Colin Forbes
Pentru Jane
NOTA AUTORULUI
Anumite evenimente care constituie cadrul acestei povestiri sunt adevarate; personajele sunt însa fictive. În 1943, guvernul american, cautând aliati în spatele liniilor inamice, a luat o hotarâre ciudata — a recurs la ajutorul mafiei siciliene.
Vineri, 9.30 a.m. —12.30 p.m.
— N-a venit vremea sa ne udam cumva buzele4 ?! sugera Scelba.
— Ceva mai târziu. Tocmai am baut acum o ora, îi aminti Petrie.
— Dar cât de departe am ajuns ? întreba Johnson cu voce ragusita.
Petrie privi la kilometraj, îsi facu scurt o socoteala, dar Scelba fu cel care raspunse mai iute.
— De la Palermo încoace — cam optzeci de kilometri. Poate ca ar trebui sa va spun ca de aici înainte drumul devine cu mult mai prost...
— Mai ai si alte comentarii optimiste ? interveni ameri-canul.
Scelba se rasuci în scaun si-l privi pe Johnson prin ochelarii sai fumurii cu rama de baga.
— Cred ca-i mai bine sa stiti ce ne asteapta. Caldura înca nu-i în toi si azi va fi torid; de pe la prânz încolo o sa fie un adevarat cuptor. Vedeti, Sicilia e un caz unic în Europa. Soarele îsi arunca fierbinteala, pamântul tare ca piatra si stâncile absorb caldura, dupa care o elibereaza, asa ca...
— Foarte interesant ! izbucni Johnson. Dar ti-as fi recu-noscator daca ti-ai putea amâna lectia de geografie pâna saptamâna viitoare, când, cu o bere rece în mâna...
Se opri brusc din vorba; imaginea acelei beri reci era asa de vie încât îl înjura în gând pe Scelba pentru ca deschisese discutia. Seful mafiei îsi întoarse din nou capul înainte, iar Petrie repeta ce spusese Scelba mai înainte.
— Cam optzeci de kilometri, asta e, Ed. Mai mergem putin si vom lua o înghititura.
Convorbirea aceasta scurta îi reamintise ca mai aveau mult de mers pâna la întâlnirea lor de la Scopana cu Gambari, agentul italian care opera din Messina si pe care nu-l întâlnise niciodata, iar Messina însasi se afla la peste înca doua sute de kilometri departare. Le ramasesera mai putin de treisprezece ore în care sa ajunga la orasul din strâmtoare, si deocamdata se parea ca, de fapt, cu fiecare ora care trecea ramâneau tot mai în urma planului stabilit, pentru ca înaintau cu greu pe aceasta carare diabolica pe care sicilienii o numeau drum. Mai întâi fusese întârzierea aceea din Palermo, care aproape daduse peste cap întregul plan, apoi a urmat patrula de carabinieri care a gasit prima masina si a confiscat-o. Îndata ce trecem de Scopana, gândea Petrie, va trebui sa ne încercam norocul si sa o luam direct spre nord, pe soseaua de pe coasta, ca sa recuperam timpul pierdut. Dupa Scopana... dar oare câte alte ore le mai trebuiau ca sa ajunga acolo, sa-l întâlneasca pe Gambari ?
Scelba se misca nelinistit în scaun.
— Daca vreti sa ajungeti la Messina înainte de miezul noptii, ar trebui sa va grabiti...
— Pe un asemenea drum, cu o astfel de caldura pe cap ! izbucni Johnson.
Scelba îi arunca o privire neutra prin ochelarii cu rame de baga, apoi se întoarse spre Petrie si-i explica. La oarecare distanta dupa ce vor fi iesit de pe creasta, drumul se despartea si o parte o lua spre sud ca sa ocoleasca o colina, dar urma un curs linistit catre Petralia si dupa aceea catre Scopana. Dar la acea bifurcatie se mai facea si un drum spre nord, care ducea catre un catun numit Puccio, iar din acest sat pornea un drum bun care ducea direct la Scopana.
— Daca am merge pe drumeagul acela, spuse el, am putea câstiga multi kilometri.
Cu o mâna, Petrie scoase din buzunar o harta mototolita, tiparita pe matase si o desfacu pe genunchi. Sugestia lui Scelba merita sa fie luata în consideratie: un drum destul de bun cobora de pe coasta, trecea pe lânga Puccio si ducea direct la Scopana, ocolind Petralia.
— Dar pe drumul asta secundar care porneste spre nord de la bifurcatie, crezi ca putem merge cu Fiat-ul ? întreba el.
Johnson privi peste umarul lui Petrie si se înfiora : dru-mul secundar pe care mergeau acum era marcat cu o linie continua, dar drumul de tara pe care îl pomenise Scelba era trasat cu o linie întrerupta. Se gândi cu groaza ce ar putea însemna acest lucru în Sicilia.
— N-am mers pe-acolo decât pe un magar, marturisi Scelba, dar un sofer ca tine cred ca se poate descurca.
— Vom hotarî când ajungem acolo, spuse Petrie.
Parcursera o distanta mare pe creasta încinsa si singurele zgomote care se auzeau erau uruitul monoton si adormitor al motorului, bâzâitul enervant la mustelor, câte o plesnitura de palma peste obraz sau ceafa si scârtâitul banchetelor încinse când vreunul din ei îsi schimba locul, încercând sa-?i gaseas-ca o pozitie mai confortabila; dupa ce trecura de creasta, aerul deveni si mai fierbinte, totul tremura si licarea, iar peisajul parca dansa lent în dogoarea ce se ridica. Mâncara fara sa opreasca si fara pofta salam, brânza si stafide, si încercara sa faca mâncarea sa alunece pe gât cu restul de Chianti din sticla care fusese nimerita de un glont în timpul atacului din defileu. Dupa ce terminara, Petrie repartiza fiecaruia câte doua înghitituri de apa si, spre surprinderea lui, vazu ca Scelba sorbi o singura data si-i înapoie sticla când îl îndemna sa mai ia o gura.
— Mi-e destul, spuse el. Sunt obisnuit cu clima de aici si s-ar putea ca mai târziu sa avem al dracului nevoie de apa asta.
Petrie îl privi cu uimire, amintindu-si de rugamintea sa de dinainte când ceruse un gât de apa; sicilianul o facuse doar cu gândul ca tovarasii lui aveau mai mult nevoie de ea. Dar, desigur, seful mafiei nu era renumit pentru compasiunea sa — pur si simplu era hotarât sa ajunga cu orice pret la strâmtoarea Messina, pentru ca într-o zi sa devina primar al Palermo-ului. Am avut dreptate, îsi spuse Petrie, asta-i singurul om care ne poate duce acolo, blestematul !
Primul semn de pericol se ivi la numai cinci minute dupa ce terminara de mâncat. Creasta se îngusta, facând ca drumul sa devina cât o muchie de cutit, cu prapastii de zeci de metri de fiecare parte; Johnson îsi încorda privirea si se uita spre sud. Lumina soarelui era atât de orbitoare încât fu nevoit sa-?i puna palma streasina la ochi pentru a fi sigur ca vede ceea ce vede.
— Jim, spuse el în graba, e cineva acolo ! Calare.
Petrie rezista impulsului de a-si ridica privirea de pe drum, înjura în gând, opri masina, dar nu si motorul, si se rasuci pe scaun.
— Uite, acolo, pe stânca aceea mare, spuse americanul.
Petrie nu zari nimic. Iesi din masina cu precautie — nici macar douazeci de centimetri nu-l desparteau de marginea prapastiei. Americanul iesi si el si întinse bratul. Avusese dreptate: silueta unui calaret se contura, într-adevar, pe culmea unei stânci uriase, parca atârnat acolo în gol, vibrând în lumina. Cum Dumnezeu putuse ajunge acolo ? Ducându-si mâinile caus la ochi, ca un fel de binoclu primitiv, Petrie se uita la calaretul aflat la vreo cinci sute de metri de ei, un barbat în uniforma militara, dupa cum putea vedea. Dar acesta disparu brusc, ca într-o scamatorie, însa nu mai ramânea nici o îndoiala ca zarise Fiat-ul.
— Cine dracu’ a mai fost si asta ? întreba Johnson, mai mult pentru sine, stergându-si gâtul transpirat.
— Un soldat italian. Ne-a vazut.
— Doar unul singur ?
— Tocmai asta-i ce ma îngrijoreaza. Cred ca nu e singur.
Calaretul singuratic statuse pe partea sudica a drumului, si acum Petrie îsi rotea privirile metodic, de jur împrejur.
Doar un miraj nesfirsit, vibrând în caldura înabusitoare, un desert lipsit de apa, de copaci, de viata. Tocmai îsi completa cercetarea circulara, privind spre nord-est, unde se vedeau în departare piscuri profilate pe cer, când îi zari. Un sir lung de oameni în uniforme, înaintând cu greu pe cealalta creasta, însotiti de catâri încarcati cu cilindri care aratau ca niste tevi de mortiere.
— Câteva zeci, spuse el, aratând cu degetul. Poate mai multi. S-ar putea sa fie vreo companie a unei divizii italiene de vânatori de munte.
— Isuse ! Si am trecut pe aici tocmai pentru ca presupu-neam ca nu-s trupe.
— Pentru ca presupuneam ca vor fi foarte putine trupe, îl corecta Petrie. Compania asta se afla într-un fel de manevre si ultimul lucrul la care s-ar astepta pe aici ar fi sa dea peste vreun sabotor inamic. Ce dracu’ se poate sabota pe-aici ?
— Crezi ca o sa ne întâlnim cu ei ?
— Nu-i exclus. Necazul e ca merg pe ambele parti. N-avem încotro, va trebui sa încercam sa ne strecuram printre ei.
