Pacate sacre (4)

Nora Roberts 

Doctori şi poliţişti. Cei din ambele profesii ştiau că rar puteau spera să aibă o zi care să înceapă la nouă şi să se termine la cinci. Înţelegeau că îşi aleseseră o carieră în care rata divorţurilor şi a consumului era înaltă, cerinţele erau numeroase, iar implicarea emoţională extremă. Apelurile telefonice ratau petreceri, sex şi somn. Iată o parte din descrierea acestor meserii.

Când sună telefonul, Tess întinse automat mâna. Dar apucă un sfeşnic. De partea cealaltă a patului Ben înjură, dărâmă o scrumieră şi găsi telefonul.

— Da, Paris. Îşi trecu în întuneric, o mână peste faţă, ca pentru a îndepărta somnul. Unde? Trezindu-se brusc, aprinse lampa. Pisica ghemuită pe stomacul lui Tess miorlăi nemulţumită, apoi sări jos, când aceasta se apucă cu mâinile de coate. Ţineţi-l acolo, vin imediat. Ben închise telefonul şi se uită la pojghiţa uşoară de brumă de pe geam.

— Nu a aşteptat, nu-i aşa?

Lumina căzu brutal pe chipul lui, când se întoarse spre ea. Ea se înfioră, scurt, involuntar. Ochii lui erau duri – nu obosiţi, nu încărcaţi de regrete, ci duri.

— Nu, nu a aşteptat.

— Au pus mâna pe el?

— Nu, dar se pare că avem un martor. Se întoarse şi se dădu jos din pat, întinzându-se după blugi. Nu ştiu cât de mult o să lipsesc, dar poţi aştepta aici, mai poţi dormi. O să-ţi spun totul când… ce faci?

Ea se sculase pe partea cealaltă a patului, trăgându-şi puloverul pe ea.

— Merg cu tine.

— Las-o baltă. Picioarele îi dispăruseră în blugi dar şi-i lăsase descheiaţi şi căută în sertar ca să scoată de acolo un sveter. Tu n-ai ce căuta la locul unei crime, decât să încurci drumul. O văzu, în oglinda mesei de toaletă, dând violent din cap. E abia ora cinci, pentru numele lui Dumnezeu. Du-te înapoi în pat.

— Ben, sunt implicată în acest caz.

Se întoarse. Era îmbrăcată numai în puloverul care-i mângâia coapsele. Îşi aminti că simţise materialul gros şi moale când scosese puloverul de pe ea. Ţinea în mâini pantalonii făcuţi ghemotoc, iar părul îi era ciufulit de somn, dar psihiatrul şi nu femeia îi ţinea acum piept. Ceva îngheţă în el. Îşi trase puloverul şi se duse în debara să-şi ia port-pistolul de umăr.

— E vorba de o omucidere. Nu e ca atunci când te duci să priveşti pe cineva care a fost frumos fardat ca să stea în sicriu.

— Sunt doctor.

— Ştiu ce eşti. Verifică pistolul şi-şi agăţă tocul.

— Ben, e posibil să găsesc ceva, un detaliu care să-mi ofere o cheie pentru gândirea lui.

— Fac ceva pe gândurile lui.

Fără să mai scoată o vorbă, îşi scutură pantalonii largi şi intră în ei, apoi îi încheie.

— Înţeleg ce simţi şi-mi pare rău.

— Da? Se aşeză să-şi tragă cizmele dar continuă să o privească. Crezi că ştii ce simt? Bine, haide atunci să-ţi povestesc. La câteva mile de aici există o femeie moartă. Cineva i-a trecut o eşarfă în jurul gâtului şi a tras de ea până când femeia n-a mai putut respira. Aceasta s-a apucat de eşarfă şi a tras de ea cu mâinile şi a încercat să strige, dar n-a putut. A murit deci, dar nu este încă un nume pe o listă. Este încă o persoană. Pentru încă puţină vreme, continuă să fie o persoană.

S-ar fi dus spre el dacă ar fi crezut că ar fi acceptat-o. Dar rămase pe loc prinzându-şi cordonul şi vocea ei sună neutru.

— Şi nu crezi că eu înţeleg asta?

— Nu sunt sigur de asta.

Se mai studiară unul pe altul o clipă, fiecare din ei dedicat trup şi suflet meseriei sale, fiecare din ei frustrat, fiecare venind din alt mediu şi cu alte concepţii. Tess fu cea care acceptă prima acest adevăr.

— Ori merg acum cu tine, ori îl sun pe primar şi ajung acolo la cinci minute după tine. Mai curând sau mai târziu, va trebui să începi să colaborezi cu mine.

Tocmai îşi petrecuse noaptea cu ea. Se revărsase în ea de trei ori de-a lungul acestei nopţi. Îi simţise trupul răsucindu-se şi zbătându-se şi înfiorându-se. Iar acum discutau despre crimă şi făceau politică. Feminitatea, blândeţea, chiar şi acea timiditate pe care le dusese în pat odată cu ea, erau tot acolo, dar în spatele acestora se afla un miez de duritate, de stăpânire, pe care le recunoscuse de la bun început. Uitându-se la ea, văzu că va veni acolo indiferent ce-ar fi spus, ce-ar fi făcut el.

— Bine. O să vii cu mine şi o să arunci o privire de aproape. Poate că după ce o s-o vezi, o să încetezi să-ţi mai laşi inima să sângereze pentru un bărbat care a omorât-o.

Tess se aplecă după pantofi. Între ei se afla patul, dar era ca şi cum nu l-ar fi împărţit niciodată.

— Presupun că n-are rost să-ţi mai amintesc că sunt de partea ta.

Ben îşi luă portofelul şi insigna şi nu spuse nimic. Tess îşi văzu cerceii pe noptiera lui, un lucru mărunt, de o enormă intimitate. Îi culese de acolo şi-i vârî în buzunar.

— Unde mergem?

— E o alee lângă Douăzeci şi trei şi M.

— Douăzeci şi trei şi M? Păi nu sunt decât câteva cvartale de apartamentul meu.

Nu se obosi să se uite la ea.

— Știu.



* * *

Străzile erau pustii. Barurile închiseseră la unu. Cele mai intime petreceri se spărseseră pe la trei. Washington-ul era un oraş politic şi cu toate că localurile lui de noapte se desfăşurau într-o gamă variată, de la cele de elită la cele mai păduchioase, el nu avea energia unui New York sau a unui Chicago. Afacerile cu droguri din zona Paisprezece cu U erau hăt departe. Chiar şi prostituatele recunoşteau că era deja noapte.

Ici şi colo, frunzele căzute din copaci alergau de-a lungul trotuarului şi se opreau apoi, victime ale vântului sporadic. Trecură prin faţa magazinelor şi a boutique-urilor pustii, cu pulovere în culori fosforescente, în vitrine. Ben îşi aprinse o ţigară şi lăsă gustul familiar al tutunului de Virginia să-i mai slăbească puţin tensiunea.

Nu o voia acolo. Doctor sau nu, nu voia ca ea să fie de faţă la această urâţenie fără speranţă, la acest aspect al muncii lui. Putea să participe la munca de birou, la asamblarea pieselor din acest puzzle, la logica de pas cu pas a unei investigaţii, dar nu avea ce căuta aici.

Trebuia să fie aici, se gândea Tess. Sosise timpul să privească în faţă rezultatele şi poate, doar poate, să capete o mai bună înţelegere a motivaţiei. Era doctor. Nu era important faptul că nu era genul de doctor care-şi vâră degetele în trupul omenesc. Avea experienţă, era capabilă şi înţelegea moartea.

Tess văzu luminile roşii şi albastre ale primei maşini de poliţie şi începu să-şi stăpânească respiraţia, cu lungi inspiraţii şi lente expiraţii.

Aleea şi câţiva metri de jur împrejurul acesteia fuseseră blocaţi cu sfoară, aşa încât nu se afla nimeni pe străzile care aşteptau răsăritul soarelui. Maşinile echipajelor stăteau cu luminile clipind şi cu aparatele de radio deschise. Un adevărat furnicar de lucrători se afla deja în interiorul zonei oficiale.

Ben trase la rigolă.

— Tu rămâi alături de mine, îi spuse el lui Tess, dar tot nu se uită la ea. Obişnuim să luăm măsuri împotriva civililor care se învârt în jurul locurilor crimelor.

— Nu am nicio intenţie să-ţi stau în cale. Intenţionez să-mi fac meseria mea. O să vezi că sunt la fel de bună în ea, cum eşti tu în meseria ta. Îşi deschise portiera şi aproape că se ciocni de Ed.

— Îmi pare rău, doctore Court.

Mâinile ei erau ca de gheaţă. Le bătu, fără să se gândească.

— O să aveţi nevoie de mănuşi. Şi le vârî în buzunar pe ale lui, în timp ce se uita la Ben.

— Ce se întâmplă aici?

— Băieţii de la laborator sunt deja acolo. Sly face poze. Procurorul e pe drum.

Aerul îi ieşea din gură ca un abur învolburat. Vârfurile urechilor erau deja roşii din cauza gerului, dar uitase să-şi închidă pardesiul.

— A dat un puşti peste ea, pe la ora patru treizeci. Poliţiştii n-au prea scos nimic de la el până acum. A fost destul de ocupat să verse cam o jumătate de ladă de bere. Scuză-mă, mai adăugă el, uitându-se din nou la Tess.

— Nu e cazul să-ţi ceri scuze, spuse Ben scurt.

O să-ţi amintească faptul că e medic.

— Vine şi căpitanul.

— Formidabil. La treabă, spuse Ben, aruncând în stradă mucul ţigării.

O porniră în direcţia aleii, trecură pe lângă un echipaj de poliţie în care cineva stătea pe bancheta din spate şi plângea. Tess privi într-acolo, atrasă de sunetul disperării. Apoi braţul ei se frecă uşor de cel al lui Ben şi-şi continuă drumul spre alee. Le apăru în cale un bărbat scund de statură, cu ochelari cu ramă de os şi un aparat de fotografiat. Scoase din buzunar o batistă uriaşă şi-şi suflă nasul.

— E a ta, acum. Şi puneţi odată mâna pe el, pentru – numele lui Dumnezeu. Nu mai vreau să mai fotografiez blonde moarte. Un bărbat trebuie să aibă puţină variaţie în muncă.

— Eşti un scandalagiu, Sly. Ben trecu pe lângă el, lăsându-l pe fotograf să strănute în batistă.

Mai făcură doar câţiva paşi pe alee când îi izbi dintr-odată miasma morţii. O recunoscură cu toţii, acea duhoare acră, fetidă, în acelaşi timp respingătoare şi sinistru de irezistibilă pentru cei în viaţă.

Trupul i se golise. Sângele i se aşezase. Braţele îi erau împreunate frumos, peste piept, dar ea nu arăta împăcată. Lipsiţi de vedere, ochii ei îngheţaseră deschişi. Avea pe bărbie o dâră de sânge închegat. Sângele ei, se gândi Tess. În lupta ei pentru viaţă îşi înfipsese dinţii, la un moment dat, în buza de jos.

