Pacate sacre (3)

Nora Roberts 

Ed se plimba agale cu maşina, în jos pe Sixteenth Street. Îi plăcea viteza de croazieră aproape la fel de mult pe cât îi plăcea să audă cauciucurile scrâşnind. Pentru un bărbat fără complicaţii, oarecum fluşturatic, să bată străzile pe urmele cuiva, era un mic viciu.

Lângă el, Ben nu scotea un cuvânt. În mod normal acesta ar fi avut câteva remarci inteligente privind modul de a conduce al lui Ed, care devenise un prilej de glume, în secţie. Faptul că Ben nu spunea nimic nici despre asta şi nici despre caseta cu Tanya Tucker pe care o asculta, era un semn că gândurile lui se aflau în cu totul altă parte. Nu era nevoie de o minte metodică, aşa cum era cea a lui Ed, ca să-şi imagineze unde.

— Am terminat dosarul cazului Borelli. Ed asculta tânguiala Tanyei despre minciună şi se simţea bine.

— Hmm? Ah, da şi eu.

— Se pare că luna viitoare vom avea vreo două zile de tribunal. Procuratura ar trebui să-l agaţe cât mai repede.

— Aşa ar merita. Ne-am omorât atâta ca să obţinem dovezile.

Tăcerea se aşternu din nou peste ei, ca o ploaie măruntă. Ed fredona odată cu Tanya, cântă câteva măsuri alături de cor şi începu din nou să fredoneze.

— Ai auzit ce s-a întâmplat cu bucătăria lui Lowenstein? A inundat-o bărbatu-său. Li s-a defectat din nou dispozitivul de mărunţit gunoiul.

— Aşa se întâmplă când îi pui unui contabil o cheie fixă în mână. Ben coborî puţin geamul ca să lase fumul să iasă şi-şi aprinse o ţigară.

— E a cincisprezecea, spuse Ed încet. Nu ajungi nicăieri dacă te perpeleşti atât din cauza nenorocitei ăleia de conferinţe de presă.

— Nu mă perpelesc pentru nimic. Îmi place să fumez. Ca dovadă, trase adânc în piept dar rezistă tentaţiei de a sufla fumul în direcţia lui Ed. Fumatul este una din cele câteva mari plăceri ale omenirii, adăugă el.

— Ca şi cea de a te îmbăta turtă şi a vărsa pe proprii tăi pantofi.

— Pantofii mei sunt curaţi, Jackson. Dar mi-amintesc de cineva care se legăna ca un plop după ce dăduse pe gât o jumătate de galon de vodcă şi suc de morcovi.

— Nu făceam decât să mă pregătesc să trag un pui de somn.

— Da, întinzându-te exact pe burtă. Dacă nu te-aş fi prins – şi fusesem gata să fac hernie din cauza asta

— Ţi-ai fi spart nasul ăla mare al tău. De ce naiba zâmbeşti?

— Dacă vorbeşti aşa, înseamnă că nu te autocompătimeşti. Ştii, Ben, fata s-a descurcat într-adevăr bine.

— A spus cineva că nu s-a descurcat? Dinţii lui Ben muşcară filtrul şi mai trase un fum. Şi cine a spus că tocmai la ea mă gândeam acum?

— La cine?

— La Tess.

— Dar nici nu i-am pomenit numele. Ed acceleră în dreptul unui stop pe galben şi ţâşni prin el exact când acesta trecu pe roşu.

— Nu mă prosti şi ai trecut pe roşu.

— Pe galben.

— Era roşu, daltonistule. Şi oricum, cineva ar trebui să-ţi ridice permisul de conducere. Îmi risc viaţa de câte ori urc în maşină cu tine. Ar trebui să am o valiză plină cu citări pe ordinea de zi, pentru curaj.

— Şi arată şi bine, comentă Ed, are picioare grozave.

Dădu drumul la căldură, simţind, ca un cuțit, aerul rece care pătrundea prin deschizătura geamului. Şi dacă vrei să ştii părerea mea, aşa cum arăta, putea îngheţa un bărbat la douăzeci de paşi de ea.

— Hainele trimit şi ele semnalele lor. Autoritate, nehotărâre, sânge rece. Arăta ca şi cum căuta să-şi extindă cât mai departe această autoritate. Aveam senzaţia că îi ţinea în mână pe toţi reporterii ăia înainte chiar să fi deschis gura.

— Ar trebui să ţi se anuleze abonamentul la Reader’s Digest, bombăni Ben. Copacii înalţi, bătrâni, care străjuiau strada de o parte şi de alta se aflau la apogeul coloritului. Frunzele erau moi la atingere şi tremurau în nuanţe de roşu, galben şi portocaliu. Peste o săptămână vor fi uscate, murdărind trotuarele şi canalizările, scoţând sunete foşnitoare, goale, pe când se târau sub vânt, pe asfalt. Ben dădu drumul ţigării afară şi închise geamul înapoi.

— În regulă, s-a descurcat minunat. Problema este că presa o să molfăie o săptămână întreagă la bucăţica asta. Au mass-media un talent să scoată la iveală lunaticii. Se uită la bătrânele, liniştitele clădiri din spatele bătrânilor, liniştiţilor copaci. Era genul de clădiri cărora le aparţinea ea. Genul de clădiri pe care el era obişnuit să le privească de afară.

— Şi fir-ar să fie, chiar că are nişte picioare grozave.

— Şi mai e şi deşteaptă. Un bărbat poate într-adevăr admira mintea unei femei.

— Ce ştii tu despre mintea unei femei? Ultima cu care te-ai întâlnit avea indicele de inteligenţă al unui ou fiert moale.

Ed zâmbi, mulţumit să-şi vadă partenerul înapoi pe pistă.

— Tanya Tucker.

— Isuse! Ben se lăsă comod în banchetă şi închise ochii.



* * *

— Păreţi să vă simţiţi mult mai bine astăzi, doamnă Halderman.

— Ah, aşa este. Într-adevăr. Femeia brună, drăguţă, nu stătea întinsă pe canapea şi nici nu stătea într-un fotoliu, ci aproape că dansa de jur împrejurul biroului lui Tess. Aruncă o haină de sobol peste braţul unui fotoliu şi-şi luă o poză.

— Ce părere ai de noua mea rochie?

— Îţi vine foarte bine.

— Aşa e, nu? Doamna Halderman îşi trecu mâna peste lâna fină, mătăsoasă. Roşul e atât de strident, îmi place să fiu remarcată.

— Iar aţi început să faceţi târguieli, doamnă Halderman?

— Da. Se lumină toată, apoi faţa ei drăgălaşă, de păpuşă de porţelan, se bosumflă. Ah, nu vă enervaţi, doamnă doctor Court. Ştiu că m-aţi sfătuit să stau mai bine departe de magazine, o vreme. Şi chiar aşa am şi făcut. N-am mai fost la Neiman aproape o săptămână întreagă.

— Nu mă enervez, doamnă Halderman, spuse ea şi urmări cum mutriţa bosumflată redevine toată numai zâmbet. Aveţi un gust minunat la îmbrăcăminte. Ceea ce era un noroc, având în vedere că Ellen Halderman era o exaltată. Vedea ceva, îi plăcea, cumpăra, adeseori aruncând obiectul undeva şi uitând de el după o unică îmbrăcare. Dar aceasta era o problemă măruntă. Doamna Halderman avea acelaşi obicei şi în privinţa bărbaţilor.

— Mulţumesc, doamnă doctor. Şi se învârti în jur ca o fetiţă, ca să-şi arate rochia în toată strălucirea ei.

— M-am simţit absolut minunat la târguieli. Şi aţi putea fi mândră de mine. Nu mi-am cumpărat decât două piese de lenjerie de corp. Mă rog, trei, rectifică ea cu un zâmbet. Dar lenjeria nici măcar n-ar trebui pusă la socoteală, nu? Apoi am coborât să beau o cafea. Ştii restaurantul acela superb din Galeria Mazza, unde te poţi uita în sus la lume şi la magazine?

— Da. Tess stătea pe colţul biroului. Doamna Halderman o privi, îşi muşcă buza de jos, nu ruşinată sau îngrijorată ci într-o încântare reprimată. Apoi se îndreptă spre un fotoliu şi se aşeză în el, cu afectare.

— Îmi beam cafeaua. Tocmai mă gândeam să iau sau nu un corn, căci dacă nu sunt atentă la siluetă, cumpărăturile n-or să mai însemne o plăcere atât de mare. La masa alăturată se afla un bărbat. Ah, doctore Court, am ştiut din clipa în care l-am văzut. Inima începuse să-mi bată cu putere. Îşi puse o mână pe ea, ca şi cum nici acum ritmul ei nu se potolise încă. Era atât de drăguţ. Doar câteva fire albe, aici. Îşi atinse tâmplele cu vârfurile degetelor, pe când ochii ei îşi recăpătau acea lumină caldă, visătoare, pe care Tess o văzuse de prea multe ori ca să mai ţină evidenţa. Era bronzat, ca şi cum ar fi făcut ski. Poate că la Saint Moritz, căci e prea devreme pentru Vermont. Avea o geantă din piele, cu iniţialele lui monogramate discret. M-am tot chinuit să descopăr ce însemnau M.W. Pronunţându-le, oftă şi Tess ştiu că şi începuse să-şi schimbe monogramele de pe prosoapele ei de la baie. Nu vă pot spune câte nume am format, ca să se potrivească cu aceste iniţiale.

