Agatha Christie
— Alfred James Wargrave. Sunteţi cultivator de trandafiri şi locuiţi la Emsworth, Berks.
— Da.
— Pe 20 octombrie v-aţi dus la Maidensford să examinaţi nişte trandafiri care creşteau lângă căsuţa portarului de la Hunterbury Hall?
— Da.
— Vreţi să ne descrieţi aceşti trandafiri?
— Erau nişte trandafiri căţărători – Zephyrine Drouhin. Au flori roz şi foarte parfumate. Nu au spini.
— E posibil să te înţepi în astfel de trandafiri?
— E absolut imposibil. Trandafirii ăştia nu au spini.
Nu urmă nici o altă întrebare.
— Sunteţi James Arthur Littledale. Sunteţi de profesie farmacist şi angajat al firmei de produse farmaceutice „Jenkins & Hale”?
— Da.
— Vreţi să ne spuneţi ce este această bucăţică de hârtie?
Mostra îi fu înmânată.
— E un fragment dintr-o etichetă de-a noastră.
— Ce fel de etichetă?
— Eticheta pe care o lipim pe tuburile cu tablete hipodermice.
— Din atât cât vedeţi, nu puteţi spune, cu siguranţă, ce medicament anume conţinea tubul pe care era lipită această etichetă?
— Da. Pot să spun precis că tubul în cauză conţinea tablete de clorhidrat de apomorfină, de 1/20 grain.
— Nu clorhidrat de morfina?
— Nu, nu putea fi asta.
— De ce nu?
— Pe astfel de tuburi, cuvântul morfină se scrie cu M mare. Capătul liniei m-ului de aici, văzut prin lupa mea, arată clar că face parte dintr-un m mic, nu din M mare.
— Permiteţi, vă rog, juriului să examineze, cu lupa, fragmentul. Aveţi la dumneavoastră etichete care sa susţină ceea ce aţi afirmat?
Etichetele fură înmânate juriului.
Sir Edwin reluă:
— Spuneţi că această etichetă e de la un tub de clorhidrat de apomorfină? Exact, ce e clorhidrat de apomorfină?
— Formula e Cl7Hl7NO2. Este un derivat al morfinei, preparat prin saponificarea morfinei, în urma tratării ei cu acid clorhidric diluat, încălzit în tuburi sigilate. Morfina pierde o moleculă de apă.
— Care sunt principalele proprietăţi ale apomorfinei?
— E cel mai rapid şi puternic vomitiv cunoscut. Acţionează în câteva minute.
— Aşa că, daca cineva ar înghiţi o doză mortală de morfină şi şi-ar injecta, în câteva minute, o doză de apomorfină, care ar fi rezultatul?
— Ar vomita aproape imediat şi morfina ar fi eliminată din corp.
— Aşadar, dacă două persoane împart acelaşi sandvici sau beau ceai din acelaşi ceainic, iar una din ele îşi injectează, după aceea, o doză de apomorfină, care ar fi rezultatul, presupunând că mâncarea sau băutura pe care au împărţit-o ar fi conţinut morfina?
— Persoana care şi-a injectat apomorfina ar vomita mâncarea sau băutura ingerată, împreună cu morfina.
— Şi acea persoană n-ar simţi un efect negativ?
— Nu.
În sala tribunalului se stârni brusc un val de agitaţie, iar judecătorul ceru să se facă linişte.
— Sunteţi Amelia Mary Sedley şi aveţi reşedinţa de bază pe Charles Street 17, Boonamba, Auckland?
— Da.
— Cunoaşteţi o doamnă Draper?
— Da. O cunosc de peste douăzeci de ani.
— Îi cunoaşteţi numele de fată?
— Da. Am fost la nunta ei. Se numea Mary Riley.
— E de origine din Noua Zeelandă?
— Nu, a venit din Anglia.
— Aţi fost în sala tribunahilui, de la începutul acestor dezbateri?
— Da, am fost.
— Aţi văzut-o pe această Mary Riley – sau Draper – în sala tribunalului?
— Da.
— Unde?
— Depunând mărturie în boxa martorilor.
— Sub ce nume?
— Jessie Hopkins.
— Sunteţi absolut sigură că această Jessie Hopkins e femeia pe care o cunoaşteţi ca Mary Riley sau Draper?
— N-ana nici o îndoială.
În spatele sălii o uşoară forfotă.
— Când aţi văzut-o, ultima oară, pe Mary Draper... până azi?
— Acum cinci ani. A plecat în Anglia.
Sir Edwin spuse cu o plecăciune:
— Martora e a dumneavoastră.
Sir Samuel, ridicându-se cu o faţă oarecum perplexă, începu:
— Vă sugerez, doamnă... Sedley, că s-ar putea să vă înşelaţi.