Avea pe ea un pardesiu din lână, oliv, rezistent. Stola din mătase albă se afla la vedere, deasupra. Fusese luată din jurul gâtului, unde începuseră deja să se formeze vânătăi, şi aşezată frumos peste piept.

Biletul era acolo, prins în ac, cu aceiaşi mesaj.

Iertate fie-i păcatele.

De data aceasta însă, literele nu erau scrise ordonat. Erau vălurite şi hârtia era puţin şifonată, ca şi cum ar fi fost mototolită în mâinile lui. Cuvântul păcate era scris mai mare decât celelalte, mai apăsat, aproape perforând hârtia. Tess se lăsă jos, aproape de cadavru, ca să vadă mai bine.

Un strigăt de ajutor? se întrebă ea. Să fi însemnat asta o rugăminte pentru ca cineva să-l oprească să mai păcătuiască? Scrisul tremurat era o abatere, chiar dacă uşoară, de la rutina lui. Pentru Tess, semnificaţia era că el îşi pierdea încrederea, poate că se îndoia chiar în momentul în care îşi ducea misiunea la îndeplinire.

Nu mai fusese atât de sigur de data asta, decise ea. Mintea lui devenise o învălmăşeală de gânduri, de amintiri şi de voci. Era îngrozit, se gândi ea, şi în mod aproape sigur, bolnav fizic.

Pardesiul ei fusese lăsat desfăcut şi nu frumos aranjat. Vântul nu bătea atât de tare pe alee ca să-l fi deschis. Deci nu-l pusese în ordine, aşa cum făcuse cu hainele celorlalte victime. Poate că nu mai fusese în stare.

Văzu atunci pe stofa verde, acul de prins la rever, cu o inimă din aur şi având gravat numele Anne. O chemase Anne. Fu inundată de un val de milă pentru Anne şi pentru bărbatul care fusese adus în starea de a o ucide.

Ben o privi cum studia cadavrul, clinic, fără sentiment, fără repulsie. Ar fi dorit să o ocrotească faţă de realitatea morţii, dar ar fi dorit totodată să o vâre cu faţa în ea, până când ar fi început să plângă şi să fugă de acolo.

— Dacă ai privit suficient, doctore Court, de ce nu te retragi, să ne laşi să ne facem treaba?

Se uită la Ben, apoi se ridică încet în picioare.

— Omul e aproape terminat. Nu cred că o să fie în stare să mai facă ceva.

— Asta spune-i-o ei.

— Băiatul ăla s-a coţăit peste tot, interveni Ed, respirând pe gură ca să încerce să contracareze duhoarea. Deschise cu un creion portofelul femeii, căzut din poşetă.

— Anne Reasoner, spuse el, citind numele de pe permisul de conducere. Douăzeci şi şapte de ani. Locuieşte puţin mai sus, pe M.

Puţin mai sus, se gândi Tess. Foarte aproape de casa ei. Îşi strânse buzele şi privi dincolo de alee, până îi trecu spaima.

— E un ritual, spuse ea suficient de clar. Din tot ce am citit, reiese că ritualurile, riturile, tradiţiile, fac parte intrinsecă din biserica catolică. El execută aici un ritual propriu, mântuindu-le, apoi absolvindu-le de păcate şi lăsându-le cu chestia asta. Tess arătă spre stolă. Acesta este simbolul mântuirii şi al iertării. El împătureşte stola la fel, de fiecare dată. Le aşază trupurile la fel, de fiecare dată. De data asta însă, nu i-a aranjat hainele.

— Faci pe detectivul?

Tess îşi vârî mâinile în buzunare, luptând să treacă peste sarcasmul lui Ben.

— Aici e vorba de devoţiune, de devoţiune oarbă faţă de biserică, de obsesia ritualului. Dar scrisul lui arată că începe să se întrebe ce anume face, ce anume este împins să facă.

— Splendid. O mânie oarbă îl cuprinse, mânie faţă de lipsa ei de reacţie emoţională. Ben îşi întoarse spatele de la ea şi se aplecă peste trup.

— De ce nu te duci la maşină şi nu scrii toate astea? O să avem grijă să transmitem familiei părerea ta profesională.

Nu-i văzu faţa, scurta expresie rănită, apoi mânia care-i cuprindea încet privirile. Dar o auzi îndepărtându-se.

— Eşti cam aspru cu ea, nu?

Ben nu se uită nici la partenerul său, rămânând cu privirea aţintită asupra femeii care fusese Anne. Aceasta îi întorcea privirea. Slujeşte şi protejează. Nimeni nu o protejase pe Anne Reasoner.

— Locul ei nu este aici, spuse el în şoaptă, gândindu-se totodată la Anne Reasoner şi la Tess. Scutură din cap, continuând să studieze poziţia aproape de sfânt, a trupului.

— Ce căuta ea pe alee, la miezul nopţii? O alee care era aproape, prea al naibii de aproape de apartamentul lui Tess.

— Poate că nu se afla pe alee.

Încruntându-se, Ben ridică unul din picioarele victimei. Era încălţată cu mocasini. Genul care ţin o veşnicie, din colegiu, trecând prin prima căsnicie şi primul divorţ. Pielea îi îmbrăca picioarele ca o mănuşă şi era bine lustruită. Tocul fusese proaspăt hârşâit şi ros la spate.

— Înseamnă că a omorât-o în stradă şi a târât-o până aici. Ben se uită în sus la Ed, care îngenunchease să studieze şi celălalt pantof.

— A strangulat-o afară, în stradă, fir-ar ea să fie de stradă, că are becuri din zece-n zece metri. Şi la fiecare treizeci de minute, trece câte un echipaj prin cartier. Se uită la mâinile ei. Unghiile ei erau potrivite ca lungime şi frumos formate. Doar trei din ele erau rupte. Lacul de culoarea coralului nu era tocit.

— Nu pare să se fi luptat prea mult.



* * *

Lumina devenea cenușie, un cenușiu spălăcit, lăptos, care promitea un cer acoperit şi o ploaie rece, de toamnă. Zorii pluteau deasupra oraşului, fără nici urmă de frumuseţe. Duminică dimineaţă. Lumea încă mai dormea. Mahmureala începea să-şi croiască drum. Primele servicii religioase începeau curând, cu drept-credincioşi cu ochi umflaţi, buimaci.

Tess se sprijini de capota maşinii lui Ben. Jacheta din piele de căprioară nu era destul de călduroasă pentru zorii răcoroşi, dar nu avea stare să intre în maşină. Se uită la un bărbat rotofei, în mână cu o trusă medicală şi purtând nişte pantaloni înfloraţi de pijama, sub pardesiul care îi fâlfâia deasupra, îndreptându-se pe alee. Ziua reprezentantului parchetului începuse devreme.

De undeva din apropiere se auzi scrâşnetul metalic al unui camion care schimba vitezele. Prin dreptul lor trecu un taxi solitar, fără să oprească. Unul din poliţişti aduse o ceaşcă mare din plastic, aburind şi răspândind aromă de cafea şi i-o dădu umbrei de pe bancheta din spate a maşinii.

Tess se uită înapoi, spre alee. Se ţinuse tare, îşi spuse ea, deşi îşi simţea stomacul zvârcolindu-se. Se comportase ca un profesionist, aşa cum îşi promisese că se va purta. Dar nu o va uita multă vreme pe Anne Reasoner. Moartea nu mai era o cifră statistică frumos scrisă, când o priveai în faţă.

Probabil că se zbătuse şi trăsese de eşarfă cu mâinile şi încercase să ţipe.

Tess luă o gură lacomă de aer, care îi răni gâtul sensibilizat din cauza greței. Era doctor. Repetă acest lucru iară şi iară, până când crampele din stomac începură să cedeze. Fusese pregătită să aibă de a face cu moartea. Şi avusese de a face cu ea.

Îşi întoarse privirea spre stradă. Pe cine încerca ea să prostească? Avusese de a face cu disperarea, cu fobiile, cu nevrozele, chiar cu violenţa, dar nu se aflase niciodată faţă în faţă cu victima unei crime. Viaţa ei era ordonată, protejată, pentru că se îngrijise să fie astfel. Pereţi zugrăviţi în culori pastel şi întrebări şi răspunsuri. Chiar şi orele ei la clinică erau blânde în comparaţie cu violenţa de zi cu zi de pe străzile oraşului în care trăia ea.

Auzise de urâţenie, de violenţă şi de perversiune, dar fusese dintotdeauna distinct delimitată de toate astea, prin însăşi originea ei socială. Nepoata senatorului, studenta strălucită, doctorul cu capul pe umeri, îşi luase licenţa, şi era o practiciană strălucită şi publicase trei studii. Îi tratase pe cei neajutoraţi, pe cei fără speranţă şi pe cei ce-ţi stârneau mila, dar nu îngenunchease niciodată lângă victima unui asasinat.

— Doctor Court?

Se întoarse şi-l văzu pe Ed. În mod automat privi peste acesta şi-l văzu pe Ben stând de vorbă cu procurorul.

— Ţi-am făcut rost de nişte cafea.

— Mulţumesc. Luă ceaşca şi începu să soarbă încet.

— Vrei un covrigel?

— Nu. Îşi puse o mână pe stomac. Nu, repetă ea.

— Te-ai descurcat bine acolo.

Cafeaua se depuse şi păru mulţumită acolo unde se afla. Uitându-se pe deasupra ceştii, îi întâlni privirile. Văzu că el înţelegea, fără să condamne sau să compătimească.

— Sper să nu mai trebuiască să fac niciodată asta.

Un sac negru din plastic era transportat afară din alee. Tess se pomeni fiind în stare să urmărească în timp ce acesta era încărcat în maşina mortuară.

— Niciodată nu o să ţi se pară mai uşor, spuse Ed în şoaptă. Înainte aşa speram.

— Şi nu mai speri?

— Nu. Şi cred că dacă o să ţi se pară vreodată mai uşor, înseamnă că vei fi pierdut punctul care te face să vrei să descoperi de ce.

Tess dădu din cap. Bunul simţ şi compasiunea din vocea lui calmă erau liniştitoare.

— De când sunteţi parteneri, tu şi Ben?

— De cinci, aproape şase ani.

— Vă potriviţi.

— Nostim, tocmai îmi spuneam acelaşi lucru despre voi.

Ea râse încet, fără veselie.

— Există o deosebire între atracţie şi potrivire.

— Poate. Dar există o deosebire şi între încăpăţânare şi prostie. Expresia lui rămase la fel de blândă, în timp ce ea îşi întoarse capul în altă parte. Oricum, doctore Court, continuă el înainte ca ea să apuce să-i răspundă, speram că o să discuţi câteva minute cu martorul. Este destul de şocat şi batem fierul pe loc.

