Demascarea (7)

Grigore Dumitrescu

Zilele trec! Se merge mereu înainte pe drumul abrutizării noastre.

Primim ordinul să ţinem mâinile numai în buzunarele pantalonilor. Imediat începe bătaia generală, mai brutală ca înainte. Ne mai putându-ne sprijini în mâini, suntem aruncaţi de pe prici pe ciment şi trecuţi apoi prin loviturile de picioare.

Astăzi am primit bâte peste fluierele picioarelor. Durerea îmi dă tremurături în tot corpul; aş vrea să mă masez, dar mâinile nu pot fi scoase din buzunare.

După vreo jumătate de oră, lăsaţi în pace şi trecuţi la locurile noastre, primim ordinul să ţinem mâinile în sus, drept în sus, perfect întinse.

Cum să descriu acest nou supliciu! După un timp, încep durerile la umeri, la coate, până în vârful degetelor. Mai târziu, tremur din tot corpul. Când mâinile mi-au amorţit, şi-au căzut, am fost luat de bătaie

Mâncăm ciorba de prânz tot ca animalele, cu urlete de durerea buzelor fripte, cu faţa împinsă în gamelă de lovituri scurte de picior.

După masă suntem aceleaşi stane de piatră, mereu cu mâinile în buzunar, până la împărţirea ciorbei de seară. Rămânem apoi într'o aşteptare nesfârşit de lungă, până când Ţurcanu dă ordin că putem să ne culcăm.

Lungit, cu mâinile afară din pătură, cu ochii închişi, scufundat într'o lume a visării — mă simt atât de liber când am dreptul să mă culc — îmi cântăresc puterile să mă suport pe mine însumi; numai aşa, poţi îndura mult, uimitor de mult....

A doua zi de dimineaţă, fac un efort să-mi dezmorţesc mâinile şi picioarele.

Târât de bătăuşi de pe prici, mă încalţ sub o ploaie de lovituri de bâtă şi curele şi-mi iau apoi locul, la marginea priciului.

Ieşim la WC în mare grabă, după care sorbim ceaiul, mai mult cald decât fierbinte.

Camera 4 Spital e plină de o dulce lumină a soarelui de dimineaţă. Deodată o rază îmi cade pe ochii obosiţi şi prin fereastra deschisă îmi apare printre gratii soarele plin, majestos, contemplându-mă de pe un cer albastru, fără pic de nori. Rămân aşa, în bătaia acestei raze care, ca şi cum mi-ar înţelege chinul, pătrunde până la mine să-mi ia suferinţa. îmi şopteşte parcă în ureche, că nu trebuie să disper şi că e aici la mine, tocmai, să-mi uşureze gândurile încâlcite

Sunt trezit din melancolie de vocea tăioasă a lui Ţurcanu:
— Astăzi o să mergem la baie, unde vă veţi putea spăla şi o cămaşă şi o pereche de izmene. Înainte însă, o să fiţi bărbieriţi.

Iată în fine şi o veste bună! Ultima baie am făcut-o în August, la Jilava.

Ţurcanu iese din cameră şi se întoarce după câteva minute cu o cutie cu maşini de bărbierit, lame de ras, pămătufuri şi săpunuri.

Numeşte câţiva dintre noi, care să facă pe bărbierii. Eu cad la Ahmed, turcul, care cu vreo zece zile în urmă fusese plimbat în palme de la un colţ la altul al camerei. Ahmed începe cu săpunitul unuia, la vreun metru în dreapta mea. Operaţia e de scurtă durată — o jumătate de minut. Dă apoi să tragă cu maşina, dar totul e în zadar: lama nu prinde nimic. Apasă ceva mai tare şi reuşeşte să ia ceva, nu fără strâmbături de durere ale celui bărbierit.

Bătăuşii urmăresc îndeaproape treaba. Fiindcă unul a scos un uşor ţipăt de durere, primeşte lovituri de picior şi bâte pe spinare.

Imi vine şi mie rândul. Ahmed trage, pentru început, în răspăr. Scot un au, din gura schimonosită.

Aude Ţurcanu:
— De ce te vaiţi, mă?
— Am avut o uşoară durere, zic eu, pentru a-mi uşura « vina ».
— Păi, dacă a fost uşoară, de ce zbieri, îmi răspunde încruntat.
— Poate a tras prea tare, mă explic.
— Auzi, bă turcule că nu şti să bărbiereşti, conchide Ţurcanu cu ironie.
— Ba ştiu, domnule, răspunde Ahmed.
— Ia, dă-i câteva palme, îi ordonă Ţurcanu —arătând cu degetul spre mine, ca să nu mai mintă.