De fapt, speranta era slaba, admise Petrie în timp ce se aseza din nou la volan. Un calaret la sud, infanteristi spre nord. Dupa toate semnele, trupele erau raspândite peste tot prin regiune si desigur ca mai departe era posibil sa gaseasca unele si pe acest drumeag. Ridicând frâna, începu sa conduca încet, stând drept ca sa poata vedea cât mai bine drumul din fata. Acesta urca acum usor si, pe când înaintau, pietrele desprinse de roti se prabuseau în prapastie, dispa-rând repede din vedere. De mai multe ori Scelba privi pe partea lui de geam fara prea multa încântare, uitându-se în jos spre prapastia care se deschidea aproape vertical, iar în spatele lui, Johnson scruta drumul din fata, care parea ca se îngusteaza înca si mai mult. Dupa ce atinsera o culme si trecura de ea, Petrie frâna brusc. Drept în fata, de-a latul drumului, era pusa o bariera primitiva, un trunchi de copac sprijinit la amândoua capetele pe niste capre de lemn.
— Ce dracu’ o mai fi însemnând si asta ? întreba el iritat.
Il capo raspunse ca habar n-are, ca era imposibil sa se indice pe acolo un drum în reparatie. Johnson îsi aprinse o tigara, în vreme ce Petrie iesi din masina ca sa vada despre ce-i vorba — ceva i se parea ciudat în felul în care fusese cladita bariera. Johnson îl vazu pe Petrie privind în jos spre prapastie, pe partea dinspre nord, apoi apucând stâlpul si caprele si aruncându-le pe margine.
— Era ceva scris pe o tabla, dar s-a dus si ea la vale, spuse Petrie când se întoarse. N-am apucat sa citesc ce scrie, asa ca mergem mai departe...
Nenorocirea veni doar la o suta de metri mai departe. Tocmai mergeau scuturati de gropile de pe drum, trecând cu atentie dintr-una în alta, când se auzi o explozie, un bubuit înabusit al carui ecou se repeta prin munti. Petrie frâna, în timp ce peste capota si acoperisul Fiat-ului cazu o ploaie de grohotis. Un nor de praf galbui, gros ca o ceata deasa, le acoperi vederea vreo jumatate de minut, pe când ei stateau încordati în masina, nedându-si seama ce se întâmplase. Praful se risipi pe ambele margini ale prapastiei si drumul se limpezi iar. Ce mai ramasese din el, de fapt: înspre stânga, o mare parte se prabusise în gol, tot ce mai ramasese era doar vreo jumatate pe dreapta, care arata sinistru, cu o gaura imensa în dreptul locului unde se surpase.
— Dumnezeule ! Ce-o fi fost asta ? striga Johnson.
— O mina, zise Petrie, stergându-si mâinile umede si prafuite, uitându-se între timp la ce mai ramasese din drum. Acesta se largise putin dupa ce trecusera de bariera, dar portiunea ramasa intacta dupa explozie parea subreda.
— Compania aceea de vânatori de munte probabil ca a minat bucata asta de drum, continua el. Pesemne ca tablita aceea care a cazut în râpa era un avertisment. Domnilor, în cazul în care nu va dati seama, aflati ca suntem într-o situatie foarte grea. De întors nu ne putem întoarce si, cel putin teoretic, înainte nu putem merge. Tot ce putem face e sa ramânem pe loc si sa ne coacem sub soare...
Petrie pasi atent în lungul fâsiei care mai ramasese din drum, punând cu grija un pas în fata celuilalt si, pe masura ce înainta, i se trezea vechea senzatie, tulburatoarea senzatie din talpile picioarelor, care ar putea fi primele care sa primeasca vestea ca o mina este gata sa explodeze sub ele. Spre stânga, marginea drumului era zdrentuita si se surpa în continuare, dar privirea îi era atintita drept în fata, cautând orice semn de ridicaturi metalice care l-ar avertiza ca urmatoarea portiune de drum era, de asemenea, presarata cu mine. Deja i se înmuiasera picioarele, iar nervii parca tipau la el sa se întoarca înainte de a fi mutilat pe viata, daca nu chiar de-a dreptul omorât; o transpiratie rece i se scurgea pe spinare, dar asta nu avea nimic de-a face cu soarele care dogorea peste el. Merse o vreme, apoi se întoarse, dar nici întoarcerea nu fu mai lipsita de tensiune. Când intra din nou în masina, cei doi îl privira cu neliniste.
— Va trebui sa riscam, spuse el, apucând frâna de mâna.
— Banuiesc ca stii, desigur, ca plimbarea asta a ta nu dovedeste nimic, spuse Johnson, linistit.
— N-am vazut semne de alte mine, Ed.
— Dar în mod sigur ca nu minele contra infanteriei au fost în stare sa demoleze toata piatra asta, insista americanul.
— Ce-ar fi sa mai taci putin si sa ma lasi sa ma concentrez ?
Dar bineînteles ca Johnson avea dreptate si ca totul se putea sfârsi cu moartea: era prea putin probabil ca greutatea unui om sa poata detona mine destinate vehiculelor, mine care ar putea distruge senilele unui tanc greu sau pulveriza chiar si o masina usoara ca acest Fiat, transformând-o într-un ghem de tabla. Dar singura directie posibila era înainte — înainte peste portiunea prabusita a drumului, unde mina fusese detonata doar de vibratiile masinii lor care se apropia, transmise prin terenul stâncos. Petrie conduse pe cât putu mai încet, fara ca motorul sa se opreasca, iar pe masura ce se apropiau de alunecarea de teren se uita cu atentie la fâsia de drum care mai ramasese. I se parea ca este exact atât de lata cât sa permita sa treaca toate patru rotile — daca nu cumva avea sa se mai prabuseasca vreo bucata atunci când vor ajunge acolo. Turatiile motorului erau lente în timp ce înaintau, iar Scelba se agata de scaunul din spate, Johnson trecu pe locul din mijloc ca sa contribuie la mentinerea unui echilibru delicat, iar Petrie învârtea volanul ca sa evite cu numai câtiva centimetri surpatura, ceea ce parea ca-i duce spre haul dinspre partea lui Scelba.
Mai sunt înca multe lucruri care pot merge prost, medita Petrie. Daca ar exploda vreo alta mina, ar fi aruncati în prapastie si ar muri cu totii înainte de a trece peste creasta. Dar si în lipsa unei alte explozii, cine stie ce alta bucata a drumului, deja instabila din cauza exploziei de dinainte, s-ar putea surpa. Si chiar daca ar scapa de toate acestea, el însusi ar putea gresi directia cu o palma sau doua, aruncându-i cu masina cu tot în prapastie. În clipa asta, calcula el, moartea se afla în orice caz la vreo trei sute de metri sub ei. Motorul se opri. Dintr-o data se lasa o liniste adânca, o bancheta scârtâi atunci când cineva se misca, dupa care auzira zumzetul îndepartat al unor avioane. Petrie se apleca peste fereastra, privi în jos si vazu rotile masinii la numai o palma de marginea din stânga a prapastiei, apoi se uita spre cer si zari câteva avioane care zburau jos, într-o directie paralela cu a vaii. Avioane de vânatoare Beaufighter, ale Aliatilor, cautând probabil vreo tinta, orice care se misca.
Îsi ridica mâna de pe cheia de contact si o lasa greoi pe genunchi, asteptând. Avioanele trecura spre est si se pier-dura în departare.
— Prietenii nostri, spuse Petrie peste umar. Beaufighter-e...
— Parca as dori sa fiu mai curând acolo sus decât aici jos, spuse Johnson cu naduf.
Petrie porni motorul si o lua din nou încet înainte, pe drumul care acum urca lent, în timp ce masina se clatina dintr-o parte în alta. Imediat dupa aceea, roata din fata- dreapta aluneca. Petrie întepeni. Dumnezeule, îsi spuse, ne ducem... Sasiul scârtâi, apoi masina se opri. Nimerisera într-o groapa pe care n-o vazuse. Dadu înapoi cu mare grija, rotile se învârtira în gol de câteva ori, dar în cele din urma scoase masina din groapa. Se pregati sa accelereze ca sa treaca dincolo de ea, având doar câteva palme într-o parte si-n cealalta. Masina porni, cazu din nou în groapa, dar reusi sa iasa; Petrie rasuci cu câteva grade volanul când simti ca se duc drept spre marginea prapastiei si evita prabusirea. Degetul lui Scelba se înfipse adânc în trabucul neaprins pe care îl tinea în mâna, iar Johnson nu facea altceva decât sa priveasca drept înainte, acolo unde drumul se largea putin, nedorind altceva decât ca Fiat-ul sa ramâna pe creasta pâna ce vor putea, în sfârsit, ajunge pe un loc mai solid. Apoi înaintara încet, cu marginile prapastiei tot mai îndepartate, asa ca Petrie putu sa accelereze, stiind ca trecusera de zona minata.
— Beaufighter-ele acelea mi-au dat fiori de groaza, spuse Johnson. La un moment dat credeam c-or sa ne atace.
— Ar fi fost mult mai posibil decât îti închipui, replica Petrie. Dar acolo, în trecatoare, am observat ca Fiat-ul este plin de praf si ca stratul asta gros poate servi la urma urmei drept camuflaj. Cred ca pur si simplu nu ne-au vazut.
Strabatura o distanta lunga, dupa care Scelba spuse ca se aflau aproape de capatul crestei si ca în curând drumul va coborî si va urma apoi un podis.
— Iar acolo veti putea merge mai repede, le spuse el, impasibil.
Petrie nu raspunse, conducând masina printre bolovani. Trecura de ei si coborâra pe o panta lunga spre o vale traversata de albia unui râu secat. Dar, desi apa lipsea, valea nu era chiar pustie: vreo zece soldati, poate mai multi, vânatori de munte, stationau pe ambele maluri ale râului secat, sezând pe iarba uscata si luându-si prânzul. În spatele lor vazura un tun usor de munte, gata de tragere si pe jumatate acoperit cu o husa din pânza de cort. Petrie pastra aceeasi viteza în timp ce cobora spre ei cu soarele în ochi, reflectat de parbriz. Ridica un brat ca sa se apere de soare si atunci vazu câtiva soldati alergând în sus pe panta, în timp ce soarele continua sa straluceasca pe parbriz. În fruntea lor se afla un subofiter, care-si scosese revolverul din mers, agitându-l amenintator catre ei. Petrie încetini, apoi opri când îsi dadu seama ca glontul ar putea sosi prin parbriz în orice moment.
— Idiotilor !
Când ajunse în dreptul masinii si îndrepta pistolul spre Petrie, subofiterul de-abia mai putu vorbi, apoi îsi recapata suflul.
— Nu vedeti ca pe deasupra zboara avioane inamice ? striga el. Nu va dati seama ca un parbriz care straluceste în soare poate fi vazut de la mii de metri înaltime ? I-ati fi putut face pe oamenii mei sa moara ! Pe toti dracii, va bag la închisoare. Sunteti cu totii aresta?i ! To?i !
Iesira din masina, sub dogoarea soarelui, iar subofiterul le ceru documentele. În acest timp, trei soldati stateau cu pustile îndreptate spre ei, aproape de sergent, care, evident, nu era satisfacut de actele lor de identitate. Pe când acesta le cerceta a doua oara, Scelba arunca o privire spre trupa de soldati ramasa lânga albia secata a râuiui, straduindu-se sa recunoasca vreo fa?a familiara. Petrie nu se îndoia ca situatia era deosebit de periculoasa si nu-si facea iluzii: subofiterul era furios pentru ca parbrizul masinii ar fi putut atrage atentia avioanelor Aliatilor asupra lor si era hotarât sa-i aresteze.
— Mi se pare foarte ciudat ca ati continuat sa mergeti de-a lungul crestei dupa ce drumul s-a prabusit, spuse ser-gentul. Plus ca ati trecut peste o bariera militara — ati si re-cunoscut asta. Aceasta patrundere constituie ea însasi un delict.
— Dar daca am fi ramas acolo, pe creasta, ne-am fi copt de vii, protesta Petrie.
— Oricum ar fi fost mai bine decât sa fiti aruncati în aer de mine, spuse subofiterul cu mânie.
— Va apreciez atitudinea, vorbi Scelba cu aroganta. Dar poate ca ati auzit de mine si stiti ca am legaturi la Messina...
— La naiba cu legaturile tale ! Spui ca ti-as sti numele. De unde dracu’ ? Ia spune-mi !
Flutura teancul de documente pe sub nasul lui Scelba.
— Nu-mi plac deloc figurile voastre si nu-mi plac nici hârtiile voastre.
— S-ar putea sa faci o greseala enorma, spuse Scelba cu fermitate. Ca sicilian, am dreptul deplin sa circul oriunde vreau pe insula...
— Asadar n-ai auzit vestile, nu-i asa ? întreba subofiterul cu rautate.
— Ce ve?ti ?
— Azi-dimineata, devreme, în zona asta au fost pa-rasutati niste sabotori britanici. Si repet, sunteti arestati pâna va vom putea verifica identitatea ! Ceva mai târziu veti fi dusi cu un camion la Enna si interogati de Serviciul de Infor-matii...
Scelba respinse amenintarea cu o fluturare a mâinii.
— Genul asta de vesti circula prin toata Sicilia de multa vreme si ele n-au dus niciodata la nimic. Vad ca suferim de o manie a spionajului...
— Va aflati sub arest ! urla sergentul.
— Aveti vreun sicilian în companie ? întreba Scelba.
— Da, dar n-o sa mai pierdem vremea cu vorba. Urmati-ma !
În timp ce mergeau la vale în spatele sergentului furios si urmati de trei soldati, Petrie îi arunca o privire lui Johnson. Nu mai avea nici un rost sa continue cu negocierile si era cât se poate de rau ca astfel de vesti circulau pe insula, ceea ce trada ca acolo domnea o stare de tensiune deosebita. Privi înapoi, auzind motorul Fiat-ului: cel de-al patrulea soldat urcase la volan si aducea acum masina la vale dupa ei. În starea lui de furie, sergentul uitase, pare-se, de sarcina simpla, de rutina, de a o perchezitiona, dar nu era exclus ca sa-si aminteasca de aceasta neglijenta mai târziu. Iar sacul cu exploziv mai era înca în spatele masinii.
Pe când coborau spre fundul vaii, soldatii îi priveau cu ostilitate, iar unul dintre ei ridica piedica pustii. Subofiterul dadu un ordin rastit si soldatul îsi lasa arma la loc pe pamânt. Era clar ca episodul cu parbrizul stralucind în soare nu putea sa le atraga simpatia, medita Petrie. Tocmai se îndreptau spre o pestera de sub o stânca suspendata, unde statea o santinela, când Scelba se opri brusc, uitându-se spre un soldat; acesta se opri din mâncat, privindu-l pe il capo. Unul dintre soldatii din spate îl împinse cu baioneta, dar Scelba refuza sa se miste, aruncându-i o privire atât de fioroasa încât soldatul paru descumpanit.
— Acest om ma stie, domnule sergent, îi striga il capo subofiterului, care se întoarse iute sa vada ce se întâmpla. El nu mi-a vazut actele de identitate, asa ca întreaba-l cine sunt. Asta te-ar putea împiedica sa comiti o greseala fatala.
— O sa va identificam la Enna...
— Întreaba-l, te rog.
Sergentul ezita, dar în felul de a se purta al sicilianului era ceva care îl intimida. Petrie îsi tinu rasuflarea : totul de-pindea acum de reactia subofiterului si de taria îndoielii pe care Scelba i-o împlântase în cap. Cu iritare, sergentul se apropie de soldat, care se ridica iute în picioare.
— Îl cunosti pe omul asta ? îl întreba el. Stii cine e ?
— E Vito Scelba...
— Si cine e ?
— L-am cunoscut pe când lucram la docurile din Messi-na, domnule sergent. E un om însemnat, cu legaturi în trans-portul naval...
— Domnule sergent, interveni Scelba, schimbându-si tactica, eu ma straduiesc sa te scap pe dumneata de încurcaturi. Stiu ca-ti faci datoria si apreciez mult asta, dar si eu contribui, în felul meu, la reusita acestui razboi. Acum tocmai ai capatat o dovada convingatoare asupra identitatii mele si pot garanta personal pentru acesti doi oameni care ma însotesc.
— Te cam grabesti, comenta sergentul, din nou banuitor.
Era un om caruia cu siguranta nu-i placea sa-si retracteze propriile ordine, dar care, totodata, se temea de oamenii cu putere. Iar Scelba îi oferise cu istetime o portita de iesire.
— Poate ca acum, daca tot s-a dovedit cine sunteti, si-tuatia se schimba întrucâtva, continua el.
— Nu doresc decât sa-mi continui drumul cât mai repede, deoarece trebuie sa executam o reparatie urgenta la docuri, explica Scelba cu convingere. Iar domnul caporal a fost dragut sa ne aduca masina, asa ca am vrea, cu permisiunea dumitale, sa plecam chiar acum...
Dupa numai doua minute erau cu totii din nou în masina si urcau costisa, cu actele în buzunar. Pe scaunul din spate, Johnson statea cu picioarele peste sacul cu exploziv, în timp ce masina urca, iar dupa ce trecura de culme detasamentul militar se pierdu din vedere.
— În armata de pe insula sunt multi sicilieni, spuse Scelba, dar chiar ?i asa, cred ca am fost norocosi. Adusesera masina jos ca s-o perchezitioneze.
— Si eu am banuit asta, raspunse Petrie sec, concen-trându-se asupra drumului.
La mare distanta dupa culmea încinsa de soare vazura crestele de care pomenise Scelba atunci când le relatase despre drumul care ducea spre satul Puccio. Mergeau constant pe acest drum presarat cu gropi si soarele îsi trimitea iar razele orbitoare asupra lor, sub un unghi care facea ca parbrizul sa straluceasca. Si din nou Petrie trebui sa-si duca palma streasina la ochi pentru a se apara de lumina si a vedea pe unde merge, în timp ce cântarea alternativele. Multi kilometri ar putea fi câstigati daca ar putea conduce Fiat-ul pe cararea aceea de munte si astfel ar ajunge repede pe drumul direct spre Scopana. Tocmai se apropiau de creasta când Petrie auzi zgomotul unui alt motor, un zgomot asurzitor, acut, la mare înaltime, care îl alerta. Privi pe fereastra, îsi trase repede capul înapoi si opri masina si motorul.
— Repede, iesiti ! striga el. Adapostiti-va ! Ed, ia sacul cu tine...
Însfacându-si haina, se apleca peste bancheta si apuca Mauser-ul de pe podea, în vreme ce Johnson iesise si fugea iute, cu haina pe un umar si cu sacul pe celalalt. Portiera de pe partea lui se blocase, asa ca Petrie se catara peste scaunul lui Scelba si alerga dupa cei doi, dincolo de drum, spre o gramada de pietroaie, cu zgomotul patrunzator al unui avion în picaj în urechi. Odata ajuns în spatele pietroaielor, se trânti pe burta, se trase mai aproape de o stânca si-si ridica cu grija capul. Beaufighter-ul, zburând jos, cu emblema RAF5 clar vizibila, deschise focul cu întreg armamentul din dotare — artilerie si mitraliere. Zgomotul era asurzitor. Zumzaitul motoarelor, rapaitul mitralierelor, exploziile proiectilelor. Aschii de piatra cazura peste stâncile sub care se adaposteau, iar Petrie se înfiora: bucatile astea de piatra erau la fel de ucigase ca niste srapnele. Schijele izbeau întregul drum si Fiat-ul. Gloantele gaureau acoperisul, sfarâmau parbrizul, în timp ce trei barbati se tupilau cât puteau mai mult pe pamânt, cu canonada salbatica bubuindu-le în urechi. Apoi harmalaia se opri brusc când Beaufighter-ul se înalta repede. Petrie se ridica în genunchi. Johnson avea o privire încetosata, iar Scelba se rasuci, îsi înalta cu grija capul si privi la sângele care îi curgea din bratul drept.
— Stati departe de masina, îi avertiza Petrie. A luat foc.
— Ticalosule ! exclama Johnson lânga el, privind cu mânie avionul care se îndeparta. S-ar fi zis ca esti prietenul nostru !
— Masina e de vina, îi reaminti Petrie. Pojghita de praf parea un fel de camuflaj. Poate ca ala credea ca ataca cine stie ce vehicul inamic... Se ridica în picioare, apoi îsi încrunta sprâncenele privind la avionul care se înalta. Motorul începu sa tuseasca, dupa care tacu. Timp de câteva secunde se lasa o liniste totala, avionul parca ramânând nemiscat o secunda, dupa care se puse din nou în miscare — dar în jos.
— Ce nu merge ? întreba Johnson, de lânga el.
— Motorul.
— Vrei sa spui ca...
— Uite-i cum cad.
Doua pete aparura pe cer ca doua conuri, cu parasutele stralucind, si cei doi oameni din echipajul avionului începura sa coboare. Petrie înjura scurt si cât se poate de colorat, apoi se întoarse catre Scelba, care tocmai îsi scutura praful de pe haina.
— Scelba, îi spuse. Aviatorii ar putea cadea cumva pe lânga Puccio ?
Il capo îsi duse mâna streasina la ochi si privi lung la parasutele care coborau. În acest timp, flacarile cuprindeau Fiat-ul.
— Da, vor ajunge jos pe undeva pe lânga Puccio, raspunse el.
Petrie înjura din nou. De data asta cu expresii pe care Johnson nu le mai auzise din gura lui, asa ca-l privi cu sur-prindere.
— Nu te-ai înfierbântat când a luat foc Fiat-ul, asa ca ce nu-?i convine acum ? întreba el.
— Tipii aia doi care atârna de parasutele lor colorate ne-ar putea aduce mari necazuri, explica Petrie, încercând sa-si pastreze cumpatul. Am pierdut masina si va trebui sa mer-gem pe jos la Puccio, pentru ca asta-i cea mai apropiata loca-litate.
Apoi se întoarse spre Scelba.
— Exista vreun telefon în sat ? îl întreba el. Bine, macar atât. Fapt e ca trebuie s-o luam repede din loc spre Puccio, Ed, si sa încercam de acolo sa luam legatura cu Gambari, la Scopana, la numarul de telefon pe care ni l-a comunicat prin radio la Tunis, cu speranta ca va putea veni cu vreo masina în sat sa ne ia.
— Suna promitator...
— Dar aviatorii astia cu parasutele lor ne pot face sa pierdem atuul pe care-l avem — secretul operatiunii — tot asa cum ne-au distrus si mijlocul de transport. Deocamdata, inamicul habar n-are ca am fi pe aici..., spuse Petrie, aratând cu mâna în directia cerului. Dar, în schimb, îsi va da curând seama ca ei se afla prin preajma, si carabinierii vor colinda prin tot tinutul ca sa-i gaseasca.
— Înteleg. Si asta înseamna ca ne-au facut felul de doua ori.
— Cam asa se pare, raspunse Petrie, întorcându-se catre Scelba, care tocmai îsi stergea sângele de pe mâna ranita.
Cu toate ca rana era doar superficiala, el folosi un medi-cament italienesc pentru a opri sângerarea.
— Ai fost nemaipomenit de norocos, îi spuse Petrie, ai doar o zgârietura. Daca te-ar fi nimerit cu câtiva centimetri mai jos, ti-ar fi retezat mâna de la încheietura.
Scelba îl privi fara expresie, stergându-si fruntea cu cea-lalta mâna.
— Am prieteni la Puccio, spuse el scurt.
— Începând de acum, vom avea nevoie de toti prietenii pe care-i putem aduna, comenta Petrie.
Se uita la ceas : 12.30 dupa-amiaza. Soarele era la zenit, pârjolind Sicilia, iar ei trebuiau sa ajunga la Puccio sub aceasta arsita dogoritoare. În spatele lui se auzi o explozie: era rezervorul masinii, iar când se întoarse vazu o coloana de fum negru ridicându-se, ca un fel de semnal trimis spre inamic pentru a le repera pozitia.
— Hai, repede la drum, spuse el. Nu peste mult timp zona va fi ca un furnicar, plina de carabinieri.
Vineri, 2 p.m. — 3.30 p.m.
La ora doua, cu numai zece ore înainte de termenul limita al misiunii, cei trei barbati, urcând cu greu un povârnis, ajunsera pe culme si zarira, în sfârsit, satul Puccio. Catunul se afla cam la vreo jumatate de kilometru sub ei si arata ca un cerc compact de casute asezate în jurul unei coline scunde. Turnul unei biserici se înalta ca un monument din mijlocul covorului cârpacit de acoperisuri, iar mai departe, în josul drumului, zarira un preot îmbracat în negru, calarind pe un catâr, îndreptându-se spre catun. Parea ca este singura faptura vie de acolo.
Istoviti, se trântira pentru câteva minute pe pamânt, cu ochii fixati asupra preotului care se îndeparta, acesta fiind singurul lucru care misca într-o lume aparent moarta. Dincolo de sat, restul Siciliei parea un iad fierbinte, o imagine de nesuportat, la care preferau sa nu priveasca.
Pâna aici mersesera cu îndârjire vreo ora si jumatate pe sub soarele arzator, strabatând un desert stâncos care iradia caldura acumulata în el, asa ca primisera binecuvântarea soarelui de doua ori — o data, în timp ce acesta îsi revarsa dogoarea peste trupurile lor nadusite si a doua oara, când dogoarea urca spre ei emanând din solul pietros. Petrie fusese toata vremea în fruntea sirului, încurajându-i întruna pe ceilalti doi sa se tina tare, iar acestia de-abia îsi mai târau picioarele chinuite, transpiratia siroindu-le pe spinare, pe sub camasile deja ude. Doar puterea vointei îi facuse sa ajunga pe creasta colinei, dar acum se aflau primejdios de aproape de pragul deshidratarii, trupurile lor fiind de prea mult timp lipsite de apa, iar în urechi le mai vibra înca zgomotul înfundat al ghetelor pe pietre. Trebuie sa fi fost cu adevarat un chin, de vreme ce Scelba îsi aruncase trabucul din mâna.
— Acela trebuie sa fie drumul spre Scopana, exclama Johnson dupa o vreme, aratând cu degetul o fâsie îngusta care se îndrepta spre est, la vreun kilometru dincolo de Puccio. Nu-mi place deloc cum arata satul asta — mai bine s-o taiem direct spre drum si sa încercam sa capturam vreo masina, ce ziceti ?
— Nu, pentru ca s-ar putea sa nu apara nici o masina pe acolo, raspunse Petrie, privind si el spre drumul care parea cu totul pustiu. Eu o sa cobor pâna-n sat, spuse el printre buzele crapate. Singur.
— E o nebunie...
— Singur, Ed. E singura solutie. Catunul pare aproape parasit si, daca am aparea toti trei, vom fi priviti la fel ca o delegatie de la Liga Natiunilor.
— Dar s-ar putea sa fie pe-acolo carabinieri care sa-i caute pe parasutisti...
— Probabil ca deja au ajuns acolo, spuse Scelba. De aici nu putem vedea piata satului.
— Atunci, un singur om are mai multe sanse sa treaca neobservat decât trei, raspunse Petrie. Vedeti colina aceea mica, chiar de partea asta a drumului ? Va voi întâlni acolo, chiar pe vârf, peste o ora. Daca nu reusesc sa vin, nu ma asteptati. Încercati sa capturati vreo masina, ceva, chiar sub amenintarea revolverului, si sa ajungeti la Scopana. Ed, tii minte numarul lui Gambari, nu ? Suna-l de îndata ce ajungi. Ramâne în seama ta sa faci cum crezi ca-i mai bine si sa duci treaba la capat.
— Si ce-o sa faci daca ajungi acolo dupa ce noi am plecat?
Petrie zâmbi obosit.
— O sa-mi asigur propriul transport si o sa vin dupa voi. Asculta, Ed, pâna acum am facut ceea ce Lawson nu a reusit — am ajuns în mijlocul Siciliei, avem înca timp destul sa ajungem la Messina si nimeni nu a aflat înca de sosirea noastra. Cel mai bine este sa continuam tot asa, iar daca reusesc sa-l gasesc pe Gambari si daca el se dovedeste în stare sa ne asigure calatoria mai departe, asta înseamna ca înca stapânim situatia. Capturarea unui camion s-ar putea sa fie primejdioasa.
— Tipul asta, Gambari, e italian ? întreba Scelba pe gân-duri.
— Italo-american, minti Petrie la repezeala. Si acum o sa plec. Cine-s prietenii aceia din Puccio despre care vorbeai ?
Il capo îsi scoase de pe deget un inel cu sigiliu. Fu nevoit sa se chinuie un pic, deoarece degetul i se umflase de caldura, dar pâna la urma reusi si i-l dadu lui Petrie.