— Bine. Arătă spre echipaj. Este cel din maşină, da?

— Da. Îl cheamă Gil Norton.

Tess se duse la maşină şi se aplecă, uitându-se pe portiera deschisă. Aproape un copil, se gândi ea. Douăzeci, poate douăzeci şi doi de ani. Tremura tot şi sorbea cafeaua cu înghiţituri mari şi chipul lui era palid, cu două pete roşii, pe pomeţi. Ochii îi erau umflaţi şi roşii de plâns. Şi dinţii îi clănţăneau. Degetele lui lăsaseră urme în ceaşca de plastic. Mirosea a bere şi a vomă şi a frică.

— Gil?

Tresări şi întoarse capul. Nu se îndoia câtuşi de puţin că în clipa asta era complet treaz, dar văzu parcă cam prea mult alb în dreptul irisului. Pupilele lui erau dilatate.

— Eu sunt doctoriţa Court. Cum te simţi?

— Vreau acasă. Mi-a fost rău. Mă doare stomacul. Exista o urmă de autocompătimire a beţivului peste capul căruia a fost aruncată apă rece. Sub aceasta, se afla frica efectivă.

— Trebuie să fi avut un şoc cumplit când ai dat peste ea.

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Vreau acasă, spuse el şi gura i se strânse într-o linie subţire.

— Dacă vrei, sun pe cineva, pentru tine. Pe mama?

Lacrimi începură să se prelingă din nou din ochii lui. Mâinile îi tremurau şi cafeaua începu să i se clatine în ceaşcă.

— Gil, de ce nu ieşi afară din maşină? Cred că o să te simţi mai bine aici, respirând aer curat.

— Vreau o ţigară. Mi-am fumat toate ţigările.

— Găsim noi câteva.

Îi întinse mâna. După o clipă de ezitare, băiatul i-o luă. Degetele i se încleştară peste ale ei ca nişte cârcei.

— Nu vreau să spun nimic faţă de poliţişti.

— De ce?

— Ar trebui să am un avocat. N-ar trebui să am un avocat?

— Sunt sigură că poţi, dacă asta vrei, dar nu ai necazuri, Gil.

— Eu am descoperit-o.

— Da. Dă-mi-o mie. Îi luă încetişor ceaşca pe jumătate goală, înainte ca băiatul să-şi verse pe pantaloni restul conţinutului.

— Gil, avem nevoie de tine, trebuie să ne spui absolut tot ce ştii, ca să putem afla cine a omorât-o.

Privi în jurul lui şi văzu uniformele albastre şi feţele impasibile.

— O să mi-o vâre mie pe gât.

— Nu. Vorbea calm, intuindu-i gândurile. Stând lipită de el, începu să-l îndrepte spre Ben. Ei nici nu se gândesc măcar că tu ai omorât-o.

— Am cazier. O spusese într-o şoaptă tremurată. O poveste cu droguri, de anul trecut. O nimica toată, puţină iarbă acolo, dar pentru că am cazier şi eu am găsit-o, poliţia o să-şi închipuie că eu am omorât-o.

— E cât se poate de normal să-ţi fie frică. Dar spaima nu o să-ţi treacă până când nu o să spui ce s-a întâmplat. Încearcă să fii logic, Gil. Te-a arestat cineva?

— Nu.

— Te-a întrebat cineva dacă ai ucis-o pe femeia aia?

— Nu. Dar am fost acolo. Privirea lui se îndreptă spre alee, cu groază totală, plină de fascinaţie. Iar ea era…

— De asta ai nevoie să te eliberezi. Gil, el e detectivul Paris. Se opri în faţa lui Ben, dar rămase cu mâna pe braţul lui Gil. Lucrează la Criminalistică şi este prea inteligent ca să-şi închipuie că ai fi putut omorî pe cineva.

Mesajul era clar. Ia-o uşurel. Resentimentul lui Ben se lăsă transmis cu aceeaşi luciditate. Nu avea el nevoie să i se spună cum să se poarte cu un martor.

— Ben, Gil ar dori o ţigară.

— Cum să nu. Ben scoase pachetul şi scutură una afară. Grea dimineaţă, comentă el, aprinzând un chibrit.

Lui Gil îi mai tremurau încă mâinile, dar trase cu lăcomie din ţigară.

— Da. Privirea i se îndreptă în direcţia de unde venea spre ei Ed.

— Detectiv Jackson, continuă Tess cu o voce liniştitoare, făcând prezentările. Ei au nevoie să le spui ce ai văzut.

— Trebuie să merg la secţie?

— Trebuie să semnezi o declaraţie. Ben scutură pachetul şi-şi scoase şi lui o ţigară.

— Bine, dar eu nu vreau decât să merg acasă.

— O să te ducem acasă. Ben se uită la Tess prin pâcla fumului. Haide, linişteşte-te şi spune-ne totul de la început.

— Am fost la o petrecere. Amuţi şi se uită la Tess. Aceasta îi făcu un semn încurajator cu capul. Puteţi verifica, a avut loc pe strada Douăzeci şi şase. Nişte prieteni de-ai mei tocmai se mutaseră în apartament şi înţelegeţi, a fost un fel de petrecere de inaugurare. Vă pot da şi nume.

— Asta e bine. Ed îşi şi scosese carneţelul. O să ni le dai mai târziu. La ce oră ai plecat de la petrecere?

— Nu ştiu. Băusem mult şi m-am certat cu prietena mea. Ei nu-i place când întrec măsura. Am avut un schimb de cuvinte, ştiţi cum este. Înghiţi, trase din nou fum în piept apoi îi dădu drumul într-o expiraţie cutremurată. S-a înfuriat, continuă Gil şi a plecat, asta să tot fi fost pe la unu jumătate. A luat maşina, ca să nu conduc eu beat.

— Asta înseamnă că a avut grijă de tine, interveni Ed.

— Da, mă rog, dar eram prea criţă ca să gândesc aşa. Capul cât o baniţă anunţa o mahmureală căreia încerca să-i facă faţă cu eroism, preferând-o greţei dinainte.

— Ce s-a întâmplat după plecarea ei? îl întrebă Ed hotărât.

— Am rămas acolo. Cred că am şi dormit o vreme. Când m-am trezit, cheful tocmai se spărgea. Lee – al lui era apartamentul, Lee Grimes – mi-a spus că pot rămâne să dorm pe canapea, dar eu… eu simţeam nevoia de aer, înţelegeţi? Aveam de gând să merg până acasă pe jos. Cred că începuse deja să mi se facă rău, aşa că m-am oprit exact acolo, de partea cealaltă a străzii. Gil se întoarse şi arătă cu mâna. Capul mi se învârtea şi eram sigur că o să mă uşurez de nişte bere. Aşa că m-am oprit acolo ca să mă concentrez şi să-mi revin. Şi atunci l-am văzut pe omul acela ieşind din alee…

— L-ai văzut ieşind, îl întrerupse Ben. Nu ai auzit nimic? Nu l-ai văzut intrând pe alee?

— Nu, jur. Nu ştiu cât am stat acolo. Cred că nu prea mult, pentru că era al naibii de frig. Chiar aşa beat cum eram, îmi dădeam seama că trebuia să mă mişc ca să mă încălzesc. L-am văzut ieşind din alee, apoi rezemându-se un minut de stâlpul felinarului, ca şi cum i-ar fi fost şi lui rău. M-am gândit că era chiar nostim, o adevărată scenă dintr-un desen animat, doi beţivi în acelaşi timp, de o parte şi de alta a străzii. Iar unul dintre ei să fie preot.

— De unde ştii asta? Ben se opri ca să-i ofere lui Gil o altă ţigară.

— Era îmbrăcat ca un popă – avea haina aceea neagră, cu guler alb. Râdea, de unul singur. Ştiţi, ca şi cum ar fi dat iama în vinul de împărtăşanie. În sfârşit, eu stăteam acolo, întrebându-mă dacă o să-mi dau drumul în pantaloni sau o să borăsc, când el se îndreptă şi plecă.

— În ce direcţie?

— Spre M. Da, spre strada M. A dat colţul.

— Ai văzut cum arăta?

— Dumnezeule mare, am văzut că era preot. Gil se năpusti asupra noii sale ţigări. Era alb. Da, continuă el, apăsându-se cu degetele pe ochi, era un tip alb. Cred că era brun. Uite ce e, eu eram criţă iar el stătea cu faţa sprijinită de stâlp.

— E-n regulă. Te descurci bine. Ed întoarse cu zgomot pagina carnetului. Ce ne poţi spune despre înălţime? Era scund, înalt, cum ţi s-a părut?

Gil îi scrută chipul, încercând să se concentreze. Deşi tot mai trăgea cu nesaţ din ţigară, Tess constată că se calmase.

— Cred că era destul de înalt, oricum nu era un bărbat mic de statură. Nu era gras. Rahat, asta nu spune nimic, înţeleg. Cam ca dumneavoastră, cred, adăugă el, uitându-se la Ben.

— Vârsta? întrebă Ben.

— Nu ştiu. Nu era nici bătrân nici fără vlagă. Avea părul negru. Spusese toate astea pe nerăsuflate, aşa cum îi reveneau în memorie. Da, sunt sigur că avea părul negru, nu cărunt sau blond. Îşi ţinea mâinile în el, aşa. Arătă cum, apăsându-şi mâinile de părţile laterale ale capului. Ca şi cum l-ar fi durut foarte tare capul. Mâinile le avea negre, dar faţa albă. Ca şi cum ar fi avut mănuşi, înţelegi. Era frig.

Se opri din nou, izbit parcă de întreaga semnificaţie a celor spuse. Văzuse un asasin. Teama îi reveni. Dacă văzuse, înseamnă că era implicat. Muşchii feţei începură să-i tremure.

— El e omul care a omorât toate femeile alea. El este. Este preot.

— Haide să terminăm cu povestea asta, spuse Ben degajat. Cum ai dat peste cadavru?

— Ah, Dumnezeule. Închise ochii şi Tess se apropie de el.

— Gil, încearcă să-ţi aminteşti. Tot ceea ce simţi acum o să înceapă să slăbească. O să înceapă să se estompeze cum o să rosteşti totul cu glas tare. Cum o s-o spui cu voce tare, cum o să-ţi fie mai uşor.

— Bine. O apucă pe Tess de mână şi rămase aşa. M-am simţit ceva mai bine după plecarea tipului, parcă nu-mi mai venea totul în sus. Dar băusem multă bere şi trebuia să scap de o parte din ea, înţelegi. Şi eram totuşi suficient de conştient că nu-mi puteam da drumul acolo, pe trotuar. Aşa că m-am îndreptat spre alee. Aproape că m-am împiedicat de ea. Se şterse cu dosul palmei ia nas, care începuse să-i curgă. Aveam mâna în pantaloni şi aproape că m-am împiedicat de ea. Isuse. Era destulă lumină de la stradă, ca să-i văd chipul, chiar foarte bine. Nu mai văzusem niciun mort până atunci. Niciodată. Nu e ca în filme. Nimic nu e ca în filme.

Se opri o clipă, trăgând cu sete din ţigară şi strivindu-i degetele lui Tess.

— Am simţit că mă sufoc. Am făcut câţiva paşi încercând să ies de acolo dar am început să vomez. Credeam c-o să-mi iasă ochii din cap până o să mă liniştesc. Capul mi se învârtea din nou dar cum-necum, am reuşit să ies de acolo. Cred că m-am prăbuşit pe trotuar. Şi a apărut poliţia. Unul din echipaje a oprit.

Le-am spus… Le-am spus doar să se ducă pe alee.

— Ai făcut bine, Gil. Ben îşi scoase pachetul de ţigări şi-l îndesă în buzunarul băiatului. O să-l rugăm pe unul dintre ofiţeri să te ducă acasă, să te speli şi să mănânci, ceva. După care o să avem nevoie de tine la secţie.

— Pot s-o sun pe prietena mea?

— Desigur.

— Dacă n-ar fi luat maşina, ar fi mers pe jos acasă. Poate că ar fi luat-o pe aici.

— Sun-o, îi spuse Ben. Şi las-o mai uşurel cu berea. Whittaker. Ben îi făcu semn şoferului primului echipaj. Du-l pe Gil acasă, da? Şi lasă-l să se spele şi să-şi revină puţin, înainte de a-l aduce la secţie.

— Nu i-ar strica să doarmă puţin, spuse Tess în şoaptă.

Voi să se răstească la ea, dar se stăpâni. Puştiul arăta gata să pice.

— În regulă. Du-l acasă, Whittaker. O să trimitem o maşină după tine pe la prânz. E bine aşa?

— Da. Se uită din nou la Tess. Vă mulţumesc, într-adevăr mă simt mai bine.

— Dacă tot ce s-a întâmplat o să-ţi mai creeze probleme, sună la secţie. Cere-le numărul meu de telefon.

Înainte ca Gil să apuce să urce în maşină, Ben o şi apucă pe Tess de braţ, îndepărtând-o.

— Poliţia nu este de acord să recrutezi pacienţi la locul crimei.

Tess se scutură să-şi elibereze braţul.

— Da, cu plăcere, detectiv. Sunt încântată că te-am putut ajuta să scoţi o relatare coerentă de la unicul vostru martor.

— Am fi obţinut-o şi singuri. Ben îşi împreună mâinile în jurul unui chibrit şi-şi aprinse o nouă ţigară. Cu coada ochiului îl văzu apărând pe Harris.

— Chiar îţi displace faptul că am fost de ajutor, nu-i aşa? Pentru că sunt psihiatru, mă întreb eu, sau pentru că sunt femeie?

— Nu mă psihanaliza, o avertiză el aruncându-şi ţigara în stradă, dar dorind imediat alta.

— Nu trebuie să fac psihanaliză ca să simt resentimentul, prejudecata şi mânia. Tăcu brusc, dându-şi seama cât de aproape era de a-şi pierde controlul în public şi de a face o scenă. Ben, ştiu că nu ai vrut să vin aici, dar nu ţi-am stat în drum.

— Mi-ai stat în drum? Ben râse şi-i studie faţa. Nu, eşti o autentică profesionistă, doamnă.

— Deci asta este, da? şopti ea. Ar fi vrut să ţipe, să se aşeze, să plece. Trebui să facă apel la tot ce-i mai rămăsese din puterea de stăpânire ca să nu facă niciunul din aceste lucruri. Trebuie să termini întotdeauna ceea ce începi. Şi asta făcea parte din pregătirea ei. Am intrat pe aleea asta odată cu tine şi am rămas la acelaşi nivel. Nu am cedat, nu mi s-a făcut rău, nu am dat bir cu fugiţii. Nu am devenit isterică văzând cadavrul şi asta este ceea ce te-a deranjat cu adevărat.

— Doctorii sunt obiectivi, da?

— Aşa este, spuse ea calm, deşi chipul lui Anne Reasoner îi apăru în faţa ochilor. Dar poate că o să te liniştească să ştii că nu mi-a fost deloc uşor. Îmi venea să fac stânga împrejur şi să plec de acolo.

Ceva tresări în el, dar nu dădu atenţie.

— Te-ai descurcat destul de bine.

— Iar asta îmi ştirbeşte din feminitate, poate chiar din sexualitate. Ai fi fost mai fericit dacă ar fi trebuit să mă cari afară din alee. Oricât de incomod şi de inoportun ar fi fost. Dar te-ar fi făcut să te simţi mult mai bine.

— Tâmpenii. Scoase o altă ţigară, înjurându-se în sinea lui pentru că îşi dădea seama că ea avea dreptate. Doar lucrez cu atâtea femei poliţiste.

— Dar nu te şi culci cu ele, nu-i aşa, Ben? O spusese calm, ştiind că apăsase pe un buton.

Cu ochii îngustaţi, Ben trase din ţigară, prelung şi adânc.

— Fii atentă.

— Da, chiar asta şi am de gând să fac. Îşi scoase mănuşile din buzunare, dându-şi seama abia acum că avea mâinile îngheţate. Soarele răsărise deja, dar lumina era încă mohorâtă. Nu-şi amintea să-i mai fi fost vreodată atât de frig.

— Spune-i căpitanului tău că mâine după-amiază o să aibă un raport la zi.

— Bine. O să chem pe cineva să te ducă cu maşina.

— Vreau să merg pe jos.

— Nu. O apucă de braţ înainte ca ea să plece.

— Ai spus de prea multe ori că sunt o persoană civilă, ca să ştii că nu-mi poţi da ordine.

— Acuză-mă pentru abuz, dacă vrei, dar vei fi escortată până acasă.

— Dar e doar la doi paşi de aici, începu ea şi strânsoarea lui deveni şi mai puternică.

— Exact. Doar la doi paşi. La doi paşi, iar numele şi poza ta vor apărea imediat în ziar. Cu mâna liberă îi adună părul în sus. Avea aproape aceeaşi nuanţă ca părul lui Anne Reasoner. Ştiau amândoi asta.

— Foloseşte-ţi puţin creierul ăla al tău de care eşti atât de mândră şi gândeşte-te.

— N-am de gând să te las să bagi frica în mine.

— Bine, dar o să fii însoţită până acasă. Continuă să o ţină de braţ şi o conduse spre un echipaj.



Cei doi detectivi numiţi să ancheteze cazul asasinatelor comise de Preot totalizară, la sfârşitul săptămânii care urmă morţii lui Anne Reasoner, peste două sute şaizeci de ore de muncă pe teren şi la birou. Pe unul din ei, soţia îl ameninţa cu divorţul, altul trebui să se lupte cu o gripă puternică, iar celălalt, cu un cronic caz de insomnie.

Cea de a patra din seria de crime se afla pe primul loc atât la ştirile de la ora şase cât şi la cele de la ora unsprezece, bătând pe departe teme ca întoarcerea preşedintelui din Germania. În momentul de faţă Washington-ul era mult mai interesat de crime decât de politică. NBC-ul anunţa o emisiune specială, în patru părţi.

În mod incredibil, marile edituri începeau să achiziţioneze manuscrise. Şi mai incredibil, erau prezentate oferte. Paramount se gândea la mini-seriale. Anne Reasoner – de fapt niciuna dintre victime – nu se bucurase nicicând, în viaţă fiind, de o asemenea atenţie.

Anne trăise singură. Fusese contabil autorizat la una din firmele de avocaţi din oraş. Apartamentul trăda gustul ei pentru avangardă, aşa iluminat cu neon, decorat cu sculpturi emailate fanteziste şi păsări flamingo în culori stridente. Garderoba ei fusese o reflectare a stilului patronilor ei, alcătuită fiind din costume taior în culori calde şi bluze de mătase naturală. Îşi permisese să frecventeze boutique-urile de lux. Avea două discuri pentru gimnastică cu Jane Fonda, un computer personal IBM şi o carte de bucate rafinată. Lângă pat se afla fotografia înrămată a unui bărbat şi pe comodă flori proaspete – zinnia albe.

Fusese o bună funcţionară. Doar trei zile bolnavă, de la începutul anului. Colegii ei însă nu ştiau nimic despre viaţa ei socială. Vecinii o descriau ca prietenoasă, iar pe bărbatul din fotografie, ca pe un oaspete frecvent.

Carneţelul ei cu adrese era ţinut curat, ordonat şi aproape plin. Multe nume reprezentau cunoştinţe trecătoare şi rude îndepărtate, precum şi agenţi de asigurări, un medic stomatolog şi un instructor de aerobică.

Se duse apoi la Suzanne Hudson, o graficiană, prietena şi confidenta lui Anne încă din colegiu. Ben şi Ed o găsiră acasă, într-un apartament deasupra unui boutique. Era îmbrăcată într-un capot pluşat şi în mână ţinea o ceaşcă de cafea. Avea ochii roşii şi umflaţi, cu cearcăne mari, până la pomeţii obrajilor.

Televizorul era deschis dar fără sonor. În emisie, Roata norocului. Cineva tocmai rezolvase şarada: Când plouă, toarnă.

După ce le dădu drumul în casă, se întoarse la canapeaua ei şi se aşeză, încolăcindu-se cu picioarele sub ea.

— Dacă vreţi, aveţi cafea în bucătărie. Fac mari eforturi să fiu sociabilă.

— Oricum, vă mulţumesc. Ben se aşeză la celălalt capăt al canapelei şi-i lăsă fotoliul lui Ed. Aţi cunoscut-o foarte bine pe Anne Reasoner.

— Aţi avut vreodată un prieten foarte bun? Nu mă gândesc la unul căruia doar îi spuneţi cel mai bun, ci la unul care chiar aşa este? Părul ei roşcat, tuns scurt, nu fusese pieptănat. Îşi trecu mâna prin el, despărţindu-l în şuviţe. Am iubit-o cu adevărat, înţelegeţi? Încă nu pot accepta ideea că e… Îşi muşcă buza, pe dinăuntru, apoi îşi alină durerea sorbind din cafea. Mâine este înmormântarea.

— Ştiu. Domnişoară Hudson, nu e deloc momentul să vă plictisim cu prezenţa noastră, dar trebuie să vă punem câteva întrebări.

— John Carroll.

— Poftim?

— John Carroll. Suzanne repetă numele, apoi îl silabisi cu meticulozitate, când Ed îşi scoase carnetul. Aţi vrut să ştiţi ce căuta Anne să se plimbe de una singură pe stradă, în toiul nopţii?

Se aplecă înainte şi luă un carneţel de adrese, îndurerată şi furioasă. Continuând să ţină ceaşca de cafea în mână, se folosi de degetul mare ca să dea paginile.

— Uite adresa lui. Îi dădu lui Ed carneţelul.