— Nu mă înşel.
— Poate v-aţi lăsat dusă în eroare de o asemănare întâmplătoare.
— O cunosc foarte bine pe Mary Draper.
— Sora Hopkins este atestată ca soră districtuală.
— Înainte de căsătorie, Mary Draper a fost soră într-un spital.
— Vă daţi seama, nu-i aşa, că acuzaţi un martor al Coroanei de sperjur?
— Îmi dau seama ce spun.
— Edward John Marshall, aţi trăit câţiva ani în Auckland, Noua Zeelandă, iar acum locuiţi pe Wren Street 14, Deptford?
— Aşa e.
— O cunoaşteţi pe Mary Draper?
— O cunosc de ani de zile, din Noua Zeelandă.
— Aţi văzut-o azi, în sala tribunalului?
— Am văzut-o. Îşi spunea Hopkins; dar era foarte bine Mary Draper.
Judecătorul înălţă capul. Vorbi cu un glas subţire, limpede şi pătrunzător:
— Cred că se cuvine ca martora Jessie Hopkins să fie chemată.
O pauză, un murmur.
— Înălţimea voastră, Jessie Hopkins a părăsit tribualul, acum câteva clipe.
— Hercule Poirot.
Hercule Poirot intră în boxa martorilor, depuse jurământul, îşi răsuci mustaţa şi rămase în aşteptare, cu capul uşor lăsat într-o parte.
Îşi dădu numele şi adresa.
— Monsieur Poirot, recunoaşteţi acest document?
— Desigur.
— Cum a ajuns în posesia dumneavoastră?
— Mi-a fost dat de sora districtuală, sora Hopkins.
Sir Edwin spuse:
— Cu permisiunea dumneavoastră, domnule judecător, îl voi citi cu glas tare, apoi îl voi înmâna juriului.
Cuvântul de încheiere al apărării.
— Domnilor juraţi, responsabilitatea vă revine de-acum dumneavoastră. E la latitudinea dumneavoastră să decideţi dacă Elinor Carlisle poate părăsi liberă sala tribunalului. Dacă, dimpotrivă, după ce aţi ascultat depoziţiile martorilor, sunteţi convinşi că Elinor Carlisle a otrăvit-o pe Mary Gerrard, vă revine datoria de a-i pronunţa vinovăţia.
Dar, dacă vi se pare că există probe la fel de puternice, dacă nu chiar cu mult mai puternice, împotriva unei alte persoane, atunci e datoria dumneavoastră de a o elibera neîntârziat pe acuzată.
Până acum vă veţi fi dat seama că aspectele cazului sunt cu totul diferite de ceea ce păreau a fi la început.
Ieri, după dramatica mărturie, depusă de domnul Hercule Poirot, am citat alţi martori, care au declarat, cu toată responsabilitatea, şi fără nici o umbră de îndoială, că Mary Gerrard era fiica nelegitimă a doamnei Welman. În baza acestui adevăr, reiese că ruda de sânge cea mai apropiată a doamnei Welman nu era nepoata ei, Elinor Carlisle, ci fiica ei nelegitimă, înregistrată sub numele de Mary Gerrard. Prin urmare, la moartea doamnei Welman, cea care moştenea marea ei avere era Mary Gerrard. Aceasta, domnilor, e cheia întregii probleme. Mary Gerrard a moştenit o sumă în jur de două sute de mii de lire. Dar ea nu era la curent cu asta. Nu era la curent nici cu adevărata identitate a femeii Hopkins. V-aţi putea gândi, domnilor, că Mary Riley sau Draper a avut motive perfect întemeiate să-şi schimbe numele în Hopkins. Dacă e aşa, de ce nu a venit cinstit în faţă, să declare ce motiv a avut?
Ştim cu toţii următoarele: La îndemnul sorei Hopkins, Mary Gerrard şi-a făcut testamentul, lăsând tot ce-i aparţinea lui „Mary Riley, sora Elizei Riley”. Ştim că sora Hopkins, prin natura profesiei sale, avea acces la morfină şi apomorfmă şi le cunoştea foarte bine proprietăţile. Mai mult, s-a dovedit că sora Hopkins n-a spus adevărul, când a afirmat că s-a înţepat într-un trandafir cu spini. De ce a minţit, daca nu pentru a ascunde, în grabă, că semnul era făcut de un ac de seringă? Amintiţi-vă şi că acuzata a declarat că, atunci când a intrat în cămară, a găsit-o pe sora Hopkins arătând rău, verde la faţă... lucru de înţeles, dacă, puţin mai înainte, vomitase violent.