— Şi ce însemnau?

— Maxwell Witherspoon. Nu e un nume minunat?

— Foarte distins.

— Bine, dar exact asta i-am spus şi eu.

— Deci aţi vorbit cu el.

— Păi mi-a alunecat poşeta de pe masă. Îşi duse degetele la buze ca pentru a-şi masca un zâmbet. O fată trebuie să cunoască două-trei trucuri dacă vrea să facă cunoştinţă cu bărbatul dorit.

— V-aţi împins poşeta de pe masă.

— A căzut exact la picioarele lui. Era gentuţa mea aia frumoasă, din piele de şarpe, alb cu negru. Maxwell s-a aplecat să mi-o ridice. Când mi-a dat-o, mi-a zâmbit. Inima mea era gata să se oprească. Nu mai auzeam gălăgia de la celelalte mese, nu mai vedeam cumpărătorii de la etajele de deasupra noastră. Degetele noastre s-au atins – ah, promiteţi-mi că nu o să râdeţi, doctore.

— Bineînţeles că nu o să râd.

— A fost ca şi cum mi-ar fi atins sufletul.

Tocmai de asta se temuse ea. Tess se ridică de pe birou ca să se aşeze în fotoliul din faţa pacientei sale.

— Doamnă Halderman, vi-l mai amintiţi pe Asanti?

— Pe ăla? Cu un pufăit de dispreţ, doamna Halderman îl concedie pe cel de-al patrulea soţ.

— Când l-aţi întâlnit la galeria de artă, sub un tablou reprezentând Veneţia, aţi avut impresia că vă atinsese sufletul.

— Asta este altceva. Asanti era italian. Ştiţi cum se pricep bărbaţii italieni să se poarte cu femeile. Maxwell e din Boston.

Tess îşi reprimă un oftat. Urmau să fie cincizeci de minute cumplit de lungi.



* * *

Când Ben intră în biroul de primire al lui Tess, găsi aici exact ceea ce se aşteptase. Era la fel de rece şi de stilat ca şi propriul ei apartament. Culori calmante, roz închis, griuri ca fumul, care să-i facă pe pacienţi să se simtă relaxaţi. Ferigile din ghivecele de la ferestre aveau frunzele umede, ca şi cum atunci ar fi fost stropite cu apă. Flori proaspete şi o colecţie de figurine într-o vitrină făceau încăperea să aducă mai curând a salon decât a sală de primire şi de aşteptare. După numărul din Vogue lăsat deschis pe o măsuţă joasă, presupuse că actualul ei pacient era o femeie.

Nu-i aminti de sala de aşteptare a unui alt doctor, una cu pereţi albi şi miros de piele. Nu simţi junghiul acela în stomac şi nici transpiraţie pe ceafă, când uşa se închise în spatele lui. Nu venise să-şi aştepte fratele, pentru că Josh nu mai era.

La o măsuţă emailată, cochetă, stătea secretara lui Tess şi lucra la computer. Se opri din bătut când intrară Ben şi cu Ed şi-i privi la fel de calm şi de în largul ei, cum era şi încăperea.

— Vă pot ajuta cu ceva?

— Suntem detectivii Paris şi Jackson.

— Ah, da. Doctoriţa Court vă aşteaptă. E cu un pacient în clipa de faţă. Dacă sunteţi amabili să aşteptaţi puţin, vă pot oferi o cafea.

— Doar apă fierbinte. Ed scoase din buzunar un pliculeţ cu ceai.

Secretara nu trădă nici cea mai mică urmă de reacţie.

— Desigur.

— Întotdeauna mă faci să mă simt prost, îi şopti Ben printre dinţi când aceasta dispăru într-o mică încăpere alăturată.

— N-am de gând să pompez cafeină în sistemul meu nervos, doar ca să am o comportare acceptabilă în societate. Cu pliculeţul cu ceai de plante legănându-i-se în mână, se uită de jur împrejur.

— Ce părere ai? Are clasă.

— Da. I se potriveşte, răspunse Ben, uitându-se încă o dată în jurul său.

— Nu ştiu de ce îţi faci atâtea probleme din cauza asta, spuse Ed încet, uitându-se la o copie după Monet, reprezentând un răsărit de soare deasupra apei, în culori calde, înceţoşate, cu o tuşă de foc. Îi plăcea, aşa cum îi plăcea aproape tot ce însemna artă, pentru că cineva avusese imaginaţia şi îndemânarea să o creeze. Părerile sale despre rasa umană erau aproape aceleaşi.

— O femeie bine, rasată, cu o minte ascuţită n-ar trebui să intimideze un bărbat care are un simţ puternic al propriei sale valori.

— Isuse, tu ar trebui să asiguri o coloană de ziar.

Exact atunci se deschise uşa biroului lui Tess.

Doamna Halderman ieşi, cu sobolul ei petrecut peste braţ. Văzându-i pe cei doi bărbaţi se opri, zâmbi, apoi îşi trecu limba peste buza de sus, aşa cum ar fi făcut o fetiţă văzând un bol cu îngheţată de ciocolată.

— Bună ziua.

Ben îşi agăţă degetele mari de marginea buzunarelor.

— Bună ziua.

— O aşteptaţi pe doctoriţa Court?

— Exact.

Stătu o clipă locului, apoi ochii i se făcură mari, studiindu-l pe Ed.

— Ei, nu, dar mare mai sunteţi!

Ed înghiţi să-şi dreagă glasul.

— Da, doamnă.

— Sunt efectiv fascinată de… bărbaţii mari. Se îndreptă spre el, bătând des din pleoape. Mă fac întotdeauna să mă simt neajutorată şi feminină. Ce înălţime aveţi, domnule…

Zâmbind, cu degetele mari agăţate încă de buzunare, Ben se îndreptă spre uşa lui Tess, lăsându-l pe Ed s-o scalde cum îi convenea lui.

Stătea aşezată în spatele biroului, cu capul pe spate, cu ochii închişi. Avea din nou păru! pieptănat în sus, dar nu arăta de neabordat. Obosită, se gândi el, şi nu numai fizic. Pe când se uita la ea, Tess îşi duse o mână la tâmplă şi se apăsă, în pragul unei migrene.

— S-ar putea să ai nevoie de o aspirină, doctore.

Deschise ochii. Capul îi reveni în poziţie normală, ca şi cum nu ar fi găsit de cuviinţă să se odihnească decât în intimitate. Deşi era mică, biroul nu o făcea şi mai mică. Părea perfect potrivită cu el şi cu diploma în ramă neagră, din spatele ei.

— Nu-mi place să iau pastile.

— Doar să le prescrii?

Spinarea i se îndreptă încă puţin.

— Nu aştepţi de mult, nu? Să-mi iau doar geanta.

Ben se apropie de birou, în timp ce Tess dădea să se ridice.

— Mai avem câteva minute libere. A fost o zi grea?

— Oarecum. Dar pentru tine?

— Aproape că n-am împuşcat pe nimeni. Luă de pe birou o greutate de ametist şi începu să o treacă dintr-o mână într-alta. Am vrut să-ţi spun că te-ai descurcat bine de dimineaţă.

Tess luă un creion, se jucă puţin cu el şi-l puse înapoi. Părea că viitoarea confruntare urma să fie amânată.

— Mulţumesc. La fel şi tu.

Se lăsă pe colţul biroului, descoperind că se poate relaxa în încăperea aceasta, fie că era sau nu a unui psihiatru. Aici nu mai erau fantome, nu mai erau regrete.

— Ce părere ai de matineele de sâmbătă?

— Foarte bună.

Ben zâmbi.

— Aşa mi-am şi închipuit. Rulează două filme clasice, cu Vincent Price.

— Casa de ceară?

— Şi Musca. Te-ar interesa?

— S-ar putea. Se ridică în picioare. Durerea de cap nu mai era decât o pulsaţie surdă, uşor de ignorat, într-una din tâmple.

— Dacă se dau şi floricele de porumb.

— După aceea se dă chiar şi pizza.

— M-am predat.

— Tess. Îşi puse o mână pe braţul ei, deşi tot se mai simţea intimidat de costumul ei gri, îngrijit. Cât despre aseară…

— Am crezut că ne-am cerut deja amândoi scuze pentru asta.

— Da. Nu mai arăta obosită sau vulnerabilă, ci stăpână pe ea. Neatinsă, de neatins. Se retrase, ţinând încă în mână bucata de ametist. Se potrivea cu ochii ei.

— Ai făcut vreodată dragoste aici?

Tess îşi ridică o sprânceană. Ştia că voia să o şocheze, sau cel puţin să o enerveze.

— Informaţie cu statut special. Îşi luă servieta de lângă birou şi se îndreptă spre uşă.

— Vii?

Dori să-şi vâre ametistul în buzunar. Enervat, îl puse înapoi cu grijă şi o urmă afară din birou.

Ed stătea în picioare lângă biroul secretarei şi sorbea din ceai. Faţa îi era aproape la fel de roşie ca şi părul.

— Doamna Halderman, îi spuse secretara lui Tess, aruncându-i lui Ed o privire plină de simpatie. Am reuşit să o împing afară pe uşă până să apuce să îl devoreze.

— Îmi pare nespus de rău, Ed. Dar ochii lui Tess erau jucăuşi. Nu vrei să stai jos, o clipă?

— Nu. Îi aruncă lui Ben o privire ameninţătoare. Am să-ţi spun o vorbă, Paris.

