte frumos.

— Nu.

— Oricum, ar fi fost o prostie din partea ta să recunoşti asta doar ca să respecţi o tradiţie. Gata, asta este, adăugă ea, bătând pentru ultima oară perna.

— Bine, în regulă, fir-ar să fie, mă simt ca un idiot pentru cum m-am purtat ultima oară.

— Ai fost idiot. Tess se întoarse şi-i zâmbi. Dar e în regulă.

— Dar vorbeam foarte serios.

— Ştiu. La fel şi eu.

Tabere diferite, se gândi Ben. Scopuri diferite.

— Deci ce facem?

Chiar dacă ar fi ştiut, tot n-ar fi fost sigură că i-ar fi spus. Îşi păstră însă un ton prietenesc.

— De ce pur şi simplu n-o lăsăm aşa cum este acum, că sunt fericită că eşti aici, cu toată această… Privirea i se întoarse spre telefon.

— Nu te mai gândi la asta, acum. Să încep deci de aici.

— Ai dreptate. Îşi împreună mâinile, apoi şi le despărţi din nou. Dacă te gândeşti prea mult la ceva, continuă ea, poţi să…

— Înnebuneşti? sugeră el.

— Ca să folosim un termen larg, impropriu. Se îndepărtă, făcând ordine pe birou, ca să-şi ţină mâinile ocupate.

— Am fost surprinsă când te-am văzut la galerie. Ştiu că trăim într-un biet orăşel, dar… Atunci se lumină; confuzia şi panica o împiedicaseră să vadă asta mai devreme. Ce cauţi tu aici, la ora asta? Am crezut că aveai o întâlnire.

— Am avut. I-am spus că a intervenit o urgenţă. Nici nu am minţit prea tare. Dar a ta?

— A mea ce?

— Întâlnirea ta.

— Ah, Dean. Eu, ah, i-am spus că m-a lovit o migrenă. Aproape că aşa a şi fost. Dar nu mi-ai spus de ce ai venit aici.

Ridică din umeri şi luă în mână presse-papier-ul, o piramidă din cristal care făcea ape colorate, la orice mişcare.

— Părea un cetăţean într-adevăr onorabil. Profesor la facultate, nu?

— Da. Ceva începea să se aşeze comod în ea. Dură puţin ca să-şi dea seama că era o senzaţie de plăcere.

— Trixie a ta. Parcă Trixie o cheamă, nu?

— Exact.

— Arăta încântătoare. Mi-a plăcut tatuajul ei.

— Care anume?

Tess ridică doar dintr-o sprânceană.

— Ţi-a plăcut expoziţia?

— Ador rahaturile pline de pretenţii. S-ar părea că aşijderea, profesorul tău. Grozav costum. Şi acul acela elegant de cravată, cu lănţişor de aur, era atât de distins. Puse înapoi press-papier-ul, cu suficientă forţă ca să facă să salte creioanele. Îmi venea să-i înfund nasul în mijlocul frunţii, mai adăugă el.

Ea îi zâmbi radios.

— Mulţumesc.

— Pentru puţin. Bău puţină cafea şi puse ceaşca înapoi, pe birou. Asta va însemna o pată ca un cerc, pe mobilă, dar Tess nu spuse nimic.

— De zile întregi n-am fost în stare să mă gândesc la nimic altceva, decât la tine. Ai o denumire pentru asta?

Răspunse cu un zâmbet privirii lui furioase.

— Îmi plac obsesiile. Se apropie de el. Nu mai era nevoie de alţi nervi sau de subterfugii. Când mâinile lui se ridicară şi o apucară de umeri, ea tot mai zâmbea.

— Presupun că te gândeşti că e al naibii de nostim.

— Aşa cred. Dar mai cred că îmi pot asuma un risc calculat, spunându-ţi că şi mie mi-a fost dor de tine. Rău de tot. Vrei să-mi spui de ce eşti furios?

— Nu. O trase aproape de el şi îi simţi buzele arcuindu-i-se, relaxându-se, apoi cedând sub buzele lui. Mătasea chimonoului foşni când el îşi petrecu braţele în jurul ei. Dacă ar fi putut fugi, ar fi făcut-o fără o singură privire în urma lui. Dar ştiuse încă din clipa în care se pomenise la uşa ei că era deja prea târziu.

— N-am de gând să dorm pe canapeaua asta blestemată. Şi nici n-am de gând să te las singură.

Tess făcu un efort să deschidă ochii şi, pentru prima oară de când îşi amintea, şi-ar fi dorit să nu mai ştie de ea.

— Împart patul cu tine cu o singură condiţie.

— Care e?

— Să faci dragoste cu mine.

O lipi de el, ca să-i poată mirosi părul, să poată simţi felul în care acesta îi mângâia pielea.

— Grea condiţie, Doc.


(va urma)