— Pune-l pe deget, spuse el. S-ar putea sa te ajute, pentru ca prietenii mei de-acolo îl vor recunoaste, vor sti ca ai legaturi strânse cu mine. Care-s prietenii mei ? Pai, bacanul, selarul, antreprenorul de pompe funebre...
Taragana cuvintele, iar Johnson îsi râdea în barba. Antreprenorul de pompe funebre ! Foarte bine, se potrivea : Scelba era producator de cadavre, ofertantul cum s-ar zice, iar antreprenorul era omul care le baga în pamânt. Un parteneriat perfect. Îsi sterse sudoarea de pe gât cu o batista murdara, în timp ce Petrie îi întindea Mauser-ul si lua de la el revolverul Glisenti. Pe caldura asta era evident ca nu putea merge îmbracat cu haina, sub care ar fi putut ascunde pistolul nemtesc, ar fi parut foarte ciudat pe-acolo.
— Fii atent, Jim, îl preveni Johnson. Locul ala s-ar putea sa nu fie chiar atât de pustiu cum pare.
— Vad eu acolo. Ne revedem peste o ora.
Pornind la vale pe cararea catre sat, cu haina pe brat, Petrie observa ca Puccio oferea aceeasi priveliste ciudata, tipica mai tuturor satelor siciliene. Harababura de acoperi-suri orientate în toate directiile, pe jumatate darapanate, dadea impresia ca satul tocmai fusese ravasit de un raid aerian serios, desi era sigur ca nici macar o singura bomba nu cazuse vreodata asupra satului. Pe aceasta insula ramasa în urma timpurilor, saracia era ceea ce s-ar putea numi industria ei nationala, iar daca ar fi posibil sa se aranjeze dinainte astfel de lucruri, era mai bine sa te nasti oriunde decât aici, în acest iad stapânit de mafie. Pe masura ce se apropia, catunul capata, parca, un aer din ce în ce mai închis, atmosfera unui satuc în care niciodata nu poti vedea pe nimeni, dar în care nu poti scapa de senzatia ca esti privit de la toate ferestrele.
Daca ar fi ajuns la Puccio pe întuneric, Petrie ar fi stiut totusi ca se apropie de un sat sicilian — l-ar fi pus în garda mirosul: o duhoare amestecata de balegar si de gunoaie casnice, ca sa nu spunem chiar mai rau. Plus mustele care îi veneau în întâmpinare de peste tot. Obosit, le alunga cu mâna stânga pe când urca pe o ulita plina de praf, cu mâna dreapta în buzunarul hainei, înclestata pe patul revolverului. În sat, ulitele aveau pe jos doar pamânt batatorit si erau foarte înguste, cu case apropiate una de alta si cu rufe atârnate la uscat între ele, prinse pe frânghii de-a curmezisul ulitei, pe deasupra capului sau. Tot urcând pe straduta, trecu pe lânga o usa deschisa si înauntru putu zari pe podea sei si hamuri de cai. Selarul, gândi el, poate ca e unul dintre prietenii aceia ai lui Scelba. Dar înca nu zarise vreo urma de fir de telefon, asa ca trecu mai departe.
— S-a-a-r-e!
Vânzatorul de sare, purtând un cos mare pe spate, tocmai venea de dupa colt când o femeie îmbracata în negru aparu pe un balcon scund si coborî un cosulet legat de o sfoara. Îsi rosti comanda în siciliana, iar vânzatorul ambulant îsi lasa cosul jos. Trecând usurel pe lânga el, Petrie culese câteva graunte de sare de pe spatele lui, le puse pe limba si sorbi o data din sticluta cu apa din buzunarul hainei. Pentru o vreme asta va rezolva problema deshidratarii. Mergând tot mai încet, cerceta cu privirea mica piata de care se apropia, situata spre vârful colinei, probabil inima satului Puccio. Ca si în restul catunului, la vremea siestei si piata era goala, cu exceptia câtorva catâri priponiti la umbra unui perete. Animalele întoarsera capul spre el, privindu-l cu o resemnare care îsi avea originea de-a lungul multor generatii înrobite, iar gestul lor îl irita : oricine ar fi privit spre piata de la feres-trele acoperite cu obloane nu avea decât sa se uite la catâri ca sa-l vada de fapt pe el. Piata parea destul de linistita si Petrie zari, în sfârsit, un fir telefonic care ducea spre un mic bar pe partea stânga a ulitei. Bacania era închisa si cu obloanele trase, dar usa barului era deschisa. Desprinzându-si mâna de pe revolver si stergându-si-o de transpiratie pe pantaloni, apuca din nou revolverul pe sub haina si se apropie de intrare. La Mario. Firma decolorata abia putea fi deslusita deasupra unui geam deschis la care atârnau perdele murdare din dantela, nemiscate în aerul statut.
Dinauntrul barului se auzi o usa trântita care rasuna cu un ecou asurzitor în linistea din mica piazza batuta de soare. Zgomotul înceta, dar fu înlocuit de un murmur nedeslusit de voci si de râsete grosolane. Petrie trecu printr-un gang pavat cu lespezi si intra pe usa deschisa din stânga lui. Vazând sticlele din spatele barului, de fapt numai câteva rafturi simple din lemn care separau în spate o alta camera, se simti înca si mai însetat. Încaperea era strâmta, cu tavanul jos si îmbâcsita, în ciuda geamului deschis prin care vedea din nou catârii privindu-l curios. Oare animalele astea nu aveau nimic de facut cu timpul lor ? Pareau ca-i urmaresc fiecare miscare. Vreo zece mese neacoperite erau raspândite prin încapere si la câteva dintre acestea stateau sicilieni, jucând dame. Niste fete oachese, tabacite de soare, îsi ridicara o clipa privirile spre el, de sub sepci blegite, dar se aplecara repede înapoi asupra jocului si peste paharele cu vin. Petrie strabatu cu hotarâre mica distanta pâna la bar si-i comanda fetei un pahar de vin.
— Vin alb si o sticla de apa minerala nedeschisa, spuse el.
Fata, cu un chip alungit, avea ochi inteligenti si în numai câteva secunde observa mâna dreapta a lui Petrie asezata pe tejghea, precum si inelul inconfundabil pe care Scelba i-l împrumutase. Ezita o clipa înainte de a aduce o sticla, se uita drept în ochii lui si-i umplu un pahar cu vin. Fara a-l mai privi, striga scurt: „Arturo !“ Unul din oamenii care jucau dame se ridica de la masa, veni spre tejghea cu mâinile în buzunare, în vreme ce fata lovea usor cu sticla în ea, aproape de locul unde Petrie îsi asezase mâna, cu inelul la vedere. Taranul nu arata nici un semn de recunoastere, iar fata îi umplu si lui un pahar de vin si-l împinse catre el. Stapânin- du-si nerabdarea, Petrie astepta, în vreme ce-si ridica paharul. Telefonul, un aparat antic, era agatat pe peretele coscovit, foarte aproape de locul unde statea, dar înainte de a încerca sa telefoneze, o operatiune despre care stia ca în Sicilia putea fi lunga si chinuitoare, voia sa vada ce se mai întâmpla. Taranul scund si îndesat, cu fata rotunda ca o luna si antipatica, ridica si el paharul.
— Salute ! spuse el.
Acest unic cuvânt fu semnul ca vazuse inelul, dupa care se întoarse la masa lui. Rotindu-si din nou privirea prin încapere, Petrie îi întinse fetei o bancnota de cincizeci de lire.
— As vrea sa suni la un numar din Scopana, îi spuse, în timp ce ea îi reumplea paharul. Pastreaza restul pâna afli cât costa convorbirea. Îi dicta numarul memorat si astepta, sorbind din al doilea pahar. Fata învârti maneta stând în picioare, cu o mâna în sold. Da, se parea ca va fi o treaba lunga. Si unul din multele lucruri pe care Petrie le învatase în timpul stagiului sau la Escadra Felucca era ca nu trebuie sa zabovesti prin locurile dubioase din teritoriul inamic nici un minut mai mult decât este strict necesar. Fara sa-si dea seama de ce, atmosfea din încapere îl nelinistea. Zgomotul jocului de dame, taranii stând si bând, izgonind impasibili mustele, totul parea o scena ireala; dar aici era adevarata Sicilie, unde oamenii îsi traiau fiecare zi a vietii tot asa cum o facusera dintotdeauna. Daca n-ar fi existat aceasta rationa-lizare a alimentelor, poate ca nici nu si-ar fi dat seama ca un razboi tocmai se afla în curs de desfasurare.
— Nu mai dureaza mult, îi spuse fata în italiana, dar când vorbi cu centralista, trecu din nou la siciliana. „Nu dureaza mult“ poate însemna un secol pe insula asta, reflecta Petrie cu iritare.
Tacanitul pieselor pe tablele de dame continua monoton si sunetul acesta îl enerva pe Petrie în starea tensionata în care se afla. Îsi stapâni impulsul de a pleca, de a iesi cât mai repede de aici, iar când privi din nou spre masa, ceva îi atrase atentia. Arturo era absorbit în joc cu alti trei tarani, uitând în aparenta de prezenta lui Petrie, dar de la o alta masa un sicilian slab si cu fata aspra îl fixa. Ochii li se întâlnira si atunci taranul îsi coborî privirea asupra tablei de dame, dar în cautatura lui fusese ceva care îl alarma pe Petrie. Doar arat ca ei, ce dracu’ i-o fi atras atentia acestui dur asupra mea ? Poate i s-a parut ceva suspect în felul în care Arturo s-a apropiat de mine. Întorcându-si din nou capul cu nepasare catre bar, reflecta asupra unui amanunt pe care îl observase de când intrase — o a doua iesire. În spatele încaperii de dincolo de raftul cu sticle era o usa întredeschisa. În caz de nevoie, s-ar putea strecura pe dupa capatul tejghelei si ar putea iesi pe acolo. Sorbi iarasi din paharul cu vin.