Ahmed îmi şterge a pălmuţă, peste faţa săpunită. Ţurcanu zbiară:
— Unde ai învăţat tu să dai palme din astea? Ia cârpeşte-1 cum trebuie, turcule.

Ahmed, care a început să tremure uşor de frică, să nu fie el luat în primire, se dă un pas înapoi şi se aruncă, cu palmă cu tot, în obrazul meu. Cum sunt cu mâinile în buzunar, cad grămadă pe ciment, de unde sunt luat în primire de picioarele câtorva bătăuşi.

Trecut la loc, sunt bărbierit, într'un procent de cincizeci la sută. Mai mult nu s'a putut face.

Sunt mulţumit aşa cum a ieşit, fiindcă la celălalt capăt al camerei, câţiva au mâncat bătaie serioasă.

Rasul fiind terminat, Ţurcanu aduce o cutie plină cu săpuniri. Sunt aceleaşi cuburi de culoare cafenie, cum am primit şi la Jilava, care nu fac de loc clăbuci. Primim fiecare câte unul. Ni se spune să luăm câte un prosop, a cămaşă şi o pereche de izmene.

Ne încolonăm, în rând câte unul, în cap fiind Ţurcanu, urmat de Steiner, Puşcaşu şi Gherman. Ceilalţi bătăuşi sunt băgaţi printre noi. Eu sunt spre coada rândului. Baia, ştiu că e la subsol, aşa că sunt mulţumit că pot face puţină mişcare.

Gardianul deschide uşa; e acelaşi tânăr, cu o faţă plină, veselă. Îl văd cum îşi aruncă repede privirea peste noi, ca şi cum ar vrea să cuprindă dintr'odată toate feţele schingiuiţilor. Face un efort lipsit de abilitate, să pară străin de ce se întâmplă în cameră. Jocul e inutil fiindcă de aici au fost scoase două cadavre, în timp de 20 zile....

Iată-mă deci gata să ies la baie. Sunt nerăbdător să ajung mai repede la uşă. îmi şi imaginez cum pun stăpânire pe duşul fierbinte, care să mă libereze de mâncărimea pielei. Înaintez câţiva paşi... dar sorţii de izbândă nu vor să vină. Brusc, vocea lui Ţurcanu se dezlănţuie din capul culoarului, de lângă scări:
— Înapoi, bestiilor, înapoi, în pas alergător.
Totul îmi e ca un duş rece. Năuc, nu pricep nimic.

Pe uşă dau grămadă cei cincisprezece — douăzeci, care apucaseră să iasă pe culoar.

Sunt izbit de Dinu Georgescu, care-mi spune repede printre dinţi:
— Gică Şerbănescu s-a aruncat prin golul dintre scări. L-am văzut cum a sărit, apoi i-am auzit trupul răbufnind pe cimentul de la parter. Dinu Georgescu e transfigurat. Fusese prieten cu cel ce şi-a pus capăt zilelor. Se îndreaptă spre locul lui, cu ochi holbaţi de groază.

Mi-e frică! Am impresia că în faţa mea se desface un gol care se pierde într-un nesfârşit întuneric. Cel care s-a sinucis, înalt, subţire, cu o faţă mai mult feminină, a pus capăt demascărilor.

Aşa a dispărut, într-o moarte uluitoare, crudă, studentul la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Gheorghe Şerbănescu...


E 17 Februarie şi am tot sperat în ultimele zile, ca iarna să se ducă încet. În această Vinere, timpul e mai întunecos ca în zilele lui Ianuarie şi ale lui Februarie de până acum. Viscolul şuieră la colţurile penitenciarului şi din camera 4 Spital, prin ferestrele largi, privesc pe furiş învălmăşeala norilor.

Suntem înainte de masa de prânz şi în aşteptarea ciorbei de arpacaş oamenii stau încovoiaţi de chinul venit de la stomac. Dacă au aceeaşi senzaţie de sfârşeală ca şi mine îi plâng şi pe ei ca şi pe mine!

Ni se împinge hârdăul pe uşa întredeschisă, după care Ţurcanu face împărţeala zemii fierbinţi. Aştept cu nelinişte ordinul să mâncăm şi astăzi ca animalele: nu ni se spune însă nimic!

Ne potolim foamea în cea mai mare linişte. Gamelele rămân tot nespălate; sunt aşa, de mai bine de zece zile. După masă suntem ţinuţi cu mâinile în sus, în două reprize, până ne-au amorţit de durere. A urmat obişnuita bătaie generală. Apoi, pauză.

După un timp, Ţurcanu face semn unuia, la vreo doi metri în dreapta mea, să vină la el. Omul ales execută chemarea cu paşi mici, timizi.

