Ambuscada la Palermo

Colin Forbes

Pentru Jane

NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.

Vineri, 3.30 p.m. — 7.30 p.m.

Ofiterul SS era înalt, cu umeri largi si îmbracat într-o uniforma impecabila. Fata si mâinile îi erau aproape albe, asa ca Petrie banui ca nu venise pe insula decât de câteva zile, ca poate înainte de asta fusese stationat la nord de Alpi. Si se parea ca era un bun tactician: nici nu iesise bine din masina, când soferul SS iesi si el cu un pistol automat în mâna, o arma asemanatoare cu cea pe care Angelo o lasase în groapa. Se sprijini de capota cu teava armei îndreptata spre spatele Mercedes-ului, unde Johnson si Scelba stateau cu spatele spre el. Ofiterul îsi desfacuse tocul revolverului si-si tinea mâna foarte aproape de patul acestuia.
— Cum te numesti ? i se adresa el lui Angelo, în ita-lieneste.
— Dar cine întreaba ? spuse Angelo.
Neamtul privi o clipa în tacere, apoi îsi duse mâna spre buzunarul pantalonilor. Scotând un pachet de tigari, îsi puse o tigara în gura si baga pachetul înapoi în buzunar, dar în locul sau aparu revolverul, cu care tinti la mijloc între cei doi. Nu-i trebuiau decât doua gloante ca sa-i trimita pe amândoi în mormânt, gândi Petrie cu ura. Miscarea mâinii dovedise ca era un expert, o manevra de adevarat profesionist.
— Locotenentul Hauptmann din Wehrmacht, spuse ofiterul SS ceremonios. Si va dau zece secunde ca sa raspundeti...
— Eu sunt Angelo Gambari, îi raspunse italianul calm. Esti, desigur, nou pe-aici, în Sicilia...
— Aceea e masina ta ? întreba neamtul.
În timp ce Hauptmann vorbea, Angelo se uita în conti-nuare la harta si mai zabovi asupra ei câteva secunde înainte de a-si înalta capul, privindu-l surprins pe ofiter, mirat ca mai este acolo. Îl privi scurt si staruitor, cu o expresie nepla-cuta care îl facu pe Hauptmann sa-si devieze un pic teava pistolului direct spre el. Pentru numele lui Dumnezeu, Angelo, se ruga Petrie, individul asta vine probabil drept din Rusia, de acolo de unde mai întâi trag si abia dupa aceea vor sa stie de ce au tras. Dar raspunsul lui Angelo nu era de natura sa-l linisteasca.
— De ce întrebi ? spuse acesta.
Era limpede ca lui Hauptmann îi venea greu sa-si pastreze controlul. Privi peste umar, unde îl putu zari pe Johnson uitându-se spre ei prin fereastra din spate a Mer- cedes-ului, în timp ce Scelba nu-si arata decât ceafa. Dupa care îsi îndrepta din nou atentia spre Angelo.
— Ti-am pus o întrebare.
— Si eu la fel.
În purtarea plina de o exagerata încredere de sine a italianului se distingea ceva autoritar, chiar arogant — îsi tinea harta deschisa în fata si-l privea pe Hauptmann pe deasupra ei, ca si cum ar fi interogat un acuzat aflat în boxa. Încordarea crestea sub soarele dogoritor si parea ca dez- nodamântul se apropia cu iuteala, în timp ce ofiterul îsi îndrepta încet revolverul catre omul cu trei palme mai scund decât el. Petrie simtea ca se afla la numai o secunda de a apasa pe tragaci. Ce joc periculos juca Angelo ?
— E o masina de fabricatie germana, spuse Hauptmann, aratând cu mâna.
— Ce simt de observatie ! Tonul vocii lui Angelo era batjo-coritor. Si dintr-o data începu sa vorbeasca fluent în germana. Pe fata spilcuita a lui Hauptmann se zugravi surprindere si o umbra de sovaiala.
— Vorbesti germana ? întreba el cu asprime.
— Înca o data, ce simt de observatie ai !
Angelo continua sa vorbeasca nemteste.
— Asa ca poate ai observat ca si placutele de înmatri-culare poarta numar italian.
Angelo îsi lasa harta din mâini si aceasta cazu exact peste groapa în care era revolverul. Se apleca sa o ridice, se razgândi si o lasa pe loc. Petrie nu se îndoia ca atunci când se va mai apleca o data se va ridica cu arma în mâna. Stratagema sigur ca nu va merge — Hauptmann ar avea timp destul sa traga de doua ori, omorându-i pe amândoi chiar mai înainte ca el sa poata tinti. Dupa care soferul va trage în Johnson si în Scelba înainte ca ei sa poata iesi din masina. Angelo, care desi avea un stagiu bun de peste sase luni ca spion în spatele inamicului, de data aceasta depasea limita, atinsese acea stare nervoasa, febrila, în care omul îsi asuma riscuri sinucigase.
— Si ce-i cu placutele de înmatriculare ? întreba Hauptmann.
— Oricât de ciudat ti s-ar parea, continua Angelo în germana, noi italienii calcam peste mândria noastra nationala si cumparam masini de fabricatie straina. Ar trebui ca lucrul acesta sa va faca placere — când am cumparat masina asta, Germania tocmai avea nevoie de banii mei !
Fata palida a lui Hauptmann se îmbujora vizibil, iar el începu sa se apropie de Petrie si de Angelo. Daca vine prea aproape, gândi Petrie, o sa zareasca sigur revolverul, pe care harta îl acoperea doar pe jumatate. Angelo îsi întoarse brusc capul spre Mercedes si miscarea asta neasteptata îl alarma pe SS-ist; întorcându-se si el, se uita la masina, unde ceilalti doi barbati stateau calmi pe bancheta din spate.
— Ce-ai vazut acolo ? striga el în germana.
— O sopârla, raspunse Angelo cu nepasare. Se strecu-rase sub masina, mi s-a parut o specie mai rara. Dar ce spuneai ?
Scurta diversiune dadu rezultate : nemtul ramase pe loc, uitându-se tinta la Petrie înainte de a-si îndrepta din nou atentia catre Angelo.
— Ma vad nevoit sa-ti amintesc ca ne aflam în plin razboi si ca Sicilia e teatru de lupta. Si ca prin jur au fost zariti doi spioni britanici. Unde sunt actele masinii ?
— În buzunarul de pe usa Mercedes-ului...
Hauptmann se întoarse ca sa dea un ordin soferului, dar Angelo îl opri.
— Asteapta o clipa, spuse el. Pot sa-ti arat actul de proprietate asupra masinii, dar n-am intentia sa o fac. Nu ai autoritatea sa ne controlezi ! Mai mult...
— Nu am autoritatea !
Furia lui Hauptmann devenise deja vizibila si, în încordarea momentului, oboseala lui Petrie se topi brusc pe când îsi strecura mâna încet sub haina si apuca Mauser-ul. Constata ca este în stare sa observe acum detalii minore: tremurul usor al narilor lui Hauptmann, care palpitau ca ale unui cal naravas, trupul încordat al soferului neamt, gata sa faca uz de arma sa, o mica pata rosie pe gulerul vestonului lui Hauptmann, care putea fi de sânge sau de vin.
— Ordona-le celor doi din masina sa iasa afara si tine-i sub arma, striga SS-istul catre sofer. Sa stea cu fata-n jos pe pamânt, iar tu cerceteaza masina.
Petrie îsi facu o socoteala: ar putea oare scoate Mauser-ul din toc si sa traga destul de repede ca sa-l ucida pe ofiter ? Apoi decise ca ar fi imposibil, deoarece Hauptmann îsi întoarse iarasi capul catre ei, în timp ce soferul se îndrepta spre Mercedes si dadu un ordin în nemteste. Sacul cu exploziv va fi descoperit în mai putin de un minut; Ed îl pusese jos, lânga piciorul lui. Angelo îsi întinse bratele a resemnare, spunând:
— Nici unul din cei doi nu întelege germana, iar daca soferul are de gând sa-i loveasca, voi raporta incidentul generalului Guzzoni...
