Demascarea (5)

Grigore Dumitrescu

Mă trezesc sub loviturile roboţilor. Capul îmi vâjâie de nesomn, durerile din coşul pieptului nu mă lasă deloc iar picioarele îmi sunt mereu anchilozate.

Suntem scoşi la toaletă tot în grupe de câte zece, mereu cu mâinile în sus şi păziţi de cinci roboţi. Cabina WC-ului nu poate fi folosită de aici înainte mai mult de zece secunde. Nu ştiu ce să fac mai întâi, să arunc câţiva pumni de apă pe ochi, să-mi clătesc puţin gura sau să încerc o fugitivă frecare a mâinilor cu săpunul, acest cub de culoare cafenie care nu vrea să facă spumă.

Ajuns la locul meu şi luându-mi imediat poziţia impusă, constat cu uimire că Fuchs şi Miulescu au trecut în echipa lui Ţurcanu. Când şi cum s'a produs trecerea, nu pot să-mi dau seama! Probabil în timpul celor zece minute cât am stat la toaletă.... sau poate în timpul nopţii, după sinuciderea lui Şerban.

Dar sunt atât de preocupat de propria-mi soartă şi de surprizele ce le va putea aduce ziua care de abia a început, încât această metamorfozare trece pe planul doi. Nu-mi vine totuşi să cred că Miulescu, care a stat împreună cu noi ceilalţi şase luni la Jilava, tunând şi fulgerând împotriva comuniştilor şi nici chiar Fuchs, cu toate că-1 cunoaştem de numai cinci săptămâni, să treacă la atac împotriva noastră....

Ţurcanu pare mai sever ca niciodată! îşi roteşte privirea peste noi, sfidător, nemilos, enigmatic.

Prin faţa mea trece Fuchs, în pas lent spre fereastră. E planton. Rămâne acolo un timp; scrutează orizontul sau poate numai se gândeşte la noua lui postură.

Se întoarce; am curajul şi-mi ridic ochii spre el. Privirile ni se încrucişează. Îşi închide ochii, de parcă ar vrea să spună: nu-mi cere prea mult.

La rândul lui, Miulescu, în capul celălalt al camerei, nu îndrăzneşte parcă să se dezlipească de patul de fier de care e rezemat. Cu ochii pierduţi, imobil, îmi dau seama că e un alt om decât cel de acum şase zile, când ne găseam în subsol. Îmi pare ca un om venit din altă lume, căruia i s'a dat aici un rol ce nu şi-1 imaginase

Dimineaţa ne trece înţepeniţi pe prici, muţi, îngânduraţi. După masă primim bătăia generală, la care Fuchs şi Miulescu nu iau parte. Poate e o regulă a uceniciei în lumea roboţilor!

Seara, Ţurcanu, căruia nu i-am auzit vocea toată ziua, ne spune grav:
— Mâine veţi începe să vă faceţi demascările exterioare. Veţi fi scoşi în grupe de câte opt şi într'o cameră de pe culoar, vă veţi face declaraţiile în scris. Nu uitaţi formula, pe care clasa muncitoare v'o cere: eu, subsemnatul bandit... declar.

Noaptea mă deştept în coşmaruri. Omul care şi-a luat viaţa îmi apare în faţa ochilor împăienjeniţi. Din negură, mi se desluşesc roboţi cu feţe transfigurate, cu mâini hidoase de ucigaşi.

Cândva, în timpul nopţii aud vocea lui Ţurcanu. Dar de data asta nu mai e coşmar. îl aud la picioarele mele, pe cimentul camerei. îmi dau seama că în mâinile lui se zvârcoleşte unul dintre noi. Aud clar vocea-i năbuşită: în demascarea exterioară trebuie să spui tot, absolut tot! Clasa muncitoare îţi cere să nu-i ascunzi nimic! Altfel vei fi strivit ca o ploşniţă.

După un timp, victima se târăşte la locul ei pe prici, la câţiva metri în dreapta mea.

E cât se poate de clar deci: demascările au loc şi în timpul nopţii. Eşti trezit, tras jos pe ciment şi acolo, cu gâtul în strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu, trebuie să-ţi iei angajamentul că nu vei ascunde nimic clasei muncitoare...

Dimineaţa, opt dintre noi sunt scoşi să-şi facă declaraţiile. Lipsesc aproape toată ziua. Ţurcanu nu s'a mai arătat nici el în cameră.

N'am mai fost bătuţi, dar poziţia impusă a trebuit s'o respectăm cu desăvârşire.

Fac socoteala că declaraţiile ar putea dura o săptămână, dacă ritmul de astăzi va continua şi de aici înainte, adică câte opt demascări exterioare pe zi.

Mă gândesc apoi că riscurile sunt enorme pentru aceia care au de ascuns ceva, dar care e ştiut şi de alţii. Poziţia în care suntem obligaţi să stăm şi paza din timpul nopţii îşi găsesc rostul, tocmai ca să nu se poată cădea cumva de acord pentru ascunderea unor fapte ştiute de mai mulţi. Nu poţi să şti apoi, ce-au declarat cei ce ne-au precedat aici, sau ce vor spune cei ce vor urma.

În ce mă priveşte, nu-mi fac griji. N'am pe nimeni aici cu care să împart vreun secret faţă de « clasa muncitoare ». Mă îngrozesc însă, gândindu-mă la consecinţele descoperii unor fapte ascunse, de către unii dintre noi... Refuz să merg mai departe cu gândul!

Mai trece o zi şi încă o noapte. Roboţii sunt mereu cu ochii pe noi să-şi desăvârşească aşa paza, pe cât de utilă pentru Securitate, pe atât de ingrată pentru ei. Nu e greu să-ţi dai seama că sunt fiinţe care în bună măsură s'au dezumanizat; zic, în bună măsură, pentru că mai au totuşi pe feţe întipărită suferinţa. Asta le dezvăluie chinul sufletesc, conştiinţa care nu le dă pace Cândva, târziu în noapte, sunt trezit. Steiner şi Gherman mă trag de pe prici. Nici nu mai mi-e teamă, atât m'am obişnuit cu teroarea!

Sunt jos pe ciment, lungit pe spate, mâinile sub greutatea trupurilor a doi roboţi. Ţurcanu, în genunchi, e deasupra mea. îşi lasă mâinile pe gâtul meu, îi văd faţa crispată, într'un efort disperat de a mă convinge. De pe buzele lui înregistrez, mai mult şoptit, cuvintele:
— Ai să-ţi faci mâine demascarea exterioară, banditule. Să nu ascunzi nimic, dacă vrei sa nu mori de mâinile mele. Rămâne apoi, mult timp, cu privirea aţintită în ochii mei...

O cameră de circa doisprezece metri pătraţi. O masă lungă în mijlocul ei, patru scaune deoparte, patru de alta. în colţ, lângă fereastră, o măsuţă; e biroul lui Ţurcanu. Are în faţă un teanc de declaraţii. Aşa îmi pot da seama că mulţi au fost aceia care au trecut înaintea noastră prin camera 4 Spital!

Ţurcanu citeşte declaraţiile cu atenţie, dar din când în când îşi fixează privirea pe noi.

Scriu tot ce stă în dosarul meu. O fac încet, căci mai mult cad pradă gândurilor. Numai cu trei ani şi câteva luni în urmă, clasa muncitoare, în numele căreia suntem schingiuit aici, nu se arata de loc entuziasmată de marxism; din contră 1-a respins cu majoritate covârşitoare. Aşa îmi amintesc de vara şi toamna anului 1946....


E o zi călduroasă de început de Iulie. Sunt în Gara de Nord a Bucureştiului, pe peron. Trenul în care trebuie să iau loc, fusese luat cu asalt, desigur încă de când se găsea în triaj. Vagoanele sunt ticsite de călători, acoperişurile nu mai pot fi desluşite de trupurile lor, pe scări e o continuă luptă de picioare în căutarea unui sprijin. Acestea sunt condiţiile de călătorie pe calea ferată în vara anului 1946.

Am norocul să dau peste un cunoscut, care mă informează că peste o oră aş putea să-mi fac călătoria într'o drezină.

