Oameni celebrii - Albert Camus

La 7 noiembrie 1913 se naste Albert Camus într-un tinut bogat al Algeriei, Mondovi - parintii sai fiind stabiliti aici înca din 1871.
Albert este al doilea fiu al sotilor Camus, dupa Lucien.

Prima mare experienta capitala pe care o traieste Camus este cea a unei saracii. Tatal sau - Lucien Camus - un taran francez, moare în primele lupte ale primului razboi mondial.
Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniola, analfabeta, împreuna cu cei doi fii, se stabileste la Alger unde va munci la o fabrica de cartuse apoi spala cu ziua rufele pe la familiile avute.

Albert îsi petrece copilaria între mama sa, aproape surda si vorbind foarte putin, un unchi infirm, dogar de meserie, si fratele sau, Lucien.
Mediul familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, îi marcheaza persoanlitatea. “Ducînd o viata de saracie, nota el în “Caiete”, printre oamenii aceia umili sau vanitosi, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevaratul sens al vietii”.

Oricum ar fi mediul copilariei, el se identifica paradisului pierdut. Este un sentiment de recunostinta care nu ia decât forma constiintei vinovate, caci oamenilor bogati cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei saraci este un har infinit. Si, într-adevar, bucuriile cerului, ale lumii si aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilarie orfana si dominata de umbrele nevoii. Complexul recuperarii valorilor pierdute îl înrobeste si Camus este mereu pe drumuri spre a-si completa fondul de cunostinte, impresii, senzatii. Se pare ca nu-si doreste sa fie un om de exceptie, un geniu, ci prefera normalitatea: “Sînt un om mediu + o existenta. Valorile pe care as simti nevoia sa le apar sînt valori medii”.

Si totusi din odiseea sa nu lipseste miza cea mai înalta: vrea, în taina, sa obtina absolutul, ca si eroul sau Meursault.

În urmatorii ani preocuparea sa principala sunt studiile. Urmeaza cursurile scolii comunale, dupa care urmeaza ca bursier cursurile liceului din Alger pentru ca în sfîrsit sa urmeze si studiile universitare.

Face studii de filozofie, luîndu-si licenta cu teza Metafizica crestina si neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elinism si crestinism la Plotin si Sfântul Augustin si în baza careia afirma: “Ma simteam grec traind într-o lume crestina”.

Camus traieste intens extremele existentiale: se dedica pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gusta – adica – o forma de glorie accentuata, dar la vîrsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frîneaza avînturile si îl determina la o viata retrasa sau la una de boema.

În 1933, odata cu venirea lui Hitler la putere, Camus va milita într-o miscare antifascista.

Anul 1934 este marcat de doua evenimente importante, dar de o durata destul de mica: primul eveniment este casatoria cu Simone Hié, dar care nu va dura mai mult de un an. Iar al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în partidul comunist unde primeste sarcina de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (desi spune ca “libertatea n-a învatat-o de la Marx, ci în mizerie”).

Camus a parasit partidul comunist în împrejurari si din motive care nu sînt întru totul clare. Dupa unele surse, aceasta ruptura ar fi intervenit în anul 1935, dupa altele, în 1937.
În toata aceasta perioada Camus si-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avînd concomitent diverse ocupatii pentru a-si cîstiga existenta. Pîna în 1938 viata sa decurge în mod obsnuit, fara evenimente spectaculoase. Însa în acest an izbucneste cel de al doilea razboi mondial. Camus va încerca sa se înroleze, dar este amînat din cauza sanatatii sale. Astfel el calatoreste în Oran – “un oras obisnuit si nimic mai mult decît o prefectura franceza de pe coasta algeriana” – orasul în care se va situa actiunea romanului “Ciuma”.

Dupa doi ani de la vizita orasului Oran, în 1940, se casatoreste cu Francine Faure, originara din Oran.

Anul 1941 este anul în care începe sa lucreze la romanul Ciuma. În 1942 un reviriment al bolii îl obliga pe Camus sa se odihneasca la Chambon-sur-Lignon.

La 8 noiembrie are loc debarcarea angloamericanilor în Africa de Nord, care îl separa pîna la Eliberare pe Camus de sotia sa, ramasa la Oran.

În 1946 termina romanul Ciuma.

Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat si cu Nobelul din 1957.

Dupa trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un accident automobilistic în timp ce se întoarcea de la sarbatorile de iarna.

Omul camusian, asa cum este portretizat în primul discurs cu ocazia decernarii premiului Nobel, se naste la începutul primului razboi mondial, are douazeci de ani cînd vine la putere nazismul, îsi continua educatia, confruntîndu-se cu razboiul civil din Spania, cu cel de-al doilea razboi mondial, cu calvarul torturilor, închisorilor, lagarelor de concentrare si pericolul atomic.

A avut, deci, poate premisele ca sa adere la nihilismele epocii. A acceptat, însa, sa faureasca o arta de a trai în timp de catastrofa, o arta a renasterii si revoltei în fata mortii.
Universul Operei Personalitate complexa a culturii franceze, Albert Camus se afirma ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic îl ofera prin doua eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 si Omul revoltat - 1951), desi toata viata neaga aceasta contributie.
Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrînd în ansamblu raportul dintre solitar si solidar în umanitate sau – cum nota biograful sau, Roger Grenier – “soarele si umbra unui suflet mediteranean”.

Volumele de povestiri Reversul si Fata, Exilul si împaratia contin în forma artistica episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, fara sa anticipe tematica
romanelor.

Moartea fericita este varianta initiala a Strainului (1942), caruia i-au urmat Ciuma (1946) si Caderea (1956), romane ce propun doua atitudini existentiale numite explicit si în eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii.

Caligula (1938), Neîntelegerea (1944), Starea de asediu (1948) si Cei drepti (1949) formeaza teatrul camusian care reia în forma dramatizata idei din romane si eseuri. Spre exemplu, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid într-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta “neîntelegere” ia act strainul – Meursault – în închisoare, citind un articol de ziar lipit de peretele celulei sale.

Exegetii operei camusiene au stabilit ca autorul francez poate fi considerat filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate în eseuri: al asumarii suferintei (Mitul lui Sisif) si al salvarii (Omul revoltat). Cateogria filozofica din care face parte, astfel, eseistul este cea a existeatialistilor, în sensul etimologic al cuvîntului, sens pe care îl precizeaza Ion Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: “Existenta (exsistere) înseamna, într-adevar, «a fi situat în afara de», adica are sensul unei separari, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrainari”.

Primul eseu urmeaza, la un an, romanului Strainul si ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca “un rau al spiritului”, Camus gaseste ca ratiunea prezentei acestuia în existenta este “contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii”. “Nu poate fi dragoste de a trai foro disperare de a fi” – crede eseistul, si acest paradox impune doua notiuni noi pentru gândirea veacului: “omul absurd, cel care, fara s-o nege, nu face nimic pentru eternitate” (cum ar fi Don Juan, Kirilov, Kafka) si libertatea absurda, care implica pasiunea, revolta, sinuciderea. Ca si în cazul lui Pascal, Sestov sau Jaspers, eseul nu postuleaza adevaruri ultime, ci mai curînd, într-un lirism exagerat, tinde sa defineasca absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, în care totusi “trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit”.

Precedat de articolul Remarca asupra revoltei, cel de-al doilea eseu ilustreaza, prin continutul sau dens, o formula reînnoita a dictonului cartezian: “ma revolt, deci suntem”. În întelegerea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depasi absurdul; ea este prima evidenta care scoate omul din singuratate, care îl socializeaza pe Sisif: “Daca avem constiinta neamului si a non-sensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat, nu este acesta sfârsitul si nu ne putem opri aici. În afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem nascându-se ceva ce îl depaseste.”

La limita dintre glosare si poezie, Camus îl descrie pe Sisif singur pe stânca lui, surprizîndu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care îi este permisa, în situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta împotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atât în existenta, cât si în arta: “… arta este o manifestare care exalta si neaga în acelasi timp”.

Romanele autorului francez propun un continut problematic (Strainul), formule narative noi (structuri epice inserate într-un monolog - Caderea) si sensuri alegorice dezvoltate într-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul raului - Ciuma). Meursault, protagonistul primului roman publicat, ucide un om în timpul unei încaierari. Cum a ucide “din cauza soarelui” nu poate fi o motivatie acceptata nici de aparare, nici de acuzare, el asista în timpul procesului la deformarea realitatii de catre ambele parti, care admit ca proba concludenta faptul ca eroul nu a plâns la moartea mamei sale. Rememorându-si existenta, Meursault are sentimentul ca traieste o farsa si ca absurdul i-a întins o cursa din care nu are cum sa iasa decât condamnat, deoarece gloantele trase în arab au fost “bataile în poarta nenorocirii”.

Un alt strain este si personajul romanului Caderea, care nu se sustine prin epic, ci tocmai prin semnificatiile exilului, dezvoltare în subtext. Jean-Baptiste Clamence este un avocat parizian celebru, a carui specialitate au fost cauzele nobile si a carui conduita s-a desfasurat exemplar, pâna când, într-o seara, a vazut o femeie aruncându-se în apele Senei si el nu a facut nimic pentru a-i împiedica sinuciderea. Acest moment îl transforma în judecator al sinelui, iar textul, integrând accente dostoievskiene (Însemnari din subterana) sau ecouri din Faulkner (Recviem pentru o calugarita), construieste un monolog în care singura voce a cartii se acuza si se destrama în fata unui narator imaginar, ce îi potenteaza sentimentul exilului.

Prozatorul pare sa nu acorde eroilor sai sansa de a iesi din absurd, înstrainare si vinovatie nici macar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat si terapeutic. Doar romanul Ciuma refuza ideea agoniei perpetue, întrezarind o solutie temporara pentru umanitate: lupta.