— Eu n-am nicio vină. Nevinovat, Ben se îndreptă spre uşă şi o deschise. Când Ed trecu prin ea, Ben veni imediat în urma lui.

— Aşadar eşti un tip mare, nu?

— Renunţă.



* * *

Monseniorul Timothy Logan nu corespundea câtuși de puţin imaginii lui Ben din copilărie, despre cum trebuie să arate un preot. În loc de sutană purta o jachetă din tweed, peste un pulover cu guler şal. Avea faţa mare, lată, de irlandez şi păr de un roşcat întunecat, care tocmai începuse să fie brăzdat cu fire albe. Biroul lui nu avea nimic din liniştea plină de şoapte a unui prezbiteriu, cu mirosurile lui parcă sfinţite şi cu lemnăria veche, întunecată. Mirosea în schimb a tutun şi a praf, ca living-ul unui om obişnuit.

Nu se vedeau icoane cu sfinţi sau cu Mântuitorul pe pereţi şi nici statuete din ceramică ale Sfintei Fecioare, cu chipul ei îndurerat, plin de înţelegere. Existau în schimb cărţi, zeci de cărţi, unele de teologie, altele de psihiatrie şi alte câteva despre pescuit. În locul unui crucifix se afla un biban lucrat în argint.

Pe o poliţă se odihnea o Biblie veche, cu coperţi gravate; una mai nouă, deşi mult mai uzată, stătea deschisă pe birou. Un şirag de mătănii din lemn, lucioase de folosinţă, zăcea alături.

— E o plăcere să vă întâlnesc, monsenior Logan. Tess întinse mâna ca de la coleg la coleg, făcându-l pe Ben să se simtă stânjenit. Cu sau fără jacheta din tweed, omul era preot iar preoţii trebuiau veneraţi, o veneraţie chiar uşor amestecată cu teamă, şi respectaţi. Apropiaţii Domnului, şi-o aminti pe mama lui zicând. Ei mânuiau sacramentele, iertau păcatele şi acordau extrema oncţiune celui aflat în prag de moarte.

Venise unul şi la Josh, după ce acesta murise deja. Fuseseră spuse cuvinte de alinare, de înţelegere şi bunătate faţă de familie, dar nici vorbă de extrema oncţiune. Sinucidere. Păcatul cel mai de moarte dintre păcatele de moarte.

— Plăcerea este la fel de mare şi pentru mine, doctore Court. Logan avea o voce clară, bubuitoare, care putea umple cu uşurinţă o catedrală. Exista totuşi în ea ceva ascuţit, o duritate care-l făcu pe Ben să se gândească la un arbitru anunţând a treia lovitură a unui aruncător, la baseball. Am fost prezent la conferinţa dumneavoastră despre demenţă. N-am putut să stau de vorbă cu dumneavoastră după aceea, ca să vă spun că aţi fost strălucitoare.

— Mulţumesc, monsenior; dânşii sunt detectiv Paris şi detectiv Jackson şi conduc echipa care investighează acest caz.

— Domnilor.

Ben acceptă strângerea de mână şi se simţi ca un prost pentru că se aşteptase, chiar şi numai o secundă, să simtă ceva mai mult decât doar carne şi sânge.

— Vă rog să luaţi loc. Arătă spre fotolii. Doctore Court, pe biroul meu se află portretul şi raportul dumneavoastră. Se mişca cu gesturile degajate ale unui om pe terenul de golf. Le-am citit azi-dimineaţă şi le-am găsit în aceleaşi timp tulburătoare şi pline de intuiţie.

— Sunteţi de acord cu ele?

— Da, cu ajutorul raportului anchetatorului aş fi schiţat un profil critic. Aspectele religioase sunt de netăgăduit. Desigur, aluziile religioase şi dezamăgirile sunt un lucru obişnuit în cazul schizofreniei.

— Ioana d’Arc auzea voci, spuse Ben încet.

Logan zâmbi şi-şi împreună mâinile mari, abile.

— Ca şi toţi martirii şi sfinţii. Unii ar spune că un post de patruzeci de zile poate face pe oricine să audă voci. Alţii pot spune că e vorba de aleşi. În cazul nostru putem fi cu toţii de acord că nu avem de-a face cu un sfânt ci cu o minte foarte tulburată.

— Nimic împotrivă aici, şopti Ed, cu blocnotesul în mână. Îşi aminti cum se simţise el uşor… da, uşor spiritualizat, după un post de trei zile.

— În calitate de doctor şi de preot, privesc actul uciderii ca pe un păcat împotriva lui Dumnezeu şi ca pe un act de extremă rătăcire a minţii. Totuşi va trebui mai întâi să ne ocupăm de această rătăcire a minţii, pentru a evita comiterea din nou a păcatului.

Logan deschise dosarul lui Tess şi bătu cu degetele pe el.

— S-ar părea că aspectele religioase şi decepţiile îşi au rădăcinile în catolicism. Trebuie să fiu de acord cu părerea dumitale că folosirea stolei ca armă a crimei poate fi interpretată fie ca revoltă împotriva bisericii, fie ca act de devoţiune faţă de aceasta.

Tess se aplecă înainte.

— Credeţi că ar putea fi un preot sau că a fost vreodată? Sau poate că a vrut să devină?

— Cred că e mai mult decât posibil să aibă pregătirea necesară. Încruntarea apăru încet şi păru să se aşeze definitiv între ochii lui. Mai există şi alte piese din îmbrăcămintea unui preot, continuă el, care ar putea fi la fel de eficiente pentru o strangulare. Stola se poartă în jurul gâtului şi de aceea este sinistru de adecvată.

— Dar folosirea albului?

— Care simbolizează iertarea, mântuirea. În mod involuntar îşi întinse mâinile cu palmele în sus, într-un gest vechi de când lumea.

Tess dădu din cap, afirmativ.

— Iertarea unui păcat. Un păcat faţă de el însuşi?

— Poate. Dar un păcat care poate că a dus la moartea sau la pierderea pe plan spiritual a unei femei pe care continuă să o salveze.

— Se pune singur în rolul lui Cristos? Al Mântuitorului? întrebă Ben. Şi aruncă prima piatră?

Fiind un om care obişnuia să nu se grăbească, uitându-se pe unde calcă, Logan se lăsă pe spate şi-şi frecă lobul urechii.

— Nu se vede ca pe un Cristos, cel puţin nu încă. În mintea lui, este un muncitor al lui Cristos, domnule detectiv, şi unul care ştie despre el că este muritor. Este precaut, se protejează. Înţelege că societatea nu este de acord cu misiunea lui, dar ascultă de o autoritate mai înaltă.

— Din nou voci. Ben îşi aprinse o ţigară.

— Voci, viziuni. Pentru un schizofrenic, acestea sunt la fel de reale, poate chiar şi mai reale, decât lumea reală. Aici nu este vorba de o personalitate disociată, domnule detectiv, ci de o boală, de o disfuncţie biologică. Se prea poate să fi trăit cu boala asta de ani de zile.

— Crimele au început în august, menţionă Ben. Am verificat la toate secţiile de criminalistică din toată ţara. N-au mai existat alte crime comise în modul acesta. Aici au început.

Rezultatele în detaliu ale efortului poliţiei îl interesau pe Logan dar nu-l impresionau prea tare.

— Poate că se aflase într-o perioadă de revenire la normal şi cine ştie ce stres i-a retrezit simptomul, cauzând violenţa. În momentul de faţă este sfâşiat între ceea ce este şi ceea ce pare să fie. Agonizează şi se roagă.

— Şi ucide, spuse Ben, sec.

— Nu cer compasiune, spuse Logan, cu ochii lui negri, de preot şi cu mâinile lui îndemânatice. Acesta este domeniul meu şi al doctoriţei Court şi nu poate fi al dumneavoastră. Niciunul dintre noi nu doreşte să-l vadă ucigând din nou, detectiv Paris.

— Nu credeţi că a suferit o decepţie, precum Cristos? îi întrerupse Ed, continuând să-şi ia notiţe, metodic. Oare nu din acest motiv este atât de precaut? Cristos a fost distrus fizic.

— Excelentă remarcă. Vocea clară deveni parcă mai interesată. Nimic nu-i plăcea mai mult decât să-i audă pe studenţi comentându-i teoriile. Logan se uită de la un detectiv la celălalt şi decise că alcătuiau o pereche potrivită.

— Totuşi, eu nu-l văd concepându-se decât ca o unealtă, nimic altceva. Religia, cu structura ei, cu barierele ei, cu tradiţiile ei, apare cu mai multă pregnanţă decât teologia. El ucide ca preot, indiferent dacă este sau nu. El dezleagă şi iartă ca aproapele lui Dumnezeu, continuă el şi-l văzu pe Ben tresărind. Nu ca Fiul Domnului. Eu am dezvoltat o teorie interesantă, care dumneavoastră v-a scăpat, doctore Court.

— Ah? făcu ea, devenind brusc şi mai atentă.

El zâmbi din nou, recunoscând mândria profesională.

— Dar e de înţeles. Nu sunteţi catolică, nu-i aşa?

— Nu.

— Şi echipa de anchetare a trecut peste acest aspect.

— Eu sunt metodist, spuse Ed, continuând să scrie.

— Nu încerc să vă convertesc. Luându-şi pipa, începu să şi-o umple. Degetele lui erau boante şi mari, cu unghii îngrijite. Căzură câteva fire de tutun, care se agăţară de gulerul lui şal.