— Cunoaştem un John Carroll, avocat, în comitetul de direcţie al firmei pentru care lucra Anne. Ed dădu înapoi paginile carnetului său şi confruntă adresele.

— Exact. El este.

— De câteva zile n-a mai dat pe la birou.

— Se ascunde, izbucni ea. Nu are curajul să apară şi să privească în faţă ce a făcut. Dacă o să vină mâine, dacă o să îndrăznească să se arate mâine, îl scuip în ochi. Îşi acoperi faţa şi-şi scutură capul. Nu, nu, nu este corect. L-a iubit, continuă ea. L-a iubit cu adevărat. Erau prieteni de aproape doi ani, de când venise el la firmă. Au ţinut totul secret – ideea lui. Luă o gură mare de cafea şi reuşi să-şi stăpânească emoţiile. El nu voia bârfă de birou. Ea a acceptat asta. A acceptat totul. Nu vă puteţi imagina câte a înghiţit de la omul ăsta. Anne era o autentică Domnişoară Independenţă – am încercat-o şi eu pe pielea mea şi-mi place, celibatul este o variantă de mod de viaţă. Nu era o luptătoare, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, era doar mulţumită să-şi sape propriul ei ogor. Până când a apărut John.

— Au avut o legătură, interveni Ben.

— Dacă-i puteţi spune aşa. Nici măcar părinţilor ei nu le-a spus despre el. Nimeni nu ştia, în afară de mine. Se frecă la ochi. Rimelul i se adunase pe gene şi se desfăcea acum în fâşii. Era atât de fericită la început. Cred că-mi părea bine pentru ea, dar nu-mi plăcea faptul că era… era atât de dominată de el. În lucrurile mărunte, înţelegeţi. Dacă lui îi plăcea mâncarea italienească, îi plăcea şi ei. Dacă el era în pasa filmelor franţuzeşti, era şi ea.

O clipă, Suzanne se luptă cu amărăciunea şi cu durerea. Mâna liberă începu să se prindă şi să se desprindă de poala halatului.

— Voia să se mărite. Avea nevoie să se mărite cu el. La altceva nu se mai gândea decât la a face publică relaţia lor şi de a o înregistra la Bloomingdale. El continua să tergiverseze lucrurile; nu spunea nu, spunea doar nu încă. Nu încă. Iar ea se deprecia tot mai mult pe plan emoţional. Ea insistă de câteva ori şi atunci el o părăsi. Pur şi simplu. Nici măcar nu a avut curajul să i-o spună în faţă. A sunat-o la telefon.

— Când s-a întâmplat asta?

Vreme de câteva secunde, Suzanne nu-i răspunse lui Ben. Privea în gol ecranul televizorului. O femeie tocmai învârtise roata care se opri pe Bancroft. Cam dur.

— În noaptea în care a fost ucisă. M-a sunat chiar în noaptea aceea, spunându-mi că nu ştia ce să facă, sau dacă o să poată face faţă situaţiei. Era o mare lovitură pentru ea. El nu era doar un prieten oarecare, el era bărbatul vieţii ei. Am întrebat-o dacă nu voia să vin la ea, dar mi-a răspuns că voia să fie singură. Ar fi trebuit să mă duc totuşi la ea. Suzanne închise ochii, strivindu-i. Ar fi trebuit să mă urc în maşină şi să merg la ea. Ne-am fi putut îmbăta sau am fi putut priza ierburi sau am fi putut comanda o pizza. Ea însă a ieşit să se plimbe de una singură.

Ben nu spuse nimic, în timp ce ea plângea tăcut. Tess ar fi ştiut ce să spună. Gândul îi veni ca din senin şi se înfurie.

— Domnişoară Hudson. Ben o lăsă o clipă şi continuă: Aveţi idee dacă o plictisea cumva cineva? Observase cumva pe cineva prin jurul casei sau al biroului? Cineva care să o facă să intre în panică?

— Ea nu vedea pe nimeni în afară de Josh. Altfel mi-ar fi spus. Oftă prelung şi se frecă sub ochi, cu dosul mâinii. Chiar am discutat despre maniacul ăsta de vreo două ori, spunându-ne să fim şi mai prudente, până când va fi prins. Dacă a ieşit atunci din casă, a făcut-o pentru că nu s-a gândit. Sau poate pentru că avea prea multe lucruri la care să se gândească. Cred că efectiv şi-a făcut vânt din casă. Anne era puternică. Doar că pur şi simplu n-a avut noroc.

O lăsară pe canapea, cu ochii pe Roata norocului şi se duseră la John Carroll.

Avea un duplex într-o parte a oraşului preferată de tinerii de profesia lui. Exista un magazin cu specialităţi rafinate după colţ, un magazin cu băuturi care aducea mărci obscure, şi unul specializat în îmbrăcăminte sportivă, totul la o distanţă rezonabilă de zona rezidenţială. Un Mercedes bleumarin, sedan, era parcat pe aleea lui.

Deschise uşa la a treia bătaie. Era îmbrăcat într-un maieu de corp şi pantaloni de jogging şi ţinea în mână o sticlă aproape goală cu Chivas regal. Exista prea puţină asemănare cu un tânăr avocat în ascensiune. O barbă de trei zile îi umbrea maxilarul. Avea ochii în fundul capului, iar pielea i se adunase în pungi lăsate. Mirosea ca un cerşetor care dormise pe o alee. Se uită în treacăt la legitimaţii, duse sticla la gură şi mai trase o duşcă, după care se îndepărtă, lăsând uşa deschisă. O închise Ed.

Duplexul avea duşumeaua din scânduri late de stejar, acoperite parţial cu două covoare Aubusson. În living se afla o canapea lungă şi joasă; tapiţeria ei şi a fotoliilor avea culori masculine, cenuşiuri şi nuanţe de albastru. Pe un perete se afla expus un bogat echipament electronic, de-a lungul celuilalt se afla o colecţie de jucării: puşculiţe vechi, case de bani, trenuri.

Carroll se prăbuşi pe canapeaua din mijlocul încăperii. Pe jos se aflau două sticle goale şi o scrumieră plină ochi. Peste perne era aruncată o pătură mototolită. Ben îşi făcu socoteala că omul nu se mişcase prea mult din locul ăsta, de când fusese anunţat.

— Vă pot aduce două pahare curate. Avea glasul răguşit dar clar, ca şi cum alcoolul ar fi încetat să acţioneze de o bună bucată de vreme. Doar că voi nu puteţi bea în timpul serviciului.

— Vrem să vă punem câteva întrebări în legătură cu Anne, domnule Carroll. În spatele lui se afla un fotoliu, dar Ben nu se aşeză.

— Da, m-am gândit eu. Chiar îmi propusesem să vin chiar eu la dumneavoastră, în caz că nu mă făceam criţă. Se uită la sticla doar pe trei sferturi plină. S-ar părea totuşi că nu voi reuşi performanţa asta.

Ed îi luă sticla din mână şi o puse alături.

— Nu ajută cine ştie ce, nu-i aşa?

— Ceva, ceva, tot trebuie să ajute.

Îşi apăsă ochii cu podul palmelor şi apoi începu să caute pe măsuţa din sticlă fumurie, ticsită de lucruri, după o ţigară. Ben îi aprinse una.

— Mulţumesc. Trase adânc şi păstră cea mai mare parte a fumului în plămâni. M-am lăsat de fumat acum doi ani, spuse el şi trase din nou din ţigară. Nu m-am îngrăşat, pentru că am renunţat la făinoase.

— Aţi avut o legătură cu domnişoara Reasoner, începu Ben. Aţi fost unul dintre ultimii care au vorbit cu ea.

— Da. Sâmbătă seara. Urma să mergem la Naţional. Juca Duminica în parc, cu George. Anne era înnebunită după musical-uri. Eu unul prefer teatrul propriu-zis, dar…

— Şi nu aţi fost la teatru? îl întrerupse Ben.

— Mă simţeam presat. Am sunat-o să contramandăm întâlnirea şi i-am spus că aş fi vrut să lăsăm lucrurile să se mai răcorească o vreme. Aşa i-am spus. Privi în sus, pe deasupra ţigării şi întâlni privirea lui Ben. Simţeam nevoia unui respiro. Părea un lucru rezonabil.

— V-aţi certat?

— Să ne fi certat? râse şi se înecă din cauza fumului. Nu, nu ne-am certat. Noi nu ne-am certat niciodată. Eu nu cred în aşa ceva. Există întotdeauna, pentru orice problemă, o soluţie rezonabilă şi logică. Aceasta era o soluţie rezonabilă şi era spre binele ei.

— Aţi văzut-o în seara aceea, domnule Carolle?

— Nu. Se uită în jur, absent, după sticlă, dar Ed o pusese bine.

— M-a rugat să vin la ea, să discutăm. Plângea. Mi-era teamă de o scenă lacrimogenă şi am spus nu. I-am spus că părerea mea era că ar fi fost cel mai bine să nu ne mai vedem o vreme. Iar peste o săptămână sau două am fi putut bea ceva după serviciu şi am fi putut sta calmi de vorbă. Peste o săptămână sau două. Tăcu şi se uită fix, înainte. Scrumul ţigării îi căzu pe genunchi. M-a sunat mai târziu, reluă el.

— V-a sunat din nou? Ed balansă în mână carnetul de însemnări. La ce oră?

— Era trei treizeci şi cinci. Ceasul meu cu radio este chiar lângă pat. Eram enervat pe ea. N-ar fi trebuit să fiu, dar eram. Se drogase. Ştiam întotdeauna când fuma iarbă. Nu era o înrăită, o făcea doar uneori, ca să se mai uşureze, dar mie nu-mi plăcea. E un lucru atât de copilăros, înţelegeţi, adăugă el. M-am gândit că o făcuse ca să mă irite. Mi-a spus că luase o hotărâre. Voia să ştiu că nu mă acuza. Avea de gând să-şi asume toată responsabilitatea pentru propriile ei sentimente şi să nu-mi fac nicio grijă că n-o să dea naştere la niciun fel de scene, la serviciu.

Când se lăsă pe spate şi închise ochii, părul lui blond-închis îi căzu pe frunte.

— M-am simţit uşurat auzind asta pentru că, trebuie să recunosc, îmi făcusem oarecare griji. Zicea că trebuia să se gândească bine, să chibzuiască îndelung înainte de a sta de vorbă cu mine. I-am spus că făcea bine şi că o să ne vedem luni. Când am închis telefonul, era ora trei patruzeci şi două. Trecuseră şapte minute.

Gil Norton îl văzuse pe asasin ieşind din alee cândva între patru şi patru treizeci. Ed notă orele în carnet şi-l băgă în buzunar.

— Probabil că nu e momentul cel mai potrivit pentru sfaturi, domnule Carroll, dar ar fi bine să ieşiţi, dacă vreţi să dormiţi puţin.

Se uită fix la Ed, apoi la grămada de sticle goale de la picioarele lui.