Tacu, dupa care Hauptmann dadu un ordin, profitând de aceasta portita de iesire oferita de italian.
— Hans ! Lasa-i în pace ! Nu înteleg germana, spuse el.
— Asa mai merge, continua Angelo, linistit. Mi-e teama ca daca voi fi nevoit sa raportez atitudinea dumitale, primul lucru care ti se va întâmpla va fi trimiterea înapoi în Rusia, în mai putin de 24 de ore...
— Porc obraznic ! tuna Hauptmann, ridicându-si pistolul si atintindu-l direct spre pieptul lui Angelo, dar italianul ramasese cu bratele întinse, într-o pozitie lipsita de aparare, în timp ce germanul continua:
— Îti dai seama ca ai amenintat un ofiter al Wehrmacht-ului...
— Doar l-am avertizat. Raportul va ajunge pe masa generalului Hubner.
— Îl cunosti?
— M-ai întrebat cum ma numesc, dar n-ai întrebat si ce meserie am. Sunt avocat si la serviciile mele au apelat de nenumarate ori chiar si concetateni de-ai vostri. Generalul Hubner se numara printre clientii mei. Foarte recent am avut de rezolvat o problema de încartiruire pentru el, asa ca am ajuns sa ne cunoastem destul de bine.
În atitudinea lui Hauptmann aparu o modificare vizibila, o privire de frustrare si o umbra de ezitare, de îndoiala — cam cine ar putea fi în realitate acest om, Gambari ? Schimbându-?i tinta, se întoarse catre Petrie.
— Tu ! latra el. Ce tii în mâna ? spuse în italiana.
— Asta ! raspunse Petrie, scotând mâna de sub haina, în care tinea un pachet de tigari.
Pe fata i se raspândi un zâmbet larg si prietenos.
— Ati dori o tigara, domnule ? întreba el.
O masina italieneasca tocmai trecea în viteza pe sosea, urmata la mica distanta de o alta. Nici una din ele nu voi sa încetineasca, zarindu-i pe cei doi nemti în uniforma.
— Pietro ! i se adresa Angelo lui Petrie, ca si cum ar fi vorbit cu idiotul satului. Ofiterul nu fumeaza tigari facute din balegar ! Te rog sa taci si sa ma lasi pe mine sa ma ocup de asta!
— Dar de ce un om aflat în pozitia ta calatoreste cu niste tarani ? întreba Hauptmann cu dispret.
— Pentru ca-mi trebuie oameni ca sa fac niste reparatii la birourile mele din Messina, care au fost bombardate de blestematii aceia de britanici ! izbucni Angelo. Dumneata abia ai sosit aici, nu ai apucat sa afli multe despre cum sta situatia, asa ca nu e de mirare ca faci gafa dupa gafa ! Bombardamentele astea salbatice au determinat o lipsa acuta de muncitori în Messina si trebuie sa venim pâna în mijlocul insulei ca sa-i cautam si sa-i platim foarte gras. Vocea îi devenea tot mai mânioasa. Pentru ca esti nou pe-aici, nu stii nimic ! Altfel nu ai fi vazut nimic ciudat la un italian care are o masina nemteasca. Si acum o sa-ti aduc aminte de instruc-tiunile transmise de Cartierul General Central de la Enna, continua el în forta. Acestea spun ca Wehrmacht-ul trebuie sa colaboreze strâns cu aliatii lor italieni si într-o maniera cât mai diplomatica cu putinta ! A ne tine cu mâinile ridicate si cu pistolul îndreptat spre noi nu cred ca poate fi calificat drept un comportament într-o maniera diplomatica...
Hauptmann îsi coborî revolverul în timp ce vorbea, dar tot îsi tinea arma lânga el.
— Mi s-a parut straniu ca puteti sta în soarele asta uitându-va la o harta. Pot sa te întreb ce asteptati aici ?
— Sa-mi gasesc drumul, la naiba ! de ce dracu’ crezi ca stam aici pe o asemenea caldura ? M-am ratacit, nu e nici un marcaj pe-aici.
— Si unde mergi ?
— La Scopana.
— Tocmai vin de acolo.
Comportarea neamtului era înca teapana si atenta, dar parca mai putin agresiva.
— E în directia aceea. Trebuie sa insist asupra faptului ca, deoarece în aceasta regiune au fost semnalati spioni, noi suntem datori sa verificam pe oricine.
— Dar sunt mai multe feluri de a verifica, izbucni Angelo.
Se apleca repede, îsi ridica harta si se îndrepta iute catre Mercedes, spunându-i lui Petrie în italieneste sa se grabeasca. În timp ce se îndreptau catre masina, Petrie privi cu coada ochiului spre german. Hauptmann ramasese în aceeasi pozitie, iar daca ar fi mers doar câtiva metri mai departe ar fi zarit revolverul german ascuns în groapa. Angelo se strecura la volan cu un gest nerabdator al mâinii, în timp ce Petrie intra lânga el. Trântind portiera, ridica trusa de scule si i-o puse lui Petrie în brate.
— S-ar putea sa avem nevoie, spuse el scurt, asteptând ca un camion cu soldati italieni sa treaca pe lânga ei, spre Puccio. Petrie deschise fermoarul trusei si-l închise la loc:
Înauntru zarise trei grenade nemtesti.
— Înca mai sta acolo, sopti el italianului, în vreme ce Angelo întoarse masina pe drum, în directia Scopana. Soferul a intrat acum în Volkswagen, raporta el.
— Sa speram ca vor cadea în vreo prapastie, mormai Angelo, apasând pe acceleratie. Nu va mai uitati înapoi, îi avertiza el pe cei din spate.
Pe când Angelo marea viteza strabatând un ses sterp, Petrie se uita la ceas. Era 3,45 dupa-amiaza. Doar opt ore pâna la termenul misiunii de la miezul noptii.
— Da-i bataie, îl îndemna el pe italian, în timp ce un alt camion trecea pe lânga ei în cealalta directie. Vad ca drumul asta devine cam aglomerat.
— Nu-i o situatie normala, îi spuse italianul. De regula, pe aici nu exista nici un fel de trafic pe kilometri întregi, nici chiar acum, în timpul razboiului. Masinile acelea doua care au trecut pe drum în timp ce noi discutam cu Hauptmann erau pline de ofiteri. Probabil ca se întâmpla ceva aici.
— Si în spate se întâmpla ceva, spuse Johnson. Prietenii nostri ne urmaresc.
Petrie se rasuci în scaun si vazu, la oarecare distanta în spate, un Volkswagen mergând în viteza. Îsi acoperi ochii cu o mâna ca sa se fereasca de lumina soarelui, dar nu putu distinge cine era în masina.
— Esti sigur ca e Hauptmann ? întreba el.
— Sigur. I-am vazut cum întorceau si ei pe drum. Vin dupa noi.
Erau acum la vreo douazeci de kilometri est de bifurcatia spre Cefalù, strabatând o câmpie perfect plata, lipsita de orice urma de asezare omeneasca, o câmpie plina de praf, care se întindea de-o parte si de alta a drumului, ca o mare întunecata.
— Asta e caldarea cu praf, îl informa Angelo si arunca o privire prin oglinda retrovizoare. Odinioara, continua el, pe aici erau ferme si lanuri, dar sicilienii nu-s fermieri priceputi, nu planteaza copaci, iar soarele face restul. A devenit un fel de cimitir de animale, unde osemintele catârilor batrâni se albesc la soare. Ati vazut, desigur, ca sunt înca în spatele nostru. Ma întreb, ce-o fi având în minte Hauptmann asta ?
— Poate ca nu s-a lamurit pe deplin ce-i cu noi, acolo, la bifurcatia înspre Cefalu, spuse Petrie cu îngrijorare. Cacial- maua ti-a reusit destul de bine, de-ajuns ca sa-l nedume-reasca, dar tipul asta pare destul de destept, asa ca s-a hotarât s-o ia încet, sa-si lase putin timp de gândire. Cred ca e înca banuitor, asa ca va astepta pâna vom întâlni alte trupe ale Wehrmacht-ului, dupa care ori va iesi din nou în fata, ori ne va urmari sa vada unde mergem de fapt.