Am reuşit şi iată-mă pe platforma camionului pe şine, alături de încă şapte-opt călători în aceeaşi situaţie ca şi mine. După câte înţeleg, din discuţia şoferului cu un ceferist, trebuie să aşteptăm sosirea unui comunist de la căile ferate. Probabil că pentru el e pusă la dispoziţie drezina! Şi trebuie să fie un om de temut la CFR. îmi dau seama după felul cu vorbesc cei doi: parcă l'ar avea în faţa lor.

În fine, omul aşteptat soseşte. O faţă ovală, sprâncene stufoase, ochi mici vioi. Pe cap are o şapcă, aşa cum arată în fotografii comuniştii din Uniunea Sovietică, îşi înfige un picior pe scara drezinei şi apoi se aruncă, peste oblon, pe platformă.

E încruntat — pare nemulţumit de prezenţa noastră!

I se explică de către şofer că avem bilete de drum şi că are autorizaţia să ia şi călători. Pornim şi numai după vreo zece minute, drezina se opreşte în prima staţie. Pe peronul pustiu e numai şeful gării. Era în aşteptarea noastră — propriu-zis a drezinei cu comunistul.

Cum ne oprim, fără nici-o introducere şeful gării e luat în primire:
— Bine Tovarăşe Popescu, îi spune încruntat comunistul, am citit raportul activistului nostru sindical şi trebuie să-ţi spun că sunt total nemulţumit de munca de lămurire care o duci cu subalternii dumitale. Aici nu se vede nici o activitate pe linia instrucţiunilor trasate de Tovarăşul Gheorghe Apostol. Dacă nici noi ceferiştii nu putem avea sindicate puternice, să ducem lupta împotriva exploatării capitaliste, la ce-am putea să ne aşteptăm din partea salariaţilor din alte sectoare de muncă, unde reacţiunea poate pătrunde mai uşor. N-avem acum timpul să discutăm mai mult, dar îţi amintesc încă odată: luptă, vigilenţă, nu ascultaţi la şoaptele reacţiunii.

Şeful gării, mai mult bâlbâindu-se, răspunde automat:
— De sigur... vom face aşa cum scrie în instrucţiuni.

Pornim şi ajungem repede la a doua staţie: alt şef de gară, acelaşi cuvinte de mustrare, acelaşi răspuns timorat. Şi aşa, până la terminarea călătoriei mele.

Suntem în Iulie, iar alegerile vor avea loc în toamnă! Fiindcă toamna se numără bobocii, scria ieri Scânteia. Pentru mine, martor ocular al reproşurilor aduse de un sindicalist comunist activităţii ceferiştilor pe o înşiruire de staţii, de mai mult de o sută de kilometri, nu încape nici o îndoială că la toamnă guvernul comunist instalat de Vişinski la cârma ţării nu prea o să aibă ce număra. În acelaşi timp însă, mă întreb: ori tovarăşul din drezină depăşeşte în prostie orice limită, dezvăluind prin mustrările aduse şefilor de gară lipsa de comunişti la CFR, ori are siguranţa, că prin prezenţa armatelor sovietice pe teritoriul României se va asigura guvernului continuitatea şi după alegeri, chiar dacă le va pierde, să zicem, cu un procent de nouăzeci la sută.

Deocamdată, mi se conturează tipul comunistului din sindicate (am întâlnit şi alţii): sigur de viitorul partidului comunist, cu toate că e conştient de impopularitatea lui şi apoi, ameninţător.

E şi comunistul din lumea satelor, de obşte meseriaş, croitor, cizmar, tâmplar. Prima caracteristică: nu mai lucrează; e încă de dimineaţă la primărie şi nu face altceva decât să treacă de pe un scaun pe altul. Mai pe la prânz, se duce la cârciumă, unde se cinsteşte cu toată lumea. E binevoitor cu toţi şi nu mai poate de dragul ţăranilor.

E apoi comunistul din fabrică. Nici ăsta nu mai lucrează. Poartă o cămaşă roşie sau cel puţin o cravată foarte roşie. Vorbeşte mult şi îi asigură pe muncitori că în curând va sosi ziua când « fabricile vor fi ale noastre, ale muncitorilor ».