— Am iubit-o. Cum nu mi-am dat seama de asta până acum?



* * *

Ieşind, Ben îşi aduse umerii în faţă, zgribulindu-se de frig.

— Isuse!

— Mă îndoiesc că lui Suzanne Hudson i-ar mai veni să-l scuipe în faţă, în clipa asta.

— Deci, ce avem? Ben se duse la maşină şi se aşeză la volan. Un avocat egoist, indulgent cu el însuşi, care nu se potriveşte cu portretul lui Norton. O femeie care încearcă să se smulgă dintr-o relaţie nefericită şi care iese să facă o plimbare. Şi un psihopat care se nimereşte să fie în acelaşi loc şi în acelaşi moment cu ea.

— Un psihopat care poartă sutană.

Ben băgă cheia în contact dar nu porni motorul.

— Crezi că e preot?

În loc de răspuns, Ed se lăsă pe spate şi privi cerul prin parbriz.

— Câţi preoţi înalţi, bruneţi, crezi tu că există în oraşul ăsta? Ed scoase o pungă de plastic cu diverse fructe.

— Destui ca să ne ţină ocupaţi vreme de şase luni. Ori, noi nu avem şase luni.

— N-ar strica să mai vorbim o dată cu Logan.

— Da. Îşi vârî mâinile în punga de plastic. Ce părere ai, începu Ed fără să se gândească, să fie vorba de un fost preot, unul care a renunţat la această profesie din cauza unei tragedii legate de biserică? Poate că Logan ne-ar putea da câteva nume.

— Încă o firimitură. În raportul ei, doctoriţa Court spune că tipul e pe cale să clacheze, că această ultimă crimă l-a scos din funcţie, poate pentru vreo două zile.

— Am citit şi eu. Ce naiba ai aici? Scoarţă de copac şi surcele? Ben porni motorul şi o luă din loc.

— Stafide, alune, câteva granule. Ar trebui s-o suni, Ben.

— De viaţa mea personală mă ocup singur, colega. Dădu colţul şi mai merse puţin înainte să înjure.

— Iartă-mă.

— Nicio problemă. Ştii, mi-e cunoscut tipul ăsta deosebit. El ilustrează faptul că în viaţa de toate zilele, bărbaţii sunt într-adevăr în fruntea bucatelor. Femeile i-au scutit de toate problemele pentru ca ei să-şi poată îndeplini misiunea de stâlp al casei. Domnul Mascul care trebuie să rezolve toate problemele şi să aducă păpica. În general, femeile aşteaptă tot mai mult până să se mărite, dacă într-adevăr vor să se mărite, ceea ce le oferă bărbaţilor şi mai multe şanse. Femeia din ziua de azi nu-l mai aşteaptă pe Făt-Frumos călare pe un armăsar alb. Ciudat este faptul că mulţi bărbaţi continua să fie ameninţaţi de rezistenţă şi de independenţă. Foarte ciudat, mai spuse el, scoţând din pungă o stafidă.

— Mai pupă-mă-n fund.

— Doctorița Court m-a izbit prin faptul că mi s-a părut foarte independentă.

— Cu atât mai bine pentru ea. Cine vrea o femeie care să atârne de tine ca o ghiulea?

— Bunny nu stătea atârnată de tine, ca o ghiulea, îi aminti Ed. Mai curând ca o draperie elegantă.

— Bunny reprezenta pentru mine relaxarea prin veselie, bombăni Ben. Bunny fusese una din clasicele lui legături de trei luni, când te întâlneşti, ieşi de câteva ori la restaurant împreună, te amuzi, te tăvăleşti în aşternuturi şi spui pa şi pusi înainte ca unuia din cei doi să apuce să-i vino vreo idee. Se gândi la Tess, sprijinită de pervazul ferestrei şi râzând.

— Uite ce e, când faci ce facem noi, ai nevoie de o femeie care să nu te oblige să te gândeşti tot timpul.

— Greşeşti. Ed se lăsă pe spate. Cred însă că eşti destul de deştept ca să-ţi dai şi singur seama.

Ben coti spre Universitatea Catolică.



* * *

Toţi poliţiştii numiţi pentru cazul Preotului, cu excepţia lui Bigsby, se aflau adunaţi în sala de şedinţe. Harris avea în faţa lui câte un exemplar din fiecare raport, dar le trecea în revistă pe toate, punct cu punct. Fuseseră refăcute toate mişcările lui Anne Reasoner, în ultima noapte a vieţii ei.

La ora cinci şi cinci, ieşise din salonul de coafură unde se tunsese, se şamponase, se coafase cu foenul şi-şi făcuse manichiura. Se afla într-o dispoziţie deosebită şi dăduse un bacşiş de zece dolari. La ora cinci şi un sfert îşi luase hainele de la curăţătorie. Un costum gri cu vestă, două bluze de olandă şi o pereche de pantaloni din gabardină. Cam pe la cinci şi treizeci ajunsese acasă. Vecina de alături vorbise cu ea, în hol. Anne îi pomenise că urma să meargă la teatru în seara aceea. Avea în mână flori proaspete.

La şapte şi un sfert o sună John Carroll, să contramandeze întâlnirea şi să rupă legătura. Vorbiseră cam vreo cincisprezece minute.

La opt treizeci Anne Reasoner o sunase pe Suzanne Hudson. Era distrusă şi plângea. Stătuseră de vorbă aproape o oră.

Pe la miezul nopţii, vecina de alături auzise televizorul lui Reasoner. Remarcase asta pentru că ea însăşi se întorsese din oraş şi nu se aşteptase să o găsească pe Anne acasă.

La trei treizeci şi cinci Anne Reasoner îl sună pe Carroll. Fuseseră găsite lângă telefon două mucuri de ţigări cu marijuana. Stătuseră de vorbă până la trei patruzeci şi două. Niciun vecin nu o auzise ieşind din clădire.

Cândva între patru şi patru treizeci, Gil Norton văzuse un bărbat îmbrăcat în haine preoţeşti ieşind de pe o alee, nu prea departe de apartamentul lui Anne Reasoner. La patru treizeci şi şase, Norton atenţionase doi poliţişti care patrulau şi semnalizase cadavrul.

— Acestea sunt faptele, spuse Harris. În spatele lui se afla o hartă pe care erau înfipte semne, în locurile unde fuseseră descoperite trupurile victimelor.

— Putem vedea pe hartă că asasinul s-a limitat la o zonă mai mică de şapte mile pătrate. Toate crimele s-au petrecut între ora unu şi cinci noaptea. Nu există atac sexual, nici jaf. Potrivit schiţei pe care a stabilit-o monseniorul Logan, ne aşteptăm să lovească din nou pe 8 decembrie. Patrulele de stradă îşi vor dubla schimburile din momentul acesta şi până la acea dată. Ştim că este un bărbat de înălţime medie sau poate mai înalt, că este brun şi că se îmbracă în haine preoţeşti. Din profilul psihiatric şi rapoartele doctoriţei Court ştim că este psihopat, posibil schizofrenic, cu manii religioase. Nu omoară decât femei tinere, blonde, care se pare că simbolizează o persoană care există sau a existat efectiv în viaţa lui. Doctoriţa Court presupune, bazându-se pe ruperea modelului cu această ultimă crimă şi pe scrisul dezordonat din biletul lăsat pe trupul acesteia, că boala lui psihică se apropie de o criză.

Trânti dosarul pe birou, gândindu-se că era deja mai mult decât putea suporta oricare dintre ei.

— Părerea ei este că suferă de un fel de reacţie fizică, de migrene, de stări de greaţă, care îl slăbesc. Faptul că încă mai poate să funcţioneze normal pe anumite perioade de timp îl solicită extrem de mult. Doctoriţa Court crede că acest lucru se manifestă prin oboseală, pierderea apetitului, lipsă de putere de concentrare.

Se opri o clipă, ca să se asigure că s-a făcut înţeles de toţi cei aflaţi în încăpere. Camera era separată de biroul brigăzii prin ferestre cu jaluzele îngălbenite de vreme. În spatele acestora se putea auzi zgomotul constant al activităţii, telefoanele, paşii, vocile.

Într-un colţ se aflau un filtru de cafea şi o ceaşcă uriaşă din plastic, pentru poliţiştii a căror conştiinţă îi făcea să arunce înăuntru cei douăzeci şi cinci de cenţi porţia. Harris se duse la ea, îşi turnă o ceaşcă şi adăugă o linguriţă plină cu frişcă, pe care de altfel o detesta. Bău şi-şi privi oamenii.

Nu aveau stare, erau surmenaţi şi nemulţumiţi. Dacă nu începeau să-şi reducă ziua de muncă la opt ore, avea să-i piardă pe câţiva dintre ei, pe altarul gripei. Löwenstein şi Roderick se îndopau deja cu decongestionante. Nu-şi putea permite să-i aibă bolnavi, dar nici nu-şi putea permite să le caute în coarne.

— Avem în încăperea aceasta peste şaizeci de ani de experienţă. E timpul să punem la bătaie aceşti şaizeci şi ceva de ani şi să punem mâna pe un fanatic religios, bolnav psihic, care probabil că se află deja la capătul puterilor.

— Ed şi cu mine am discutat din nou cu Logan, interveni Ben, împingându-şi într-o parte ceaşca de cafea. Câtă vreme tipul se îmbracă în haine preoţeşti, ne-am gândit să începem să-l tratăm ca pe un preot. În calitatea sa de psihiatru, Logan stă de vorbă şi-i tratează pe colegii preoţi care au diverse probleme emoţionale. Nu intenţionează să ne dea o listă a pacienţilor săi, dar îşi va trece în revistă dosarele, verificând orice – pe oricine care s-ar putea potrivi. Apoi mai este şi problema confesionalului.

Se opri o clipă. Confesiunea făcea parte din ritualul catolic şi îi crease întotdeauna probleme. Îşi amintea perfect cum îngenunchea în cămăruţa aceea întunecată, cu panoul acela perforat, confesându-se, căindu-se, ispăşind. Spunând că nu o să mai păcătuiască niciodată. Dar, bineînţeles, păcătuind.

— Un preot trebuie să se confeseze cuiva şi bineînţeles, această persoană trebuie să fie tot preot. Dacă doctoriţa Court are dreptate şi dacă el începe să se gândească la ceea ce face ca la un păcat, atunci e pe cale să se confeseze.

— Deci o să începem să interogăm preoţi, interveni Löwenstein. Ascultă, prea multe nu ştiu eu despre catolici, dar nu cumva există ceva ce se cheamă secretul sacru al confesionalului?