— Sau, cine stie, totul se va termina într-un dezastru, remarca Angelo, pe gânduri, punându-si iar palma deasupra ochilor ca sa si-i apere de lumina soarelui reflectata de o masina care venea din sens contrar. Hristoase, cât de aglomerat este drumul asta azi ! Un alt camion italienesc trecu pe lânga ei, dar dupa el drumul parea gol. Ma tem ca neamtul ne va însoti pâna la Scopana.
— Dar tocmai de-acolo venise, îi atrase Petrie atentia. Cartierul sau general poate se afla chiar în sat, iar acolo va gasi niste ofiteri superiori care sa-l sprijine.
— Hai sa încetinim, sa-l lasam sa ne ajunga din urma, sugera Scelba din spate. Iar în timp ce trece pe lânga noi, îi împuscam si pe el si pe sofer.
— Nu-i o idee buna, raspunse Petrie. În orice caz, parea destul de destept ca sa se fi pregatit pentru o astfel de împrejurare. Si adu-ti aminte, treaba noastra e sa strabatem insula fara a stârni o alarma generala.
— Doar îi lichidam si-i lasam, insista Scelba.
— Cum, aici în câmp deschis ? Asa încât primul vehicul militar care trece sa dea peste ei si sa dea alarma ? Si e al dracului de multa circulatie pe sosea.
— Dar daca Hauptmann ajunge la Scopana, e în stare sa ne agate din nou, obiecta Angelo. Si acolo ar avea la îndemâna o echipa întreaga.
— Stiu, spuse Petrie, fluturând o mâna afara, pe fe-reastra. Mai tine mult peisajul asta ?
Nu se zarea nici un loc în care sa ascunzi macar un câine mort, daramite doi oameni. Când privi înapoi, silueta vaga a Volkswagen-ului înca se mai zarea.
— Înca multi kilometri, raspunse Angelo.
— Ce-ar fi sa micsorezi viteza o vreme. Nu-i exclus ca pur si simplu sa treaca pe lânga noi. Poate ca doar se întorc la Scopana.
— Vrei sa pariezi pe asta ? întreba Johnson.
Aerul din masina, în caldura dupa-amiezii, era aproape irespirabil, dar uitara pentru moment de asta. Angelo încetini, iar Petrie se întoarse ca sa se uite la masina germana. Distanta se micsora vazând cu ochii si el se întreba daca nu face cumva o greseala, poate ca SS-istii îi vor depasi pentru ca apoi sa-i blocheze. Privi si înainte, vazu ca drumul era înca gol, apoi se uita iarasi în spate. Volkswagen-ul redusese si el viteza, tinând pasul cu Mercedes-ul.
— Ne urmaresc, e clar, spuse Petrie scurt. Prietenii nostri or sa ne însoteasca tot drumul.
— În cazul asta, ne aflam deja în capcana, observa italianul. Deoarece nu-i nici un loc unde i-am putea ascunde, iar circulatia e mare, nu-i putem lichida pe sosea, iar daca mergem tot asa, putem întâlni alti nemti. Si atunci Herr Hauptmann va intra în actiune.
— Capcana, de acord, accepta Petrie, asa ca într-un fel sau altul trebuie sa scapam din ea. În realitate, problema care se pune e a dracului de simpla, continua el, în vreme ce Angelo mari putin viteza. O sa fim nevoiti sa-i omorâm, si asta fara riscul de a ne vedea cineva. Dar va trebui sa facem mai mult decât atât — sa ascundem dupa aceea doua cadavre si o masina în asa fel încât sa nu poata fi descoperite în urmatoarele opt ore. Pentru asta ar trebui pur si simplu ca toti sa se evapore în aer. Aveti vreo idee inteligenta despre cum ar putea fi facuta o treaba ca asta ?
În masina se lasa tacere, pe când strabateau cu viteza constanta câmpia goala catre Scopana, cu Volkswagen-ul pe urmele lor, tinându-se la distanta, si cu camioane italiene trecând din când în când pe lânga ei, într-un sens si în celalalt, punându-i în garda ca ar fi imposibil sa-si puna în aplicare planul pe sosea, mai ales ca distanta dintre ei si Scopana se micsora cu fiecare minut.

— Pe aici e o ferma parasita, spuse Scelba linistit, dupa câteva minute. Si e destul de departe de drum încât sa nu fim auziti de pe sosea.
— Esti sigur ca-i parasita ? se interesa Petrie.
— E în mijlocul câmpiei asteia blestemate si nu mai e locuita de foarte multa vreme. Cladirile sunt pe jumatate prabusite si nimeni n-are ce cauta pe acolo.
— Cât de departe de drum ?
— Cam un kilometru.
— Si drumul care merge mai departe unde duce ?
— Nu duce nicaieri. Drumul merge doar pâna la ferma si se termina acolo. Nu exista iesire.
— Nu exista iesire ? întreba Angelo. Vrei sa zici ca o apuci pe drumul asta si dai de o fundatura ?
— Cam asa. Dar va fi o fundatura si pentru nemtii care ar încerca sa ne caute. Si când zic fundatura, chiar e fundatura.
— Mult prea periculos, izbucni Angelo. Vom cadea într-o alta capcana. Si daca SS-istii vor astepta pe sosea pâna vin si alte întariri germane ? Ne vor înconjura acolo, ceea ce ar însemna o capcana care, într-adevar, ne poate fi fatala.
— Dar e clar ca ofiterul SS de-abia a sosit pe insula, explica Scelba cu rabdare. Înca nu cunoaste geografia regiunii. Tu însuti ai fost pe insula multa vreme si n-ai aflat de ferma asta izolata...
— Nu-mi place ideea, tuna Angelo, dusmania sa fata de il capo iesind din nou la suprafata. Riscul e mult prea mare...
— Linisteste-te ! se repezi Petrie la el. Treaba noastra e sa ne razboim cu nemtii, nu între noi. Scelba, cam când ajungem la locul de unde se desparte drumul acela izolat ?
— Curând. Poate în cinci minute.
— Dar daca ferma e parasita, unde ascundem Volks-wagen-ul ? Avem nevoie de opt ore pâna sa fie descoperit.
— Exista acolo un hambar unde ati putea ascunde masina.
Johnson privi în spate si vazu Volkswagen-ul cam la o jumatate de kilometru în urma lor.
— Dar daca tipii astia patruleaza pe sosea asa, ca o chestie de rutina ? întreba el.
— Si daca-i asa, ce ? se interesa Scelba.
— Atunci ar fi asteptati sa se întoarca la granizoana la o anumita ora. Daca nu se întorc la timp, vor porni dupa ei echipe de cautare si pe-aici nu-s prea multe locuri de cautat...
— Ed are dreptate, spuse Petrie. Ferma asta poate fi vazuta din drum ?
— Da, raspunse Scelba. Terenul e absolut neted pe distanta de kilometri, iar ferma e numai la un kilometru de drum...
— Asa ca va fi primul loc pe care-l vor scotoci, banuiesc, spuse Johnson sec. Votez cu Angelo. E mult prea riscant.
— Numai ca nu supunem problema la vot, remarca Petrie. Luptam noi pentru democratie, dar aici eu sunt acela care ia hotarârile. Scelba, spune-mi când ne apropiem.
— O sa vezi singur când ne apropiem.
Mai am vreo trei minute ca sa ma hotarasc, îsi spuse Petrie. Trei minute în care trebuie sa iau o decizie care ar putea fi fatala, indiferent care va fi ea. Daca o luam spre ferma putem nimeri într-o capcana, în cazul în care SS-istii decid sa nu ne urmeze, ci sa astepte pe sosea pâna trece vreun camion cu soldati nemti. Dar, cum spusese Scelba, cum ar putea sti Hauptmann ca drumul asta nu duce nicaieri ?
Poate doar daca dispune de o harta foarte detaliata a zonei. Scotându-si propria sa harta, o întinse pe genunchi si o privi cu atentie, dupa care i-o trecu lui Scelba în spate.
— Nu vad marcat nici un drum si nici o ferma, vrei sa verifici si tu ?
