Amorurile unui Print (3)

Guillaume Apollinaire

Prinţului i se păru a recunoaşte mutra simpatică a hoţului Comaboeux. Il auzi deodată cerând, cu voce tunătoare, un basamac. Era chiar vocea lui Cornaboeux. Mony se ridică şi se îndreptă spre el cu mâna întinsă.

— Bonjour, Cornaboeux! Acum lucrezi în Hale?
— Eu, zise hamalul surprins, dar de unde mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine?
— Te-am văzut la nr. 214, de pe strada Prony, spuse Mony cu un ton degajat.
— Nu eram eu, răspunse Cornaboeux, vădit înspăimântat, eu nu vă cunosc, eu sunt de trei ani hamal în Hale şi-s destul de cunoscut. Aşa că ce-ar fi să mă lăsaţi în pace!
— Termină cu prostiile, îi replică Mony. Tu eşti omul meu, Cornaboeux. Aş putea să te dau pe mâna poliţiei. Dar fiindcă mi-ai căzut cu tronc şi dacă vrei să mă urmezi, vei fi valetul meu şi vei merge acolo unde voi merge şi eu. Te voi face părtaş plăcerilor mele. Iar tu mă vei ajuta şi mă vei apăra la nevoie. Şi-apoi, dacă-mi vei fi credincios, voi face din tine un om bogat. Ce zici?
— Sunteţi un haios, asta zic, şi ştiţi să vorbiţi. Batem palma şi târgul e ca şi făcut.
Câteva zile mai târziu, promovat la rangul de valet de cameră, Cornaboeux pregătea valizele pentru plecare. Prinţul Mony era chemat de urgenţă la Bucureşti. Amicul său intim, viceconsulul Serbiei, murise de curând, lăsându-i moştenire bunurile sale cele mai importante. Era vorba despre nişte mine de staniu, foarte productive de vreo câţiva ani, dar care trebuia să fie supravegheate îndeaproape, căci altfel exista riscul scăderii valorii lor. Aşa cum am văzut, prinţul Mony nu iubea banul în sine; îşi dorea cât mai multe averi cu putinţă, dar numai pentru plăcerile pe care doar aurul ţi le poate oferi. Ii stătea mereu pe limbă acea maximă pronunţată de unul dintre străbunii săi: „Totul se vinde; totul se cumpără; nu trebuie decât să spui care-i preţul".

Prinţul Mony şi Cornaboeux îşi ocupaseră locurile în Orient-Expres; legănarea trenului nu întârzie să-şi facă efectul. Mony se excitase ca un cazac şi-i arunca lui Cornaboeux nişte priviri înflăcărate. Afară, admirabilul peisaj al estului Franţei îşi dezvelea frumuseţile sale limpezi şi liniştite. Salonul era aproape gol; un bătrân bolnav de podagră, îmbrăcat în haine scumpe, se scâncea umplând de bale Figaro-ul pe care încerca să-1 citească.

Mony, care purta un raglan larg, apucă mâna lui Cornaboeux şi, trecându-i-o prin deschizătura ce se află lângă buzunarul acestui comod veşmânt, i-o duse în dreptul prohabului. Uriaşul valet pricepu care era dorinţa stăpânului. Mâna lui era groasă şi păroasă, dar grăsulie şi cu mult mai moale decât a-i fi crezut. Degetele lui Cornaboeux descheiară cu multă delicateţe pantalonul prinţului. Şi-i apucară scula cuprinsă de turbare şi care justifica întru totul faimosul distih al lui Alphonse Allais:
"Excitanta legănare a trenului
Ne umple de fiori şira spinării."

In salon intră un funcţionar al Companiei Wagon-Lits, care-i anunţă că era ora mesei şi că o mulţime de călători se afla deja la vagonul-restaurant.
— Excelentă idee, spuse Mony. Hai mai întâi să cinăm, Cornaboeux!
Mâna fostului hamal se retrase din despicătura raglanului. Se îndreptară amândoi spre sala de mese. Chestia prinţului stătea tot băţ şi, cum nu-şi săltase nădragii, la suprafaţa veşmântului se conturase o ridicătură destul de mare. Masa de seară începu fără piedici, legănată de glasul roţilor de tren şi al diverselor clinchete de veselă, argintărie şi cristalerie, tulburată de câteva ori de săritura neaşteptată a vreunui dop de Apollinaris.