— Probabil că nu vom convinge niciun preot să ne arate cu degetul pe nimeni care intră la el în confesional, fu de acord Ben. Dar poate că vom căpăta un alt reper. Există şanse ca el să rămână în cadrul propriei sale parohii. Tess – doctoriţa Court – zicea că probabil se duce la biserică în mod regulat. Poate că vom reuşi să aflăm la ce biserică. Dacă este preot sau a fost odată, probabil că este legat de propria lui biserică. Aria aceasta, spuse el ridicându-se şi îndreptându-se spre hartă şi făcând un cerc în jurul steguleţelor indicatoare, include două parohii. Pariez că a fost la una sau la amândouă bisericile, poate chiar în altar.

— Te gândeşti că o să se arate duminică, interveni Roderick. Se apăsă cu degetul mare şi cel arătător la baza nasului, ca să se mai uşureze puţin. Mai ales dacă doctoriţa Court are dreptate şi el a fost prea bolnav ca să fi făcut asta săptămâna trecută. O să aibă nevoie de suportul care i-l oferă slujba religioasă.

— Aşa cred. Dar liturghiile se oficiază şi sâmbăta seara.

— M-am gândit eu că asta ne aşteaptă, comentă Löwenstein.

— Catolicii sunt îngăduitori, spuse Ben, vârându-şi mâinile în buzunare şi le place să doarmă târziu duminica dimineaţa, ca toţi ceilalţi. Problema este că pariez că omul nostru este un tradiţionalist. Duminica dimineaţa este rezervată liturghiei, care trebuie oficiată în latină şi vinerea se mănâncă fără carne. Obiceiuri bisericeşti. Cred că doctoriţa Court a sesizat bine esenţa, când a afirmat că omul nostru este obsedat de regulile bisericii.

— Înseamnă ca duminică va trebui să acoperim amândouă bisericile. Între timp avem la dispoziţie două zile ca să stăm de vorbă cu preoţii, spuse Harris uitându-se la fiecare în parte.

— Löwenstein, tu şi Roderick vă ocupaţi de una din parohii, Jackson şi Paris de cealaltă. Bigsby o să… unde naiba e Bigsby?

— Spunea că a dat de un fir în problema stolelor, domnule căpitan. Roderick se ridică şi-şi turnă o ceaşcă cu apă rece, conştient de gradul de saturaţie al organismului său, cu cafea.

— Ascultaţi, nu că vreau să pun beţe în roate, dar să zicem că într-adevăr se va arăta la una din liturghiile de duminică. Tipul nu este un monstru, nu o să intre în biserică vorbind în dodii sau făcând spume la gură. Doctoriţa Court a subliniat faptul că este un om la fel ca oricare altul, cu excepţia faptului că este dereglat psihic.

— Asta este tot ce avem, spuse Ben, enervat să audă pe altcineva dând expresie propriilor sale îndoieli. Trebuie să ne folosim de orice avantaj pe care-l avem; pentru moment, avem locul. Verificăm toţi bărbaţii care vin neînsoţiţi. Court a mai spus că este un singuratic, deci nu o să apară la biserică împreună cu nevasta şi copiii. Logan merge un pas mai departe şi afirmă că este un om evlavios. Sunt mulţi care vin la liturghie şi moţăie sau în cele mai fericit caz vin rar. El nu face niciuna, nici alta.

— O zi la biserică ne oferă ocazia să încercăm să facem şi altceva, spuse Ed terminând de notat ceva şi ridicând apoi privirea. Să ne rugăm.

— N-o să ne doară prea tare, spuse Löwenstein în şoaptă, în timp ce Bigsby se năpustea în încăpere.

— Am dat de ceva. Ţinea în mână un carnet galben şi avea ochii injectaţi, lăcrimoşi şi umflaţi. Toată noaptea se doftoricise şi stătuse cu sticle de apă caldă la picioare.

— De o factură cu numărul 52346-A, pentru o duzină de stole albe, comandate în ziua de 15 iunie la O’Donnely’s Religious Suppliers, Boston, Massachusetts. Livrate pe 31 iunie, pe numele reverendului Francis Moore. Adresa este un oficiu poştal din Georgetown.

— Cum le-a plătit? Vocea lui Harris rămase în continuare calmă.

— Cu ordin de plată.

— Verifică. Vreau o copie a facturii.

— E pe drum.

— Löwenstein, du-te la oficiul poştal. Se uită la ceas şi aproape că-i veni să înjure, văzând cât era ora. Să fii acolo mâine dimineaţă, la ora deschiderii. Află dacă şi-a păstrat căsuţa poştală. Obţine o descriere.

— Da, domnule.

— Vreau să ştiu dacă există în oraş un preot cu numele de Francis Moore.

— Există la arhidioceză o listă cu numele tuturor preoţilor. O s-o obţinem precis, de la sediul lor central.

Harris dădu din cap în direcţia lui Ben.

— Verifică. Verifică-i apoi pe toţi ceilalţi posibili Francis Moore.

Nu putea contrazice metodele de bază ale poliţiei, dar instinctul lui Ben îi spunea că trebuie să se concentreze asupra zonei în care au fost comise crimele. Omul a fost acolo. Ben era sigur de asta. Şi poate că acum aveau numele lui.

Reveniţi în biroul lor, poliţiştii se aşezară călare pe telefoane.

O oră mai târziu, Ben închise telefonul şi se uită la Ed, peste talmeş-balmeşul de pe biroul lui.

— Avem un preot Francis Moore, la arhidioceză. E aici de peste doi ani şi jumătate. Are treizeci şi şapte de ani.

— Şi?

— E negru. Ben întinse mâna după ţigări şi constată că pachetul era gol. Oricum, o să-l verificăm, continuă el. Tu ce-ai găsit?

— Şapte. Ed privi în jos, la lista lui frumos scrisă. Cineva strănută în spatele lui şi el se cutremură. Gripa avansa în secţie ca focul de paie.

— Un profesor de liceu, un avocat, un funcţionar la Sears, un tip fără slujbă, un barman, un însoţitor de zbor şi un lucrător la întreţinere. Acesta din urmă a făcut puşcărie. Pentru încercare de viol.

Ben se uită la ceas. Era la serviciu de fix zece ore.

— Să mergem.



* * *

Nu se simţeau la locul lor, în rectorat. Mirosul de flori proaspete se lua la întrecere cu cel al lemnului lustruit. Aşteptară într-un salon în care se aflau o sofa confortabilă, două fotolii mari cu spetează înaltă, cu rezemători laterale şi statuia unui Isus învăluit într-o robă albastră, cu o mână ridicată pentru binecuvântare. Pe măsuţă se aflau două exemplare din Catholic Digest.

— Mă face să mă gândesc c-ar fi trebuit să-mi lustruiesc pantofii.

Conştienţi de pistoalele pe care le aveau sub haină, cei doi nu se aşezară. Undeva pe coridor se deschise o uşă, destul ca să străbată prin ea câteva acorduri din Strauss. Uşa se închise la loc şi valsul fu înlocuit de paşi. Detectivii îl priviră pe reverendul Francis Moore, care-şi făcea intrarea în cameră.

Era înalt şi solid ca un fundaş. Pielea lui avea culoarea mahonului lustruit şi purta părul tuns scurt în jurul feţei rotunde. Peste negrul sutanei preoţeşti se afla o eşarfă albă. Avea mâna dreaptă în ghips, care era mâzgălit cu iscălituri.

— Buna seara. Zâmbi, părând să fie mai de grabă curios decât încântat de musafiri. Îmi cer scuze că nu vă pot da mâna.

— S-ar părea că aţi avut necazuri. Ed aproape că simţea descurajarea colegului său. Chiar dacă Gil Norton ar fi fost complet pe dinafară cu descrierea lui şi tot ceea ce vedeau ei acum nu putea avea nicio legătură cu ce căutau ei.

— Am jucat fotbal acum două săptămâni. A fost greşeala mea. Nu luaţi loc?

— Vrem să vă punem câteva întrebări, părinte. Ben îşi scoase legitimaţia. În legătură cu strangularea a patru femei.

— Serie de ucideri. Moore îşi înclină o clipă capul, ca şi cum s-ar fi rugat. Cu ce vă pot ajuta?

— Aţi comandat ceva vara trecută la Boston, la O’Donnely’s Religious Supplies?

— La Boston? Mâna liberă a lui Moore începu să se joace cu mătăniile de la brâu. Nu. Părintele Jessup se ocupă de aprovizionare. El comandă tot ce avem nevoie, de la o firmă de aici, din Washington.

— Aveţi cumva o căsuţă poştală post-restant, părinte?

— Nu, de ce? Toată corespondenţa noastră soseşte pe adresa prezbiteriului. Scuzaţi-mă, detectiv…

— Paris.

— Detectiv Paris. De ce mă întrebaţi toate astea?

Ben ezită o clipă, apoi se hotărî să apese pe orice buton disponibil.

— A fost folosit numele dumneavoastră pentru comandarea armelor crimelor.

Văzu degetele strângându-se pe mătănii. Gura lui Moore se deschise, apoi se închise la loc. Se întinse şi se apucă de aripa stângă a unuia dintre fotolii.

— Eu… mă suspectaţi cumva?

— Există o posibilitate să-l cunoaşteţi sau să fi avut o legătură cu asasinul.

— Nu-mi vine să cred.

— De ce nu staţi jos, părinte? Ed îi puse uşor mâna pe umăr şi-l încurajă să se aşeze în fotoliu.

— Numele meu, murmură Moore. E greu de asimilat ideea. Numele, spuse el râzând tremurat, mi-a fost dat într-un orfelinat catolic din Virginia. Nu e nici măcar cel cu care m-am născut. Pe acela nu vi-l pot spune, pentru că nu-l ştiu.

— Părinte Moore, nu sunteţi un suspect pentru noi, îi spuse Ben. Avem un martor care afirmă că asasinul este alb, iar în plus, dumneavoastră aveţi braţul în ghips.

Moore îşi frământă degetele negre, care dispărură în ghips.

— O fractură norocoasă. Mă scuzaţi. Moore trase adânc aer în piept, încercând să-şi recapete controlul. O să fiu sincer cu dumneavoastră, aceste crime au fost nu o dată subiectul conversaţiilor de aici. Presa îi spune Părintele.

— Poliţia însă trebuie să şi stabilească asta, interveni Ed.

— Oricum, noi toţi ne-am frământat, cercetându-ne sufletul şi forţându-ne minţile ca să găsim nişte răspunsuri. Aş fi vrut să le fi găsit.

— Sunteţi apropiat de credincioşii din parohia dumneavoastră, părinte?

Moore se întoarse din nou spre Ben.

— Aşa aş dori să cred. Desigur, faţă de unii, da. O dată pe lună avem un dineu oferit de biserică şi există şi un cerc al tinerilor. Chiar acum ne ocupăm de organizarea unei seri dansante cu ocazia Zilei Recunoştinţei, la Clubul Adolescenţilor. Mă tem însă că nu o să reuşim să-i adunăm.

— Există cineva care vă dă motive de îngrijorare, cineva pe care l-aţi putea considera instabil pe plan emoţional?