— Centrala e moarta ! spuse fata, ridicându-si o sprân-ceana bruneta.
Învârtind cu îndârjire maneta, deodata ridica un deget.
— Aha, uite Scopana ! Cu un zâmbet nervos îi întinse receptorul ca si cum i-ar fi dat un cadou.
Petrie îl apuca cu hotarâre si se sprijini de perete, în asa fel încât sa tina sub ochi încaperea. Ce avea de facut nu era deloc lipsit de pericol.
— As vrea sa vorbesc cu signor Gambari, va rog, spuse el cu voce scazuta. E o urgenta.
— Îmi pare rau, dar nu e aici. Cine întreaba ?
Raspunsese o voce de barbat, o voce puternica si stapâna pe sine, dar care tocmai îi dadea lui Petrie cel mai prost raspuns posibil. Unul dintre taranii de la masa lui Arturo se ridica si iesi din bar, în timp ce Petrie se întreba daca nu cumva în vocea de la telefon fusese o slaba ezitare, înainte de a raspunde.
— Dar cine întreaba ? repeta vocea, taios.
Petrie respira adânc. Va trebui sa riste si sa pronunte pa-rola de identificare.
— Am adus comanda de portocale de la Palermo, spuse el în sfârsit.
Omul de la capatul firului ezita clar înainte de a raspunde.
— Sper ca pretul nu-i prea mare în timpul verii. Ce cantitate ?
Petrie se feri sa-si arate usurarea când raspunse. Vocea îi daduse raspunsul convenit, prin urmare îi apartinea lui Gambari.
— Nouazeci de kile, signore. Dar din pacate o sa ne fie cam greu sa aducem comanda pâna la Scopana.
— Si unde e acum ?
— La Puccio. E un sat...
— Cunosc locul ! O sa vin eu acolo si o s-o preiau imediat. Înteleg ca aveti probleme cu transportul ? Vocea lui Gambari suna sigura pe ea si competenta, asa ca Petrie simti o usurare imensa când raspunse.
— Da, probleme mari. Cel mai bine ar fi sa ne puteti lua pe toti trei de pe undeva de lânga sat...
— Pe drumul înspre Scopana ar fi bine ?
— Dar nu prea departe de aici.
— O sa ajung într-o ora, poate si mai repede. Masina mea e un Mercedes gri, cu numarul de înregistrare ML4820. Voi veni singur si va voi lua de la bifurcatia dinspre Cefalù. Venind dinspre Puccio, drumul din stânga o ia spre Cefalù, iar cel drept merge înainte spre Scopana. Întelegi ?
— Da. Si multumesc. Cam la ce departare...
— Bifurcatia e cam la un kilometru spre est de Puccio. Vocea devenise mai putin oficiala. Dar ati cam întârziat cu transportul, signore.
Grijuliu, acest Gambari, gândi Petrie. Sigur, asa era, întârziasera al dracului de mult: planuisera sa ajunga la Scopana pe la zece dimineata.
— Mai mult de patru ore, ma tem, spuse el.
— Când ajung la bifurcatie, o sa va astept acolo...
?i telefonul muri brusc. Fara formule inutile de încheiere, doar sunetul receptorului asezat în furca la celalalt capat. Petrie tocmai îi înmâna fetei aparatul, când în bar intrara trei barbati si se asezara la masa de lânga usa.
Unul dintre ei era taranul care plecase de la masa lui Arturo, un altul purta un sort plin de faina. Bacanul. Prietenii lui Scelba se adunau ca sa-l vada pe omul care purta sigiliul sefului mafiei. Luându-si înapoi restul, Petrie o lua spre iesire, dar se opri brusc. Linistea fu dintr-o data rupta de zgomotul motoarelor unui camion si al unor motociclete. În piazza se auzi un scrâsnet de frâne si apoi tropait de cizme. În timp ce el se înapoia spre locul de unde plecase ca sa fie gata sa se strecoare prin usa din spate, în încapere intrara în fuga carabinieri, cu baionete fixate în vârful pustilor, iar un sergent ordona în italieneste ca fiecare sa ramâna pe loc. Fata îi turna iute lui Petrie vin în alt pahar si el îl duse repede la gura, sprijinindu-se de bar si asteptând.
Soldatii se aliniara cu spatele la perete, cu pustile ridi-cate, privindu-i atent pe cei din încapere. Vazându-l pe Petrie singur la bar, sergentul îndrepta o mâna spre el si striga:
— Tu ! Asaza-te la o masa ! Repede !
Petrie se târî gârbovit spre masa libera de lânga a lui Arturo si se aseza astfel încât sa-l aiba sub ochi pe sicilian. Sergentul, caruia îi placea probabil sunetul propriei sale voci, mai urla câteva ordine în legatura cu ce s-ar întâmpla daca cineva ar misca, apoi întepeni brusc si saluta în timp ce în bar intra un ofiter elegant îmbracat.
— Domnul capitan Soldano ! striga sergentul. Liniste !
Cum nimeni nu vorbise, comanda era de prisos. Pe sub cozorocul sepcii, Petrie arunca o privire scurta spre sicilianul cu fata dura de la cealalta masa. Taranul parea ca devenise dintr-o data nehotarât; se ridica o clipa în picioare ca sa spuna ceva, apoi prinse privirea lui Arturo si îsi schimba parerea, pe când capitanul li se adresa în italieneste, ceea ce arata ca venea de pe peninsula.
— Au fost zariti doi spioni britanici în apropiere de Puccio, spuse el, si s-ar putea sa se fi ascuns prin sat. Ati vazut vreun strain pe aici în ultimele doua ore ? Pe cineva pe care nu l-ati mai vazut niciodata prin sat ?
Soldano privi de jur împrejur, asteptând, apoi îsi potrivi chipiul sub un unghi mai atragator, scrutând cu privirea pe fiecare. Ochii i se oprira pentru o clipa asupra sicilianului cu fata dura, dupa care îsi relua convorbirea. Taranii de pe la mese se uitau unii la altii nedumeriti, ridicara din umeri, iar Petrie observa ca nici unul nu privea spre el. Dar el era unicul din încapere care statea singur la masa si, cu toate ca fusese împins acolo de sergent, se simtea vizat. Fata din spatele barului stergea un pahar, privind în tavan, pe fereastra, catre soldati, dar nu spre Petrie.
— S-ar putea sa oferim o recompensa pentru cine-i descopera, spuse Soldano, frecându-si degetele unul de altul ca numarând bancnote, dupa care astepta iar vreo reactie oarecare. Petrie înjura din nou în gând. Ce ghinion ! Prabusirea acelui Beaufighter dublase complicatiile. „Doi spioni britanici...”, spusese Soldano, asa ca sigur se referea la cei doi aviatori care fusesera probabil vazuti coborând cu parasutele. Taranii îsi repetara gesturile nepasatoare de dinainte, privindu-se între ei si ridicând din umeri. Era o situatie enervanta: oricare civil de acolo stia desigur ca el era un strain, iar singurul de care Petrie se îndoia era sicilianul acela cu fata dura. Când Soldano privise înspre el, Petrie zarise o licarire de recunoastere si era acum sigur ca acest sicilian era un informator platit, exact genul de om care fusese Carlo în ochii lui Scelba. Iar singurul motiv care îl tinea pe acesta deocamdata tacut era prezenta lui Arturo si a prietenilor sai. Cu toti carabinierii aceia de jur împrejurul lor, la numai câtiva metri, situatia era instabila si se întreba cât timp va mai trece pâna când aceasta se va deteriora.
— Bine, spuse Soldano filozofic, se pare ca nimeni nu stie nimic despre problema asta, asa ca mai bine am profita si noi de acest bar.
Era o hotarâre populista. Toti soldatii se îngramadira lânga bar, dar apoi se dadura la o parte când Soldano se apropie, îsi scoase chipiul ceremonios spre fata, care îi umplu un pahar, cu o privire neutra. Încordarea ar fi trebuit sa scada, dar, dimpotriva, crescu vizibil. La usa de la intrare înca mai erau postate santinele si nimeni nu parea dispus sa plece, iar fata continua sa umple pahare pentru toti carabinierii. Petrie statea sorbind din pahar, cu ochii atintiti asupra taranului cu fata dura, care tocmai se ridicase si se îndrepta spre bar. Manevra era evidenta: Soldano planuise sa-i dea sicilianului o sansa sa se apropie de el, ca sa-i strecoare cine stie ce informatie la ureche. Si desigur ca informatia era chiar despre Petrie. La numai un minut dupa asta ar fi arestat. Alti tarani se îndreptara si ei spre bar si atunci Arturo sopti ceva unui om din spatele mesei lui. Acesta se ridica, se lovi dinadins de cel cu fata dura, spuse câteva fraze în siciliana si-i smulse paharul gol din mâna. Dupa care se îndrepta spre bar, fara ca sicilianul sa protesteze. Cam fara voia lui, acesta se reaseza la masa. Petrie îsi freca barbia tepoasa ca sa-si micsoreze încordarea. O amânare, îsi spuse, dar ceva care nu putea dura mult. O mâna îl lovi pe spate si apoi îi facu semn sa treaca spre bar, în timp ce fata de acolo îl privea, ridicând o sticla. Ce dracu’ pregateau ?
Ridicându-se, se strecura printre soldatii care sporovaiau între ei, ajunse lânga bar tocmai în momentul în care prietenul lui Arturo lua de pe tejghea doua pahare pline si se întorcea cu ele la masa. Soldano, slab si volubil, se rasuci, privind prin încapere, mirându-se de ce sicilianul nu se miscase de la locul lui. Tinându-si haina împaturita la piept, de teama sa nu loveasca pe cineva si acesta sa simta prezenta armei ascunse, Petrie se strecura spre capatul tejghelei, de unde fata îi arata directia cu o simpla miscare din cap. Jocul acesta nu mai putea dura multa vreme : Soldano se îndrepta deja catre sicilian. Daca muntele nu vine la Mahomed, atunci... Luându-si paharul de la fata, Petrie se sprijini de perete, aproape de telefon, si-l vazu pe Arturo punându-i în mâna sicilianului un pahar plin. Taranul îl privea cu îngrijorare si, cu o miscare iute, apuca paharul celuilalt si-l ridica :
— Salute ! spuse el.
Spinarea lui Petrie se acoperi din nou de sudoare în timp ce-l privea pe bacan. Întreg scenariul era deosebit de simplu : ofiterul italian vorbise deja cu mai multi tarani, asa ca atunci când se va opri lânga cel cu fata dura nimanui nu i se va mai parea ca acesta era informator. Cel care îl adusese pe bacan se ridica, se apleca si-l apuca de mâneca pe taranul cu fata dura, dar acesta se întoarse mânios catre el. Fura schimbate doar câteva vorbe, dar în timp ce omul cu fata dura tocmai se întorcea cu spatele, Arturo îi goli în pahar o fiola cu ceva. Transpiratia începu sa-i curga din nou pe spinare lui Petrie, când îi trecu prin minte sa-i faca un semn fetei de la bar, care îi arata cu capul usa din spatele ei. Acum nu-i mai trebuia decât o disputa brusca prin bar, poate atunci când sicilianul cu fata dura va da pe gât paharul cu bautura otravita.
— Te mai întâlnesti cu Maria ? îl întreba fata cu veselie.
Poate i se parea ca de prea multa vreme el nu mai vorbise cu nimeni, ceea ce ar putea parea suspect.
— Bineînteles ! raspunse Petrie sorbind din pahar si su- praveghindu-l pe sicilian. E cea mai draguta din Puccio.
— Si o sa te însori cu ea, cu Maria ?
— Poate ca da, pâna la urma.
Sicilianul parea ca devine nervos sau nerabdator: se ridi-case în picioare si încerca sa se îndrepte catre Soldano cu paharul în mâna.
— Dar e cam devreme sa ne gândim la casatorie, conti-nua Petrie.
— Toti spuneti asa, îl tachina fata. Nu cred ca esti un om de onoare. Stergea si tot stergea acelasi pahar, strângând puternic cârpa din mâna si încercând sa nu priveasca spre Arturo.
Dar se parea ca ceva din scenariu nu merge: sicilianul parea decis sa nu bea din pahar înainte de a vorbi cu Solda-no. Cu paharul neatins în mâna, ajunse, ocolind mesele, pâna în locul unde statea ofiterul, la vreo trei metri de Petrie, discutând cu unul dintre tarani. Un soldat cu arma atârnata pe umar se aseza lânga Petrie, cu paharul în mâna. Ai încercat, Arturo, chiar foarte bine, dar n-o sa mearga, îsi spuse Petrie. Si evident ca nu se putea astepta la cine stie ce ajutor din partea mafiotilor daca venea vorba de tras cu arma, cu toti carabinierii aceia de fata. Comanda fetei iute un coniac, lua paharul si-l tinu pregatit sa-l arunce în ochii soldatului de lânga el de îndata ce sicilianul ar ajunge lânga Soldano.
Ofiterul italian se întoarse cu paharul în mâna, ca si cum ar întâmpina cu placere un nou sosit si-si ridica paharul.
— Salute ! spuse el.
Sicilianul cu fata dura îsi ridica automat paharul la gura si sorbi adânc, dupa care imediat începu sa bolboroseasca si sa tipe cu putere, un tipat care curând degenera într-un horcait oribil, în timp ce-si apuca gâtul cu mâinile, se împletici spre Soldano si cazu pe spate lânga el, aproape de bar. Zacea linistit, iar buzele îi devenira vinetii, parca arse. Urma un moment de tacere, dupa care izbucni zarva, cu taranii ridicati toti în picioare si tipând, alergând haotic prin încapere.
— Dottore ! Dottore !
Bacanul alerga spre usa, trecu printre santinelele mirate postate acolo, iar soldatii începura imediat sa traga, încercând sa reintroduca ordinea pe masura ce harababura devenea tot mai mare, pe când alti soldati si Soldano stateau aplecati asupra trupului fara viata al sicilianului. Petrie se strecura pe dupa capatul tejghelei, vazu ca nimeni nu se uita înspre el si trecu încetisor pe lânga fata de la bar, prin usa din spate. Dupa ce o închise, zgomotul dinauntru se stinse brusc. Alerga de-a lungul unui gang îngust, pietruit si presarat cu paie. La capatul lui deschise încet o alta usa, zari lumina soarelui stralucind peste pietrele de pavaj si-i simti dogoarea izbindu-l în fata. Iesi într-o curte împrejmuita cu ziduri, închise usa în urma lui, alerga spre zid si se catara peste el. Dincolo de sat se întindea un câmp deschis, o costisa golasa cobora la vale catre un râu secat, iar în departare putu zari colina unde le spusese lui Johnson si lui Scelba sa-l astepte în cel mult o ora.
Coborî în fuga colina, la început cu greu pentru ca muschii nu-l mai ascultau din pricina tensiunii, dar treptat îsi reveni si se misca mai repede, iar când privi înapoi spre acoperisurile satului Puccio, lasate în urma cu vreun kilometru, vazu ca nimeni nu-l urmarea. Alerga mai departe, cu gândul sa dispara din vedere înainte de a se ivi alti carabinieri, dar pe masura ce se îndeparta de sat nu-si putea scoate din minte imaginea acelui sicilian zacând pe spate, cu buzele arse. Ceea ce îi daduse Arturo nu era o simpla otrava care sa-l scoata din circulatie pentru o vreme, ci de-a dreptul acid prusic, un lichid mortal care macinase maruntaiele informatorului în doar câteva secunde. Iar organizarea mersese fara cusur. Daca de asta era în stare mafia în timp de ilegalitate, aproape distrusa fiind de politia fascista, atunci de ce oare o fi în stare acest monstru când va fi eliberat din cusca ?
Coloana blindata a Wehrmacht-ului disparea într-un nor de praf spre vest, în directia Puccio, în timp ce un Mercedes gri gonea spre Cefalù dinspre est. Pe un deal, la vreo treizeci de metri deasupra bifurcatiei, Petrie statea ghemuit împre-una cu Scelba într-o coliba ciobaneasca cu toti peretii aproape naruiti, deschisi spre toate punctele cardinale, cu o usa în spate. Pietrele din care fusesera facuti peretii, nelegate între ele cu mortar, cazusera si prin gauri putea vedea limpede drumul de jos si întreg peisajul din jur cu prapastii peste tot, pâna la vreo doi kilometri de-a lungul soselei principale, cât si de-a lungul drumului secundar care se despartea spre Cefalù si spre mare. Acum, când coloana germana trecuse de raspântie, gândi Petrie, locul devenea ideal pentru o întâlnire, era izolat si nu putea fi observat decât de el si de il capo din adapostul în care se ascunsesera. Apuca strâns patul Mauser-ului, în timp ce încerca sa descifreze de la distanta numarul de pe placa de înmatri-culare, dar Mercedes-ul mergea prea repede, vadit fara intentia de a se opri.
— Asta nu poate fi Gambari, îi sopti el lui Scelba.
— În cazul asta e în întârziere, remarca Scelba si în glasul lui se distingea o nota ce sugera ca era gata oricând sa critice un italian care lucra pentru Aliati.
— Va ajunge aici la timpul cuvenit. Gambari e un tip hotarât si de mare încredere. Si pentru ca tot veni vorba, vreau sa-ti spun, Scelba, ca nu mi-ar placea deloc sa am necazuri cu voi doi. Suntem cu totii împreuna în afacerea asta.
— Viata este plina de necazuri, raspunse criptic seful mafiei.
Culcat pe pamânt în spatele zidului, Petrie privi printr-o alta spartura si ramase dezamagit atunci când vazu ca masina accelera. Dar dupa ce trecu cu putin de bifurcatie, automobilul îsi reduse viteza, frâna salbatic, aluneca periculos spre marginea unei râpe si dadu înapoi, în timp ce singurul ocupant, soferul, se rasuci pe scaun ca sa vada pe unde merge. Dupa ce opri la raspântie, acesta scoase capul pe fereastra si privi în jur, apoi se reaseza în scaun, scoase o harta si o examina. Numarul de înmatriculare era într-adevar ML4820.
— Îl cunosti pe omul asta, pe Gambari ? întreba Scelba.
— Nu l-am întâlnit niciodata.
— Atunci ar trebui sa ne purtam cu mare grija.
Aplecat pe vine, sicilianul îsi verifica revolverul si-si scoase din buzunar batista murdara ca sa-si stearga fruntea, pentru cazul în care sudoarea i-ar aluneca în ochi la un moment nepotrivit. De pe pozitia lor relativ înalta, Petrie putea vedea clar masina, îsi dadu seama ca este goala, cu exceptia soferului, un barbat cam chel si îmbracat cu un costum închis, ca al oamenilor de afaceri. Era într-adevar Gambari ? Masina purta, ce-i drept, numarul corect si în ea se afla un singur om, dar soferul daduse o convingatoare dovada ca nu cunostea bine regiunea, ca nu era prea sigur pe unde merge. Sau poate ca voia anume sa încurce lucrurile ca sa-i induca în eroare pe cei care cu totul întâmplator s-ar fi aflat prin preajma bifurcatiei.