Inima îmi bate puternic.

Cel chemat e în panică. I se vede aceasta pe faţa lunguiaţă şi în ochii băgaţi prea mult în orbite.

Ţurcanu îl priveşte fix, bătând uşor cimentul cu talpa piciorului drept. Apoi îl întreabă:
— Ai aici un prieten sau cel puţin un cunoscut mai îndeaproape?

Surprins de întrebare, omul răspunde, mai mult bâlbâindu-se:
— Sunt doi prieteni de ai mei aici.
— Arată-i care sunt, spune sec Ţurcanu.

Cu mâna tremurândă, cel întrebat, arată spre priciul de vis-a-vis, către fereastră şi apoi în faţă, lângă uşă.

Cei desemnaţi sunt chemaţi să vină în mijlocul camerei. Li se spune apoi, ca toţi trei să se aşeze pe masă, stând turceşte; cel ales de Ţurcanu e separat de ceilalţi doi, care stau în faţa lui, lipiţi unul de altul.

Sunt năuc; nu înţeleg ce are de gând cu ei. E greu să ştii, dacă urmează un joc stupid sau dacă e vorba de vreo tăinuire păstrată de unul din ei şi dată în vileag de ceilalţi!

Ţurcanu se întoarce, mai mult spre bătăuşi, grupaţi lângă uşă şi spune ironic:
— Uitaţi-vă la ăştia trei; au făcut parte din acelaşi cuib. După ce au fost condamnaţi, au găsit de cuviinţă să-şi ducă activitatea legionară şi în închisoare. Pe celular, până în ziua când au fost aduşi în această cameră, ţineau regulat şedinţe de cuib.

Ca la comandă, bătăuşii izbucnesc în hohote de râs. Cei trei de pe masă, se uită unul la altul, cu ochi holbaţi de mirare, de zăpăceală, de teamă.

Ţurcanu, continuă să dea explicaţii:
— Ăsta, arătându-1 pe cel chemat, primul, e şeful ăstorlalţi doi...

Mai întâi domol, râsul batjocoritor al bătăuşilor devine până la urmă o adevărată cascadă de hohote, de-ai zice ca n'ar mai putea fi stăvilită.

Ţurcanu face un semn cu mâna şi râsul se opreşte brusc. După câteva secunde:
— Ăsta, care pare ceva mai isteţ (cel arătat, e înalt, blond, cu o faţă nu tocmai maturizată) acceptă să-1 aibă de şef pe nenorocitul care sade în faţa lui turceşte. Uitaţi-vă la el ce cap de imbecil are. Hohotele de râs izbucnesc din nou, ca la comandă. Şeful face din nou semn cu mâna şi iar e linişte. Apoi continuă:
— Ăstălalt pare şi el mai dezgheţat decât şeful. Râsul se dezlănţuie din nou.

Ţurcanu îi terorizează în continuare:
— Ascultă şefule, ia dă-le câte două palme la fiecare.

Omul pus în faţa unei astfel de situaţii, reuşeşte numai să lase capul în jos; mâinile îi rămân imobile. Ţurcanu se dă lângă el, îl priveşte fix, încruntat şi-i spune din nou, răspicat:
— Ia-i la palme.

Nefericitul îşi întoarce capul spre Ţurcanu; în ochi, neputinţă şi teamă.

Fulgerător e izbit cu pumnul în piept de Ţurcanu şi victima cade de pe masă, răsucindu-se ca o pisică aruncată în gol. Cu toată greutatea corpului, răbufneşte pe ciment.
— Nemernicule, urlă bătăuşul, îţi închipui că poţi ezita să execuţi ordinul meu?

Îl trage în sus, după care Steiner şi Gherman îl apucă de mâini; i le dau, strâns, la spate.

Ţurcanu îl pălmuieşte puternic, sucindu-i capul dintr'o parte în alta, brutal, nemilos.

E întins apoi pe masă, cu burta în jos. E descălţat. Cei doi, care trebuiau, potrivit ordinului, să fie pălmuiţi, primesc câte o bată în mână.

Ţurcanu le ordonă:
— Băteţi-1 la picioare.

O scurtă ezitare a celor doi le aduce imediat o ploaie de bâte şi curele în cap, pe spinare, peste mâini... într'o resemnare totală, cu capetele în piept, tremurând, terorizaţii încep să lovească în tălpile celui de pe masă, ţinut strâns de patru inşi, de mâini şi de picioare. La un moment dat, victima dă să zbiere de durere, dar i se astupă imediat gura cu un prosop.

A fost bătut la tălpi, până a rămas în nesimţire, lungit pe masă. O bătaie care înseamnă: aici nu se poate rezista. Iar noi, ceilalţi, înlemniţi de atâta cruzime, rămânem cu privirile aţintite în ciment; e semn de neputinţă, de resemnare

Suntem pe la mijlocul lui Februarie. Zilele trec înspăimântător de greu. În ultima săptămână am fost zi de zi ţinuţi cu mâinile în sus. În fiecare zi, am fost bătuţi la spate, pe rând, câte şapte-opt pe zi; feţe schimonosite de durere, priviri de oameni înspăimântaţi, îmi amintesc numai de unul — voinic, cu un piept lat — care a schiţat o uşoară împotrivire, când a fost ales de Ţurcanu să fie întins pe masă... L-au bătut la tălpi atât de mult, încât la un moment dat, ne mai zbătându-se, m'am întrebat dacă mai simte vreo durere. Când a fost dat jos de pe masă, a încercat în van să se ţină pe picioare; a căzut. Într'o sforţare disperată s'a ridicat; slăbiciunea 1-a învins; a căzut din nou. Apoi, s'a târât la locul lui

E seară, trecut poate de ora opt. în camera 4 Spital e linişte totală. Suntem ca o lume moartă, în urma unui cataclism nemilos. Nu se aude nici măcar respiraţia fiinţelor abrutizate de pe prici. Bătăuşii sunt şi ei stane de piatră, fiecare la locul lui. Însuşi Ţurcanu e întins pe pat, mâna dreaptă sub ceafă, privirea fixată într'un punct în tavan. Câteodată îşi roteşte capul, privindu-ne cu un aer, în acelaşi timp sever şi absent. Dar ciudat, această nemişcare care mă dezolează, se amestecă parcă cu o senzaţie de libertate. Cum bătăuşii nu-şi mai au privirile aţintite pe noi, ca şi cum n'ar mai fi nevoie să fim observaţi, am simţământul că sunt liberat de acest program de schingiuire a trupului, de acest chin sufletesc.

Fără voia mea, privirea mi se încrucişează cu a lui Mătăsaru, de pe priciul de vis-a-vis. Tresar şi inima îmi zvâcneşte uşor — e pentru prima oară, de patru săptămâni, când pot să mă înţeleg cu cineva, aşa din ochi. Am dat de o faţă dură, dar totuşi prietenoasă, care mi-a aruncat un surâs ascuns, fugitiv. Apoi, şi-a închis ochii uşor ca şi cum ar fi spus: ajunge.

Dar liniştea e întreruptă. Ţurcanu se scoală brusc, sare în picioare. Tresar. Arată, ca şi cum ar vrea să zică: programul trebuie să-şi urmeze cursul.

Se duce la masă, îşi propteşte mâinile de muchea laturii din spre partea mea. Rămâne apoi, un timp, cu capul în jos. Deodată şi-aruncă privirea peste noi şi ne spune cu o voce gravă, plină de mister:
— În seara asta voi face o demascare neobişnuită. Apoi, cu paşi rari, se îndreaptă spre paturile de fier. Se opreşte în faţa lui Pătrăşcanu, unul din bătăuşii cei mai nemiloşi. îl priveşte fix. Acesta păleşte; în câteva secunde e galben ca ceara.

Rămân ca paralizat; nu-mai închipuisem că şi un bătăuş poate să trecă prin spaima prin care trecem noi, cei terorizaţi!

Cu voce aspră, de acuzator, cu mâna îndreptată spre bătăuş, Ţurcanu strigă:
— Îl demasc pe Nuţi Pătrăşcanu.

Brusc, ca la comandă, cel demascat, tremură din tot corpul. E ca şi cum ar fi supus unui curent electric, ce-1 furnică din cap până'n picioare.

Cu toată neliniştea de care sunt cuprins, îmi dau acum perfect seama că bătăuşii, aceşti roboţi creaţi în purgatoriul care este Penitenciarul Piteşti, au trecut prin chinuri supra-omeneşti până să ajungă instrumentele Ministerului de Interne. Nu-mi închipuisem că un om poate tremura de frică, aşa cum tremură acum cel demascat.

Cu ochii ţintă pe el, Ţurcanu continuă:
— Bine mă, Pătrăşcanule, ai spus că n'ai să mai ascunzi nimic din ce e duşmănos clasei muncitoare. Ai minţit şi în trecut, dar după ce ai fost odată demascat, ai promis că vei scoate tot putregaiul din tine. Dar nu vrei; rămâi un duşman odios al poporului muncitor, care îţi dă aici de mâncare.