La o masă din capătul opus celui în care cina Mony se aflau două femei blonde şi drăguţe. Cornaboeux, care le avea drept în faţa ochilor, i le arătă lui Mony. Prinţul se întoarse şi o recunoscu, într-una dintre ele, în cea îmbrăcată mai modest, pe Mariette, camerista atât de rafinată de la Grand-Hotel. Se ridică de îndată şi se în­dreptă către cele două dame. O salută pe Mariette, iar după aceea i se adresă celeilalte: o tânără frumoasă şi fardată şi căreia pletele decolorate cu apă oxigenată îi dădeau un aer foarte modern, care-1 încântă pe Mony.

— Madam, iertată să-mi fie îndrăzneala, îi spuse el. Dar având în vedere greutatea de a găsi în acest tren cunoştinţe comune, o să mă prezint singur. Sunt prinţul Mony Vibescu, hospodar ereditar. Domnişoara aici de faţă, adică Mariette, care şi-a părăsit, desigur, serviciul de la Grand-Hotel pentru a vă sluji, m-a îndatorat într-o anume ocazie, lucru de care aş dori să mă plătesc chiar azi. Aş vrea s-o căsătoresc cu cameristul meu şi să le constitui fiecăruia o zestre de cincizeci de mii de franci.
— Nu văd nici o piedică în privinţa asta, spuse dama, văd însă altceva ce nu pare deloc rău constituit. Cui anume o destinaţi?
Unealta lui Mony descoperise o ieşire şi îşi arăta, acum, printre doi nasturi, vârful ei rubicond; prinţul se înroşi şi o făcu să dispară. Dama nu-şi putu stăpâni râsul.
— Din fericire, aţi fost în aşa fel plasat încât nimeni nu v-ar fi văzut ... ar fi fost tare nostim ... Dar tot nu mi-aţi răspuns cui îi e destinată această redutabilă maşinărie.
— Dacă-mi permiteţi, zise Mony galant, va face omagiul suveranei dumneavoastră frumuseţi.
— Asta rămâne să mai vedem, spuse dama, dar, până atunci, şi pentru că v-aţi prezentat deja, o să mă prezint şi eu tot aşa ... Estelle Ronange ...
— Celebra actriţă de la Francais?, întrebă Mony. Dama dădu din cap afirmativ.
Beat de fericire, Mony exclamă:
— Ar fi fost de datoria mea să te recunosc, Estelle. Sunt mai de mult un pătimaş admirator al tău. Nu mi-am petrecut eu serile la Teatrul Francez privindu-te în rolurile de amoreză? Şi pentru a-mi potoli excitaţia, neputând să mă frec în public, nu mi-am vârât eu oare degetele în nas, scobjndu-mă, şi consumând apoi totul? Era ceva delicios! Da, delicios!
— Mariette, spuse Estelle, tu o să iei masa cu logodnicul tău, iar tu, Prinţe, o vei lua cu mine.

