Monica Lovinescu şi Securitatea

Mihaela – Nicoleta Grigore

La înfiinţarea din 1948, Securitatea („Direcţia Generală a Securităţii Poporului”) dispune, pentru realizarea anchetelor, de Direcţia a V-a Cercetări Penale al cărei director este numit colonelul Mişu Dulgheru. Acesta rămâne la conducerea direcţiei până spre finele anului 1952, când este acuzat de abuzuri nepermise în anchetă şi înlocuit de colonelul Francisc Butyka. Direcţia este organizată în patru servicii: „Probleme speciale”, „Organizaţii politice subversive”, „Contraspionaj şi treceri frauduloase de frontieră” şi „Contrasabotaj”. Pe 11 iulie 1956, în structura Ministerului Afacerilor Interne se înfiinţează Departamentul Securităţii Statului, organizaţie supraordonată Direcţiei a VIII-a Anchete condusă de colonelul Butyka. În urma lecturii dosarelor fostei Securităţi, se ajunge la concluzia că persoanele care desfăşoară munca de anchetă în primii ani de funcţionare nu au un nivel intelectual prea ridicat. Printre criteriile de încadrare în Securitate nu se numără inteligenţa, ci ura de clasă, spiritul combativ şi îndeplinirea orbeşte a ordinelor.

Anchetatorii au o normă de efectuat sau de depăşit (ca oricare altă muncă din socialism), de aceea apar reale întreceri în cercetări, arestări şi anchete. Din exces de zel, de cele mai multe ori arestările sunt abuzive şi precedate de denunţuri anonime, de indicaţii din partea organizaţiei de partid, de atitudini răuvoitoare. Orice denunţ este tratat cu seriozitate, chiar şi acela al unei soţii răzbunătoare. Pentru adunarea probelor se folosesc microfoanele fixate în locuinţe şi la locul de muncă, filarea continuă de către organele abilitate, amplasarea sau activarea informatorilor în grupul social al urmăritului. În anii 50’ se înfiinţează, în cadrul Securităţii, „Direcţia Generală de Tehnică Operativă”. Aceasta conduce interceptarea microfoanelor şi cenzura poştei din toată ţara, rămânând timp îndelungat un instrument util în supravegherea populaţiei. Pentru că N. Ceauşescu o consideră eficientă, din 1965 este exploatată din plin. Multitudinea microfoanelor, puse pe ascuns în locuinţe, la locul de muncă, în birourile politice, înregistrează neîntrerupt. „Ceauşescu a ordonat să fie construită o cameră de supraveghere în spatele biroului său, încât să poată verifica personal funcţionarea microfoanelor. Erau cheia puterii sale”

Monica Lovinescu reuşeşte să părăsească România în 1947, obţinând o bursă de studii în Franţa. După abdicarea forţată a Regelui Mihai, noul regim porunceşte românilor revenirea în ţară. Monica Lovinescu refuză şi consimte exilul care va dura mai bine de patru decenii. Din primele zile pariziene, corespondează temeinic cu mama sa care e arestată în 1958. Arhiva personală a soţilor Lovinescu – Ierunca, aflată sub protecţia legatarilor testamentari, domnii Gabriel Liiceanu şi Mihnea Berindei, conţin un număr impresionant de scrisori. Pentru cele peste 2500 de scrisori şi cărţi poştale din arhivă, se intenţionează publicarea selectivă, în trei volume. Primul conţine fragmente din corespondenţa primită de la mamă între septembrie 1947 şi februarie 1951. Se pare că scrisorile trimise mamei, adunate în caiete, au fost distruse de către responsabilul anchetei în cazul Ecaterina Bălăcioiu (Monica Lovinescu îl nominalizează pe Butyka). În martie 1955, Securitatea deschide un dosar pentru Monica Lovinescu, iar mama ei „era momeala prin care se dorea racolarea ca spion RPR a «elementului tânăr, inteligent, cu o mare putere de muncă» pe nume Monica Lovinescu (desemnată cu numele de cod «Stela»). În vederea racolării, Securitatea le intercepta corespondenţa, şi la un moment dat o va pune pe «Balagia» (numele de cod folosit de Securitate pentru Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu) sub urmărire, atât prin filaj şi post fix, cât şi prin instalarea XX la domiciliu (microfoane pentru ascultarea convorbirilor directe şi telefonice)”(2). Într-una din primele note informative din 1951, după ce i se face un portret sumar, autorul documentului consemnează: „O interesează numai literatură, teatrul şi dansul, se manifestă contra regimului din R.P.R. ori de câte ori are ocazie. În cercurile pe care le frecventează are influenţă mare, de femee deşteaptă care ştie ce vrea”(3). Dincolo de greşelile gramaticale ale informatorului, se remarcă atitudinea non-conformă şi înzestrarea intelectuală ale autoarei.