— Ziua în care a comis prima lui crimă, continuă el, cincisprezece august, este o zi de sărbătoare religioasă.

— Adormirea Maicii Domnului, spuse Ben în şoaptă, fără să-şi dea seama.

— Da. Logan continuă să-şi umple pipa şi zâmbi. Ben îşi aminti că avea note mari la catehism.

— Eu am fost catolic.

— O situaţie obişnuită, spuse Logan şi-şi aprinse pipa. Nu tu predici, nu tu încruntare. Ben simţi cum se relaxează, cum i se despovărează umerii. Mintea începu să-i ticăie.

— Nu m-am gândit să asociez datele. Credeţi că acest lucru are vreo semnificaţie?

Logan îndepărtă meticulos firele de tutun de pe pulover.

— Ar putea.

— Mă scuzaţi, monsenior, dar va trebui să ne explicaţi, interveni Tess, ridicându-şi mâinile.

— 15 august este ziua în care biserica stabileşte înălţarea la ceruri a Fecioarei. Maica Domnului a fost muritoare, dar l-a purtat în pântecele ei pe Mântuitor.

— Pură, spuse Tess în şoaptă.

— Dacă ar fi fost numai această zi, poate că nu aş fi acordat prea multă atenţie datei, continuă Logan. Totuşi, mi-a trezit suficient imaginaţia ca să mă uit în calendarul bisericesc. A doua crimă a avut loc în ziua în care sărbătorim naşterea Mariei.

— Alege zilele în care ea – mă scuzaţi – Maria este celebrată de biserică? Ed se opri suficient din scris ca să privească în sus, pentru o confirmare.

— A treia crimă are loc în timpul Sărbătorii Rozariului. Am adăugat un calendar bisericesc dosarului dumneavoastră, doctore Court. Mă îndoiesc că un ritm de trei din trei mai poate însemna pură coincidenţă.

— Nu, sunt de acord. Tess se ridică, nerăbdătoare să vadă cu propriii ei ochi. Luă calendarul şi studie datele pe care le încercuise Logan. Se lăsa întunericul. Logan aprinse lumina, care se revărsă peste hârtia din mâinile ei.

— Următoarea sărbătoare consemnată aici este abia pe 8 decembrie.

— Imaculata Concepţiune, spuse Logan, pufăind din pipă.

— Asta înseamnă opt săptămâni între crime, calculă Ed. Nu o să ucidă mai mult de patru, adăugă el.

— Dar nu putem fi siguri că poate rezista să aştepte atât de mult, spuse Tess, murmurând. Îşi poate schimba schema. Cine ştie ce întâmplare îl poate face să se răzgândească. Şi ar putea alege o altă dată, importantă pentru el.

— Data naşterii sau morţii cuiva important pentru el. Ben îşi aprinse o ţigară.

— O femeie. Tess împături calendarul. Femeia.

— Sunt de acord cu faptul că stresul în care trăieşte devine tot mai puternic. Logan puse pipa jos şi se aplecă înainte. Nevoia de a se descătuşa poate fi suficientă să-l facă să lovească şi mai devreme.

— Probabil că are de-a face cu un fel de suferinţă fizică. Tess vârî calendarul în servieta ei. O migrenă, o stare de greaţă. Dacă aceasta devine prea puternică pentru ca el să poată duce în continuare o viaţă normală…

— Exact. Logan îşi împreună din nou mâinile. Aş vrea să vă pot ajuta mai mult. Mi-ar plăcea să mai stăm de vorbă în această chestiune, doctore Court.

— Până una alta, avem un plan. Ben îşi strivi ţigara şi se ridică. Ne vom concentra deci asupra zilei de 8 decembrie.



* * *

— Nu-i decât o frântură, spuse Ben ieşind afară, în crepusculul răcoros. Dar sunt gata să o accept.

— N-am ştiut că eşti catolic. Tess îşi încheie pardesiul ca să se apere de frigul care-i biciuia. Poate că ăsta o să fie un avantaj.

— Am fost catolic. Şi apropo de firimituri, nu ţi-e foame?

— Sunt leşinată.

— Bine. Îşi trecu un braţ în jurul ei. Atunci putem fi în majoritate faţă de Ed. Sper că nu ai chef de iaurt şi de lucernă, nu?

— Ce-ai zice de o mâncare chinezească? Era cel mai bun compromis care-i putu trece prin minte, pe când se urca în maşină. Există un mic local fantastic, chiar după colţul străzii unde se află biroul meu.

— Ţi-am zis că are clasă, spuse Ed, aşezându-se la volan. Îşi puse centura de siguranţă şi aşteptă cu răbdarea celui înţelept şi hotărât, ca Ben să-i urmeze şi el exemplul.

— Chinezii acordă respectul cuvenit sistemului digestiv.

— Sigur, îl umplu întruna cu orez. Ben aruncă o privire peste umăr şi o văzu pe Tess deja întinsă peste toată bancheta din spate, cu dosarul deschis.

— Haide doctore, fă şi tu o pauză.

— Vreau doar să verific câteva chestii.

— Ai tratat vreodată un maniac al muncii?

Se uită pe deasupra dosarului o clipă, apoi îşi cufundă privirile înapoi în el.

— Poate că una peste alta, o să mă hotărăsc că m-a apucat o poftă nebună de iaurt.

— Nu Tanya Tucker! spuse Ben, apăsând butonul de oprire înainte să se audă primele acorduri ale cântecului. Ai mai pus-o în după-amiaza asta.

— Dar îmi place.

— Eşti un degenerat. O să pun ceva – ah, fir-ar, atenţie la magazinul de băuturi!

Ed încetini.

— Arată ca un cinci-zero-nouă în curs.

— Ca un ce? Tess se îndreptă pe bancheta din spate şi încercă să vadă şi ea ceva.

— Ca un jaf în curs de desfăşurare. Ben îşi desfăcea deja centura de siguranţă. Aşadar, înapoi la muncă, spuse el.

— Un jaf? Unde?

— Gata cu joaca, bombăni Ben, întinzându-se după radio. Fir-ar să fie, tot ce-mi doream era o fripturică de purceluş.

— Porcul e otravă, spuse Ed, desfăcându-şi şi el centura.

Ben urlă în radio.

— Echipajul şase-zero. Avem un cinci-zero-nouă în curs de desfăşurare pe bulevard Trei, colţ cu Douglas. Trimiteţi toate echipajele disponibile. Avem un civil în maşină. Ah, fir-ar, uite-l că iese. Urgent întăriri. Infractorul o ia spre sud. Bărbat alb, potrivit ca înălţime, în jur de optzeci de kilograme. Jachetă neagră, blugi. Aparatul de radio îi cârâi un răspuns. Da, o luăm după el, spuse Ben.

Ed ambală şi dădu colţul. Tess privea fascinată, de pe bancheta din spate.

Îl văzu pe bărbatul voinic, în jachetă neagră, ieşind din magazinul de băuturi şi luând-o agale în susul străzii. În clipa în care îşi întoarse capul şi văzu Mustang-ul, o rupse la fugă.

— La dracu’, s-a prins. Ben dădu drumul la girofar. Ţine-te bine, doctore!

— O ia spre alee, spuse Ed încet. Opri maşina, făcând-o să dea din coadă. Înainte ca Tess să apuce să deschidă gura, cei doi bărbaţi se şi aflau fiecare pe o altă parte a străzii, alergând.

— Stai în maşină! strigă Ben la ea.

Îl ascultă cam vreo zece secunde. După care, trântind portiera în spatele ei, începu şi ea să alerge în aceeaşi direcţie.

Ed era mai mare, dar Ben era mai iute. Îl văzu pe bărbatul urmărit băgând mâna în buzunar. Văzu arma şi nu avu decât o clipă vreme să îngheţe pe loc, când Ben îl îngenunche şi-l trimise rostogolindu-se spre un şir de lăzi de gunoi. Se auzi o împuşcătură, peste zăngănitul metalului. Tess se uită cam de la jumătatea drumului când Ben îl trase pe bărbat, ridicându-l în picioare. Se vedea sânge şi se simţea mirosul de alimente în putrefacţie, venind din direcţia lăzilor de gunoi care erau golite cu regularitate, dar niciodată curăţate. Omul nu se împotrivi, poate pentru că îl văzuse pe Ed şi legitimaţia de poliţist în mâna acestuia. Scuipă un jet de salivă amestecată cu sânge.

Nu era ca la televizor, se gândi Tess, uitându-se la omul care l-ar fi împuşcat pe Ben în faţă, dacă alta ar fi fost coordonarea. Şi nici ca într-un roman nu era. Nu era nici măcar ca la ştirile de la ora unsprezece, unde se comunicau absolut toate detaliile, cu totală detaşare. Viaţa era plină de alei rău mirositoare şi de flegme. Pregătirea şi munca ei o duseseră şi altă dată în asemenea locuri, dar numai pe plan emoţional.

Trase adânc aer în piept, uşurată că nu era deloc înspăimântată ci doar curioasă. Şi poate că puţin fascinată.

Cu două pocnituri, Ben prinse mâinile hoţului în cătuşe, la spate.

— N-ai avut mai multă minte decât să tragi într-un ofiţer de poliţie?

— Ţi-ai pătat pantalonii de grăsime, spuse Ed, scoţându-i pistolul.

Ben se uită în jos şi văzu dâra lungă, de la gleznă la genunchi.