— Detectiv, misiunea mea este să-l alin pe cel aflat în suferinţă. Avem câţiva cu probleme legate de abuzul de droguri şi alcool şi nefericitul caz, de acum câteva luni, al unei soţii bătute. Totuşi, nu există nimeni pe care l-aş considera în stare măcar să comită aceste crime.

— Numele dumneavoastră ar fi putut foarte bine fi scos la întâmplare din pălărie, sau, la fel de bine, ucigaşul s-ar fi putut identifica cu dumneavoastră, ca preot. Ben făcu o pauză, ştiind că păşea acum pe terenul aspru, de neclintit, al sacralităţii.

— Părinte, a venit cineva la dumneavoastră în confesional şi a lăsat să se înţeleagă, într-un fel sau altul, că ar şti ceva despre aceste crime?

— Din nou, pot să fiu cinstit cu dumneavoastră şi să vă răspund nu. Detectiv, sunteţi sigur că era numele meu?

Ed îşi scoase carnetul şi citi din el: „Reverend Francis Moore.“

— Nu Francis X. Moore?

— Nu.

Moore îşi trecu mâna peste ochi.

— Sper că uşurarea nu este un păcat. Când mi s-a dat numele şi când am fost destul de mare ca să-l pot scrie, am trecut întotdeauna acest X de la Xavier. Credeam că a avea un nume de mijloc care începea cu X era exotic şi unic. N-am renunţat niciodată la acest obicei. Domnilor, absolut toate actele mele includ şi această iniţială de mijloc. Absolut tot ce semnez, o include. Absolut toţi cei care mă cunosc, mă ştiu ca reverendul Francis X. Moore.

Ed notă acest lucru. Dacă ar fi fost să acţioneze după cum îi spunea instinctul, ar fi spus noapte bună şi s-ar fi dus la cea de a doua adresă de pe listă. Procedura era mult mai pretenţioasă şi infinit mai plictisitoare decât instinctul. Îi interogară şi pe ceilalţi trei preoţi din prezbiteriu.

— Ne-a trebuit o oră ca să nu aflăm nimic, comentă Ben urcându-se înapoi în maşină.

— Le-am dat o tema de discuţie pentru diseară.

— Şi am mai marcat încă o oră de muncă suplimentară pe săptămâna asta. Cei de la contabilitate or să se suie pe pereţi.

— Da. Ed schiţă un zâmbet, aşezându-se comod pe locul din dreapta şoferului. Nişte puturoşi.

— Putem renunţa pe ziua de azi sau îi putem face o vizită fostului puşcăriaş.

Ed se gândi o clipă, apoi îşi scoase punga cu resturile de fructe. Astea i-ar putea ţine de foame până la masă.

— Mai am deci o oră.



* * *

În apartamentul din South East, alcătuit dintr-o singură cameră, nu existau flori proaspete. Mobilă, atâta brumă câtă era, nu mai fusese ştearsă de praf de când fusese luată de la Armata Salvării. Un pat rabatabil, pe care nimeni nu se obosise să-l vâre înapoi în perete, ocupa cea mai mare parte din cameră. Aşternuturile nu erau curate. În cameră plutea un miros stătut şi neplăcut de sudoare, sex şi ceapă.

Blonda avea un centimetru de rădăcină neagră, care ieşea în evidenţă din părul ei şters, creţ. Le deschise uşa cu privirea insistentă, îngrijorată, a cunoscătorului, când Ben şi Ed îi arătară legitimaţiile. Avea nişte blugi comozi, peste un fund bine format şi un pulover larg, roz, suficient de decoltat ca să ofere o privelişte asupra unor sâni care începeau să se lase.

Ben o aprecie cam la douăzeci şi cinci de ani, deşi două linii adânci erau deja săpate de o parte şi de alta a gurii. Unul din ochii de culoarea cafelei era garnisit cu o vânătaie care migrase în mov, galben şi cenuşiu. Aprecie că fusese lovită cu trei sau patru zile înainte.

— Doamna Moore?

— Nu, nu sunt măritată. Blonda scoase o ţigară subţire dintr-un pachet de Virginia. Vai de fundul tău, fătuco. Frank a ieşit după bere. Se întoarce repede. Are probleme?

— Trebuie doar să stăm de vorbă cu el. Ed îi zâmbi degajat şi conchise că fata avea nevoie de mai multe proteine în regimul ei alimentar.

— Desigur. Dar pot să vă spun că nu s-a mai băgat în bucluc. Am avut eu grijă. Găsi o cutie cu chibrituri, îşi aprinse ţigara, apoi se folosi de pachet ca să strivească un gândac.

— O fi bând el poate cam multicel, dar am grijă să o facă aici, unde nu poate da de necazuri. Nu prea arată grozav aici, continuă fata, privind în jur, la încăperea jalnică, dar strâng bani. Frank are acum o slujbă bună şi se poate conta pe el. Îl puteţi întreba chiar pe şeful lui.

— N-am venit aici ca să-l tracasăm. Ben hotărî să nu se aşeze. N-aveai de unde să ştii ce mişuna pe sub pernele astea. După cum arăţi, se pare că o cam încasezi.

— Dar nici eu nu mă las, spuse fata, ducându-şi mâna la vânătaie.

— Sunt convins. Ce s-a întâmplat?

— Frank mai voia cinci dolari pentru berea de sâmbătă. Dar am şi eu o socoteală.

— Sâmbătă? Ben deveni atent. Noaptea ultimei crime. Femeia din faţa lui era blondă, să zicem. Presupun că aţi băut împreună, după care el a renunţat, ca să se poată duce jos la bar, să se îmbete cu băieţii.

— Nu a ieşit nicăieri. Zâmbi şi-şi scutură scrumul într-o farfurie de plastic care te invita să-ţi pui fundul aici.

— L-au apucat furiile şi vecinii de jos au început să dea cu mătura aia blestemată în tavan. Dar i-am ars şi eu una. Începu să scoată încet fum pe gură şi pe nări. Frank respectă femeile care nu se dau bătute, continuă ea. De fapt îi place asta, înţelegeţi. Aşa că… ne-am împăcat. Şi nu s-a mai gândit la bere, în sâmbătă aceea.

Uşa se deschise. Frank Moore avea braţele ca nişte cărămizi prefabricate, picioarele ca nişte trunchiuri de copac şi cam un metru şaptezeci înălţime. Era îmbrăcat cu un trenci negru mâncat de molii pe unul din umeri şi avea în mână un carton cu şase cutii de bere.

— Cine dracu sunteţi? întrebă el. Braţul liber era deja arcuit.

Ben îşi scoase legitimaţia.

— Poliţia. Omucideri.

Frank îşi trase braţul în jos iar când se aplecă să citească legitimaţia, Ben observă zgârietura cam de un centimetru, de pe obraz. Făcuse deja crustă şi arăta la fel de rău ca vânătaia blondei.

— Căcăcios sistem, izbucni el, trântind berea pe masă. Scârba aia îi spune judecătorului că am încercat să o violez, sfârşesc prin a face trei ani şi când ies, pe unde mă învârt, dau numai de curcani. Ţi-am spus eu că sistemul ăsta al nostru mănâncă rahat, Maureen.

— Da. Blonda se autoservi cu o bere. Mi-ai spus.

— Frank, nu crezi c-ar fi mai simplu doar să ne spui unde ai fost duminică dimineaţă, pe la patru? începu Ben.

— La patru dimineaţă, Isuse, am fost în pat, ca toată lumea. Şi nu am fost singur. Îşi repezi degetul mare în direcţia lui Maureen, înainte de a-l propti în dispozitivul de deschidere de pe capacul cutiei. Berea fâsâi prin deschizătură şi adăugă un nou miros încăperii.

— Eşti catolic, Frank?

Frank se şterse la gură cu dosul mâinii, râgâi şi bău din nou.

— Arăt eu a catolic?

— Tatăl lui Frank a fost baptist, interveni Maureen.

— Tacă-ţi fleanca, i se adresă Frank.

— Pupă-mă-n fund. Fa zâmbi doar, când el ridică mâna. Ed făcu doar un pas înainte, că Frank îşi şi lăsă mâna în jos.

— Dacă vrei tu să le spun poliţiştilor totul, bine. Bătrânul meu a fost baptist. Nu tu cărţi, nu tu băutură, nu tu vânzoleală. Mi-a tăbăcit destul fundul, până când i l-am tăbăcit şi eu într-o bună zi, înainte de a pleca de acasă. Asta a fost acum cincisprezece ani. O curvă nenorocită m-a băgat în puşcărie. Am făcut trei ani, dar dacă o să-o mai văd vreodată, atunci o să-i tăbăcesc şi ei fundul. Scoase un pachet de ţigări Camel din buzunarul cămăşii şi-şi aprinse o ţigară. Spăl duşumele şi curăţ closete. Vin acasă în fiecare seară, ca putoarea asta să-mi poată spune că nu am dreptul decât la cinci dolari pentru bere. Nu am făcut nimic ilegal. Vă poate spune şi Maureen. O cuprinse pe după umeri, cu un braţ drăgăstos, pe femeia căreia tocmai îi spusese putoare.

— Corect, spuse Maurenn, sorbind din bere.

Omul nu se potrivea cu descrierea, nici cu cea fizică şi nici cu cea psihiatrică. Şi totuşi Ben insistă.

— Unde ai fost pe 15 august?

— Isuse, cum naiba să-mi amintesc? Frank dădu pe gât restul de bere şi strivi cutia. Dar ia ascultaţi, voi aveţi mandat să intraţi în casa mea? Am fost la Atlantic City.

Maureen nici măcar nu clipi când Frank azvârli cutia şi rată punga de gunoi cu câţiva centimetri.

— Frank, nu-ţi aminteşti? Sora mea lucrează acolo. Ne-a făcut un preţ bun, la hotelul unde lucrează ca îngrijitoare. Se cheamă Ocean View Inn. Nu e chiar pe faleză, dar pe aproape. Am plecat pe 14 şi am petrecut acolo trei zile. Mi-am notat în jurnal.

— Da, mi-aduc aminte. Îşi lăsă braţul în jos şi se întoarse spre ea. Jucam barbut iar tu ai coborât şi ai sărit cu gura pe mine.

— Pierduseşi douăzeci şi cinci de dolari.

— Dacă mă lăsai, îi câştigam înapoi, sau poate chiar îi dublam.

— Îmi furaseşi banii din poşetă.

— Îi împrumutasem, deşteapto. Îi împrumutasem.

În timp ce atmosfera devenea tot mai încinsă, Ben făcu un semn brusc cu capul, spre uşă.

— Haide să ieşim de aici.

În timp ce uşa se închidea în spatele lor, auziră o buşitură, peste ţipetele puternice.

— Crezi c-ar trebui să intervenim?

Ben privi înapoi, la uşă.

— Ca să le stricăm plăcerea? Ceva solid şi casant se izbi de uşă.

— Haide să mergem să bem ceva.


(va urma)