Memoriile Monicăi Lovinescu reconstituie imaginea colaboraţionistului împotriva căruia glasul i se ridică ori de câte ori are ocazia, mai ales că adesea sunt trimise personalităţi să o urmărească sau chiar să o convingă de avantajele acceptării regimului de la Bucureşti. Printre ele se numără şi Victor Eftimiu, care afirmă: „Nici nu ştiţi ce groaznic e! Infinit mai insuportabil decât vă închipuiţi voi!”(4). Cristina Anisescu şi Cornelia Reinhart realizează profilul colaboratorului în urma analizei documentelor Securităţii: „Fie că era vorba de acţiune de urmărire, de investigaţie, de anchetă şi pedeapsă sau de cenzură informaţională, de acţiuni de monitorizare a individului «duşman» sau «potenţial duşman», Securitatea se sprijinea pe mulţimea ochilor şi urechilor, special recrutaţi pentru a «veghea» şi a culege informaţii”(5). Dosarul personal al colaboratorului, prin structura prestabilită, oferă informaţii despre mediul social, educaţie, profesie şi orice informaţie necesară completării profilului optimal. Calităţile colaboratorilor supraapreciate şi pozitive sunt împărţite de cele două autoare ale studiului în cinci categorii: extraversie, agreabilitate, conştiinciozitate, nevrotism şi abilităţi intelectuale. Extraversia îl descrie pe candidat ca pe o persoană prietenoasă, comunicativă, cu prezenţă fizică agreabilă, abordabil, volubil, activ în viaţa socială, cu un anturaj sănătos, iar agreabilitate presupune sinceritate, discreţie, secretomanie, fidelitate faţă de regim, aprecierea anturajului. Candidatul trebuie să fi absolvit cel puţin liceul, să aibă o bună pregătire profesională, cu un nivel de cultură ridicat, cu alte cuvinte, să fie un element important şi de bază în societate. Vârsta de recrutare este cuprinsă între douăzeci şi unu şi patru zeci de ani, când se începe o carieră profesională sau se doreşte obţinerea unui post de conducere. Sunt preferaţi bărbaţii, deoarece femeile sunt ataşate de familie. Contrar aşteptărilor, de cele mai multe ori informatorul se dovedeşte a fi nepregătit, instabil, frustrat, imoral, imatur: „într-adevăr, manipulatorii Securităţii lucrează pe un teren cu totul prielnic: extrema dreaptă, proştii, invidioşii, vanitoşii, naţionaliştii fanatici etc… Un amestec de prostie şi rea – credinţă năucitor”(6).

Lupta din exil împotriva comunismului este mediatică, ideatică şi are drept armă cuvântul. Nu acelaşi lucru se poate spune despre reacţia regimului la adresa asalturilor Monicăi Lovinescu împotriva căreia se asmut grupurile de contestatari şi serviciile Securităţii.


(1) Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. Amintirile unui general de securitate, Editura Venus, Bucureşti, 1992, p.152

(2) Ecaterina Bălăcioiu – Lovinescu, Scrisori către Monica: 1947 – 1951, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 19

(3) A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 105863, vol.I, f.250, apud Iulia Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securităţii: 1949 – 1989, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 38

(4) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 351

(5) Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Securităţii, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp.11-12


(6) Monica Lovinescu, Jurnal 1985 – 1988, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 127