De cum se găsiră faţă în faţă, prinţul şi actriţa se priviră cu amor.
— încotro?, întrebă Mony.
— La Viena, să joc în faţa împăratului.
— Şi cu decretul de la Moscova ce faci?
— Mi se rupe mie de decretul de la Moscova; mâine îi voi trimite lui Claretie demisia mea ... N-au decât să mă dea afară... După ce că m-au pus să joc nişte roluri păcătoase ... şi mi-au refuzat rolul lui Eorokâ din ultima piesă a lui Mounet-Sully al nostru ... Aşa că-mi iau valea ... N-o să-mi înăbuşe ei talentul.
— Recită-mi şi mie ceva ... nişte versuri, o rugă Mony.
Şi-n vreme ce li se schimbau farfuriile, ea îi recită Invitation au voyage. Şi, pe când se derula acel admirabil poem, în care Baudelaire şi-a pus un pic şi din tristeţea lui amoroasă, din nostalgia lui pătimaşă, Mony simţi cum picioruşele actriţei se urcau în lungul picioarelor lui: pe sub raglan, ele îi atinseră mădularul, care spânzura trist în afara prohabului. Aici picioarele se opriră şi, luând cu multă delicateţe membrul în primire, începură un fel de mişcare de du-te-vino destul de curioasă. Intărit brusc, cocoşul junelui se lăsa mângâiat de ciorapii cei fini ai Estellei Ronange. Curând, el începu să simtă o plăcere atât de mare, încât improviza un sonet, pe care i-1 recită actriţei, ce nu-şi conteni jocul ei pedestru decât o dată cu ultimul vers:
Epitalam
Mâinile tale îmi vor conduce frumosul meu
membru asinin
în taverna cea sfântă deschisă între coapsele tale
Şi-ţi voi spune pe faţă, în ciuda lui Avinain,
Că de nimica nu-mi pasă dacă ţie îţi face plăcere!
Gura mea între sănii tăi albi, ca nişte
micuţe elveţience,
Iţi va face mârşava cinste a muşcăturilor
fără de otravă,
Din mentula mea masculă într-a ta de femeie grotă jilavă
Sperma va cădea precum aurul în tipare.
O, târfa mea tandră!
Bucile tale m-au învins,
Dintre toate fructele cărnoase,
savurosul mister,
Umila rotunjime fără de sex a Terrei,
Luna din cer, în fiece lună din an,
atât de mândră de dosul ei,
Iar din ochii tăi izvorăşte,
chiar şi când îi închizi,
Acea obscură claritate ce cade din stele.

Şi cum scula ajunsese în culmea excitaţiei, Estelle îşi coborî picioarele şi-i spuse:
— Prinţe al meu, să n-o facem să scuipe în vago-nul-restaurant; ce-ar zice lumea despre noi?... Dă-mi voie să-ţi aduc mulţumirile mele pentru omagiul făcut lui Corneille prin poanta finală a poemului tău. Deşi sunt pe punctul de a părăsi Comedia Franceză, tot ce interesează firma constituie obiectul preocupărilor mele constante.
— Şi după ce-ai să joci şi-n faţa lui Franz Iosif, ce-ai de gând să faci?, întrebă Mony.
— Visul meu ar fi, spuse Estelle, să devin o stea de varieteu.
— Ia seama!, reluă Mony. Obscurul Domn Claretie care pică din stele o să-ţi facă procese peste procese.
— Nu te preocupa tu de asta, Mony; mai bine fă-mi nişte versuri înainte de-a merge la culcare.
— Cum doreşti, zise Mony, şi-i improviza aceste de­licate sonete mitologfce:
Hercule şi Omphale
Fundul
„Ce iubit!
Omphalei
Câinele
învins
Rupe din mine!
Se prăvale
E-un vis?...
„Simţi
—... Ei, bine?"
Boldul meu
In dos, Hercule
Ascuţit ?
O are în fine.
Pyrame şi Thisbe
Madam
„Hebe!"
Thisbe
Frumoasa
Leşină:
Zice: „Da!"
„Bebe!"
Şi ea
Pyram
Şi el
Plecat
Plăcere simt
o atinge
Astfel.
— Grozav, delicios, admirabil! Mony, dar tu eşti un poet aproape divin, aşa că vino să mă săruţi în vagonul de dormit, căci sufletul meu tânjeşte de amor.

Mony achită nota de plată. Mariette şi Comaboeux se priveau languros. Pe culoar, Mony îi strecură funcţionarului Companiei Wagon-Lits cincizeci de franci şi acesta lăsă cele două cupluri să intre în aceeaşi cabină.
— Aranjează cum ştii cu vama, îi spuse prinţul omului cu caschetă, fiindcă noi n-avem nimic de declarat. Şi cu două minute înainte de trecerea frontierei, să ne baţi la uşă.
In cabină, se lăsară toţi patru în pielea goală. Mariette rămase cea dintâi. Mony n-o văzuse niciodată astfel, dar îi recunoscu coapsele groase şi rotunde şi pădurea de păr care-i umbrea pubisul rotunjit. Ţâţele ei erau la fel de tari ca şi sculele lui Mony şi Comaboeux.

— Cornaboeux, îi spuse Mony, cât timp eu o voi lustrui puţin pe această frumoasă fată, tu mă vei avea în dos.
Dezbrăcarea Estellei fu ceva mai lungă şi, când ră­mase şi ea în pielea goală, Mony o luase deja pe la spate pe Mariette, care, începând să juiseze, îşi mişca posterio­rul ei zdravăn şi-1 făcea să se izbească de pântecele lui Mony. Cornaboeux îşi petrecuse nodul său scurt şi gros în anusul dilatat al lui Mony, care vocifera:
— Porc de cale ferată! Aşa n-o să ne putem păstra echilibrul.
Mariette cotcodăcea ca o găină şi se clătina pe picioare ca un sturz într-o vie. Mony o ţinea în braţe şi-i frământa ţâţele. Şi admira totodată frumuseţea Estellei, a cărei coafură, ce stătea neclintită, era desigur opera unui priceput coafor. Era femeia modernă în toată accepţia cuvântului: plete ondulate, menţinute de nişte piepteni din solzi, a căror culoare se potrivea de minune cu sa­vanta decolorare a podoabei capilare. Corpul îi era de o drăgălăşenie fermecătoare. Fundul îi era nervos şi sălta într-un mod provocator. Faţa fardată cu mare artă îi dădea aspectul picant al unei târfe de înaltă clasă. Sânii îi avea puţin căzuţi, dar îi stăteau foarte bine aşa, căci erau mici, subţiri şi în formă de pară. La pipăit, erau moi şi catifelaţi, precum ţâţele unei capre de lapte, iar atunci când se întorcea, aceştia săltau ca o batistă pe care ai rula-o pe mână, făcând-o să joace.

Pe bazin n-avea decât o mică tufă de peri mătăsoşi. Se întinse în cuşetă şi, făcând o mişcare ca de capră, îşi aruncă lungile ei coapse nervoase în jurul gâtului Mariettei, care, având astfel pisicuţa stăpânei sale în dreptul gurii, începu s-o mozolească mult, lacomă, înfigându-şi nasul între fesele ei şi aşa mai departe. Estelle îşi vârâse deja limba în buşica subretei sale şi su­gea, în acelaşi timp, şi interiorul unui vagin inflamat, şi scula cea groasă a lui Mony, care se mişca cu multă aprindere. Beat de plăcere, Cornaboeux juisa, stârnit de această privelişte. Membrul lui gros, înfipt până-n plasele în fundul cel păros al prinţului, intra şi ieşea cu lentoare.

Lăsă să-i scape două trei-vânturi, care înviorară atmosfe­ra şi făcură să crească plăcerea prinţului şi-a celor două femei. Deodată, Estelle se porni să azvârle groaznic din picioare, fundul ei începu să danseze pe dinaintea nasu­lui Mariettei, ale cărei cloncănituri şi contre deveniseră tot mai puternice. Estelle îşi vântura când la stânga, când la dreapta picioarele ei acoperite cu nişte ciorapi de mătase neagră şi încălţate cu pantofi cu toc, gen Louis XV. Tot mişcându-se astfel, îi dădu o teribilă lovitură de picior lui Cornaboeux, care rămase o clipă zăpăcit, apoi îl podidi sângele. „Târfă", răcni Cornaboeux, şi, ca să se răzbune, îl ciupi pe Mony cu putere de fund. Infuriat, el o muşcă la rândul său, zdravăn, de umăr, pe Mariette, ce se spârcuia, behăind de durere, şi care îşi înfipse dinţii în carnea stăpânei sale, iar aceasta, isterică, îşi strânse coapsele în jurul gâtului ei.
— Mă înăbuş!, articula Mariette cu greu, dar nimeni nu stătu s-o asculte.
Strânsoarea coapselor deveni şi mai tare. Faţa Mariettei se învineţi, iar gura plină de spumă rămase înţepenită în carnea actriţei.
Urlând de plăcere, Mony se deşerta acum într-un organ devenit inert. Cornaboeux, cu ochii cât cepele, îşi slobozea şi el încărcătura în fundul lui Mony, declarând cu o voce slabă:
— Dacă nici acum nu rămâi gravidă, atunci în­seamnă că nu eşti bărbat!
Toate cele patru personaje se prăbuşiră. întinsă pe cuşetă, Estelle scrâşnea din dinţi şi împărţea pumni pretutindeni, agitându-şi picioarele. Cornaboeux făcea pipi pe uşă. Mony încerca să-şi recupereze scula din străfundurile Mariettei, dar nu reuşea în nici un chip. Trupul subretei nu mai mişca defel.
— Lasă-mă să ies, îi spunea Mony, mângâind-o, după care o ciupea de fese şi o muşca, fără să ajungă la vreun rezultat.
— Ajută-mă să-i depărtăm coapsele, fiindcă a leşi­nat!, îi spuse Mony lui Cornaboeux.

Cu foarte mare greutate, Mony reuşi în sfârşit să-şi scoată mădularul din acel orificiu care se strânsese ceva de speriat. Apoi încercară împreună s-o readucă pe Mariette în simţiri, dar nici pomeneală de asta.
— Căcat!, declară Cornaboeux, a mierlit-o şi gata. Şi lucrul acesta era purul adevăr, Mariette murise strangulată de picioarele stăpânei sale, era moartă, moartă de-a binelea.
— Ne-am găsit beleaua!, zise Mony.
— Numai târfa asta-i de vină pentru tot ce s-a-ntâm-plat, declară Cornaboeux, arătând-o pe Estelle, care se mai potolise un pic. Şi, apucând o perie de păr din cufărul de călătorie al Estellei, începu s-o lovească zdravăn cu ea. Părul cel aspru al periei o înţepa, dar pe ea pedeapsa asta părea s-o excite peste poate.
în acel moment, se auzi o bătaie în uşă.
— Ăsta-i semnalul convenit, zise Mony; peste câte­va minute vom trece graniţa. Trebuie să mai dau o lovitu­ră, mi-am jurat lucrul ăsta, jumătate în Franţa, jumătate în Germania. Ia-o şi tu pe moartă.
Cu arma pregătită pentru onor, Mony se năpusti asupra Estellei, care-1 primi, depărtându-şi coapsele şi strigând:
— înfige-o până la fund, aşa!... aşa!
Mişcările sacadate ale poponeţului ei aveau ceva îndrăcit, iar din gură îi curgea un fel de salivă care, amestecându-se cu fardul, i se prelingea dizgraţios pe bărbie şi piept. Mony îşi vârî limba în gura ei şi-i înfipse totodată mânerul periei în fund. Sub efectul acestei noi voluptăţi, ea îl muşcă atât de tare pe Mony de limbă încât acesta trebui s-o ciupească până la sânge ca să-şi elibereze organul.
Intre timp, Cornaboeux întorsese cadavrul Mariettei pe burtă: faţa violetă a acesteia era înspăimântătoare. îi depărta bucile şi reuşi să-şi vâre, cu greu, unealta-i enormă în deschizătura sodomică. Şi atunci se lăsă în voia ferocităţii sale naturale. Mâinile lui smulseseră smoc cu smoc pletele blonde ale moartei. Dinţii îi sfâşiară spi­narea de un alb polar, iar sângele care ţâşni, de-o culoare roşiatică, se coagulă imediat, părând a fi răspândit pe zăpadă.
Cu puţin timp înaintea plăcerii supreme, îşi vârî şi mâna în vulva ce încă mai era călduţă şi, apoi, întregul braţ şi începu să scoată din pântec viscerele nefericitei cameriste. In clipa juisării, scosese deja doi metri de ma­ţe, cu care-şi înconjurase mijlocul în felul unui colac de salvare.

Ejacula, şi, în acelaşi timp, voma tot ce mâncase la masă, atât din cauza legănaturilor trenului, cât şi din pricina emoţiilor resimţite.

Mony se descărcase şi el tot atunci şi se uita cu stupoare la valetul lui care sughiţa îngrozitor, borând peste cadavrul cel lamentabil. Pletele năclăite, maţele şi sângele se amestecau cu borâtura.
— Porc infam, exclamă prinţul, violarea acestei fete moarte, cu care trebuia să te însoţeşti, va cumpăni greu pentru tine în valea lui Iosafat. Dacă n-aş ţine atât de mult la tine, te-aş omorî ca pe un câine.
Cornaboeux se ridică şiroind de sânge şi, refu-lându-şi ultimele sughiţuri ale stomacului său răzvrătit, arată spre Estelle, ai cărei ochi dilataţi contemplau cu spaimă dezgustătoarea privelişte:
— Numai ea e de vină pentru toate, declară el.
— De ce eşti crud?, spuse Mony; fără ea n-ai fi avut niciodată prilejul să-ţi satisfaci gusturile tale de necrofil.
Şi cum tocmai atunci treceau peste un pod, prinţul se duse la portieră pentru a putea contempla panorama romantică a Rinului, care-şi desfăşura splendorile sale de verdeaţă şi se derula în largi ocoluri cât vedeai cu ochii. Era ora patru dimineaţa, vacile păşteau pe câmpie, iar copiii se zbenguiau deja pe sub teii germanici. O muzică de tilinci, monotonă şi mortuară, vestea prezenţa unui regiment prusac şi melopeea se amesteca trist cu zgo­motul de fiare al podului şi cu acompaniamentul surd al trenului aflat în mers. Sate binecuvântate umpleau de viaţă malurile dominate de burguri centenare, iar viile renane îşi întindeau la nesfârşit regulatul şi preţiosul lor mozaic.

Când Mony se întoarse, îl văzu pe înfiorătorul Cornaboeux aşezat peste faţa Estellei. Fundul lui de namilă acoperea complet faţada actriţei. Se uşurase pe ea, iar plăcinta infectă şi moale curgea în toate direcţiile.
în mână avea un cuţit enorm cu care îşi făcea de lucru în pântecele încă viu al acesteia. Trupul actriţei era străbătut când şi când de nişte convulsii scurte.
— Aşteaptă, zise Mony, rămâi aşa.
Şi culcându-se peste muribundă, îşi vârî mădularul în trupul care se stingea. Se putu bucura astfel de ultimele spasme ale femeii asasinate, ale cărei dureri finale trebuie că fuseseră groaznice, şi îşi scaldă braţele în sângele cald ce-i ţâşnea din pântece. Când termină de descărcat, actriţa nu mai mişca deloc. Era ţeapănă şi ochii ei daţi peste cap se umpluseră de rahat.
— Acum, zise Cornaboeux, trebuie să ne cărăbănim. Se spălară şi se îmbrăcară. Era ora şase dimineaţa.
Săriră peste portieră şi se culcară, deşi era riscant, pe treptele scării trenului, ce alerga cu toată viteza. Apoi, la un semnal al lui Cornaboeux, se lăsară să cadă uşor pe balastul căii ferate. Se ridicară puţin zăpăciţi, dar fără a fi păţit ceva, şi salutară cu un gest deliberat trenul care se pierduse deja în depărtare.
— Era şi cazul!, zise Mony.
Ajunseră în primul oraş, se odihniră vreo două zile, după care luară din nou trenul spre Bucureşti.
Dubla crimă din Orient-Expres alimentă ziarele vreme de şase luni. Nu se descoperiră asasinii, iar crima fu pusă pe seama lui Jack Spintecătorul," care ţine la tăvăleală.
La Bucureşti, Mony intră în posesia moştenirii vice­consulului Serbiei. Legăturile sale cu colonia sârbă îi aduseseră într-o seară invitaţia de a-şi petrece soareaua la Nataşa Kolovici, soţia colonelului vârât la răcoare din cauza ostilităţii sale faţă de dinastia Obrenovicilor.
Mony şi Cornaboeux ajunseră acolo în jurul orei opt. Frumoasa Nataşâ se găsea într-un salon tapetat în negru, luminat de nişte lumânări galbene şi decorat cu tibii şi capete de mort:
— Prinţe Vibescu, spuse dama, veţi asista la o şedinţă secretă a comitetului antidinastic din Serbia. Mai mult ca sigur că-n seara asta se va vota moartea infa­mului Alexandru şi-a curvei de nevastă-sa, Draga Maşin; e vorba de a-1 repune pe tronul strămoşilor săi pe regele Petru Karageorgevici. Dacă vei dezvălui cuiva ceea ce-o să vezi şi-o să auzi aici, o mână nevăzută te va ucide, oriunde te vei afla.

Mony şi Cornaboeux se înclinară. Conjuraţii veneau unul câte unul. Jurnalistul parizian Andre Bar era sufletul complotului. Acesta sosi, învăluit într-o capă neagră, după moda spaniolă.
Conjuraţii îşi lepădară hainele şi frumoasa Nataşa îşi dezvălui şi ea minunata ei goliciune. Poponeţul îi strălucea, iar pântecele îi era năpădit de-o lână neagră şi on­dulată, ce-i ajungea până la buric.
Ea se culcă pe-o masă acoperită cu postav negru. Intră şi un popă, îmbrăcat în haine preoţeşti, care îşi înşiră sfintele vase şi începu să oficieze mesa pe burta Nataşei. Şi întrucât Mony se afla foarte aproape de ea, Nataşa îi înhaţă barosul şi începu să-1 golească, în timp ce mesa îşi urma cursul. Cornaboeux se dăduse la Andre Bar, pe care-1 trăgea în ţeapă, în vreme ce acesta declara cu lirism:
— Jur pe această enormă sculă, care mă satisface până-n străfunduri, că dinastia Obrenovicilor va pieri cât de curând, împinge, Cornaboeux! Poponada asta a ta mă îmbărbătează şi pe mine.
Plasându-se îndărătul lui Mony, acesta îi înfipse ţeapă chiar în clipa în care prinţul slobozea în gura fru­moasei Nataşa. In acest chip, toţi conjuraţii se înţepară cu frenezie. Acum, în încăpere nu mai erau decât dosuri nervoase de bărbaţi, înzestrate cu nişte scule formidabile.
Popa se lăsă masturbat de două ori de către Nataşa, iar sămânţa sa ecleziastică se aşternu pe chipul frumoasei colonelese.
— Să fie aduşi mirii, exclamă popa.
Fu introdusă o pereche ciudată: un băieţel de vreo zece ani, îmbrăcat la costum, cu o pălărie-clac sub braţ, acompaniat de o fetiţă încântătoare ce n-avea mai mult de opt ani; aceasta era îmbrăcată în rochie de mireasă, iar veşmântul ei de satin alb era împodobit cu buchete de flori de portocal.
Popa le ţinu o predică şi-i căsători prin schimbarea inelelor. Apoi, fură puşi să facă amor. Băieţelul îşi scoase o puţulică nu mai mare decât degetul mic, iar proaspăta lui soţie, ridicându-şi jupoanele ei cu volănaşe, îşi dezveli coapsele-i albe între care se zărea, ceva mai sus, o mică fantă imberbă şi roşie, ce aducea cu interiorul unui cioc de geai de curând ieşit din ou. O tăcere pioasă plana deasupra adunării. Băieţelul îşi dădu toată silinţa s-o aibă pe fetiţă şi, întrucât acest lucru nu-i reuşea nicicum, cei din jur îi scoaseră chilotul, iar Mony, ca să-1 excite, îl bătu uşor cu palma la fund, în vreme ce Nataşa îi atingea cu vârful limbii micul lui gland dimpreună cu ouţele. Băieţelului începu atunci să i se întărească, încet-încet puţulică, şi izbuti, în cele din urmă, să-i ia micuţei preţioasa fetie. După ce se opintiseră aşa cam vreo zece minute, copiii fură despărţiţi, iar Cornaboeux, punând mâna pe băieţel, îi desfundă fundamentul cu blestemata sa măgăoaie. Mony nu-şi putu nici el înfrâna dorinţa de a o avea pe fetiţă. O luă în braţe, o aşeză călare pe coapsele sale şi-şi înfipse, în vaginul ei mititel, făcăleţul cel plin de viaţă. Cei doi copii scoteau nişte ţipete înspăimântătoare, iar sângele lor curgea, nevinovat, în jurul sculelor păgâne ale lui Mony şi Cornaboeux.
Apoi, fetiţa fu aşezată pe Nataşa, iar popa, care tocmai îşi terminase mesa, îi ridică fustele şi începu s-o pălmuiască peste funduleţul ei alb şi încântător. Atunci se ridică şi Nataşa şi, încălecându-1 pe Andre Bar, care stătea aşezat în fotoliu, se bucură de virtuţile penetrante ale instrumentul cel groaznic al conjuratului. Şi se porniră pe-o vârtoasă Saint-George, cum zic englezii.
Ingenuncheat dinaintea lui Cornaboeux, băieţelul îi lustruia, plângând cu lacrimi fierbinţi, scârbavnica beli-tură. Mony o sodomiza pe fetiţă, iar ea se zbătea ca un iepure ce urmează a fi strâns de gât. în acelaşi timp, ceilalţi conjuraţi se sodomizau şi ei având nişte moace de groază. După aceea, Nataşa se ridică şi, aşezându-se pe burtă, îşi oferi fundul tuturor conjuraţilor, care veniră şi-o pupară pe rând. In acel moment, fu adusă o doică, ce avea o faţă de madonă şi nişte ţâţe imense, mustind de lapte. Fu aşezată în patru labe, iar popa începu s-o mulgă, ca pe-o vacă, în sfintele vase. Mony îşi făcea de lucru la fundul ei de un alb strălucitor şi a cărui piele stătea să crape. Fetiţa fu pusă să facă pipi, în aşa fel în­cât să se umple caliciile. Conjuraţii se împărtăşiră apoi sub semnul laptelui şi al pipiului.
După aceea, punând mâna pe tibii, îi jurară moartea lui Alexandru Obrenovici şi soţiei sale, Draga Maşin.

Soareaua se sfârşi groaznic. Fură aduse mai multe bătrâne, dintre care cea mai tânără avea şaptezeci şi patru de ani, iar conjuraţii le posedară în fel şi chip. Către orele trei dimineaţa, Mony şi Cornaboeux se retraseră dezgustaţi. Ajuns acasă, prinţul se lăsă în pielea goală şi îşi oferi frumosul şi nepreţuitul fund crudului Cornaboeux, care-1 avu de opt ori la rând, fără să-1 părăsească nici măcar o singură dată. Ei numeau aceste şedinţe cotidiene ale lor: juiseta penetrantă.

După această ritualică şi istorică noapte, prinţul Mony fu nevoit să suporte, o vreme, în Bucureşti, oraşul său natal, o viaţă, pur şi simplu, monotonă.

Regele Serbiei şi soţia sa ieşiră dintre copertele propriilor vieţii, asasinaţi la Belgrad. Moartea lor, care a fost judecată în toate felurile este, deja, de domeniul trecutului. Imediat după aceea, a izbucnit şi războiul dintre Rusia şi Japonia.

Intr-o dimineaţă, prinţul Mony Vibescu, la fel de gol şi de frumos ca şi Apollo din Belvedere, făcea 69 cu Cornaboeux. Amândoi îşi sugeau cu lăcomie unul altuia acadelele şi cântăreau în palmă, cu multă plăcere, nişte rulouri care n-aveau nimic de-a face cu cele ale fonografelor. Se sloboziră, odată, şi prinţul avea gura încă plină de malahie, când intră un valet englez care-i aduse, foarte politicos, pe un platou de argint aurit, o scrisoare oficială şi care avea să-i schimbe destinul.


(va urma)