— La dracu’. Eu lucrez la Criminalistică, deşteptule, îi strigă prizonierului în faţă. Nu-mi place să mă murdăresc cu grăsime pe pantaloni. De fapt, chestia asta mă scoate efectiv din sărite.

Dezgustat, Ben i-l pasă lui Ed şi-şi scoase legitimaţia.

— Eşti arestat, cretinule. Ai dreptul să nu spui nimic. Ai… Tess, fir-ar să fie, nu ţi-am spus să rămâi în maşină?

— Avea pistol.

— Băieţii răi au întotdeauna pistol. O privea, înfăşurată în pardesiul ei din caşmir, de culoarea albastrului prăfuit şi simţea în acelaşi timp mirosul de transpiraţie al amărâtului de hoţ. Tess arăta ca şi cum era în drum spre un cocktail la Embassy Row.

— Întoarce-te înapoi la maşină, aici nu-i de tine.

Ignorându-l, începu să-l studieze pe hoț. Pe frunte, acolo unde se lovise de beton, avea o zgârietură considerabilă. Aceasta explica expresia uşor sticloasă. Traumatism minor. Pielea şi albul ochilor aveau o nuanţă gălbuie. Avea broboane de transpiraţie pe faţă, deşi vântul care mătura aleea îi umfla jacheta.

— Parcă ar avea hepatită.

— O să aibă suficient timp ca să se însănătoşească. Auzi sirenele şi se uită peste umăr. Uite că vine şi cavaleria. O să-i lăsăm pe poliţiştii în uniformă să-i citească drepturile.

Când Ben o apucă de braţ, Tess scutură din cap.

— Ai fugit după el, dar el era înarmat.

— Ca şi mine, sublinie Ben, conducând-o înapoi pe alee. Agită legitimaţia în direcţia poliţiştilor, continuându-şi drumul spre maşină.

— Dar nu ai scos-o. Era cât pe ce să tragă în tine.

— Asta fac băieţii răi. Ei comit infracţiunea, noi ne luăm după ei, iar ei încearcă să scape.

— Nu vorbi ca şi cum ar fi fost un joc.

— Totul e un joc.

— Era gata să te omoare, iar tu te-ai înfuriat că ţi-ai pătat pantalonii.

Aducându-i-se aminte, Ben aruncă o privire în jos.

— Secţia o să achite nota. Grăsimea nu iese niciodată.

— Nu eşti întreg la minte.

— Asta e o părere din punctul de vedere al unui profesionist?

Trebuia să existe un motiv bine întemeiat, din moment ce ei îi venea să râdă. Tess hotărî să analizeze chestiunea asta mai târziu.

— O să mă gândesc la una.

— Nu te grăbi. Adrenalina continua să pompeze în Ben. Când ajunse la maşină, văzu că trimiseseră trei echipaje şi asta doar pentru un nenorocit, bolnav de hepatită. Poate că erau cu toţii nebuni.

— Haide, stai aici jos până când închei formalităţile cu poliţia de stradă.

— Sângerezi la gură.

— Da? Se şterse cu dosul mâinii la gură şi se uită la urma de sânge.

— Da. Poate că am nevoie de doctor.

Tess scoase o batistă din buzunar şi-i tamponă tăietura.

— Poate că într-adevăr ai nevoie.

În spatele lor, omul arestat de ei se pusese pe înjurat şi mulţimea începuse deja să se adune.



În următoarele zile, Tess se speti muncind la cazurile ei. Opt, zece ore, prelungite până la douăsprezece şi chiar paisprezece. Îşi amână obişnuita ei cină de vineri împreună cu bunicul ei, un lucru pe care în ruptul capului nu l-ar fi făcut pentru o întâlnire, ci numai pentru un pacient.

Presa o vâna, alături de câţiva colegi de breaslă, mai puţin sensibili, ca de exemplu Frank Fuller. Faptul că lucra cu poliţia adăuga un plus suficient de mister ca să-l facă pe acesta să bântuie în jurul biroului ei, la ora cinci. Tess îşi făcu atunci obiceiul să rămână la birou până la ora şase.

Nu mai avea niciun fel de alte informaţii ci doar un enervant sentiment de îngrijorare. Nu mai era mult până la ziua când trebuia să cadă următoarea victimă. Cu cât simţea că înţelege tot mai bine gândirea criminalului, cu atât mai sigură era de asta.

Dar Joey Higgins era cel care o ţinuse trează, făcând-o să nu-şi găsească locul şi sculând-o sâmbăta dimineaţa devreme de tot, când afară străzile erau întunecate şi goale şi ochii o usturau de prea multă solicitare. Îşi scoase ochelarii, se lăsă pe spate şi şi-i frecă.

De ce nu reuşea să pătrundă în el? De ce nu putea face o spărtură? Şedinţa de aseară cu Joey, cu mama lui şi cu tatăl lui vitreg fusese un dezastru. Nu existaseră nici accese de mânie reprimate, nici urlete, nici acuzaţii. Le-ar fi preferat. În ele barem ar fi existat emoţie.

Băiatul stătuse pur şi simplu acolo, dându-şi nonrăspunsurile lui monosilabice. Tatăl lui nu îl sunase. Tess văzuse mânia din ochii mamei, dar numai o resemnare totală în ochii fiului. Joey continuase să insiste, în felul lui grav, de nezdruncinat, că urma să-şi petreacă un sfârşit de săptămână – weekend-ul Zilei Recunoştinţei – cu tatăl său.

Dar o să fie dezamăgit. Tess se apăsă cu degetele pe ochi, până când usturimea se transformă în durere. Iar de data aceasta dezamăgirea ar putea fi picătura care să umple paharul.

Joey Higgins era un candidat perfect la alcool, la droguri, la distrugere. Familia Monroe însă era de neconvins. Când pomenise de spital, Tess fusese întreruptă. Joey nu avea nevoie decât de timp, nu avea nevoie decât de structura unui cămin, un avea nevoie decât de… Ajutor, se gândi Tess. Disperat. Nu mai era convinsă că o şedinţă de o oră pe săptămână, cu ea, ar fi dus la o cât de mică pătrundere în sufletul lui.

Tatăl vitreg, se gândea ea – poate că pe el l-ar putea face să înţeleagă. Poate că pe el l-ar putea face să vadă necesitatea de a-l proteja pe Joey de el însuşi. Următoarea mişcare, se hotărî ea, era de a avea o discuţie numai cu Monroe.

În noaptea asta nu mai putea fi făcut nimic. Se aplecă în faţă să închidă dosarul, aruncând o privire afară pe fereastră, în timpul ăsta. Pe străzile goale, o singură siluetă îi atrase atenţia. Această parte din Georgetown, cu bordurile ei curate, cu flori, de-a lungul trotuarelor din dreptul faţadelor vechi din gresie, nu era prea ospitalieră cu vagabonzii şi cerşetorii. Omul acela însă părea să stea acolo de multă vreme. Singur, în frig. Privind în sus… Privind în sus la fereastra ei, îşi dădu Tess seama şi se trase automat înapoi.

O prostie, îşi spuse, dar întinse mâna şi stinse lampa de birou. Nimeni n-ar fi avut vreun motiv să stea într-un colţ de stradă şi să se zgâiască la fereastra ei. Totuşi, adăpostită de întuneric, se sculă în picioare şi se apropie de tocul ferestrei, îndepărtând uşor perdeaua.

Era acolo, exact acolo. Nu se mişca, se uita doar. Se cutremură la ideea absurdă că poate se uita drept la ea, deşi se afla la etajul trei, într-o încăpere întunecată.

Unul din pacienţii ei? se întrebă Tess. Dar era întotdeauna atât de precaută să-şi păstreze secretă adresa ei de acasă. Un reporter. O parte din teama ei dispăru la acest gând. Era probabil un reporter sperând să descopere ceva nou pentru povestea lui. La două noaptea? se întrebă Tess şi dădu drumul perdelei.

Nu e nimic, se asigură ea. Îşi închipuise doar, că omul acela privea înspre fereastra ei. Era întuneric, iar ea era obosită. Nu era decât cineva care se plimba sau…

Nu în acest cartier. Se întinse din nou după perdea, dar nu se putu convinge să o dea deoparte.

El urma să lovească din nou, curând. Oare nu acesta fusese gândul care o urmărea? Care o îngrozea? El era cuprins de durere, era presat, se afla în misiune. Femeile blonde, aproape de treizeci de ani, scunde sau mijlocii ca înălţime.

Îşi duse mâna la gât.

Încetează. Îndepărtându-şi mâna de la gât, atinse din nou marginea perdelei. Un nesemnificativ acces de paranoia era uşor de stăpânit. Nimeni nu o urmărea, cu excepţia unui psihanalist obsedat sexual şi a câtorva reporteri flămânzi. Iar ea nu se afla afară în stradă ci încuiată în propria ei casă. Era obosită, surmenată şi-şi închipuia fel de fel de lucruri. Era timpul să recunoască că se făcuse noapte, să-şi toarne un pahar de vin alb, rece, să-şi aprindă instalaţia stereo şi să se relaxeze, într-o baie fierbinte, cu spumă.

Dar mâna îi tremură uşor, când dădu din nou perdeaua la o parte.

Strada era pustie.

Lăsând perdeaua să cadă înapoi, Tess se întreba de ce nu se liniştea.