— Vom coborî ca sa-l vedem mai de aproape, spuse Petrie. Tine-te dupa mine si nu-l lasa sa vada ca esti înarmat.
Punându-si Mauser-ul la loc în tocul de lemn de la sold, Petrie îsi îmbraca haina, o încheie si iesi prin usa din spate a colibei. În timp ce cobora încet spre drum, soferul reactiona numaidecât. Iesind din masina, îsi duse palma streasina la ochi ca sa-i priveasca, apoi se întoarse si deschise portiera din spate pentru ei. Aceasta acceptare pripita îl alarma pe Petrie: omul acesta nu era prea grijuliu — stia clar ca vor aparea trei oameni si iata ca de pe colina coborau numai doi.
Daca era atât de neglijent într-o problema ca asta, putea fi neglijent si în alte probleme mai serioase, de pilda în cea a drumului lor spre Scopana. Cu mânie crescânda, cu soarele dogorindu-l în spate, Petrie se opri si privi în lungul drumului, în directia din care venise masina, si constata ca era pustiu cât vedeai cu ochii. Începu sa coboare din nou, agatându-se de pietre ca sa-si tina echilibrul, apoi se opri iarasi. Soferul se întoarse brusc si de data asta mâinile nu-i mai erau goale.
— Stati pe loc, amândoi ! comanda el în italieneste, îndreptând spre ei un pistol automat nemtesc.
— Nadajduiam ca ne poti lua cu dumneata, striga iute Petrie.
— Mâinile sus, amândoi ! Iar tu, cel din fata, vino singur aici !
Cu mâinile ridicate la nivelul umerilor, Petrie strabatu ultimii metri ai cararii, iar Scelba ramase pe loc. Soferul Mercedes-ului era scund, abia trecea de vreun metru cincizeci, dar lat în umeri; avea în jur de patruzeci de ani, o frunte înalta si neteda, iar smocurile de par de deasupra urechilor nu-i dadeau în nici un caz un aer angelic. Parea însa plin de vitalitate si de inteligenta, la care se adauga o doza de asprime, toate acestea fiind tradate de nasul usor coroiat si de ochii ageri, acoperiti de pleoape grele. Purta o mustata subtire, bine îngrijita, si un costum impecabil, scump si proaspat calcat. Asta îl facu pe Petrie sa se simta ca un cersetor. Barbatul zâmbi usor în timp ce-si tinea revolve-rul atintit asupra lui.
— Ai adus comanda de portocale de la Palermo ? întreba el încet, repetând parola de recunoastere.
— Da, dar pretul nu poate fi prea mare în timpul verii...
— Eu sunt Angelo Gambari.
— Si eu James Petrie...
Începu sa-si coboare mâinile, dar teava pistolului se agita cu înteles ?i si le ridica din nou.
— Domnule maior Petrie, mai am înca o îndoiala. Vorbeai ca sunteti trei. Unde este acest al treilea ?
— Chiar în spatele dumitale, spuse Petrie cu voce tare. Si daca as fi în locul tau, as fi ceva mai grijuliu, Angelo. Te-a avut sub ochi înca de când ai sosit.
Din spatele unei stânci de pe partea cealalta a drumului se ridica Johnson cu revolverul îndreptat direct spre spatele italianului. Gambari privi scurt peste umar, zâmbi din nou si-si puse pistolul pe scara masinii.
— Asadar si voi va luati masuri de precautie. Asta-i semn bun.
Stergându-si capul pe jumatate chel cu o batista de matase, privi în sus pe colina, unde Scelba înca statea cu mâinile ridicate.
— Iar acesta, mai spuse el, s-ar parea ca e don Vito Scelba. Sper ca nu veti regreta ca l-ati cooptat pe acest mafiot ticalos în misiunea voastra.
— N-am fi ajuns niciodata pâna aici fara el, spuse Petrie raspicat, dupa care îl prezenta pe Johnson si-i facu semn cu mâna lui Scelba sa coboare.
— Si mai avem nevoie de el ca sa ne introduca în docurile din Messina, îi aminti el lui Gambari.
— De acord, dar sa nu ma puneti sa-i strâng mâna. Si as vrea sa-ti spun ceva între patru ochi.
Strângerea de mâini se dovedi a nu fi o simpla problema de protocol. Când Scelba ajunse la drum si Petrie îl prezenta lui Gambari, acesta doar înclina din cap, stergându-si ochelarii. Astia doi nu se mai întâlnisera niciodata înainte, gândi Petrie si iata ca deja din atitudinea lor se vedea ca se urasc de moarte. Desigur ca Scelba se temea ca o parte din meritul care îi revenea lui îi va fi atribuit lui Gambari de catre Cartierul General al Fortelor Aeriene ale Aliatilor; iar în ceea ce-l privea pe Gambari însusi, acesta ura mafia de ani de zile, dupa cum îl avertizase Parridge înca de la Tunis. Asadar, cel mai bine era sa schimbe doua vorbe cu el ca sa previna necazuri ulterioare.
— Suntem al dracului în întârziere, îi spuse el lui Gam- bari, însotindu-l pe o carare pietroasa dintre sosea si drumul spre Cefalù. Între timp, Johnson si Scelba urcau pe locurile din spate ale Mercedes-ului, unde americanul îsi puse sacul cu exploziv. Petrie se opri la vreo zece metri de masina, iar italianul lasa pistolul sa-i cada într-un sant la picioare.
— Ar parea ciudat daca ar trece vreo masina si m-ar vedea cu asta în mâna, explica el. Cred ca mai întâi de toate ar trebui sa-ti spun despre dezastru.
— Ce dezastru ?
— Ne-am pierdut orice mijloc de comunicare cu Africa, transmitatorul, telegrafistii, totul. Au fost capturati cu totii acum opt ore. Sper ca v-ati adus cu voi propriul trans- mi?ator.
— Nu ! Contam pe al vostru. Ce dracu’ s-a întâmplat ?
— Habar n-am. Tot timpul am fost foarte grijuliu, am urmarit cu atentie sa nu fie vreun detector inamic prin preajma casei când transmiteam. Ma întreb daca n-au inventat cumva vreo metoda noua.
Gambari îi întinse pachetul de tigari.
— Dar ceea ce ma nelinisteste, urma el, e ca l-ati adus pe Scelba cu voi.
— Avem nevoie de el.
— Am un var care e mafioso, spuse italianul cu vehe-menta, dar îmi tin ascuns dispretul fata de el pentru ca-i folositor, desi stiu bine ce javre sunt toti mafiotii...
— Avem nevoie de Scelba, repeta Petrie politicos.
— Dar e periculos sa recurgeti la un capo al mafiei, protesta din nou. Am auzit chiar ca Aliatii i-ar putea oferi un post oficial în Sicilia dupa ocupatie ! Asta ar fi nebunie curata. Odata la putere, el ar...
— Angelo ! Treaba mea e sa scufund blestematul acela de bac, spuse Petrie cu o voce amenintator de calma. Daca ramâne în functiune, asta ne-ar costa mii de vieti, nemtii ar aduce aici for?e imense de întarire, exact când nu trebuie. Daca am ajuns pâna aici, asta i se datoreste lui Scelba si sunt convins ca vom avea nevoie de el ca sa patrundem în docurile din Messina. Nici mie nu-mi place ideea de a colabora cu mafia, dar Scelba asta este absolut necesar pentru reusita operatiunii, asa ca o sa vina cu noi si mai departe, pe Dumnezeu ! De acum înainte va trebui sa traiesti, sa respiri si sa gândesti doar cu un singur scop în minte — scufundarea bacului Cariddi ! Ti-e clar ?
— Ma aflu sub comanda ta, raspunse italianul linistit. Sa nu ne apropiem înca de masina, ar putea da de gândit — sa asteptam sa treaca masina aceea mai întâi.
— E un Volkswagen.
— Vad si eu. De aceea ti-am spus sa fim prudenti, re-plica Angelo.
Volkswagen-ul trecu în viteza pe lânga masina lor, dupa care Angelo scoase din buzunar o harta rutiera, o desfacu si pretinse ca o studiaza cu atentie. Stateau în plina dogoare a dupa-amiezei si Petrie se simtea teribil de obosit în timp ce privea masina care trecea cu un ochi, iar cu celalalt spre harta. Fruntea puternic bronzata a italianului era acoperita de un strat de transpiratie, dar probabil ca nu din cauza temperaturii ridicate. Din când în când arunca o privire spre revolverul aruncat în rigola. Volkswagen-ul încetini si Petrie ghici cam ce-i trecea prin cap lui Angelo.
— Daca opreste, îl avertiza el, nu dorim nici un fel de necazuri. Treaba noastra e sa mergem mai departe si sa facem în asa fel încât nimeni sa nu stie ca suntem pe aici.
— Asta depinde mai mult de inamic decât de noi, nu-i asa ? întreba Angelo, prietenos. Si uite, masina e gata sa opreasca. Asa ca lasa pe seama mea tratativele. Nemtii astia nu vorbesc prea politicos cu taranii.
Petrie se uita la ceas: aproape 3,30 dupa-amiaza. Mai putin de noua ore ramase pentru a ajunge la Messina si iata un alt obstacol în cale !
Volkswagen-ul încetini si mai mult si în timp ce înainta domol, un barbat de pe scaunul din fata se apleca si-i privi prin geamul deschis. Petrie simti ca i se iutesc bataile inimii — sigur ca Angelo si-a facut gresit socotelile. În masina erau doi nemti, iar cel din dreapta soferului era ofiter. Dupa ce deschise portiera, îi spuse ceva soferului peste umar si iesi. Proptindu-se cât era de înalt în fata lor, îsi înfipse degetele mari în centura si se uita lung la Angelo si la Petrie. Aveau de-a face cu un SS-ist.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu