Amorurile unui Print (1)

Guillaume Apollinaire

Bucureştiul e un oraş frumos, în care Orientul şi Occidentul parcă se contopesc. Te afli încă în Europa, dacă ţii seama de poziţia sa geografică; dar eşti deja în Asia, dacă ai în vedere anumite moravuri ale locului, turcii din acel oraş, sârbii sau alte rase macedonene, din care poţi zări pe stradă specimene dintre cele mai pitoreşti. Şi totuşi, ai de-a face cu o ţară latină; soldaţii romani, care colonizară cândva ţinutul, se gândiseră, desigur, tot timpul, numai la Roma, pe-atunci capitală a lumii şi-a tuturor lucrurilor frumoase. Nostalgia aceasta occidentală li s-a transmis şi urmaşilor Lor: românii se gândesc ne­contenit la un oraş în care luxul e ceva firesc, iar viaţa o continuă veselie. Numai că Roma şi-a pierdut măreţia de altădată, regina cetăţilor şi-a cedat coroana Parisului, aşa că nu-i deloc de mirare că, printr-un soi de atavism, gândul românilor se îndreaptă mereu spre Paris, care i-a luat Romei locul, atât de bine, în fruntea universului!

Asemenea multor români, frumosul prinţ Vibescu se gândea şi el la Oraşul-Lumină, la Parisul în care femeile, toate femeile sunt pe cât de frumoase, tot pe-atât de darnice cu nurii lor. Pe vremea când încă mai urma colegiul din Bucureşti, era de ajuns să se gândească la o pariziancă, la pariziancă în genere, că se şi excita şi era nevoit să se frece de unul singur, încet şi cu multă plăcere. Mai târziu, îşi satisfăcuse plăcerile în părţile din faţă ori din dos ale mai multor fermecătoare românce. Dar îşi dădea bine seama că-i trebuia totuşi o pariziancă.

Mony Vibescu se trăgea dintr-o familie foarte bogată. Străbunicul său fusese hospodar, ceea ce în Franţa echivalează cu funcţia de subprefect. Iar această demnitate se transmisese ca nume familiei, aşa că bunicul şi tatăl lui Mony purtaseră fiecare titlul de hospodar. Mony Vibescu fusese nevoit la rândul lui să-l poarte întru cinstirea stră­bunului său.
El însă citise o mulţime de romane franţuzeşti, aşa că nu-i prea păsa de subprefecţi: „Ei, îşi spunea el, nu e oare ridicol să ţi se zică subprefect numai pentru că moş'-tu a fost subprefect? E pur şi simplu grotesc!" Şi ca să fie mai puţin grotesc, îşi înlocuise titlul de hospodar-subprefect cu acela de prinţ. „Iată un titlu, exclama el, care se poate transmite pe cale ereditară. Hospodar e o funcţie administrativă, dar se cuvine ca toţi cei ce s-au distins în administraţie să aibă dreptul să poarte şi-un titlu. Aşa că mă înnobilez: în definitiv, şi eu sunt un strămoş. Iar copiii şi nepoţii mei îmi vor fi recunoscători."

Prinţul Vibescu era prieten la cataramă cu vicecon­sulul Serbiei, Bandi Fornoski, care, după câte se zvonise prin târg, îl regula cu multă plăcere pe încântătorul Mony.
Intr-o zi, prinţul se îmbrăcă aşa cum îi stă bine unui om şi se îndreptă spre viceconsulatul Serbiei. Pe stradă, toată lumea se uita după el, iar femeile, măsu-rându-1 din cap şi până-n picioare, îşi spuneau: „Parcă-i parizian, nu alta!"
Şi, într-adevăr, prinţul Vibescu mergea aşa cum se crede la Bucureşti că merg parizienii, adică, făcând nişte paşi mici şi grăbiţi, legănându-şi fundul. De-a dreptul
încântător! Iar când un bărbat păşeşte aşa la Bucureşti, nici o femeie nu-i rezistă, fie ea şi soţia primului-ministru. O dată ajuns în faţa porţii viceconsulatului Serbiei, Mony se pişă îndelung pe faţadă, după care sună. Un albanez îmbrăcat într-o fustanelă de culoare albă îi deschise uşa. Prinţul Vibescu urcă degrabă la primul etaj. Viceconsulul Bandi Fornoski stătea, gol puşcă, în salon, culcat pe o sofa moale, şi având membrul încordat; lângă el se afla Mira, o muntenegreancă brunetă, care-i mângâia fuduliile. Era şi ea goală şi, cum stătea aplecată, poziţia aceea îi scotea în evidenţă frumosul ei fund bine strunjit, oacheş şi durduliu, a cărui piele fină stătea să plesnească. Printre fesele ei uşor depărtate se putea zări cerculeţul cel prohibit şi rotund ca un bumb. Mai jos, nervoase şi lungi, cele două coapse, întinse, şi cum poziţia o forţa pe Mira să şi le depărteze, i se putea vedea sexul, mare şi îndesat, bine croit şi umbrit de-o coamă deasă şi neagră.

Intrarea lui Mony n-o deranja deloc, într-un alt colţ, pe-un şezlong, două fete drăguţe se giu­giuleau scoţând mici „ah"-uri de plăcere. Mony se descotorosi în grabă de veşminte, apoi, cu cornul ridicat, se aruncă asupra celor două lesbiene, încercând să le despartă. Mâinile sale lunecau pe trupurile lor umede şi lucioase, care se încolăceau ca nişte şerpi. Văzându-le salivând de plăcere şi furios că nu se poate şi el împărtăşi din voluptatea lor, începu să lovească cu palma deschisă peste fundul cel mare şi alb aflat cel mai la îndemână. Şi cum asta părea s-o excite foarte mult pe purtătoarea acelui fund mare, se porni să lovească din toate puterile, aşa că, până la urmă, biruită de durere, drăguţa fată, căreia îi cam înroşise frumosul ei fund alb, se ridică mâ­nioasă şi-i spuse:
— Eşti un porc, prinţ al poponarilor! De ce nu ne laşi în pace? N-avem nevoie de cornul tău cel umflat. Du-te şi dă-i Mirei trestia ta de zahăr. Şi lasă-ne pe noi să ne iubim cum vrem. Nu-i aşa, Zulme?
— întocmai, Tone!, răspunse cealaltă jună. Prinţul îşi agită uriaşul său mădular strigând:
— Aşa, deci, piţipoancelor, îi daţi înainte cu pipăiala!

Şi luând-o atunci pe una dintre ele în braţe, încercă s-o sărute pe gură. Aceasta era Tone, o brunetă drăguţă, al cărei trup era împodobit în cele mai plăcute locuri cu nişte frumoase aluniţe, care-i puneau şi mai bine în valoare albul strălucitor; faţa îi era la fel de albă, iar o aluniţă de pe obrazul stâng făcea ca mina acestei graţioase fete să fie şi mai nostimă. Pieptul îi era dăruit cu două ţâţe superbe şi tari, ca de marmură, cercuite cu albastru, şi care purtau deasupra nişte fragi de-un dulce roz, cea din dreapta fiind plăcut ornată şi de-o aluniţă plasată acolo ca o muscă.

Ţinând-o în braţe, Mony Vibescu îşi petrecuse mâinile pe sub fundul ei mare, ce semăna cu un pepene ca-re-ar fi crescut în întuneric, atât era de alb şi de plin. Bucile ei păreau a fi dăltuite într-un bloc de carrara fără de cusur, iar coapsele cu care acestea se continuau erau la fel de rotunde ca şi coloanele unui templu grecesc. Câtă deosebire, însă! Coapsele ei erau calde şi bucile reci, ceea ce e un semn sigur de sănătate. De la palmele primite, acestea i se înroşiseră uşor, aşa că s-ar fi putut zice foarte bine că păreau făcute dintr-o cremă amestecată cu zmeură. Priveliştea aceasta îl aduse pe sărmanul Vibescu în culmea excitaţiei. Buzele lui mozoleau pe rând ţâţele tari ale domnişoarei Tone sau se lipeau de gâtul şi umerii ei, înroşindu-i. Strângea cu putere fundul acela mare şi greu, tare şi cărnos ca un harbuz. Pipăia bucile acelea regeşti şi îşi strecurase arătătorul într-o bortă ceva mai dosnică şi de-o uimitoare îngustime. Scula sa groasă, şi care continua să se îngroaşe, luase cu asalt un încântător intrând de mărgean acoperit de o lână de-un negru strălucitor. Ea îi striga pe româneşte: „Nu, n-ai să mi-o bagi!", şi-n acelaşi timp zvârlea din frumoasele-i coapse rotunde şi durdulii. Membrul cel gros al lui Mony atinsese deja cu vârful lui roşu şi excitat adăpostul cel umed al lui Tone. Aceasta însă se desprinse din nou, dar, făcând toate aceste mişcări, îi scăpă fără să vrea un anumit sunet, însă nu unul vulgar, ci unul de-a dreptul cristalin, care-o făcu să râdă forţat şi nervos.

Rezistenţa ei slăbi, coapsele i se desfăcură, iar în clipa în care scula lui Mony reuşise să-şi adăpostească vârful într-un colţ al întăriturii, Zulme, prietena lui Tone şi partenera ei de giugiuleală, apucă brusc fuduliile lui Mony şi, strângân-du-le în mâna ei cea mică, îi provocă acestuia o asemenea durere încât membrul lui încins îşi părăsi domiciliul, spre marea dezamăgire a lui Tone, care începuse deja să-şi legene fundul ei mare sub talia-i subţire.

Zulme era blondă şi-avea un păr des, care-i ajungea până la călcâie. Era puţin mai scundă decât Tone, dar subţirimea şi graţia ei nu erau cu nimic mai prejos. Ochii îi avea negri şi încercănaţi. De îndată ce tânăra pariziană dădu drumul boaşelor princiare, Mony se repezi la ea strigând: „în cazul ăsta, o să plăteşti tu şi pentru Tone!" Şi, lipindu-şi apoi buzele de unul din frumoşii ei sâni, începu să-i sugă sfârcul. Zulme se răsucea în fel şi chip. Ca să-şi bată joc de Mony, ea îşi sălta şi îşi cobora pântecele, în josul căruia îi juca o minunată coamă blondă şi cârlionţată. In acelaşi timp, îşi arcuia spre în sus frumosul ei sex, atât de bine croit şi împlinit. Iar printre buzele acestuia se zbătea fără astâmpăr un clitoris destul de lung, vădind astfel năravurile ei lesbiene. Scula prinţului cerca în zadar să pătrundă în acel sălaş; în cele din urmă, o apucă totuşi peste buci, dar, când era pe punctul s-o străpungă, Tone, supărată că fusese astfel păgubită de încărcătura superbei unelte, începu să-1 gâdile cu o pană de păun la tălpi. Nemaiputându-se stăpâni, prinţul se tăvălea de râs. Pana de păun îl gâdila însă fără încetare; de la tălpi trecuse între coapse, apoi la vintre şi până la mădularul care-şi pierdu de îndată sumeţenia.

Cele două ştrengărite, Tone şi Zulme, încântate de farsa lor, se hliziră o vreme, după care, aprinse la faţă şi suflând din greu, îşi reluară mozoleala, sărutându-se şi lingându-se de faţă cu prinţul, care stătea plouat şi cu coada între picioare. Poponeţele lor se ridicau în cadenţă, pufii li se încâlceau, dinţii le clănţăneau, iar catifeaua sânilor lor, tari şi fremătători, se freca una de atlazul celeilalte, în sfârşit, încolăcite şi gemând de plăcere, se muiară reciproc, timp în care prinţului începea să i se încordeze membrul din nou.