Apoi, ridicându-şi tonul, Ţurcanu continuă:
— Pătrăşcanu a ţinut ascuns aici, că logodnica lui a făcut şi ea parte din Mişcarea Legionară. E cât se poate de grav! Gândiţi-vă, câte suflete poate să otrăvească această fiinţă care se mişcă liber printre oamenii cinstiţi de afară.

Pătrăşcanu tremură înspăimântător. Mă gândesc, că acest om trebuie să fi fost chinuit în mod groaznic în aceste aşa numite demascări, ca să ajungă acum, demascat pentru încă odată, să aibă asemenea spasme. În urma dezvăluirii adusă de Ţurcanu, neputinciosul robot, această fiinţă pe care o credeam dezumanizată, arată că totuşi, undeva în străfundul inimii lui, au mai rămas sentimente proprii fiinţei umane. În ochi i se poate citi suferinţa pe care a îndurat-o; şi parcă vrea să spună: am făcut tot ce omeneşte s'a putut face, am îndurat cele mai groaznice chinuri, dar totul e în zadar.

Se uită lung la Ţurcanu, cu o privire care cere parcă îndurare, să-1 lase în viaţă....

După câteva clipe teroristul face semn celorlalţi bătăuşi; sunt şi ei nemişcaţi, muţi, cu ochii îngroziţi de teamă.
— Dezbrăcaţi-1, spune rar şi calm Ţurcanu. Sar imediat Gherman, Puşcaşu, Steiner, Roşea şi Oprea. Pătrăşcanu e tras de pe pat, târât în mijlocul camerei, dezbrăcat la piele.

Se formează culoarul suferinţei din doisprezece roboţi şase de o parte, şase de alta. Sunt înarmaţi toţi cu bâte şi curele. Ţurcanu are în mână o varga flexibilă.

Demascatul, tremurând mereu îngrozitor, e legat zdravăn la gură.

Şi iată că supliciul i-a sosit: Pătrăşcanu e împins între roboţi. Totul se desfăşoară în cea mai perfectă ordine, într'o tăcere mormântală. Apoi, ca la comandă, bătăuşii îşi ridică mâinile înarmate cu bâte şi curele. O fac fără ordin, ca la comanda unei voci interioare.

Încep să lovească la întâmplare, dar cu o înverşunare, care face să-mi oprească respiraţia...

Ţurcanu cu varga lui — tare dar flexibilă — dă în victimă cu toată puterea.

După un timp, Pătăşcanu e tot numai sânge. Mai îndură ce mai îndură, după care se prăbuşeşte. E călcat în picioare de toţi deodată.

Apoi e lungit pe spate; şi ce mi-e dat să văd....? Doisprezece inşi se aşează pe el, perfect, ca nişte saci. Am convingerea că omul de pe ciment îşi va da acum sufletul. îi văd ochii holbaţi de groază; gura deschisă de sufocare... După un timp, roboţii îl eliberează: se dau jos, unul câte unul.

Cimentul e mânjit de fecalele lăsate de Pătrăşcanu... Se aşteaptă un timp să-şi revină. E întins pe ciment, pe burtă. Gura îi sângerează; şi-a pierdut câţiva dinţi. Cum s'a întâmplat, nu pot să-mi dau seama; la un moment dat, n'am mai putut urmări loviturile.

Ţurcanu, lângă el, îi ridică capul cu piciorul. Apoi, arată cu mâna spre fecale. Mi-e dat să văd cea mai oribilă scenă, ce nu mi-aş fi putut-o măcar imagina: Pătrăşcanu se târăşte spre locul murdărit; îşi apasă faţa în propriile-i excremente...

A executat un ordin, numai printr'un semn, fără să schiţeze cea mai uşoară ezitare!

Îmi întorc privirea şi mi-o fixez pe ciment, în faţa mea. Respiraţia greoaie a celor din jurul meu îmi spune că sunt şi ei îngroziţi, scârbiţi, epuizaţi de acesta scenă, executată numai de roboţi.

Uşurinţa cu care Pătrăşcanu şi-a lăsat gura în propriile-i fecale e dovada că teroarea la care au fost supuşi aceşti oameni, pentru a fi transformaţi în roboţi, trebuie să fi atins proporţii sinistre....

Târziu, nu mult înainte de miezul nopţii, ni se dă voie să ne culcăm.

Singur, cu mine însumi, vreau să adorm cât mai repede, să şterg din faţa ochilor scena de groază şi să alung aşa tristeţea de care sunt cuprins.

Dar, în mijlocul nopţii mă deştept, fiindcă zvârcolirile lui Pătrăşcanu sub loviturile de bâtă, îmi vin mereu în urechi...


(va urma)