* * *

Se uitase afară, la el. Într-un fel, el ştiuse asta; ştiuse în clipa în care ochii ei se fixaseră asupra lui, aşa cum stătea acolo, jos în stradă. Ce văzuse ea? Oare ce simţise ea? Mântuirea?

Aproape gemând din cauza durerii de cap, intră în propriul său apartament. Culoarul era întunecat. Nimeni nu-l văzuse intrând sau ieşind. Şi nici că ea i-ar fi putut vedea chipul, nu se temea. Fusese prea întuneric, iar el se afla prea departe pentru asta. Dar oare văzuse ea durerea?

De ce se dusese acolo? Ieşi din pardesiu şi-i dădu drumul pe jos, grămadă. Mâine o să-l atârne frumos şi o să facă ordine în restul apartamentului, aşa cum obişnuia el, dar în noaptea asta abia dacă se mai putea gândi la ceva din cauza durerii.

Dumnezeu îi pune întotdeauna la încercare pe cei drepţi.

Găsi o sticluţă de Excedrin şi mestecă două pastile, binecuvântând gustul uscat, amar. Stomacul i se zvârcolea într-o stare de greaţă care-i revenea în fiecare seară şi-l sâcâia până dimineaţa. Se dopa cu medicamente peste măsură, doar ca să se menţină în stare de funcţionare.

De ce se dusese acolo?

Probabil că începea să înnebunească. Poate că totul nu era decât o nebunie. Îşi întinse mâna şi o privi cum tremură. Se privi în capacul din aluminiu al sobei de gătit pe care o ţinea curată, fără grăsime şi murdărie, aşa cum i se spusese, şi-şi văzu chipul distorsionat. Gulerul de preot apărea alb, sub o faţă descompusă. Dacă l-ar fi văzut acum, ar fi ştiut. Poate că aşa ar fi fost mai bine. Ar fi putut după aceea să se odihnească, să se odihnească şi să uite.

Durerea îl sfârteca la baza craniului.

Nu, nu se putea odihni, nu putea uita. Laura avea nevoie ca el să-şi încheie misiunea pentru ca ea să poată găsi în sfârşit, lumina. Oare nu-i ceruse ea, nu se rugase de el să-i ceară lui Dumnezeu iertarea?

Judecata fusese rapidă şi dură pentru Laura. El îl blestemase pe Dumnezeu, îşi pierduse credinţa, dar nu uitase niciodată. Acum, atâţia ani după, Vocea venise la el, arătându-i drumul spre mântuirea Laurei. Poate că aşa trebuia, ca ea să moară iară şi iară prin câte o altă fiinţă rătăcită, dar totul se întâmpla repede şi de fiecare dată exista mântuirea. În curând totul va lua sfârşit pentru toate aceste subiecte.

Intrând în dormitor, aprinse lumânările. Lumina pâlpâi pe fotografia înrămată a femeii pe care o pierduse şi a femeilor pe care le omorâse. Prinsă ordonat şi aşezată în spatele unui şirag de mătănii negre, se afla fotografia dintr-un ziar a doctoriţei Teresa Court.

Se rugă în latină, aşa cum i se spusese.



* * *

Ben îi aduse o acadea uriaşă, vărgată roşu cu galben. Tess o primi în pragul uşii, o studie cu atenţie şi apoi scutură din cap.

— Ştii cum să derutezi femeile, detectiv. Majoritatea bărbaţilor ar fi optat pentru ciocolată.

— Prea banal. Apoi m-am gândit că probabil eşti obişnuită cu specialităţile suedeze iar eu – se întrerupse, dându-şi seama că era pe cale să se bâlbâie dacă ea continua să-i zâmbească pe deasupra bulgărelui dulce. Arăţi altfel, adăugă el.

— Adevărat? Cum?

— Ţi-ai lăsat părul în jos. Ar fi vrut să-l atingă, dar ştia că nu era încă pregătit. Şi nu eşti îmbrăcată în taior.

Tess se uită în jos, la pantalonii largi din lână şi la puloverul lălâu.

— De obicei nu mă îmbrac în taior când merg la un film de groază.

— Nu mai arăţi ca un psihiatru.

— Ba da, arăt. Doar că nu arăt ca imaginea ta despre unul. Acum o atinse într-adevăr pe păr, doar puţin. Îi plăcu felul în care o făcuse, într-un gest care era în acelaşi timp prietenos dar şi precaut.

— Niciodată n-ai arătat ca imaginea mea despre unul.

Vrând să-şi facă puţin ordine în gânduri, puse acadeaua jos pe o măsuţă, alături de un platou de Dresda, apoi se duse la debara să-şi ia jacheta.

— Şi care e imaginea ta?

— Cineva palid, slab şi chel.

— Hmmmm.

Jacheta era din piele de căprioară, moale ca untul. I-o ţinu, ca ea să şi-o poată îmbrăca.

— Şi nici nu miroşi ca un psihiatru.

Ea îi zâmbi peste umăr.

— A ce miroase un psihiatru? Chiar mă întreb dacă vreau să ştiu.

— A mentă şi a after shave English Leather.

Se întoarse cu faţa spre el.

— Un miros foarte specific.

— Da. Ţi-ai prins părul în haină.

Băgă mâna sub gulerul jachetei şi i-l eliberă. Făcu un pas înainte, aproape fără să se gândească şi o imobiliză de uşa debaralei. Îi ridică faţa în sus şi citi o îngrijorare în ochii ei, pe care o observase şi mai înainte. Nu era mult fardată, iar înfăţişarea lustruită, cizelată, care făcea atât de mult parte din imaginea ei, fusese înlocuită acum de o caldă accesibilitate, pe care un bărbat inteligent ar recunoaşte-o drept periculoasă. Ştia ce dorea şi se simţea bine cu această dorinţă brusc trezită. Intensitatea acesteia era altă chestiune. Când doreai prea mult, prea dintr-odată, se gândi el, cel mai bine era să iei lucrurile încetişor.

Gura lui era aproape de a ei. Mâna lui era încă în părul ei.

— Floricelele îţi plac stropite cu unt?

Tess nu ştia dacă să râdă sau să înjure. Hotărând să nu facă niciuna din ele, îşi spuse că se simţea foarte relaxată.

— Cu tone de unt.

— Bine. Atunci nu trebuie să mă lupt cu două cutii. Vezi că e frig afară, adăugă el, dându-se deoparte. Ia-ţi mănuşile.

Îşi scoase propriile lui mănuşi uzate, din piele neagră şi deschise uşa.



* * *

— Uitasem cât de înfricoşătoare sunt filmele astea.

Era întuneric când Tess se instală în maşina lui, sătulă de pizza şi de vin roşu ieftin. Aerul o muşcă, şfichiuindu-i obrajii cu prima rafală de iarnă, până să apuce să se urce în maşina lui Ben. Nici frigul şi nici televizorul nu reuşeau să-i ţină pe locuitorii Washingtonului acasă. Fluxul traficului de sâmbătă seara se scurgea spre cluburi, supeuri şi petreceri.

— Întotdeauna am apreciat felul în care poliţistul o descoperă pe fată, în Casa de ceară.

— Singurul lucru de care avea Vincent nevoie era un bun psihanalist, spuse ea încetişor, în timp ce Ben regla radioul.

— Sigur şi te-ar fi scufundat în cadă, te-ar fi învelit în ceară şi te-ar fi transformat în… Se întoarse s-o studieze mai îndeaproape. În Elena din Troia, cred eu.

— Nu-i rău. Îşi strânse gura pungă. Desigur, unii psihanalişti ar putea spune că ai ales această variantă, în mod subconştient, asimilându-te pe tine însuţi cu Paris.

— Ca poliţist, eu nu aş acorda răpirilor o aură romantică.

— Păcat. Îşi închise ochii pe jumătate, fără să-şi dea seama cât de uşor îi era să se relaxeze alături de el. Radiatorul torcea, acompaniat de muzica plăcută de la radioul maşinii. Îşi aminti versurile şi le cântă în gând.

— Obosită?

— Nu, destinsă. Îndată ce-i scăpară vorbele, se şi îndreptă. Probabil că o să am câteva coşmaruri. Filmele de groază sunt o supapă extraordinară de defulare a tensiunilor reale. Îţi garantez că nimeni din toată sala nu s-a mai gândit la cine ştie ce poliţă sau la ploaia acidă.

Ben chicoti jovial, în timp ce-şi scotea maşina din parcare.

— Ştii, doctore, unii privesc filmele astea ca pe un simplu divertisment. Nu mi se pare că te gândeai la o supapă de evacuare când îmi făceai găuri în braţ, în timp ce eroina noastră alerga prin ceaţă.

— Probabil că asta făcea femeia aflată de partea cealaltă a ta.

— Stăteam spre culoar.

— Avea mâna lungă. Ai ratat colţul unde trebuia să coteşti ca să mă duci acasă.

— Nu l-am ratat. Nu l-am luat. Parcă ziceai că nu eşti obosită.

— Nu sunt. Se îndoia să mai fi fost vreodată la fel de trează, de vie ca acum. Melodia părea să-i cânte chiar sub piele, promiţând vrajă romantică şi dureri de inimă delicioase. Întotdeauna fusese de părere că una nu era întreagă fără cealaltă.

— Mergem undeva? îl întrebă ea.

— Un loc retras, cu muzică bună şi unde nu pun apă în băutură.

Îşi trecu limba peste dinţi.

— Sună bine. Avea chef de muzică, ceva poate melancolic, cu tânguiala unui saxofon tenor. Am impresia că meseria te-a cam obligat să te familiarizezi cu barurile din zonă.

— Da, meseria m-a făcut să mă pricep. Tu nu eşti genul de bar, adăugă el, apăsând bricheta maşinii.

Curioasă, se întoarse cu faţa spre el. Profilul lui era în umbră, brăzdat intermitent de luminile străzii. Ciudat câtă siguranţă şi soliditate inspira uneori, era genul de bărbat spre care s-ar îndrepta o femeie, în întuneric. Apoi lumina îi izbi chipul altfel, luminându-i intens muchiile şi suprafeţele. O femeie ar fugi din calea lui. Alungă gândul, scuturându-şi capul. Îşi făcuse o tactică din a nu analiza bărbaţii cu care ieşea. Aflai prea curând lucruri pe care n-ai fi dorit să le ştii.

— Există un anume tip?

— Da. Iar el le cunoştea pe toate. Tu nu eşti. Tu eşti genul de cocktail-uri cu şampanie la Mayflower sau la hotel Washington.

— La ascultă, cine face aici profiluri psihologice, detectiv?

— În meseria mea trebuie să te pricepi să categoriseşti oamenii, doctore. Trase pe dreapta şi făcu manevre ca să-şi parcheze maşina într-un spaţiu aflat între o motocicletă cu ataş, Honda şi o Chevette. Se întrebă, înainte de a opri motorul, dacă nu făcea cumva o greşeală.

— Unde suntem aici?

— Aici? Scoase cheile din contact dar continuă să le zornăie în mână. Aici locuiesc eu.

Tess se uită pe geam la o clădire cu patru etaje, din cărămidă roşie fanată şi tende de balcon, verzi.

— Ah!

— Nu am niciun fel de şampanie.

Deci de ea depindea. Îl înţelegea destul de bine ca să ştie asta. Dar mai înţelegea şi altceva despre el. În maşină era cald şi plăcut. Se simţea în siguranţă. Acolo însă nu ştia la ce să se aştepte. Se cunoştea destul de bine ca să înţeleagă cât de rar obişnuia să rişte. Poate că sosise timpul.

— Scotch ai? Se întoarse ca să-i vadă zâmbetul.

— Da.

— Atunci e-n regulă.

Aerul biciuia rece, când ieşi din maşină. Iarna nu avea de gând să se uite în calendar, se gândi ea, apoi se cutremură, gândindu-se la un alt calendar, unul cu Fecioara Maria şi Pruncul, pe copertă. Micul frison de teamă o făcu să se uite în susul şi în josul străzii. Puţin mai încolo, un camion pufăi un val de fum gros din ţeava de eşapament.

— Vino. Ben stătea în raza de lumină a unui felinar; lumina sălta pe pomeţii obrajilor lui. Haide, ţi-e frig.

— Da. Se înfioră din nou, când îşi petrecu braţul pe după umerii ei.

O conduse înăuntru. Pe unul din pereţi se aflau înşirate cam vreo douăsprezece cutii poştale. Covorul de un verde deschis era curat, dar ros aproape până la urzeală. Nici hol, nici om de pază instalat la o masă, ci doar câteva trepte întunecoase.

— O clădire liniştită, cu siguranţă, spuse Tess, urcând la etajul doi.

— Aproape toţi cei de aici se preocupă mai ales de treburile lor.

Pe culoar, când se opriră ca el să deschidă uşa, se simţi un vag miros de mâncare. Lumina de deasupra clipi slab.

Apartamentul lui era mai ordonat decât s-ar fi aşteptat ea. Era mai mult decât o idee generală preconcepută, despre un bărbat care locuieşte singur, îşi dădu seama Tess. Ben părea prea relaxat şi degajat în alte spaţii, ca să-şi facă probleme cu ştersul prafului şi îndepărtatul revistelor vechi. Dar îşi dădu seama că se înşelase. Încăperea era curată, dar îi reflecta într-adevăr stilul.

Canapeaua era piesa dominantă a mobilierului. Joasă şi departe de a fi fost nouă, era burduşită cu perne aruncate. O canapea Dagwood, se gândi Tess. Una care pur şi simplu te implora să te relaxezi şi să ațipești. Pe pereţi se aflau mai curând afişe decât tablouri. Dansatoarele de french-cancan ale lui Toulouse Lautrec, un singur picior de femeie, pe un toc de zece centimetri, prins sus cu dantelă albă. O plantă de ornament prospera, revărsându-se dintr-un bol de plastic pentru margarină. Şi cărţi. Un perete era aproape acoperit de cărţi. Încântată, scoase un exemplar jerpelit al romanului La Est de Eden. În timp ce mâinile lui Ben se aşezară pe umerii ei, Tess deschise forzaţul.

— „Lui Ben.“ Citi scrisul feminin, ascuţit. „Pusi, pusi, Bambi“. Vârându-şi limba în obraz, închise cartea. Bambi?

— Anticariat. Îi scoase haina. Fascinante locuri. Niciodată nu ştii peste ce dai acolo.

— Tu peste ce-ai dat? Peste carte sau peste Bambi?

— Nu contează. Îi luă cartea din mână şi o vârî înapoi la locul ei.

— Ştii că-ţi poţi face pe loc o imagine despre cineva, doar auzindu-i numele?

— Da. Un scotch sec, da?

— Da.

O săgeată cenuşie tăie aerul chiar pe lângă ea şi ateriză pe o pernă roşie.

— Ai şi o pisică? Amuzată, Tess traversă încăperea ca să o mângâie. Cum îl cheamă?

— E o ea. Mi-a dovedit asta născându-şi pisoii, anul trecut, în cadă. Pisica se lăsă pe spate, ca Tess să o poată mângâia pe burtă. Îi spun D.C., adăugă Ben.

— Ca la Washington?

— Ca la Duduca Cretină.

— Mare mirare că nu a mai căpătat încă un complex. Plimbându-şi mâinile peste pântecele rotunjit al acesteia, Tess se întrebă dacă nu cumva ar trebui să-l avertizeze că într-o lună sau două o să-i aştepte o nouă şarjă de pisoiaşi.

— Intră în pereţi. Deliberat.

— Te-aş putea recomanda unui excelent psiholog pentru animale.

Ben râse, dar nu era prea convins că ea glumise doar.

— Mai bine m-aş duce să aduc băutura aia.

Când el intră în bucătărie, Tess se ridică să privească pe fereastră. Străzile nu erau chiar aşa de liniştite ca în cartierul ei. Traficul continua într-un ritm constant, bâzâind şi vâjâind. Nu s-ar fi refugiat el undeva departe de inima lucrurilor, se gândi ea şi-şi aminti că nu fusese deloc atentă în ce direcţie o luase el cu maşina. Se putea afla oriunde în oraşul acesta. Se aşteptase să se simtă stânjenită şi când colo simţea o senzaţie de libertate.

— Ţi-am promis muzică.

Se întoarse şi se uită la el. Puloverul cenuşiu, lălâu şi blugii uzaţi i se potriveau de minune. Se gândise odată că Ben se înţelegea perfect pe el însuşi. Acum ar fi fost o ipocrită să nege faptul că ar fi vrut să-l înţeleagă şi ea.

— Chiar aşa.

Îi oferi un pahar şi se gândi cât de diferită era ea şi cât de diferit arăta, faţă de toate celelalte femei pe care le adusese aici. Această reţinută notă de distincţie îi impunea unui bărbat să-şi înghită simpla plăcere carnală şi să accepte întreaga persoană. Întrebându-se dacă era pregătit pentru asta, puse paharul jos şi căută printre discuri.

Când aşeză unul pe platanul picupului, Tess simţi căldura alămurilor muzicii de jazz.

— Leon Redbone, spuse ea.

Ben dădu din cap şi se întoarse spre ea.

— Eşti o permanentă surpriză pentru mine.

— Bunicul meu este unul din cei mai mari admiratori ai lui. Sorbind din băutură, veni şi luă în mâini coperta albumului.

— Se pare că aveţi multe lucruri în comun.

— Eu şi senatorul? spuse Ben râzând, înainte de a sorbi din paharul de vodcă. Hodoronc tronc.

— Vorbesc serios. Trebuie să vă întâlniţi.

Întâlnirea cu familia femeii era ceva pe care el îl asocia cu verighetele şi cu floarea de lămâiţă. Întotdeauna evitase asta.

— De ce nu… Sună telefonul şi Ben înjură, punându-şi jos paharul. Uitasem, dar mi-am lăsat numărul să pot fi oricând sunat.

— Nu e cazul să explici chestiile astea unui doctor.

— Da. Răspunse la telefonul de lângă canapea. Paris. Ah, da. Bună.

Nu era nevoie de un psihiatru experimentat ca să-şi dea seama că la capătul celălalt se afla o femeie. Tess zâmbi în pahar şi se duse din nou la fereastră să admire priveliştea.

— Nu, am fost foarte prins. Ascultă, scumpi… se înfioră în clipa în care-i ieşi cuvântul din gură. Tess continua să stea cu spatele la el. Ştii că lucrez la un caz, da? Nu, nu am uitat, dar… N-am uitat. Ascultă, o să te sun eu când o să mă mai uşurez puţin. Nu ştiu, săptămâni, poate chiar luni. Zău că ar trebui să faci o încercare cu marinarul acela. Desigur. Pa, pa.

Închise telefonul, îşi drese glasul şi întinse mâna după pahar.

— A greşit numărul.

Cât de uşor era să râdă. Se întoarse, se sprijini de pervazul geamului şi cedă tentaţiei.

— Ah, serios?

— Ţi-a plăcut, da?

— Enorm.

— Dacă aş fi bănuit că-ţi pasă atât de puţin, aş fi invitat-o aici.

— Ah, amorul propriu bărbătesc. Se întoarse după băutură. Continuă să râdă de el. Veselia nu-i dispăru când Ben se apropie de ea şi-i luă paharul din mână. Privirea aceea caldă, îmbietoare, era din nou acolo. Ben simţi atracţia ei, pericolul ei, nevoia de ea.

— Îmi pare tare bine că eşti aici.

— Şi mie.

— Ştii, doctore… Începu să se joace cu degetele prin părul ei. Gestul era la fel de prietenos ca mai înainte, dar nu mai era la fel de reţinut. Un singur lucru n-am făcut noi încă, împreună, adăugă el.

Tess intră în alertă la aceste cuvinte. El simţi, deşi ea nu făcuse nicio mişcare. Continuă să se joace cu părul ei, trăgând-o tot mai aproape. Răsuflarea lui îi mângâia buzele.

— Nu am dansat, şopti el, şi-şi rezemă obrazul de al ei. Nu-şi dădu seama dacă oftatul ei era de plăcere sau de uşurare, dar o simţi sprijinindu-se aproape relaxată, de el.

— E ceva ce am observat la tine.

— Ce anume?

— Că miroşi bine.

Buzele lui Ben se mişcau aproape de urechea ei, în timp ce ei se balansau uşor, imperceptibil aproape.

— Într-adevăr, bine.

— Ben…

— Relaxează-te. O mângâie prelung, încet, pe spate, în sus şi în jos.

— Un alt lucru pe care l-am observat la tine este că nu te destinzi suficient.

Trupul lui era dur alături de al ei, buzele lui erau moi pe tâmpla ei.

— În momentul ăsta nici nu ar fi prea uşor.

— Bine.

Îi plăcea cum mirosea părul ei, proaspăt şi puternic, fără adaosurile de parfumuri, de şampon, geluri, sprayuri. După cât de uşor se îngemăna trupul ei cu al lui, simţi că sub pulover nu mai avea nimic altceva, decât pielea goală. Se imagină îndepărtând stratul de material şi se lăsă pradă căldurii care-l cuprindea.

— Ştii, doctore, n-am dormit prea bine.

Ochii ei erau aproape închişi, dar nu din cauza relaxării.

— Te gândeşti prea mult la cazul ăsta.

— Da. Dar mai era ceva ce nu-mi dădea pace.

— Ce anume?

— Tu. O îndepărtă puţin de el. Cu ochii în ochii ei, îi tachină gura. Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la tine. Cred că am o problemă.

— Eu… agenda mea este destul de încărcată în momentul de faţă.

— Şedinţe în afara programului. Şi făcu ceea ce-şi dorise toată seara: îşi strecură mâinile sub puloverul ei, încălzindu-şi-le la căldura pielii ei. Haide să începem chiar din seara asta.

Simţi pe şira spinării pielea bătătorită din podul palmei lui.

— Nu cred că… Dar el o opri cu un sărut, care le sudă buzele îndelung, încet. Inima lui Ben o luă la goană. Simţi în ea o rezistenţă care se topi sub dorinţa lui. Tess fusese o provocare de la începutul începutului, dar poate că şi o greşeală. Dar acum nu-i mai păsa.

— Rămâi cu mine, Tess.

— Ben.

Se smulse din braţele lui, căutând distanţa, controlul asupra ei.

— Cred că ne grăbim prea tare.

— Te-am dorit din prima clipă. Nu era genul lui să recunoască aşa ceva, dar acesta nu era un joc obişnuit.

Tess îşi trecu o mână prin păr. Se gândi la dedicaţia de pe carte, la telefon.

— Eu nu tratez sexul cu uşurinţă, nu pot.

— Eu nu te tratez cu uşurinţă. Mi-ar fi plăcut să pot. Poate că este o greşeală. O privi din nou – fragilă, delicată, elegantă. O să fie, foarte probabil, mai mult decât un divertisment, decât o hârjoneală fără consecinţe. Dar nu-mi pasă, Tess. Hotărât, dar într-un fel mai puţin sigur pe el, se apropie un pas ca să-i prindă faţa între mâinile lui. Nu vreau să mai petrec o noapte fără tine. Se aplecă să o sărute. Rămâi.

Aprinse lumânări în dormitor. Muzica se oprise şi era atâta tăcere încât aproape că-i putea auzi ecoul. Tremura şi indiferent cât îşi spunea că este un om în toată firea care îşi poate selecta preferinţele, nu se putea opri. Nervii se înfiorau de-a lungul trupului ei. Dorinţe se împleteau cu ei, până când deveniră un tot. Ben se apropie şi se lipi de ea.

— Tremuri.

— Mă simt ca o şcolăriţă.

— Asta e bine.

Îşi îngropă faţa în părul ei.

— Mi-e o frică de moarte.

— Adevărat? Un zâmbet îi trecu peste buze, îl luă cu mâinile de obraji şi-i împinse capul spre spate.

— Nu ştiu, mă simt ca un puşti care înghesuie prima oară o fată, pe bancheta din spate a maşinii tatălui său. Ben o apucă o clipă de încheieturile mâinilor, ca să-şi înfrâneze dorinţa de a o atinge. Încă n-a fost nimeni ca tine, în viaţa mea. Îmi este încă teamă să nu fac o mişcare greşită.

Nimic altceva n-ar fi putut-o linişti mai mult decât aceste vorbe. Îi trase faţa în jos, spre ea. Buzele lor se întâlniră, doar într-o uşoară muşcătură, o încercare care ameninţa însă să se transforme într-o muşcătură flămândă.

— E bine, spuse ea în şoaptă. Fă dragoste cu mine, Ben. Şi eu te-am dorit dintotdeauna.

Fără să-şi desprindă ochii dintr-ai ei, îi scoase puloverul larg. Şi atunci părul i se revărsă peste umerii goi. Pe pielea ei se jucau deopotrivă razele lunii şi lumina lumânărilor. Propriile lui umbre se suprapuseră peste acestea.

Tess nu era niciodată sigură de ea când ajungea aici, cu un bărbat. Ezită când începu să-i scoată puloverul. Sub el, pieptul lui era suplu şi ferm. Peste osul pieptului pendula un medalion cu Sf. Christopher. Tess îşi plimbă mâinile peste el şi zâmbi.

— Aduce noroc, spuse el.

Nu-i răspunse, şi îşi apăsă buzele de umărul lui.

— Ai o cicatrice aici.

— E veche. Îi desfăcu închizătoarea pantalonilor.

Tess pipăi cicatricea cu degetul mare.

— Un glonţ, îşi dădu ea seama. În vocea ei se citea o groază surdă.

— E veche, repetă el şi o trase spre pat. Zăcea sub el, cu părul răspândit peste cuvertura închisă la culoare, cu ochii grei, cu buzele întredeschise.

— Te-am dorit aici. Nu-ţi pot spune cât de mult sau cât de des.

Întinse mâna şi-i atinse obrazul cu degetele. De-a lungul liniei maxilarului, se întindea barba. Dedesubt, chiar deasupra punctului unde-i bătea pulsul, pielea era moale.

— Îmi poţi arăta.

Când el zâmbi, Tess îşi dădu seama că se simţea relaxată şi că îl aştepta.

Poate că experienţa lui era mai mare decât a ei, dar dorinţa, nu. Dorinţa ei fusese ţinută sub control sever iar acum, că fusese pusă în libertate, era coaptă şi înfometată. Se rostogoliră pe pat, transpiraţi şi goi, uitând de bună creştere şi de bună-cuviinţă.

Cuvertura se adună şi se încolăci printre ei. El înjură şi apoi o eliberă pe Tess din ea şi o trase deasupra lui. Sânii ei erau mici şi albi. Apucă unul, apoi îi apucă pe amândoi în mâini. Îi auzi murmurul de plăcere şi o privi cum i se închid ochii. Apoi îl trase spre ea, iar gura ei parcă era cuprinsă de febră.

Intenţia lui de a o trata ca pe o doamnă, cu grijă şi delicateţe, fu abandonată în clipa în care ea îşi împleti braţele şi picioarele în jurul lui. Aici nu mai era recea şi distinsa doctoriţă Court, ci o femeie pasionată şi dornică, aşa cum şi-ar putea visa orice bărbat. Pielea ei era catifelată, fragilă la atingere, dar electrizată de dorinţă. Îşi trecu limba peste ea, însetat.

Se arcui venind în întâmpinarea lui, dând frâu liber dorinţelor, visurilor, pasiunilor. Aici şi acum, acesta era singurul lucru care conta. Ceea ce se afla afară, era îndepărtat, distanţat. El era real şi vital şi important. Restul lumii putea aştepta.

Flacăra lumânării pâlpâi, se consumă şi se stinse.

Peste câteva ore el se trezi înfrigurat. Cuvertura era mototolită la picioarele patului. Tess era făcută ghem lângă el, goală, cu părul acoperindu-i faţa. Se sculă şi trase cuvertura peste ea. Chiar şi lumina lunii dispăruse. O vreme stătu aşa deasupra patului, uitându-se în jos la ea cum dormea. Când Ben ieşi din cameră, pisica păşi uşor înăuntru.


(va urma)