Dar, văzându-le pe amândouă atât de sleite de pe urma mozolelii, se întoarse spre Mira, care mângâia în continuare scula viceconsulului. Vibescu se apropie încetişor de ea şi, petrecându-şi frumoasa-i unealtă printre bucile pline ale Mirei, reuşi s-o strecoare în sexul cel umed şi deschis al frumoasei fete, care, de cum simţi măciulia ce-o pătrundea, îi mai dădu o contră, spre a obliga-o să intre de tot. Apoi continuă să se mişte la fel de dezordonat, în vreme ce prinţul îi excita cu o mână clitorisul, iar cu cealaltă îi pipăia sânii.
Mişcarea aceea de du-te-vino în sexul ei foarte strâmt părea să-i provoace Mirei o deosebită plăcere, ce se traducea de altfel şi prin nişte ţipete de voluptate. Pân­tecele lui Mony se lovea acum de fundul Mirei, iar răcoarea poponeţului ei îi provoca prinţului o senzaţie la fel de plăcută ca şi aceea pe care bazinul lui cald i-o provoca fetei; în curând, mişcările lor deveniră tot mai aprinse şi mai sacadate: prinţul se lipi cu totul de Mira, care gâfâia strângând din buci. Apoi prinţul o muşcă de umăr şi ră­mase cu dinţii în carnea ei. Mira ţipă:
— Ah, cât e de bine... aşa... rămâi aşa... mai tare... şi mai tare... hai, hai, intră de tot. Dă-mi-o, dă-mi sperma ta... Dă-mi-o pe toată... Hai!... Hai!... Hai!
Şi într-o descărcare comună se prăbuşiră amândoi deodată şi rămaseră o vreme aşa. De pe şezlongul unde stăteau una în braţele celeilalte, Tone şi Zulme se uitau la ei şi se prăpădeau de râs. Viceconsulul Serbiei îşi aprinsese o ţigară lungă şi subţire făcută dintr-un tutun oriental. După ce Mony se ridică în două picioare, acesta îi spuse:
— Acum e rândul meu, dragă prinţe; eram în aşteptarea ta şi iată de ce am pus-o pe Mira să-mi întreţină coarda, întrucât plăcerea ţi-am rezervat-o ţie. Vino, iubitul meu drag, scumpul meu poponel, vino!
Vibescu îl privi o clipă, apoi, scuipând peste obiectul pe care i-1 prezenta viceconsulul, îi spuse:
— M-am săturat să tot fiu regulat de tine, tot oraşul nu vorbeşte decât despre asta.

Viceconsulul se ridicase şi el în picioare, cu darda întinsă, şi pusese mâna pe-un revolver, îi îndreptă ţeava spre Mony, care se sperie şi-i oferi fundul, bâlbâind:
— Bandi, scumpul meu Bandi, nu ştii tu, oare, cât de mult te iubesc? Ia-mă, ia-mă aşa cum îţi doreşti!
Surâzând, Bandi îşi vârî făcăleţul în borta aceea elastică dintre bucile prinţului. O dată intrat acolo, şi de faţă cu cele trei femei care-1 priveau, începu să se zvârco­lească şi să înjure aidoma unui posedat.
— Ei drăcia dracului! Ce plăcere, strânge din el, poponelul meu drag, strânge... şi strânge-ţi şi bucile tale drăgălaşe.
Şi, cu ochii holbaţi şi mâinile înfipte în umerii acestuia, îşi slobozi lapţii. Apoi Mony se duse şi se spălă, îşi aranja ţinuta şi plecă spunând că va reveni după cină. Dar, o dată ajuns acasă, îi scrise următoarea scrisoare:
„Iubitul meu Bandi,
M-am săturat să tot fiu al tău, m-am săturat şi de femeile din Bucureşti, m-am săturat să-mi risipesc aici o avere cu care la Paris aş putea trăi fericit. Nu vor trece nici două ore şi voi fi plecat. Nădăjduiesc ca acolo să mă distrez cum nu se poate mai bine, aşa că îţi zic adio.
Mony, Prinţ Vibescu, Hospodar ereditar"

Prinţul pecetlui scrisoarea, după care îi scrise una şi notarului, pe care-1 ruga să-i vândă toate bunurile şi să-i trimită toţi banii la Paris, de îndată ce îi va comunica adresa.
Mony luă din casă toţi banii lichizi de care dispunea, adică vreo 50 000 de franci, şi se îndreptă spre gară. Puse cele două scrisori la poştă şi se urcă în Orient-Expres, cu destinaţia Paris.