E apoi comunistul ieşit din mahalalele oraşelor şi cu deosebire ale Bucureştiului. Până la instaurarea « democraţiei » în ţara noastră, nu prea s'a omorât cu munca. Acum, n'o mai face chiar de loc. Se învârteşte pe la sediile partidului sau ale UTC-ului; se plânge, cât de nemiloasă a fost cu el exploatarea capitalistă. Dar acum, când clasa muncitoare e pe punctul să-şi ia în mâini propria-i soartă, i se va face şi lui dreptate. Vrea să intre în poliţie (cu poliţia capitalistă a avut mult de furcă). Deci, când o să ajungă comisar, vom avea, în fine, poliţia în slujba poporului. Deocamdată îşi face liceul în particular; s'a înscris pentru primele trei clase deodată.

E şi comunistul care până mai acum un an, era negustor de mărunţişuri. Nu mai merge treaba! Se vede de pe acum om cu putere în comerţul de stat. (Comerţ trebuie să existe, chiar dacă cel privat e la pământ.)

Mai e şi comunistul din guvern sau din Comitetul central. N'a visat niciodată să ajungă la cârma României! Dar acum, afirmă sus şi tare: am luptat pentru dreptate, pentru democraţie, pentru libertate. Am suferit în închisori, pentru idealul comunist (nu spune o vorbă de spionajul pentru Uniunea Sovietică.) Are un nărav: îşi lasă nevasta de pe timpul ilegalităţii; nu mai corespunde. Constantin Doncea, de exemplu: locul muncitoarei credincioase 1-a luat tovarăşa Florica Doncea, farmacistă, înrudită cu moşieri, femeie de lume, e înnebunită după maşinile americane....

Dacă comunistul din guvern are un băiat, trebuie neapărat să ajungă inginer, iar dacă are o fată, o vrea artistă. (E sigură ca are mare talent, aşa ca nu mai e nevoie să treacă pe la Arta Dramatică).

S'a instalat într'o vilă la şosea, cu parc şi grădinar şi-şi duce viaţa între casă şi minister. Când vorbeşte la telefon cu vreun director, cerându-i lămuriri în probleme de care habar n'are, se scapă: să trăiţi domnule director.

În vara anului 1946 sunt atât de puţini comunişti în România! în acelaşi timp, anti-comunismul se manifestă atât de vădit, încât celor mai mulţi dintre comunişti le e teamă să-şi arate faţa.

Au creat deci partide şi formaţiuni politice, pe care la aruncă pe « piaţă », întocmai cum o întreprindere comercială îşi încearcă ultima şansă să nu dea faliment, schimbând numele şi ambalajul mărfurilor ce nu sunt pe placul consumatorilor.

Încercări zadarnice! Clasa muncitoare se încăpăţânează; nu vrea să audă de comunişti!

În faţa unei astfel de situaţii, Partidul comunist adoptă tactica colaborării. încă din 1945 s'a creat « Blocul Partidelor Democrate » — aceasta e denumirea Frontului Popular. Căci după 1944 s'au găsit oameni care şi-au descoperit vocaţii « progresiste », sau un trecut eminamente « democrat ». Personajul principal al acestui circ de « democraţi » e Petru Groza. Intrarea ruşilor în România îl găseşte latifundiar, acţionar în întreprinderi industriale şi preşedinte al unui partid cu o fugitivă şi obscură activitate în viaţa politică din trecut a României — Frontul Plugarilor.

Sunt angajaţi scribi care trebuie să arate că viaţa aspră a ţăranului român va fi înlocuită cu belşugul, fericirea; locul plugului tras de boi istoviţi va fi luat de tractor, locul deznădejdii îl va lua avântul.

Totul e în zadar! Ţăranii nu se lasă atraşi în mrejele propagandei « Blocului Partidelor Democrate ». Frontul Plugarilor e cel mai gol partid al României; e atât de gol, încât ai zice că nu-1 are decât pe latifundiarul Groza ca preşedinte şi pe Zăroni, vizitiul său de încredere, pe care 1-a avansat Ministru al Agriculturii.

Din partidul Naţional Ţărănesc se desprinde Anton Alexandrescu şi formează o dizidentă, intitulată Partidul Ţărănesc Democrat. S'a rupt de democratul de totdeauna, Iuliu Maniu, Preşedintele partidului!

Colaboraţionistului i se dau unele satisfacţii: apar, pe ici, pe colo, primari din oamenii lui. I s'au alăturat ambiţioşi mărunţi. Aşa, au mai ajuns pentru încă odată, dar numai pentru câteva luni, în funcţiile pentru care s'au zbătut toată viaţa. A mai trecut la dizidenţii ţărănişti, chiar şi câte un şef de organizaţie — avocaţi mai cu seamă — care sub ameninţările Ministrului de Justiţie comunist, Lucretiu Pătraşcanu, au ales colaborarea în locul epurării din barou. Ceea ce uimeşte însă, e colaborarea lui Gheorghe Tătărăscu. E Naţional-Liberalul care cu vreo douăzeci de ani în urmă (1924), fiind subsecretar de stat în Ministerul de Interne, talentat, orator desăvârşit, o speranţă în partidul Brătienilor, dă ordin să fie spulberată invazia sovieticilor debarcaţi la Tatar-Bunari

În comuna din sudul Basarabiei, debarcă două sute optzeci de marinari sovietici. Locuitorii, luaţi prin surprindere, se pomenesc că steagul Uniunei Sovietice ia locul drapelului românesc la primăria comunei. Jandarmul, preotul şi primarul sunt omorâţi! Cei două sute optzeci de sovietici declară totodată că teritoriul româ­nesc dintre Prut şi Nistru ia numele de Republica Socialistă Basarabia!

Atât i-a trebuit tânărului Subsecretar de Stat de la Interne! Dă ordin Jandarmeriei române să treacă la atac. I se alătură un regiment de Călăraşi. A sărit în ajutor şi populaţia de origină germană din comuna învecinată a Tătar — Bunarului. În câteva ore, din cei două sute optzeci de invadatori, n'au mai rămas în viaţă decât vreo şaptezeci.

În 1946, Gheorghe Tătărăscu e Ministru de Externe în guvernul impus de Visinski la 6 Martie 1945 sub preşidenţia latifundiarului « democrat şi progresist » Petre Groza!

Dacă Partidul comunist e slab, cu aderenţi prinşi la îngrămădeală — mulţi din ei minoritari — dacă Frontul Plugarilor ai zice că se limitează la preşedinte şi la vizitiul său (nu zic ca n'ar mai avea şi alţi membri, dar n'am dat decât de unul — şi ăsta arendaş), dacă ţărăniştii-democraţi sunt rătăciţii sau timoraţii căzuţi din Partidul Naţional Ţărănesc, nu tot acelaşi lucru se poate spune de dizidenta liberală a lui Gheorghe Tătărăscu.

I s'au ataşat mici comercianţi, liberi profesionişti, diplomaţi care ţin morţiş să nu-şi întrerupă « cariera », din cauza unei guvernări comuniste, considerată numai vremelnică. Gheorghe Tătărăscu e omul din Frontul Popular care are încă oarecare atracţie.

Comuniştii îşi trimet propagandiştii « pe teren ». Se învârtesc pe Calea Victoriei, în faţa Cercului Militar. Iţi iese unul înainte şi pe un ton blajin, te roagă să-1 asculţi pentru câteva minute:
— Ştiu că sunteţi pentru Iuliu Maniu, am ghicit, nu-i aşa?
— Este exact.
— Tocmai de asta aş vrea să lămurim câteva probleme. Ştiţi, părerea mea e că mulţi oameni s'au lăsat prinşi în mrejele unei propagande atât de rafinat dusă, încât au ajuns la convingerea că Blocul Partidelor Democrate înseamnă comunism, iar Iuliu Maniu înseamnă democraţie. Apoi, cu un zâmbet amar, continuă:
— Păi, cine e comunist la noi! Sunt puţini, ştim cu toţi. Ce, eu sunt comunist? De ce-aş fi comunist? Am casa mea, am o bucată de pământ! Şi apoi, BPD e format din atâtea partide necomuniste: Social-Democra-ţi, Frontul Plugarilor, Partidul Ţărănesc Democrat, Partidul Naţional-Popular şi Tătărăscu, domnilor (între timp s'au strâns mai mulţi). Păi, dacă şi Gheorghe Tătărăscu e considerat comunist, atunci, fără supărare, trebue să v'o spun că Iuliu Maniu duce o propagandă mincinoasă. Şi apoi, domnilor, Maniu e înconjurat de reacţionari, îl are lângă el pe Mihalache, care a luptat voluntar împotriva marei noastre prietene Uniunea Sovietică, îl are ca Secretar General al Partidului Naţional
Ţărănesc pe Nicolae Penescu, o unealtă a imperialismului american şi susţinut de marea finanţa din ţara noastră....

Nouă nu trebuie progres, democraţie — adevărată democraţie, libertate, aşa că trebuie să-1 urmăm pe Tătărăscu, nu pe Maniu.

Blocul Partidelor Democrate, înseamnă lumină, Maniu întuneric, reacţiune.
— Bine, măi omule, îi zic, dar Iuliu Maniu a fost totdeauna democrat, nu numai acum de un an, doi. Când spui Maniu, spui implicit democraţie.
— Eu i-am vorbit dumnealui, arătând cu degetul pe cineva în faţa lui, îmi răspunde enervat propagandistul, om la vreo 25-26 de ani.
— Cum îi spui dumnealui, când te uiţi la mine?
— Nu e adevărat, mă uit la domnul, să răţoieşte la mine propagandistul.

În clipa următoare, îmi dau seama că are el dreptate: e saşiu.

Lumea care s'a strâns în jurul lui îl ia în primire. E bruscat.

Saşiul, enervat, începe să bată din palme, sărind într'un picior şi strigând:
— Tătărăscu-lumină, Maniu-întuneric.

Nu ştiu dacă şeful dizidentei liberale şi toţi secretarii de legaţii din toate părţile lumii or fi ştiind cine le face propagandă pentru dizidenta lor, un lucru însă e sigur: Gheorghe Tătărăscu e băgat în mocirlă, până'n gât.

Cât priveşte pe Social-Democraţi, în partidul lor s'a dus o luptă — o luptă a conştiinţelor: deoparte, drumul ales de Preşedintele partidului, Titel Petrescu, al distanţării de comunişti, al chemării naţionale, iar de altă parte cel al tovărăşiei cu comuniştii, ales de Lotar Rădăcescu şi Ştefan Voitec.

Istoria îl aşează pe Titel Petrescu alături de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu — alături de poporul român care respinge comunismul, pe dizidenţii sociali-democraţi însă, din amestecătura aşa zisului «Front Popular», îi aşează pe drumul care duce la metamorfozarea lor în comunişti.


Vara trece.

19 Noiembrie ai anului 1946 nu mai e departe. întreaga naţiune e în aşteptarea acestei zile, să arate, prin votul ei, că respinge amestecul brutal al Uniunii Sovietice în treburile interne ale României, căreia i-a impus la 6 Martie 1945 un guvern comunist. Căci toată lumea îl consideră astfel, chiar dacă mulţi din miniştrii ce-1 alcătuiesc sunt necomunişti. Căci odată cu instaurarea guvernului Groza a început şi înlocuirea oamenilor din posturile cheie din ministere, cu elemente care se arătau devotate comuniştilor. La 19 Noiembrie se va arăta care e voinţa poporului... Seara, în ajunul votului, e ca în aşteptarea unei bătălii. Nimeni nu poate sta în casă.

Lumea oraşelor e pe străzi, ca şi cum fiecăruia i-ar fi teamă să nu fie cumva bănuit de impasibilitate, azi când trebuie arătat că vrem să trăim liberi în ţara noastră.

La sate, e ca o sărbătoare naţională: pe şosele, în grupuri se intonează cântece naţionale...

Se dă votul. L-a dat toată lumea. A fost o datorie pentru fiecare să nu lipsească.

Se trece la desfacerea urnelor. Nu puţine au fost secţiile de votare unde la numărătoare s'a găsit pentru Bloc un singur vot, cu toate că fiecare partid ce-1 alcătuia avea doi delegaţi. Aşa că şi-au dat şi ei votul tot pentru Iuliu Maniu.

Delegaţii comunişti se încruntă, ceilalţi — vinovaţii — fac feţe, feţe, se arată nepăsători, sau chiar îi apucă râsul....

Divizia Horia, Cloşca şi Crişan — foşti prizonieri căzuţi la Ruşi, instruiţi de politruci sovietici şi aduşi după « eliberare » în ţară, a votat şi ea în cazărmi. în­doctrinarea comunistă nu s'a prins de ei; şi-au dat votul tot pentru Iuliu Maniu, în proporţie chiar de optzeci la sută.

Cu inimile strânse, se aşteaptă publicarea rezultatului alegerilor.

Uimiţi, românii dau de titlul în litere mari, groase, de pe prima pagină a ziarelor: Strălucita victorie a Blocului Partidelor Democrate — Poporul român a îndepărtat pentru totdeauna reacţiunea.

Odată cu acest « rezultat » s'a schimbat parcă şi faţa ţării. O ţara de resemnaţi! Nu se mai îndoieşte nimeni că Uniunea Sovietică face ce vrea în ţara noastră.

Rezultatul alegerilor — aşa cum a fost publicat — arată că comuniştii vor să stăpânească singuri. Colaboraţioniştilor li se va da, deocamdată, câte un ciolan de ros. Au prezentat rezultatul alegerilor, fără să fie ales nici un candidat naţional — liberal, nici un social — democrat independent.

Şi ca victoria să nu le fie de sută la sută, nu că le-ar fi ruşine, dar să nu pară, aşa dintr'odată, că toată, ţara ar fi fost alături de Frontul Popular, au dat printre aleşi şi numele a treizeci şi doi de candidaţi de pe listele naţional-ţărăniste. I-a desemnat Petru Groza: oameni consideraţi de el maleabili sau fără valoare politică. Rezultatul sufragiului naţional, aranjat de dictatorii instalaţi de Vişinski la Bucureşti, le dă însă de gândit şi colaboraţioniştilor. Tătărascenii nu au deloc alura oamenilor care s'ar găsi pe drumul victoriei. Victoria e numai a comuniştilor şi e totală! Le-a mai rămas totuşi o speranţă — asigurările doamnei Tătărăscu: cât e Gută în guvern, să nu se teamă nimeni.

După măsluirea alegerilor, cei mai mulţi au luat drumul neangajării şi nu puţin au fost aceia care cu toate ameninţările venite din partea guvernului au refuzat să se înscrie în partidele « Frontului Popular ».

Au ieşit însă ca din pământ oportunişti, care au pretins că, odată instaurat « legal » guvernul Groza, nu li se mai poate cere sacrificii. Lasă să se înţeleagă: « nu suntem noi oamenii cărora să le scape caşcavalul din mână »! Mulţi o fac pe din dos — le e ruşine să sa afişeze, alţii însă, fără ruşine, joacă pe două tablouri.

E acea categorie de oameni care nu urmăresc decât interesul personal, egoist; oameni fără principii. Nu pot înţelege că o societate sănătoasă se construieşte pe cinste, pe demnitate şi nu pe interese mărunte, minore.

Dacă în România de după 1944 am fi fost scutiţi de această categorie de oameni, desigur că comuniştii — atât de puţini cât erau — cu tot ajutorul dat de Uniunea Sovietică, ar fi fost mult mai puţin pretenţioşi să guverneze. Desigur, nu pot fi socotiţi ca făcând parte din această categorie oameni care se înscriu la comunişti numai de frica pâinii de toate zilele, de grija familiei. Aici e vorba de carierişti, de cei care ţin să le fie mereu numai bine. Şi nu-şi dau seama, unii din ei, cât de abominabili sunt! Am văzut oameni care până în 1944 ridicau mâna ca SS-ul german; după întorsătură au ridicat pumnul comunist. Am văzut speculanţi ordinari — oameni pentru care banul nu are miros; după 1944 vorbeau de « progresul social ». Am mai văzut anti-semiţi notorii, plângând în braţele evreilor — şi evrei, strângându-le mâna tovărăşeşte!

Astfel, « progresişti » au devenit şperţarii de ieri, comunişti au devenit foşti admiratori ai nazismului şi fascismului ....

Aşa pun capăt gândurilor care m'au muncit astăzi aici, în această cameră a Penitenciarului Piteşti, sub privirile scrutătoare ale lui Eugen Ţurcanu. Dar am făcut o demascare — nu cea cerută de Securitate. E demascarea instaurării regimului comunist în România. Au făcut-o şi ceilalţi. O văd pe feţele lor.


(va urma)