Dupa câteva clipe Scelba confirma ca pe harta nu este trecuta nici o ferma.
— Nu-i deloc de mirare, comenta il capo, deoarece ferma e parasita de mai bine de treizeci de ani. Iar acum chiar o poti vedea...
Ferma se zarea ca o îngramadire neclara de cladiri, o silueta principala care parea mai mult o gramada de pietre în mijlocul unui desert, pustie si neprimitoare ca un cavou aflat în ruina. Prin aerul vibrând în caldura Petrie o privi cu atentie ca sa zareasca vreun semn de viata, pe când Angelo încetinea si cauta cu grija deviatia din drumul principal, spre sud, asteptând hotarârea lui Petrie. În momentul în care ar lua-o pe acel drum, Hauptmann ar intra imediat la banuiala, i s-ar confirma suspiciunile pentru ca ar fi parasit drumul principal spre Scopana, unde îi spusese Angelo ca se duc. Si cum va reactiona atunci Hauptmann ? Va astepta cu pru-denta, sau se va repezi dupa ei plin de încredere, acum când suspiciunile lui ar fi îndreptatite ? Petrie îsi aminti de atitu-dinea ofiterului SS la bifurcatia spre Cefalù, dar nu era totusi sigur. Oricare hotarâre ar lua, aceasta includea un grad mare de risc, iar doi dintre cei patru barbati din Mercedes erau convinsi ca este o greseala sa se abata pe un drum lateral. Chiar si în aceasta ultima clipa Petrie înca nu stia ce sa faca, dar tocmai atunci zari un camion apropiindu-se de ei din directie opusa. Daca si asta este tot nemtesc...
— Cred ca vad acum unde începe drumul, spuse Angelo. Cotesc pe el sau mergem înainte ?
— Mai încetineste putin. Vreau sa vad daca nu-i vorba de un simplu camion local.
— Jim, ferma asta e mult prea vizibila, spuse Johnson.
— Daca întoarcem spre ferma, adio Messina, interveni si Angelo.
Scelba nu spunea nimic, doar privea cu atentie ferma. Camionul se apropia cu zgomot de ei, iar Johnson raporta ca Volkswagen-ul îsi micsorase viteza. Cotitura se apropia — un drum aproape îngropat în praful atâtor ani, care se asternuse peste el. Camionul îi depasi, era italienesc.
— Coteste repede pe drum ! striga Petrie, dintr-o data hotarât. O sa ne încercam norocul...
— Hauptmann s-a oprit pe sosea ! Nu vine dupa noi, striga Johnson.
Angelo, cu buzele strânse, îi arunca o privire lui Petrie, care nu zise nimic. Înaintau printre fagase pline de praf si în conditii îngrozitoare: rotile Mercedes-ului ridicau nori de praf înecacios care se înaltau ca un fum — o cortina care acoperea vederea. Ridicându-se deasupra masinii, lipindu-se de parbriz si acoperind capota cu un strat gros, praful devenea atât de dens încât pâna si soarele abia daca mai aparea ca un disc palid, iar masina se hurducaia puternic pe drumul plin de gropi, adeseori oprindu-i-se motorul. Pe când Angelo încerca sa-l porneasca din nou, Petrie privi în spate, dar nu zari nimic prin stratul gros de praf, habar n-avea daca Hauptmann mai statea înca pe sosea, încrezator ca acum, în sfârsit, i-a prins în capcana. Motorul reporni si acum se miscau din nou, urmând o curba a drumului care îi permise lui Petrie sa arunce o privire pe dupa marginea norului de praf: Hauptmann venea dupa ei ! Dupa care Volkswagen-ul disparu iar. Asadar, veneau dupa ei !
— A muscat din momeala, spuse Petrie sec. Hai sa lamurim ce avem de facut. Nu vreau împuscaturi, caci suntem prea aproape de sosea. Vom folosi cutite si pumnii goi si vreau ca nici unul dintre noi sa nu fie ranit...
— Exceptând nemtii, comenta linistit Johnson.
— Taci, te rog, Ed, si asculta ! Trebuie sa trecem prin asta fara ca nimeni sa nu auda vreun sunet si nici unul dintre noi sa nu-si asume riscuri care pot fi ocolite. Nu vreau eroisme în treaba asta. Asa ca amintiti-va ca soferul are la el un automat si ca Hauptmann e iute de mâna când e vorba de pistol, al dracului de iute. As vrea sa-i luam separat — câte doi dintre noi pentru fiecare.
— Asta s-ar putea sa fie cam greu, interveni Scelba, ferma asta e mica...
— Toata treaba va fi grea, sa nu uitam. Tot ce vreau acum e sa ajungem acolo cu mult înaintea lor...
Mercedes-ul înainta cu greu prin praf, înfundându-se într-o groapa, reusind sa iasa apoi din ea. Dupa o vreme Petrie putu vazu mai limpede cladirile darapanate — un acoperis cu jumatate din olane surpate, aratând ca o carcasa de animal dupa ce carnea i-a fost ciugulita de vulturi, un zid de vreo doi metri înaltime aproape naruit, care înconjura cladirea, acoperisul unui hambar lung ramas înca întreg. Praful îi împiedica sa vada mai departe, dar macar se apropiau. Johnson îsi scoase cutitul, iar Scelba îsi arunca trabucul pe fereastra. Nimeni nu mai scoase un cuvânt în timp ce patrundeau printr-o poarta din zidul prabusit, într-o curte vasta din fata cladirii principale a fermei, unde chiar în mijloc vazura conturul unei fintâni joase cu pereti de piatra, întreg locul era o ruina cu mult mai mare decât îsi închipuise Petrie, jumatate dintr-un perete al hambarului era prabusit, scotând la iveala privelistea dezolanta, plina de praf, de dinauntru. În nici un caz nu putea fi folosit ca ascunzatoare pentru masina.
— Treci în spatele cladirii principale, ordona Petrie. Vreau ca masina sa nu poata fi vazuta.
Angelo conduse încet pe dupa hambar în spatele peretelui prabusit, care arata ca un maldar de pietre mari. Numai cladirea principala a fermei mai era în picioare.
— Locul asta nu-i deloc potrivit..., începu sa spuna italianul.
— Oricum n-avem altul ! spuse pe un ton sec Petrie. Opreste motorul si ia cheia cu tine. Tu, Ed, vii cu mine, iar tu ?i Scelba intra?i în hambar...
Alerga înapoi spre fata cladirii principale a fermei, pe drumul pe care ocolise Mercedes-ul, si arunca o privire rapida prin curte. Nu exista nici un ascunzis, poate doar în spatele zidului prabusit, din care o portiune mai statea înca în picioare, dar acesta era exact primul loc în care Hauptmann s-ar putea astepta la o ambuscada. Scelba alerga spre ograda, urmat de Angelo.
— Fântâna..., începu il capo.
— Plecati de aici, mergeti în hambar ! ordona Petrie.
În timp ce sicilianul disparea din vedere, Petrie alerga spre fântâna si arunca lumina lanternei spre adânc. O gaura rotunda de vreo zece metri adâncime, fara reflexie de apa din fund. Fântâna era la fel de uscata ca si osemintele care zaceau pe câmp sub soare si nu putea fi folosita ca ascunzis, pentru ca din pereti nu ieseau în afara pietre pe care te puteai sprijini. Acum auzea zgomotul motorului Volkswagen-ului, pe masura ce masina se apropia de ei pe drumul acela mizerabil care venea spre ferma. Slava Domnului, gândi el, macar pentru un singur lucru: Hauptmann vine dupa noi !
— Iute spre casa, Angelo..., striga el. Era singurul loc unde se puteau ascunde, asa ca o lua înainte, alergând usor peste pietroaiele ascunse sub praf. Când ajunse la usa casei, vazu ca e înca întreaga, dar când o împinse ea se prabusi spre interior, lasând balamalele ruginite intacte. Pulberea stârnita de lemnul putrezit se raspândi peste podeaua de piatra. Folosindu-si lanterna, Petrie intra; motorul Volks-wagen-ului se auzea tusind în spatele zidului, dar îsi continua cercetarea.
Casa raspândea un iz statut, de ruina, si nu vazura nici un fel de mobila ; doar peretii mai stateau în picioare, exceptând usa care se prabusise. Locul era mic ca o cochilie. În camera din spate dadura peste scheletul unei pasari imense zacând pe jos, iar usa din spate era înca în picioare; dupa ce o deschise, Petrie zari Mercedes-ul parcat la soare si lasa usa deschisa ca sa-l tina sub observatie; daca nemtii dadeau de el si-l distrugeau, ei erau terminati. Si acum tot ce mai puteau face era sa astepte, sa astepte si sa spere ca germanii vor navali în întunericul din casa orbiti de stralucirea soarelui de afara.

— Opreste, Hans ! Nu-mi place locul, dadu Hauptmann un ordin scurt, cu putin înainte de a ajunge la zidul din fata.
Soferul opri masina, apoi, dupa un alt ordin, opri motorul si Hauptmann se apleca peste fereastra, ascultând cu atentie. Nu auzi nici un zgomot de motor, probabil ca se oprisera prin apropiere de ferma, pe undeva. Deschise portiera încetisor, iesi cu revolverul în mâna, îi facu semn lui Hans sa-l urmeze, trecând peste scaun si iesind pe aceeasi usa. Cerceta zidul pentru a prinde vreun semn de miscare. Era sigur ca italianul mintise când spusese ca merge la Scopana : în loc de asta, iata-l luând-o pe o scurtatura, spre cine stie ce alt drum care l-ar putea duce spre sud în loc de est. Sau, cine stie ? Poate ca locul acesta era vreun loc de întâlnire al spionilor ?
— Domnule, sa dau ocol zidurilor ? întreba Hans, apu-cându-si mai strâns arma.
— Nu ! Trebuie sa stam împreuna, prostule ! Tine-te cu cinci pasi înaintea mea. Mergem spre zidul acela...
Se deplasara spre intrare cu mare grija, atenti la fiecare pas. Hauptmann se temea mai ales de partea ascunsa a peretelui, unde, evident, putea fi plasata o capcana pentru oricine s-ar apropia si, în timp ce înaintau, se apleca, apuca o piatra si o arunca spre perete. Izbitura pietrei îi dadu prilejul lui Hauptmann sa priveasca pe dupa colt. Usa prabusita si gaura imensa din peretele hambarului din spate se cascau parca spre el.
— Nu-s aici, domnule, sopti Hans.
Hauptmann se simti o clipa înclinat sa fie de acord cu soferul, toata ferma parea atât de parasita. Apoi, cu un gest scurt, îl chema pe soldat sa faca împreuna un înconjur prin afara zidului darapanat. Când îsi dadura seama ca drumul se sfirseste chiar aici la ferma si vazura Mercedes-ul parasit, Hauptmann dadu din cap.
— Au intrat în panica atunci când au vazut ca-i urmarim, spuse el cu glas scazut. Cerceteaza hambarul, apoi vino spre casa, poate ca stau ascunsi acolo, tremurând de frica...
Hauptmann cerceta masina ca sa se asigure ca este goala, apoi intra în casa pe usa darâmata din fata. De îndata ce patrunse înauntru, astepta câteva clipe ca sa se obisnuiasca cu întunericul, apoi cerceta camerele de la parter una câte una. Goale toate. Cu exceptia unei pasari mari, moarte. Dar fu destul de grijuliu sa nu urce la etaj de unul singur: de îndata ce Hans va fi încheiat scotocirea hambarului, va putea cerceta si el etajul de deasupra, cu Hans acoperindu-l din spate. Înca de pe când se afla afara începuse sa aiba îndoieli; nu auzise nici un zgomot de când venisera, asa ca poate se speriasera mai mult decât banuise el si o luasera la goana peste pustietatea asta din spatele fermei. Se strecura tiptil pe dupa coltul casei, cu umbra în fata lui, si se îndrepta din nou spre Mercedes, cu revolverul tinut înainte si cu ochii fixati pe fereastra de deasupra.
Tocmai ajunse în coltul din spate când o durere ca o lovitura de cutit îi patrunse în spinare. Patul armei lui Petrie îl izbi salbatic peste mâna dreapta, razuindu-i încheieturile degetelor dintr-o singura miscare, iar Hauptmann contra cu pumnul stâng. Petrie îl vazu pe masivul ofiter SS repezindu-se spre el si-i simti bratele cuprinzându-l pe la spate ca într-un cleste, încercând sa-l izbeasca cu cizmele în glezne, apoi cazu cu nemtul acela masiv prabusit peste el. Un pumn îl izbi în fata pentru a doua oara tocmai când simtea în umeri socul caderii pe podea si încerca sa-l apuce pe neamt de gât. Hauptmann înca se mai lupta cu Petrie când Angelo se apleca peste el, îsi ridica cutitul-stilet si-l lovi pe german o data, apoi îl ridica si-l lovi din nou. Hauptmann se rasturna moale într-o parte, dar Petrie se mai trudi o vreme ca sa iasa de sub corpul greu al acestuia, iar când reusi sa se ridice în picioare, îl vazu pe Angelo privind oarecum surprins în jos.
— I-am bagat cutitul în spate..., spuse el, naucit.
— Stiu cazuri în care oameni au mers kilometri întregi cu o rana ca asta, facuta cu un stilet, spuse Petrie pe nera-suflate. Hai la hambar, repede !
Când ajunsera în hambarul aproape prabusit, îl vazura pe soferul german întins pe podea, cu un cutit înfipt în ceafa.
— Aici suntem, striga Johnson de undeva de deasupra. Tocmai voiam sa sar peste el, dar Scelba a fost primul care l-a doborât... Erau amândoi cocotati pe o scara care urca spre podul de fân si americanul vorbea în timp ce cobora catre ei.
— Scelba a aruncat cutitul, mai spuse el, cam de la cinci metri, dar l-a nimerit în gât.
— Ar fi trebuit sa tinteasca mai jos, în spinare, comenta Petrie.
— Cred ca a?a a ?i vrut, dar totusi am fost norocosi.
— Si Hauptmann e mort, spuse Petrie la repezeala. Tot ce mai avem de facut e sa ascundem cadavrele...
— În fântâna ! spuse Scelba dupa ce coborî si el de pe scara. Încercam sa va spun mai devreme. Nimeni nu-i va gasi vreodata acolo. Ma ocup eu de treaba asta, voi doi vedeti ce faceti cu masina lor.
— Aici înauntru ? întreba Johnson, cu îndoiala.
— Nu, am o idee mai buna, interveni Petrie. Daca vine vreo echipa sa cerceteze, nu trebuie sa-i gaseasca nici pe ei, nici masina. Ed, primul lucru care trebuie facut e sa aduci Volkswagen-ul în curte...
Scelba îsi vazu de treaba cu cadavrele fara prea multa ceremonie, târându-le de cizme pe rând, peste pietrele din ograda, catarându-i cu picioarele înainte peste ghizdul fântânii. Hans fu primul la rând si cazu ca o piatra cei zece metri, pentru ca era mai mic. Il capo nu avu mult de lucru cu el, dar Hauptmann se dovedi mai încapatânat — umerii largi i se întepenira chiar în gura fântânii, refuzând sa treaca de ea, pe când Scelba, transpirând din belsug sub soarele arzator, tot împingea corpul si-l rasucea. Înjurând din cauza acestui necaz la care nu se asteptase, se îndrepta spre zid, ridica o piatra mare si se înapoie cu ea la fântâna, ca sa-si termine treaba. Ridicând piatra mult deasupra capului, o izbi în jos cu forta. Piatra lovi cadavrul, dar nu-i elibera mâinile, si cazu spre fundul fântânii fara mare efect. Îsi pierdu alte câteva minute carând alte pietre si aruncându-le peste cadavru, pâna când acesta se prabusi si amândoua corpurile zaceau acum pe fundul fântânii, bine acoperite cu pietre, în asa fel încât nimeni nu le va mai vedea vreodata. Iar când î?i termina treaba asta neplacuta, disparuse si Volkswagen-ul.
Masina fusese adusa de Johnson în curte si, sub îndrumarea lui Petrie, fusese parcata sub zidul aproape prabusit. Dupa care Angelo, folosind ca o pârghie o bara lunga de desfacut cauciucurile de pe janta, gasita în Mercedes, actiona asupra pârghiei pâna când zidul se prabusi cu zgomot peste masina, îngropând-o sub el. Timp de vreo zece minute, cei patru barbati muncira din greu, adunând pietre si aruncându-le peste masina, pâna când aceasta nu se mai zarea de sub zidul care parea ca se prabusise de la sine de-a lungul vremii.
— Ne-am petrecut prea mult timp aici, spuse italianul, stergându-si mâinile cu o batista murdara si privind rezulta-tul.
— Cred ca gresesti, îi spuse Petrie. Deocamdata, singura dovada ca ne aflam pe insula e masina asta si cei doi nemti morti. Daca acestia ar fi descoperiti, se va da o alarma gene-rala în întreaga Sicilie centrala, dar sper ca niciodata nu vor putea fi gasiti.
Soseaua era goala pe când strabateau drumul plin de praf, iar când ajunsera la ea Petrie avu un sentiment de usurare. Se îndreptau din nou spre est. În timp ce se deplasau cu viteza, el privi înapoi spre conturul neclar al fermei abando-nate. Aveau nevoie doar de opt ore ca sa nu fie descoperiti SS-istii, dar s-ar putea foarte bine scurge opt ani pâna sa fie descoperit macabrul secret al acestui colt pierdut de lume.

Feldmaresalul Kesselring tocmai ciugulea dintr-un stru-gure, tinând receptorul la ureche cu o mâna si privind indis-pus pe fereastra deschisa spre curtea însorita de jos. Norii se destramasera deasupra orasului Napoli, asa ca avioanele de recunoastere ale Aliatilor s-ar putea sa intre în actiune. În receptor se auzira niste trosnituri enervante, îl apropie mai mult de ureche si îl auzi de la celalalt capat al firului pe co-mandantul bazei Luftwaffe:
— Va interesa pozitia actuala a Diviziei 29 de Blindate, domnule ?
— Da ! Am necazuri cu telefonul si nu pot vorbi cu Rheinhardt. A vazut-o cumva vreunul din avioanele voastre ?
— Chiar acum o jumatate de ora, domnule. Unul din avioanele noastre de vânatoare a zarit o coloana de tancuri la sud de Formio...
— Vrei sa spui ca cerul e limpede pe acolo ? întreba Kesselring cu nerabdare.
— Nu, domnule. Pilotul pe care l-am auzit a avut doar noroc. A fost o mica spartura printre nori, care s-a astupat repede. Ma îndoiesc ca inamicul va zari coloana.
— Si care-i prognoza meteo pentru zona aceea ?
— Cerul va fi acoperit cu nori grei pâna la caderea noptii. Ati dori sa va raportam daca-l zarim pe Rheinhardt din nou ?
— Da, Honneger. Tine legatura cu mine. Formio, parca asa ai spus ?
— E un sat mic în sudul Calabriei...
— Stiu unde e ! Multumesc.
Dupa ce puse receptorul în furca, Kesselring se duse iute la o masa alaturata si se uita pe harta. Asa. Formio se afla chiar acolo unde crezuse el ca se afla, foarte departe, spre sud. Podul aruncat în aer trebuie sa fi fost înlocuit în timp record, asa ca Klaus Rheinhardt merita sa-si pastreze renu- mele de cel mai iute comandant din Wehrmacht. De fapt, reputatia lui fusese acum cu mult depasita: la viteza aceasta, Divizia 29 de Blindate va atinge strâmtoarea pe la opt seara. Acum se punea problema daca sa-i ordone lui Klaus sa treaca sau nu dincolo, de îndata ce cadea noaptea.
Kesselring se plimba încet prin camera, cufundat în gânduri. Era sigur ca urmatorul obiectiv al Aliatilor va fi Sicilia, indiferent ce credeau idiotii aceia de la Cartierul General Suprem din Prusia orientala, asa ca era tentat sa dea ordin ca bacul Cariddi sa plece imediat de la Messina si sa-l astepte pe Rheinhardt la Giovanni, portul din peninsula. Dar treaba asta putea fi periculoasa: daca Gestapo-ul baga de seama ce se petrece, acesta va informa repede Cartierul General. Nu, mai bine sa astepte câteva ore, pâna când Rheinhardt va ajunge mai aproape de strâmtoare. Pâna la sapte treizeci seara.

— Tinta se mai afla înca în asteptarea voastra la Messina, spuse Angelo, raspunzând unei întrebari a lui Petrie. Cu toate cele patru mii de tone ale sale. Cum stii, bombardierele voastre au scufundat deja cinci dintre cele sase bacuri grele ale noastre, dar asta s-a întâmplat înainte sa fie aduse sapte sute de tunuri pentru apararea strâmtorii. Dar acum nu cred ca vor mai ajunge pâna acolo.
— Asa ca vom ajunge noi, replica Petrie.
Se simtea deosebit de multumit gonind din nou pe sosea, strabatând o câmpie orbitoare, dupa ce statuse înghesuit în Fiat-ul prea încet, dupa calatoria chinuitoare catre Puccio. Din fericire, nu mai izbucnira certuri între Angelo si Scelba; în spatele Mercedes-ului seful mafiei statea linistit, tragând din trabuc, iar Johnson, obosit si neavând la ce sa fie atent, cazuse într-o transa semihipnotica, în vreme ce masina mergea spre est. Monotonia câmpiei nesfârsite contribuia la amortirea simturilor americanului, dar pe masura ce înain-tau începura sa se zareasca în departare Muntii Nebrodi, ca niste vârfuri crestate care pareau ca plutesc precum niste insule deasupra unei mari învaluite în ceata.
— Domnule maior Petrie ! spuse Scelba, schimbându-si brusc pozitia pe perna supraîncalzita a banchetei, în timp ce fata lui Angelo deveni rigida, iar Johnson, pe punctul de a atipi, se forta sa-si deschida ochii. Pe undeva pe drum, continua Scelba, poate când ajungem la Scopana, trebuie sa dau un telefon.
— Nici vorba de telefon ! spuse Angelo cu tarie. Pâna ajungem la Messina nu trebuie sa mai vorbim cu nimeni.
— Dar cum ne descurcam cu benzina ? întreba Johnson. Sigur ca nu avem destula în rezervor ca sa ajungem la Messina
— Stiu asta ! Când maiorul Petrie m-a sunat, am plecat din Scopana imediat, n-am avut timp sa-mi fac plinul. Dar asta nu-i o problema, am o rezerva lasata la Scopana si vom umple rezervorul de îndata ce ajungem acolo.
— Atunci voi avea si eu ragaz sa dau un telefon, în timp ce tu îti faci plinul, spuse Scelba calm.
— Fara telefoane ! Se stie peste tot ca telefoanele sunt ascultate de carabinieri. Telefonul de la Puccio era strict necesar, dar sa nu mai aud de alte telefoane !
Petrie asculta cearta fara a interveni; foarte bine ca-si descarcau un pic dusmania reciproca, cu conditia sa nu întreaca masura. Poate ca dupa o scurta încrâncenare ca aceasta, tensiunea dintre cei doi se va mai relaxa putin. Era o speranta cam slaba: urmatoarele cuvinte ale lui Scelba nu contribuira cu nimic în acest sens.
— Esti atât de sigur, continua Scelba, ca vei putea singur sa-i bagi pe baietii astia doi în docuri ?
— Am planuit deja întreaga operatie.
— Doar pe baza presupunerii ca docurile spre Cariddi vor fi pazite numai de carabinieri ?
— Dar asa stau lucrurile, izbucni Angelo. Cariddi e vas italian si autoritatile n-ar permite niciodata nemtilor sa se amestece. Comandantul Baade a încercat odata sa procedeze asa si dupa asta a fost sfatuit sa faca o baie în strâmtoare !
— Dar acum toata lumea este în alerta, insista Scelba. Dintr-un moment în altul se poate declara stare exceptionala si atunci nemtii vor aduce întariri speciale în port.
— Asta o s-o aflam când vom ajunge acolo, raspunse Angelo cu staruinta. Si acum as vrea sa-ti folosesti gura doar ca sa pufai din trabucul ala si sa ma lasi sa ma concentrez asupra drumului !
— Dar când vom ajunge acolo s-ar putea sa fie prea târziu...
— Domnule maior Petrie, spuse Angelo, reîntorcându-se la engleza pentru ca Scelba sa nu-l înteleaga. Nu cred ca ar fi întelept sa-l lasam pe omul asta sa telefoneze.
— Poate c-ar trebui mai întâi sa aflam cui vrea sa telefoneze si de ce, sugera Petrie în italiana. Scelba, ce vrei de fapt ?
— Va fi o operatie foarte periculoasa sa va strecuram pe puntea feribotului, începu il capo, subliniind amploarea serviciului pe care îl facea pentru ei. Deja sunteti în întârziere cu multe ore fata de plan, asa ca atunci când ajungeti acolo totul trebuie sa fie pregatit. Nu mai avem nevoie si de alte întârzieri. Corect ?
— Corect, spuse Petrie.
— În acest caz mi se pare esential sa telefonez dinainte unui om de-acolo, ca sa faca toate pregatirile...
— Ce pregatiri ?
— Sunt trei cai pe care le-am putea folosi. Scelba facu o pauza. Numai oamenii mei din Messina stiu care este acum situatia reala de-acolo, asa ca eu cred ca ar trebui sa lasam alegerea pe seama lor...
— Nu ne spui nici o noutate ! bombani Angelo, încetinind putin ca sa depaseasca o caruta trasa de un magar.
— Asteptati, va rog ! replica Petrie cu ton aspru. O sa ma gândesc la aceasta problema înainte de a ajunge la Scopana si o sa decid. Dupa ce sosim la Messina, Angelo, nu ne mai putem permite nici o gafa si nici un minut pierdut.
Apoi tacu. Era clar ca Scelba era preocupat sa obtina un credit cât mai mare pentru ajutorul pe care îl dadea, dar în acelasi timp Petrie nu dorea sa riste sa piarda colaborarea lui. Era de asemenea evident ca Angelo era atât de neîncrezator în seful mafiei, încât cu mare placere l-ar fi aruncat din masina daca i s-ar fi permis. Nervos, apasa puternic pe acceleratie. Acul vitezometrului urca, iar Johnson, pe scaunul din spate, privea pe fereastra constatând cât de repede treceau pe lânga un zid de piatra. Petrie îsi sterse mâinile umede de haina pe care o tinea pe genunchi; asa cum conducea Angelo acum, sigur ca vor transpira din nou în numai câteva minute.
— Varul acela al tau, de care pomeneai, spuse el, alcatuindu-si fraza în asa fel încât Scelba sa nu banuiasca ca se refera la un mafiot, nu sta la Scopana, nu-i asa ?
— Ba da, raspunse Angelo. El e tocmai omul care-mi va umple rezervorul. Te nelinisteste ? întreba el, cu înteles.
— Si varul tau mai are si alti prieteni în Scopana ? întreba Petrie.
— Da, fireste, raspunse Angelo, din nou în engleza. Acolo se afla un fel de cartier general al mafiei din provincia asta. Are vreo importanta ?
— Probabil ca nu.
Dar sigur ca avea. Petrie reflecta mult, încercând sa anti-cipeze cumva lucrurile, sa prevada urmatoarea etapa pericu-loasa. Cu multa vreme în urma, tocmai aceasta trasatura a lui Petrie fusese remarcata de colonelul Parridge, o trasatura care l-a ajutat sa promoveze rapid, în comparatie cu ceilalti colegi ai sai din Escadra Felucca — capacitatea de a-si tine un ochi atintit asupra prezentului si celalalt asupra viitoru-lui. Din ceea ce îi spusese Scelba la Palermo, gândi Petrie, operatia de demolare a retelei clandestine a mafiei se inten-sifica si, deoarece si la Scopana exista o ramura a mafiei, era foarte posibil ca si acest loc sa fie scotocit de catre carabini-eri. Dar aveau nevoie de benzina si singurul loc unde o pu-teau gasi era tocmai acolo. Desfacându-si harta colorata pe genunchi si studiind-o un minut, i se adresa lui Angelo.
— Ce e cu calea asta ferata secundara care pleaca din Scopana peste munti ?
— E o linie simpla si foarte veche, chiar si pentru Sicilia, raspunse Angelo încruntat, privind prin parbriz spre un punct îndepartat. Trece prin Sala, pe lânga noul garaj german pentru mijloace grele de transport, despre care v-am comunicat de curând la Tunis, dupa care ajunge pâna la Enna, unde e Cartierul General Central.
— Banuiesc ca am bombardat pe-acolo.
— Nu, garajul este înca în functiune. Nemtii îl folosesc zi si noapte pentru a face naveta cu trupe de la Enna spre zona Scopana. Am raportat si asta, dar se pare ca avioanele voastre erau prea ocupate ca sa se mai îngrijeasca si de par-tea asta. Masina aceea din fata e o masina nemteasca, pentru ofiteri superiori...
— Escortata de motociclisti.
Atmosfera de somnolenta din Mercedes se risipi brusc. Johnson îsi verifica revolverul, Petrie se apleca peste trusa cu scule de sub scaunul sau si scoase o grenada, dupa care îi trecu peste umar americanului Mauser-ul.
— Tine asta deocamdata, Ed, în caz ca ar trebui sa-l folosesti pe fereastra din spate. Ia-i întâi pe motociclisti, dupa aceea pe sofer. Se rasuci pe scaun, accentuând ceea ce urma sa spuna. Dar nu uita — daca se poate, nu trebuie sa ne bagam acum în încurcaturi. Nu deschide focul decât daca este stricta nevoie !
— Am înteles. Johnson scoase încarcatorul, verifica daca arma functioneaza bine si puse la loc un încarcator plin. Poate ca ar fi mai bine sa-i lasam sa ramâna în fata ?
— Ne grabim, Ed. Trebuie sa mergem iute atâta vreme cât putem, întorcându-se din nou în fata, Petrie arunca o privire prin parbriz. Hai, Angelo, depaseste-i !
Eleganta masina germana, care mergea la mai putin de o suta de metri în fata lor, era flancata de ambele parti de motociclisti ocupând astfel întreaga latime a drumului. Unul dintre motociclisti auzi masina puternica venind din spate, îsi întoarse capul si facu semn Mercedes-ului sa încetineasca.
— La dracu’ cu ei ! striga Petrie. Claxoneaza-i tare. Angelo reduse un pic viteza si tinu claxonul apasat, cu intermitente.
Motociclistul îsi întoarse din nou capul, arata spre limu-zina cu ofiteri si le facu semn, mânios, sa ramâna în spate.
— Trage tare, spuse Petrie. Pâna la urma vor trebui sa se dea în laturi.
Angelo îl privi pe Petrie cu îndoiala, dar continua sa claxoneze, iar Petrie îi ignora privirea. Ultimul lucru din lume la care s-ar astepta cineva de la un comando de sabotaj al Aliatilor ar fi o masina claxonând încontinuu în spatele unei masini inamice pline cu ofiteri superiori. Si erau în mare întârziere !
Limuzina si motociclistii îsi pastrasera pozitiile, iar Angelo îsi tinea degetul pe claxon, în timp ce ambele masini se deplasau cu aceeasi viteza pe sosea. Petrie îsi îngusta ochii când motociclistul din stânga îsi apuca ghidonul cu o singura mâna, desfâcându-si cu cealalta tocul revolverului, dar dupa numai o clipa prin fereastra limuzinei se ivi o mâna care gesticula brusc. Cine dracu’ o fi în masina aceea ? se întreba Petrie. Motociclistul întelese imediat gestul, lua viteza, trecu în fata limuzinei si le facu un gest cu mâna ca sa o ia înainte. Stergându-si transpiratia de pe frunte, Angelo rasuci volanul, patrunse pe lânga limuzina si în timp ce se aflau alaturi, arunca o privire spre aceasta. Dumnezeule ! Bancheta din spate era goala, dar pe cea din fata, de lânga sofer, un ofiter german îi saluta. Angelo raspunse automat la salut, în timp ce Petrie murmura din coltul gurii:
— Care-i problema ?
— E generalul Ganzl, seful statului-major de la Enna ! Este omul care conduce apararea Siciliei.
Schimbul de cuvinte nu dura decât câteva secunde, Mercedes-ul era înca paralel cu limuzina, Petrie tinea strâns grenada în poala, ascunsa sub haina. Doar o scurta aruncatura peste geam...
— Treci repede în fata ! comanda el iute, stapânindu-si impulsul.
Mercedes-ul trecu repede de motociclist si accelera pe drumul gol. În spate, mâna lui Johnson parea lipita de patul Mauser-ului, cu trupul întepenit de atâta tensiune.
— Niciodata nu vom mai avea o ocazie atât de buna ca asta, spuse el.
Petrie nu raspunse. Timp de o secunda, dupa ce Angelo pronuntase numele Ganzl, degetele i se strânsera peste grenada, dar numai pentru o fractiune de secunda. Au venit aici în Sicilia sa scufunde un feribot, nu sa ucida un general.
— Politicos tip, spuse el, privind înapoi si vazând limuzina pierzându-se în departare. Si se pare ca a citit instructiunile de la Enna, care spun ca nemtii trebuie sa fie politicosi cu aliatii lor.
— Dar nu uita ca ne aflam într-o masina germana, îi aminti Angelo.
— Da, dar cu numar de înregistrare italian. Si Ganzl asta e foarte competent, sigur ca a observat un mic detaliu ca acesta.
Mersera mai multa vreme, pâna când, în cele din urma, fura blocati cu totul de o coloana militara. O vazura apro- piindu-se, raspândita pe întreaga largime a soselei, o coloana nesfârsita de tancuri, de camioane cu tunuri în spate; reusira sa o evite datorita reactiei rapide a lui Angelo. Ajungând pe o portiune mai povârnita a drumului, când doar creasta unui deal îi mai despartea de coloana în mars, rasucind volanul brusc, iesira de pe sosea pe o panta scurta, spre albia secata a unui râu. Asteptara acolo mai multa vreme, ascunsi de malul râului, dar altfel complet expusi luminii orbitoare a soarelui, coborând spre asfintit; taceau toti, transpirati, nici unul neavând vreo urma de energie sa vorbeasca în aceasta caldura ucigatoare de dupa-amiaza. Dupa o vreme, zgomotul coloanei se îndeparta, Petrie iesi din masina si urca pâna la sosea, vazu ca este goala si în numai un minut dupa aceea erau din nou pe sosea, mergând în viteza.

Se apropiau de Scopana, Petrie privea din nou harta, iar Angelo conducea printr-o vale marginita pe ambele parti de pante abrupte. Pe ele se zareau catune, atârnate miraculos sus de tot, în înserarea care începea sa se lase, atât de sus, încât te mirai cum se poate ajunge acolo; dar Petrie ignora peisajul si întreba:
— Ce-i cu linia aceea ferata pe care se aduc trupe de la Enna la Scopana ? Trenul duce si soldatii înapoi, la Enna ?
— Nu, înapoi e gol.
— Esti sigur ?
— Sigur. Trenul aduce trupe de la Enna, le lasa si apoi pleaca înapoi gol. Doar acum câteva ore am vorbit cu varul meu din Scopana.
Mercedes-ul accelera pe lânga doua turme de capre trecând impasibile pe drum, sub soarele înca arzator. Depasindu-le, Petrie auzi clinchetul slab al clopotelor de la gâtul animalelor.
— Înteleg ca atunci când merge înapoi înspre Sala si Enna, numai echipajul e pe tren ?
— Un singur om — mecanicul. De când cu razboiul, el tine loc si de fochist. Angelo îi arunca o privire: Chiar esti interesat de calea asta ferata ?
— Cât de des merge trenul ? întreba Petrie, ignorând întrebarea italianului.
— Cam din ora în ora, din câte-mi dau seama. Cum v-am mai spus si înainte, este un fel de naveta, dar care functioneaza si peste noapte. Numai doua trenuri se afla pe traseu, dar tot timpul; deoarece e o linie simpla, cel care vine dintr-o directie sta si asteapta pe o derivatie, cam la jumatatea drumului catre Enna, pâna când celalalt trece pe lânga el. Dar de ce te intereseaza atât de mult linia ferata, când putem capata benzina la Scopana si dupa aceea putem ajunge fara probleme la Messina ?
— Ma gândesc la tot felul de variante, spuse Petrie în treacat, dar imediat dupa aceea simti nevoia sa-si explice un pic afirmatia. Mai întâi si-ntâi, la Scopana s-ar putea sa dam de încurcaturi, daca autoritatile scotocesc pe-acolo dupa prietenii tai. În al doilea rând, daca vreunul din echipa ta e capturat si ciripeste la interogatoriu, s-ar putea ca sa povesteasca si despre tine si despre masina. Angelo, te rog opreste o clipa, vreau sa verific ceva.
Când masina opri lânga un copac aproape uscat, Petrie îi arata cu degetul un punct de pe harta.
— Benzina pe care-o mai avem în rezervor ne este suficienta ca sa ajungem pâna aici ?
— Vrei sa spui, la halta de lânga Scopana ? Capatul caii ferate ? Dar deocamdata avem un mijloc de transport si cred ca...
— Angelo, raspunde la întrebare ! Daca putem sa ne agatam în continuare de Mercedes-ul asta, probabil ca o vom face. Dar am senzatia ca în curând va trebui sa-l parasim.
— Cu benzina pe care-o mai avem, abia am putea ajunge la halta Scopana. Te gândesti cumva la garajul din Sala ?
— Mi-a trecut asa ceva prin minte, admise Petrie, în timp ce Johnson se apleca peste harta.
— Ce vrei sa spui, ca o sa încercam sa furam vreun camion nemtesc ? se interesa americanul.
— Fii atent, Ed..., spuse Petrie, rasucindu-se spre el. Suntem în mare întârziere, asa ca ar trebui sa riscam si sa ne îndreptam spre soseaua principala de pe coasta de nord, pe unde am putea mâna cu viteza mare spre Messina, fara ocolisuri din astea. Dar deocamdata sa încercam sa ajungem la Scopana.
— Vom ajunge acolo cam în zece minute, le spuse Angelo, pornind din nou masina. Cinci minute mai târziu, la insis-tenta lui Petrie, oprira într-un sat care se chema Pollazzo, de unde Scelba dadu un telefon din barul local. În timp ce asteptau, Angelo batea nervos cu degetele în volan.
— Pierdem timp, se plânse el în cele din urma. Ar fi trebuit sa ma lasati sa ma duc dupa el, ca sa aud ce spune.
— Si în felul asta sa-i aratam lui Scelba ca n-avem încredere în el ?
— Eu n-am încredere ! E cel mai puternic mafioso de pe insula...
— Si tocmai de aceea l-am ales pe el ca sa ne conduca de-a lungul insulei, raspunse Petrie cu glas scazut. Dar iata-l ca vine...
Il capo urca în spatele masinii, lânga Johnson, evitând dinadins privirea italianului în timp ce le spunea ca a capatat legatura, ca totul va fi pregatit atunci când vor ajunge la Messina. Angelo mormai ceva, mânui schimbatorul de viteze cu salbaticie si pleca în viteza din Pollazzo. În Mercedes tensiunea crestea cu fiecare clipa, pe când masina strabatea drumul parca fara sfârsit, pe o vale, spre Scopana; în cele din urma, se ivi si Scopana, un sat întins, pe jumatate catarat pe o colina, cu acoperisurile sclipind în lumina înserarii. Erau foarte aproape de destinatie când Petrie se apleca în fata, iar Angelo micsora viteza, cu mâinile strânse pe volan: coada unui lung sir de carabinieri tocmai disparea de-a lungul liniei secundare care se despartea de sosea luând-o spre Scopana. Petrie reactiona fara sa ezite:
— Drept înainte, spre halta Scopana !


(va urma)