— De cum v-am zărit, domnişoară, nebun de iubire, am simţit deodată cum toată bărbăţia mea năzuieşte către suverana domniei voastre frumuseţe şi m-am pomenit cu mult mai încins decât dac-aş fi băut un pahar cu rachiu.
— Ce chiu? Ce chiu?
— Depun la picioarele domniei voastre întreaga mea avere şi tot amorul meu. Dacă v-aş strânge în braţe, într-un pat, de douăzeci de ori la rând v-aş putea face dovada pasiunii mele. Unsprezece mii de fete mari sau chiar unsprezece mii de nuiele să-mi fie pedeapsa dacă mint!
— Ce jurământ!
— Simţirile mele nu mă înşală şi nu vă înşală. Căci nu le spun tuturor femeilor ceea ce vă spun. Nu sunt deloc un chefliu.
— Eşti duhliu!
Cuvintele de faţă se schimbau pe bulevardul Malesherbes, într-o dimineaţă însorită. Luna lui florar făcea ca natura să renască, iar pe bicisnicii parizieni să-şi strige focul pe sub copacii înfrunziţi. Ca un galant ce era, prinţul Mony Vibescu spunea toate aceste plăcute cuvinte unei drăguţe şi zvelte fete, îmbrăcată elegant, care cobora înspre Medeleine. Acesta se ţinea după ea cu greu, atât de repede mergea. Şi, deodată, ea se întoarse şi izbucni într-un hohot de râs:
— In curând îţi vei fi epuizat repertoriul; dar n-am acum vreme să te ascult. Mi-am dat întâlnire cu o prietenă în strada Duphont, însă, dacă eşti gata să întreţii două femei, moarte după lux şi după amor, şi dacă eşti cu adevărat bărbat, prin avere şi putinţă de împreunare, atunci, vino cu mine.
El îşi îndreptă frumoasa lui talie şi exclamă:
— Eu sunt un prinţ român, hospodar ereditar.
— Iar eu, îi spuse ea, sunt Culculine d'Ancone, am nouăsprezece ani şi-am golit deja de sămânţă fuduliile a zece oameni excepţionali sub raport amoros şi punga a cincisprezece milionari.
Şi schimbând cuvinte plăcute despre o mulţime de lucruri mărunte ori tulburătoare, prinţul şi Culculine ajunseseră în strada Duphont. Luaseră ascensorul şi se opriseră la primul etaj.
— Prinţul Mony Vibescu ..., prietena mea Alexine Mangetout.
Culculine făcu prezentările, la modul cel mai serios cu putinţă, într-un luxos budoar decorat cu stampe japoneze obscene.

Cele două prietene se sărutară apoi, pasându-şi câteva limbi. Amândouă erau bine făcute, dar nu excesiv.
Culculine era brunetă, cu nişte ochi cenuşii ce sclipeau de maliţie, şi avea o aluniţă acoperită cu puf, aşezată în partea de jos a obrazului stâng. Tenul îl avea închis, sângele îi zvâcnea pe sub piele, iar obrajii şi fruntea ei se acopereau foarte uşor de anume riduri, vădind astfel preocupările ei pentru bani şi plăceri amoroase.
Alexine era blqndă, de o culoare ce bătea înspre cenuşiu, aşa cum numai la Paris poţi vedea. Carnaţia ei albă părea la fel de delicată şi de vioaie ca şi o marchiză escroacă din antepenultimul veac.

După ce legară mai bine cunoştinţă, Alexine, care avusese cândva şi un amant român, se duse în dormitor să-i caute poza. Prinţul şi Culculine se luară după ea. Râzând, se repeziră amândoi la ea şi-o dezbrăcară. Halatul de baie căzu, iar ea rămase într-o cămăşuţă de batist, care lăsa să se vadă un corp minunat, puţin grăsuţ, şi care se acoperea de gropiţe în cele mai nimerite locuri.

Mony şi Culculine o răsturnară în pat şi-i dezveliră frumoasele ei ţâţe roz, umflate şi tari, cărora Mony le mozoli sfârcurile. Culculine se aplecă peste ea şi săltându-i cămăşuţă îi descoperi coapsele, rotunde şi groase, care se uneau sub pisicuţa ei de-un blond cenuşiu, asemănător cu al pletelor. Lăsând să-i scape mici ţipete de plăcere, Alexine îşi ridică picioruşele pe pat, abandonându-şi totodată şi sandalele, ce se izbiră de podea cu un sunet sec. Cu picioarele depărtate, îşi săltă poponeţul, lăsându-se linsă de prietena ei, în timp ce mâinile i se crispau în jurul gâtului lui Mony.
Rezultatul nu se lăsă prea mult aşteptat, bucile i se strânseră, picioarele zvâcniră tot mai puternic şi ajunse la apogeu exclamând:
— Sunteţi nişte ticăloşi! Acum, dacă tot m-aţi excitat, trebuie să mă satisfaceţi.
— El a promis c-o s-o facă de douăzeci de ori!, spu­se Culculine şi se lăsă şi ea goală.
Prinţul îi urmă exemplul. Şi cum rămaseră goi aproape în aceeaşi clipă, timp în care Alexine zăcea leşinată pe pat, îşi putură admira unul altuia goliciunea. Fundul cel mare al Culculinei se legăna cum nu se poate mai frumos dedesubtul unei talii foarte subţiri, iar fuduliile cele mari ale lui Mony atârnau doldora de cornul ce întrecuse măsura şi pe care Culculine îl şi luase în stăpânirea ei.
— Dă-i-o ei mai întâi, spuse ea; mie o să mi-o dai după aceea.
Mony îşi apropie mădularul de orificiul deschis al Alexinei, care tresări în clipa apropierii.
— O să mă omori!, ţipă ea.

Membrul o pătrunse însă până la rădăcină şi-apoi ieşi, pentru a intra din nou, asemenea unui piston. Culculine se urcă şi ea pe pat şi îşi plasă neagra-i pisicuţă pe gura Alexinei, în timp ce Mony, care era şi mai încordat de pe urma acestei mângâieri, îşi duse mâinile sub bucile Alexinei, care se contractau cu o forţă de necrezut, strângând în despicătura lor înroşită scula aceea enormă, ce abia mai putea să se mişte.

In curând, tulburarea celor trei personaje atinse culmea, iar respiraţia lor deveni şuierătoare. Alexine se muie de trei ori, după care fu rândul Culculinei, care se dădu imediat jos pentru a-1 putea muşca pe Mony de fu­dulii. Alexine se porni să ţipe ca o nebună şi se răsuci ca un şarpe când Mony îşi slobozi în adâncul ei sperma lui românească.
In acel moment, Culculine scoase minunatul ţepuş dinăuntru şi gura ei ocupă pe dată locul membrului, lipăind sperma groasă care se prelingea... între timp, Alexine apucase mădularul lui Mony cu gura şi-i făcea toaleta cu grijă, trezindu-i din nou bărbăţia.
Un minut mai târziu, prinţul se repezea asupra Culculinei, dar unealta-i rămăsese la intrare, excitându-i clitorisul. Gura sa morfolea unul din sânii femeii, iar Alexine îi mângâia pe amândoi deodată.
— Dă-mi-o, ţipă Culculine, nu mai pot fără ea! Numai că scula rămânea în continuare afară.
Culculine se udă de două ori la rând şi era aproape disperată în clipa în care, pe neaşteptate, membrul o pătrunse adânc, până-n matrice; înnebunită de excitaţie şi plăcere, îl muşcă pe Mony atât de tare de-o ureche încât rămase cu o bucăţică din ea în gură. O înghiţi, urlând cât o ţineau plămânii şi răsucindu-şi, într-un mod magistral, găoaza. Rana, din care sângele îi curgea şiroaie, părea să-1 excite şi mai mult pe Mony, căci se porni să izbească şi mai puternic şi n-o mai părăsi pe Culculine decât după ce ejacula de trei ori, timp în care ea ajunsese la orgasm de zece ori.
Când ieşi din' sanctuarul ei, amândoi îşi dădură seama cu uimire că Alexine dispăruse. Nu trecu însă mult şi se întoarse, aducând cu ea nişte produse farmaceutice destinate pansării lui Mony şi un bici foarte mare, de vizitiu.
— L-am cumpărat cu cincizeci de franci, exclamă ea, de la birjarul Urbanei cu nr. 3269, şi-o să ne folosim de el ca să-1 facem pe român să fie din nou ţeapăn. Lasă-1 pe el să-şi panseze singur urechea, Culculina mea, iar noi să facem un pic de 69, ca să ne mai excităm.

In timp ce-şi tampona sângele, Mony asista şi la un spectacol de-a dreptul amuzant: culcate una la picioarele celeilalte, Culculine şi Alexine se lingeau de zor. Fundul cel mare al Alexinei, alb şi durduliu, se legăna pe deasu­pra feţei Culculinei; limbile lor lungi, ca nişte pute de copii, se mişcau viguros, saliva şi sperma se amestecau, perii lor umezi se lipeau, iar din patul care trosnea şi gemea sub plăcuta greutate a acestor două fete atât de drăguţe se înălţau nişte suspine de să ţi se rupă inima, dacă n-ar fi fost chiar suspine de voluptate.
— Ia-mă, acuma, în fund!, ţipă Alexina la el. Dar lui Mony, care pierdea în continuare sânge, nu-i mai ardea de nimic. Alexina se ridică atunci şi, punând mâna pe biciul vizitiului cu nr. 3269, ce avea o superbă codorişcă nou-nouţă, îl săltă în aer, lăsându-1 să cadă peste spina­rea şi fundul lui Mony, care, copleşit de acea nouă durere, uită de urechea care-i sângera şi se puse pe urlat, însă Alexina cea goală, asemenea unei bacante în delir, îl şfichiuia încontinuu.
— Loveşte-mă acum şi tu pe mine peste buci!, îi strigă ea Culculinei, ai cărei ochi ardeau ca para şi care începu s-o lovească pe Alexine peste fundul ei mare şi neogoit. Nu trecu mult şi se simţi la rândul ei aţâţată.
— Trage-mi câteva peste fund, Mony!, se rugă ea de el, iar acesta, care se obişnuise cu pedeapsa ce i se aplica, deşi sângera peste tot, se apucă să pălmuiască frumoasele fese brune, care se deschideau şi se închideau în cadenţă. Când îşi simţi din nou arcul încordat, sângele îi curgea nu numai din ureche, ci şi din fiecare rană pe care biciul cel crud i-o făcuse în carne.

Alexine se răsuci atunci pe burtă şi-şi prezentă frumoasele ei fese înroşite membrului enorm care pătrundea în rozetă, în timp ce ea ţipa, agitându-şi fundul şi ţâţele. Culculine îi despărţi, însă, chicotind. Cele două femei îşi reluară imediat obişnuita lor mozoleală, timp în care Mony, plin de sânge şi înfipt până-n plasele în fundul Alexinei, se clătina cu o vigoare care-o făcea pe partenera lui să juiseze nemaipomenit. Fuduliile sale se legănau precum clopotele de la Notre-Dame şi se izbeau de nasul Culculinei. La un moment dat, fundul Alexinei se strânse cu o asemenea tărie la baza glandului încât Mony nu-1 mai putu mişca nicidecum. Aşa că-şi lăsă lapţii în anusul cel avid al Alexinei Mangetout.

In vremea asta, pe stradă, o mulţime de oameni se strânseră roată în jurul birjei cu nr. 3269, al cărei vizitiu nu avea bici.
Un sergent de stradă îl întrebă ce făcuse cu el:
— L-am vândut unei dame din strada Duphont.
— Du-te imediat şi răscumpără-1, că de nu, îţi trântesc pe loc o contravenţie.
— Mă duc, zise vizitiul, un normand cât un munte, şi, după ce se informă la portăreasă, sună la primul etaj.
Alexine veni să-i deschidă în pielea goală; vizitiul avu mai întâi un moment de uluire, apoi, întrucât aceasta o luase la fugă spre dormitor, o luă şi el la fugă după ea, o ajunse şi-i strecură pe la spate o unealtă de o mărime considerabilă. Nu trecu mult şi-şi lăsă şi el sămânţa, strigând: „Trăsnetul din Brest, bordelul Domnului, târfa târfelor!"
Alexine, care-1 seconda prin contre, atinse şi ea orgasmul o dată cu el, timp în care Mony şi Culculine se prăpădeau de râs. Vizitiul, crezând că râd de el, fu cuprins de o mânie înspăimântătoare.
— Ah, târfelor! Peşte, stârv, putregai, holeră. Vă radeti de mine, ai? Biciul, unde mi-e biciul?
Şi, zărindu-1, puse mâna pe el şi începu să lovească din toate puterile sale în Mony, Alexine şi Culculine, ale căror goliciuni zvâcneau la fiecare dintre loviturile care-i
însângerau. Apoi începu din nou să se îmbăţoşeze şi, sărind asupra lui Mony, se apucă să-1 tragă în ţeapă.

Uşa de la intrare rămăsese deschisă, iar sergentul, văzând că vizitiul n-are de gând să mai vină, se urcase după el şi-acum intra în dormitor; nu trecu mult şi îşi scoase şi el bastonul lui regulamentar, îl îndesă în poponeţul Culculinei, care cotcodăcea ca o găină şi tremura toată la contactul cel rece cu nasturii de la uniformă.
Neavând altă treabă, Alexine apucă pulanul cel alb ce se legăna fără noimă la şoldul sergentului de stradă. Şi-1 vârî în partea din faţă şi-n scurt timp toate cele cinci personaje se porniră să juiseze de mama focului, în vreme ce sângele rănilor se scurgea pe covoare, pe draperii şi pe mobilă, în vreme ce pe stradă birja abandonată 3269 era remorcată, dimpreună cu calul ei, care se pârţâi pe tot parcursul, împuţind atmosfera.


(va urma)