Voi sublinia şi un alt aspect: Dacă doamna Welman ar mai fi trăit douăzeci şi patru de ore, şi-ar fi făcut testamentul; iar acel testament, după toate probabilităţile, ar fi conţinut o dotă corespunzătoare pentru Mary Gerrard, însă nu i-ar fi lăsat grosul averii sale, din moment ce doamna Welman era convinsă că neştiutoarea sa fiică ar fi fost mai fericită rămânând în altă sferă a vieţii.
Nu e de competenţa mea să mă pronunţ asupra vinovăţiei unei alte persoane, în afară doar de a arăta că această terţă persoană a avut un prilej tot atât de bun şi motive mult mai puternice pentru a comite crima.
Privită din acest unghi, domnilor juraţi, acuzaţia adusa lui Elinor Carlisle cade la pământ...
Din cuvântul domnului Judecător Beddingfeld:
—... Trebuie să fiţi perfect convinşi că această femeie a administrat, în fapt, o doză mortală de morfină lui Mary Gerrard, în ziua de 27 iulie. Dacă nu sunteţi convinşi, trebuie să eliberaţi deţinuta.
Acuzarea a declarat ca singura persoană, care a avut ocazia să-i administreze otrava lui Mary Gerrard, era acuzata. Apărarea a căutat să dovedească faptul că existau alte alternative. Există teoria că Mary Gerrard s-a sinucis, însă singura dovadă în sprijinul acestei afirmaţii constă în faptul că Mary Gerrard şi-a făcut testamentul, puţin înainte de a muri. Nu există nici cea mai mică dovadă că era deprimată sau nefericită sau într-o stare mintală care s-o fi determinat să-şi ia singură zilele. S-a mai sugerat, de asemenea, că morfina putea fi introdusă în sandviciuri de cineva, care a intrat în cămară, în timpul în care Elinor Carlisle era plecată la căsuţa portarului, în cazul acesta, otrava îi era destinată lui Elinor Carlisle, iar Mary Gerrard a murit din greşeală. A treia alternativă sugerată de apărare este că o altă persoană a avut o ocazie egală de a administra morfina, şi că, în acest caz, morfina a fost introdusă în ceai, nu în sandviciuri, în sprijinul acestei teorii, apărarea l-a citat pe martorul Littledale, care a jurat că fragmentul de etichetă găsit în bucătărie făcea parte dintr-o etichetă aplicată pe un tub care conţinea tablete de apomorfină, un vomitiv foarte puternic. V-au fost prezentate ambele tipuri de etichetă. După părerea mea, poliţia se face vinovată de marea neglijenţă de a nu fi examinat, cu mai multă atenţie, fragmentul şi de a se grăbi să tragă concluzia că era o etichetă de morfină.
Martora Hopkins a declarat că s-a înţepat într-un spin din trandafirii agăţători de lângă căsuţa portarului. Martorul Wargrave a examinat acei trandafiri şi a declarat că nu au spini. Dumneavoastră trebuie să decideţi cărui fapt se datora semnul.de pe braţul sorei Hopkins şi de ce a minţit în privinţa lui...
Daca acuzarea v-a convins că acuzata, şi nu altcineva, a comis crima, atunci trebuie s-o declaraţi pe acuzată vinovată.
Dacă teoria alternativă sugerată de către apărare e posibilă şi corespunzătoare faptelor, acuzata trebuie eliberată.
Vă rog să reflectaţi asupra verdictului cu curaj şi discernământ, cântărind fiecare probă care a fost adusă în faţa dumneavoastră.
Elinor Carlisle fu introdusă din nou în sală.
Intră juriul.
— Domnilor juraţi, aţi căzut de acord asupra verdictului?
— Da.
— Priviţi-o pe deţinută la bară şi spuneţi dacă e vinovată sau nevinovată.
— Nevinovată...
Fu scoasă afară printr-o uşă laterală. Observase chipurile care o întâmpinaseră bucuroase... Roddy... detectivul cu mustaţa mare.
Dar de întors, se întorsese doar spre Peter Lord.
— Vreau să plec de aici...
Acum era cu el în automobilul silenţios, marca Daimler, gonind spre ieşirea din Londra.
El nu-i spusese nimic. Ea stătea într-o binecuvântată tăcere.
Cu fiecare clipă era mai departe, tot mai departe. O viaţă nouă... Asta îşi dorise... O viaţă nouă...
Spuse brusc:
— Aş... aş vrea să merg într-un loc liniştit... unde să nu mai văd chipuri...
Peter Lord spuse încetişor:
— Totul e aranjat. Vei merge la un sanatoriu. E un loc liniştit. Grădina e minunată. Nimeni nu te va deranja... nici nu va putea ajunge la dumneata.
Ea spuse cu un oftat:
— Da... asta vreau...
Faptul că e doctor îl face să fie înţelegător, gândi Elinor. El ştia... şi n-o sâcâia. Era atât de liniştitor să fie cu el, fugind de toate, afară din Londra... spre un loc sigur...
Vroia să uite... să uite totul... Nimic din ce fusese nu mai exista. Dispăruse totul, se evaporase, se terminase... vechea ei viaţă şi vechile-i emoţii. Era o făptură nouă, străină, lipsită de apărare, foarte vulnerabilă, luând totul de la capăt. Foarte străină şi foarte înspăimântată...
Dar era reconfortant să fii cu Peter Lord...
Ieşiseră din Londra şi traversau suburbiile.
În cele din urmă, spuse:
— Dumitale ţi se datorează totul... totul...
Peter Lord răspunse:
— Lui Hercule Poirot. Tipul ăsta e un fel de magician!
Însă Elinor scutură din cap. Rosti cu încăpăţânare:
— Ba dumitale. Dumneata l-ai pus să se ocupe de asta!
Peter rânji.
— Şi l-am pus s-o facă perfect...
Elinor spuse:
— Ştiai că nu eu o făcusem, sau nu erai sigur?
Peter răspunse simplu:
— N-am fost niciodată sigur.
— Din cauza asta eram cât pe ce să spun „vinovată” atunci, la început... pentru că, înţelegi, mă gândisem la asta... M-am gândit la asta, în ziua când am râs pe stradă, în faţa casei sorei Hopkins.
Peter spuse:
— Da, ştiam...
Parcă minunându-se, Elinor spuse:
— Ce ciudat pare acum... ca un fel de obsesie, în ziua în care am cumpărat pasta şi am preparat sandviciurile, gândeam, îmi spuneam: „Am amestecat otravă în pastă, iar când va mânca, va muri... şi atunci Roddy se va întoarce la mine”.
— Pe unii îi ajută să-şi spună astfel de lucruri. De fapt, nu-i o treabă rea. Dumneata te-ai eliberat, prin imaginaţie, de obsesia asta, ai scăpat de ea, prin pori, de parcă ai fi asudat.
— Da, asta-i adevărat. Pentru că s-a dus... brusc! Răutatea, vreau să spun! Când femeia aceea a pomenit de trandafirii de la căsuţă... totul s-a dus, la fund şi... şi am revenit la normal...
Apoi, înfiorându-se, spuse:
— Mai apoi, când ne-am dus în camera de zi şi Mary era pe moarte... murind, în sfârşit... mi-am zis: e vreo diferenţă între a gândi şi a comite o crimă?
— O diferenţă enormă!
— Da, dar este?
— Fireşte că este! Să te gândeşti la o crimă nu înseamnă că şi faci un rău. Oamenii au o părere prostească în privinţa asta; ei consideră că e acelaşi lucru cu a plănui crima! Nu e. Dacă te gândeşti destul de mult la o crimă, te simţi eliberat brusc de răutate, şi-ţi dai seama că totul a fost o prostie!
Elinor strigă:
— Oh! eşti o persoană reconfortantă...
Mai mult mârâind, Peter Lord spuse:
— Deloc. E vorba doar de bun simţ.
În ochii lui Elinor apărură, brusc, lacrimi.
— Din când în când... în sala tribunalului... mă uitam la dumneata. Asta îmi dădea curaj. Păreai atât de... obişnuit.
Apoi ea râse: „Asta-i o grosolănie!”
— Înţeleg, spuse Peter. Când eşti în mijlocul unui coşmar, singura speranţă e ceva obişnuit. Oricum, cele mai bune lucruri sunt cele obişnuite. Asta a fost întotdeauna părerea mea.
Pentru prima dată, de când se suise în maşină, întoarse capul şi îl privi.
Vederea feţei lui nu o durea aşa cum o durea întotdeauna când se uita la Roddy; nu-i dădea acel junghi de durere amestecată cu plăcere; în schimb, o făcea să se simtă caldă şi în largul ei.
Gândi:
„Ce drăguţ e chipul lui... drăguţ şi amuzant – şi, da, reconfortant...”
Îşi continuau drumul.
În cele din urmă, ajunseră la o poartă, dincolo de care se întindea un drum ce ducea la o casă albă şi liniştită, pe coama unui deal.
Peter spuse:
— Aici te vei simţi în siguranţă. Nimeni nu te va sâcâi.
Într-un impuls, ea îşi lăsă mâna pe braţul lui.
— Ai... ai să vii să mă vezi?
— Fireşte.
— Des?
— Cât de des vei vrea.
— Vino, te rog... foarte des...
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu