Sven Hassel
Porta şi Micuţul se târau din ce în ce mai aproape de ei. O săritură formidabilă, omul cu pipa căzu cu capul sfărâmat de o lovitură de lopată; celălalt, ţintuit la pământ de labele de urs ale Micuţului, a fost sugrumat. Cadavrele sunt arunca- te într‑o parte, bucata de pâine pe care o ţine unul dintre ei încă mai este scuturată de tresăriri spasmodice, iar pipa celuilalt dispare în buzunarul Micuţului.
― Trebuie să mergem mai la sud, altfel vom fi prea departe în spatele primelor linii.
Porta arată drumul cu un gest de nerăbdare:
― Ţineţi minte, ne trebuie comandanţi vii! Surâzând, bătu cu mâna în baionetă.
― Alah e mare, murmură Legionarul. În noaptea asta şi baioneta mea va trimite mulţi pe lumea cealaltă. Sărută lama ascuţită.
Deodată un tunet sfâşie tăcerea şi o perdea incandescentă se înălţă spre cer, ca şi cum cineva ar fi tras de jos în sus un oblon de foc. Ne-am arunat la pământ. Tunetul bubui de patru ori, apoi tăcerea se aşternu iar.
― Katiuşa, şopti Bătrânul. Sunt foarte aproape.
Am continuat să înaintăm şi, dintr‑o dată, într‑un luminiş, au apărut îngrozitoa rele lansatoare de rachete care erau poreclite Katiuşa. Cele patru camioane Otto-diesel erau puţin mai încolo, parcate pe un drum forestier.
― Trebuie că se simt al naibii de siguri dacă nici măcar nu‑şi păzesc maşinile, şopti Stege.
― Şşt, zise Bătrânul dintr-o suflare.
Ne‑am desfăşurat în tăcere. Bauer se apropie de maşini şi lipeşte repede sub motoare câte o încărcătură de dinamită gata de explozie. Artileriştii ruşi erau pe punctul să reîncarce cele douăsprezece ţevi ale fiecărei platforme, ceea ce necesită un sfert de oră pentru fiecare lansator, şi cere o mare obişnuinţă. Bătrânul împărţi treaba: trebuia să lichidăm dintr‑o lovitură cele patru grupe de servanţi.
Chiar în momentul când eram gata să sărim, cineva deschise uşa unui adăpost şi o rază de lumină se strecură pe zăpadă, între copaci. Un ordin de neînţeles a ajuns până la noi, apoi uşa s‑a închis la loc.
― Porta şi Micuţul se ocupă de adăpost, şopti Bătrânul, dar mai ales să nu trageţi, sau suntem pierduţi. Asta ar pune în mişcare tot sectorul.
Fiecare dintre noi se ridică, îşi apucă pumnalul sau lopata de infanterie... un avânt electrizant ne aruncă înainte ca pe un singur om. Câţiva artilerişti încer - cară sa ne înfrunte, dar zăpada se înroşeşte de sângele lor; totul a durat câteva secunde şi n‑a fost tras nici un foc de armă.
Ne‑am aşezat, asudaţi. Dintre noi toţi, Möller părea cel mai zdruncinat; se legăna înainte şi înapoi, murmurând ceva din care distingeam cuvintele „Dumnezeu" şi „Isus". Porta îi aruncă o uitătură rea.
― Ce mormăi, frate?
Möller tresări şi privi înspăimântat în jur, bânguind:
― Mă rugam la Cel de Sus.
― Hm! Asta poate folosi. Atunci cere‑i să facă să se termine războiul!
― Nu‑ţi bate joc de singurul lucru care ne‑a rămas, spuse Möller, a cărui furie creştea. Îţi permiţi orice, dar există nişte limite şi dacă le depăşeşti o să ai de‑a face cu mine.
Porta se ridică şi îl înfruntă:
― Ascultă, sfinţia‑ta, fii atent, sau plimbarea asta prin pădure o să ne coste o pierdere în plus.
Bătrânul interveni şi spuse pe tonul lui liniştit, care ne aducea totdeauna înapoi la raţiune:
― Porta, lasă‑l în pace pe sfântul nostru, nu ţi‑a făcut nimic.
Porta clătină din cap şi scuipă chiştocul pe deasupra capului lui Möller.
― E-n regulă, sfântule, pentru Bătrânul! Dar te sfătuiesc să nu te apropii prea mult de Josef Porta. Şi nu‑l amesteca în treaba asta pe dumnezeul tău!
Ne apropiem de primele linii ruseşti. În clipa când eram gata să ajungem la ele, am dat peste cadavrul unui subofiţer neamţ torturat oribil: avea amândouă mâinile tăiate, ochii scoşi şi‑o bucată de sârmă ghimpată îndesată în rect.
― Monştri! strigă Legionarul. Mai rău decât Kabilii din Riff, şi asta nu‑i puţin lucru!
Gândul că am putea cădea în mâinile ruşilor, în spatele liniilor lor, ne îngheţa sângele în vine. Ne‑am culcat în tufişuri, în vreme ce Porta şi Legionarul plecau în cercetare. Se scurse o jumătate de oră, apoi se întoarseră aducând informaţii preţioase: totul avea să fie o joacă de copii. Un desen pe zăpadă a subliniat explicaţiile lor:
― Aici, în stânga cum ajungi la tranşee, se află adăpostul de companie. Înăuntru sunt cel puţin trei ofiţeri pe care trebuie să‑i prindem vii şi o sută de metri mai încolo, după o cotitură bruscă, e un alt adăpost, pentru centrala telefonică. Dacă nu mă‑nşel, acolo ar trebui să fie un comisar.
― Ar fi mai bine să fii sigur, spuse Bătrânul.
― Ştii că‑mi placi! izbucni Porta. Poate că trebuia să‑mi scot pălăria şi să‑i întreb!
Câteva cuvinte împăciuitoare ale Bătrânului îl liniştiră şi am pornit mai depar - te, acoperiţi cu căciulile de blană luate de la artileriştii morţi. Zăpada scârţâia la fiecare pas; se auzea un horcăit uşor, cel al santinelei pe care Micuţul o sugrumase cu un cablu foarte subţire din oţel. Şi deodată începu totul. O puşcă-mitralieră scuipă foc lângă noi, şi trei dintre ai noştri au căzut, ucişi pe loc. Bătrânul aruncă o mină spre primele siluete pe care le‑a văzut, grenadele începură să zboare şi din mijlocul exploziilor ajungeau până la noi strigătele ruşilor înspăimântaţiv „Ghermanski! Ghermanski!".
Izbucnind în râs, Porta alergă prin labirintul tranşeelor, cu aruncătorul de flăcări în acţiune; Bătrânul şi cu mine am deschis cu o lovitură de picior uşa unui adăpost, unde mai multe umbre au sărit ca nişte arcuri, ca să fie împuşcate imediat. Un ţer uriaş sosi alergând, cu mantaua deschisă bătându‑i călcâiele şi cu o cruce verde pe căciulă. Am sărit la el, căciula s‑a rostogolit pe jos, i‑am înfipt pumnalul în vintre, de jos în sus şi sângele care a ţâşnit m‑a orbit o clipă. Bătrânul se năpustise pe urma lui Porta şi a camarazilor, care erau pe punctul să lichideze poziţia! Îmi pierdusem pistolul‑mitralieră în încăierare, dar cu lopata într‑o mână şi cu revolverul în cealaltă m‑am aruncat înainte. O lovitură unui rănit ce încerca să se ridice. Înainte! Înainte! Picioarele se mişcau automat. Ca să terminăm, am aruncat în adăposturi mine care au explodat cutremurând pământul şi Bătrânul a putut în sfârşit să tragă.
O rachetă roşu cu verde, ca să‑i anunţe pe ai noştri că totul se sfârşise.
Cu răsuflarea tăiată, am sărit în tranşee aducând cu noi cinci prizonieri. Locotenentul Weber îşi revenise. Ordonă pe un ton arţăgos să‑i escortăm în spatele liniilor pentru interogatoriu, dar Porta îi râse în nas:
― Nu dom locotenent, băieţii ruşi rămân aici. Sunt ai noştri, dar informaţii de la ei o să aveţi câte vreţi.
Weber începu din nou să strige, dar eram cu toţii dezlănţuiţi şi nimeni nu i‑a dat atenţie. Porta îl apucă pe unul dintre prizonieri de nas şi i‑l răsuci cu o mişcare bruscă; omul scoase un ţipăt ascuţit. Fără să‑i dea drumul, Porta îşi lipi gura de urechea rusului şi strigă:
― Cine dintre voi a organizat spectacolul pe care ni l-aţi dat ieri seară?
Prizonierul ― un căpitan cu insigna aurită a comisarilor pe mânecă ― dădea din picioare ca un disperat pentru a scăpa din strânsoarea de fier.
― Răspunde, monstrule! Cine i-a răstignit pe camarazii noştri? Şi ce le‑aţi făcut celorlalţi?
Omul leşină. Porta îi dădu drumul şi îl aruncă jos. Micuţul îi trase un aseme - nea şut, încât trupul lui întins ca un arc a fost ridicat de la pământ.
― Următorul! strigă Porta.
Un maior a fost împins cu brutalitate spre el şi Porta i l‑a arătat pe comisarul care urla.
― Uită‑te la ăsta, porcule, şi fă bine de răspunde înainte să‑ţi scot un ochi!
Omul sări înapoi şi strigă:
― Nu, nu! O să spun tot.
Porta izbucni într‑un râs dispreţuitor:
― Văd că ştii metoda, ai, camarade? Totuşi credeam că era rezervată diavo - lilor noştri din S.S.! Cine i‑a răstignit pe camarazii noştri?
― Sergentul Branikov, grupa întâi.
― Ce noroc are, e mort. Şi cine‑a dat ordinul? Să nu fie mort, porcule!
― Com... Comisarul Topolniţev.
― Cine‑i câinele ăsta?
Fără o vorbă, maiorul sovietic arată un prizonier printre cei pe care‑i păzea micul legionar. Porta se duse încet spre omul arătat şi‑l pironi cu privirea pe ofiţerul micuţ, care se făcuse una cu zidul adăpostului. Îl scuipă în faţă şi‑i dădu jos căciula de blană cu cruce verde.
― Deci tu eşti ăla care se joacă de‑a călăii? O să‑ţi smulg dinţii din bot, animal împuţit. Dar mai‑nainte o să trebuiască să te‑aşezi la masă!
― Sunt nevinovat, spuse comisarul într‑o germană impecabilă.
― Sigur, rânji Porta, nu eşti vinovat de bombardamentul de la Düsseldorf. Înaintă spre maior, alb ca un cearşaf în mijlocul adăpostului. Grăbeşte‑te să vorbeşti, monstru sovietic. Cine a‑ndesat sârmă ghimpată în gaura prietenului nostru şi cine i‑a tăiat labele? Hai, aud, sau trebuie să‑ţi smulg urechile?
― Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule soldat.
― O, o! Ce politeţe! E prima dată că trebuie să‑l domneşti pe un căcăcios de soldat! O să‑ţi ajutăm memoria, ticălosule!
Îi dădu maiorului o lovitură cu patul armei în faţă; nasul acestuia crăpă. Micuţul se apropie şi râse sinistru:
― Lasă‑mă să‑l aranjez cum ne făceau nouă la Fagen. Îţi jur că într‑o secundă o să mărturisească crime de‑acu' patruzeci de ani.
― Ai auzit, şacalule? rânji Porta. Vrei să ajungi sperietoare de ciori? Cine i‑a băiat sârmă ghimpată şi cine i‑a tăiat labele camaradului nostru?
Îi făcu semn Micuţului. Se auzi un mârâit de bucurie şi uriaşul sări pe rus, îl apucă, îl învârti ca pe o păpuşă şi‑l aruncă în peretele adăpostului, de care se lovi cu zgomot. Ca un tigru, Micuţul se năpusti la prada lui şi am auzit ceva ce semăna cu zgomotul făcut de un lemn uscat când îl rupi. Maiorul scoase un strigăt care ne ridică părul pe cap. Bătrânul gemu:
― Eu plec... Ce importanţă are ce‑a făcut, nu vreau să mă amestec în treaba asta!
Ieşi cu încă vreo câţiva, între care locotenentul Weber, palid ca un mort. Micuţul îşi făcea treaba din plin. Ura şi dorinţa de răzbunare adunate ani de zile izbucneau acum împotriva nazistului roşu, frate cu naziştii noştri negri. Victima lui ordonase, fără îndoială, de multe ori, ceea ce i se întâmpla în clipa aceasta. Atunci când Porta îl opri pe Micuţul, maiorul era de nerecunoscut, cu uniforma în zdrenţe, cu trupul sfâşiat parcă de o gorilă furioasă. Unuia dintre prizonieri îi veni rău la vederea lui şi nici măcar loviturile de picior ale Legionarului n‑au reuşit să‑l aducă în simţiri pe omul pe jumătate mort de frică. Cu vorbe întretăiate, aproape de neînţeles, din gura martirizată a maiorului ieşi o explicaţie. Prizonierul care leşinase a fost desemnat drept instiga- tor al torturilor pe care le suferiseră camarazii noştri; el dăduse ideea cu sârma ghimpată.
Când prizonierul în cauză îşi reveni în fire, Legionarul îl întrebă pe un ton sec:
― Numele tău?
― Căpitan în Armata Roşie, Bruno Isarstein.
Anchetatorul ciuli urechile:
― Asta sună mai degrabă nemţeşte, ia? Nici un răspuns. Eşti neamţ, banditule?
― Eşti surd? urlă Micuţul. Vrei să te fac chiseliţă, ca pe celălalt? Eşti neamţ, tâlharule?
Linişte. O linişte îngrozită.
― Sunt cetăţean sovietic.
― Bine, rânji Legionarul, la noi nu ţine. Eu sunt cetăţean francez, şi totuşi sunt neamţ. Sunt cetăţean francez petru că am ucis duşmanii Franţei şi tu eşti cetăţean sovietic pentru că ai ucis duşmanii Sovietelor.
Vârî repede mâna în buzunarul de la piept al căpitanului livid, trase afară livretul militar şi‑l aruncă lui Porta. Acesta începu să‑l răsfoiască fără să înţeleagă un cuvânt, dar maiorul rus era de‑acum gata să ne spună tot ce voiam să ştim.
Căpitanul Bruno Isarstein se născuse în Germania, pe 4 aprilie 1901 şi locuia în Uniunea Sovietică din 1931. Făcuse şcoala politică ca să ajungă Comisar ai poporului şi fusese înrolat în Divizia 32 siberiană, în funcţia de comisar de batalion.
― Ha, ha, rânji Legionarul, atunci trebuie să fii pedepsit de două ori, după articolul 986 STK2 din codul penal al Reich‑ului, mai întâi pentru că ai părăsit Reich‑ul, apoi pentru că ai devenit cetăţean al altei ţări fără autorizaţia Ministerului Justiţiei. Ai autorizaţie?
― Glumeşti, zise Porta. Pune mâna pe el, arab ratat şi fă cu el ce vrei.
― Spune‑mi, continuă amabil Legionarul, ştii ce mi‑au făcut când m‑am întors din Legiunea Străină? Nu ţi‑ar veni să crezi! M‑au lovit peste rinichi cu lanţuri de fier. Ştii ce înseamnă asta? Ai urinat vreodată sânge?
Porta urlă în urechea comisarului neamţ rusificat:
― Răspunde, diavole, sau îţi scot un ochi şi te pun să‑l haleşti!
Micuţul îl înţepă cu baioneta pe Isarstein care era paralizat de frică, ceea ce‑l făcu să sară ca un ţap, dar o lovitură dată de Bauer cu patul armei îl trimise din nou la perete.
― Nu! Nu! şopti comisarul privind hipnotizat faţa aproape părintească a Legionarului.
― Şi Fagen! Ai auzit de Fagen? S.S. Willi Weinhand găsea că‑i caraghios să ne pună să lingem scuipatul de pe jos. Ai încercat şi asta? Dar ştii ce‑nseamnă să răstigneşti oamenii, nu‑i aşa?
Isarstein se împingea în peretele aăpostului, ca şi cum voia să scape de privirea fanatizată a Legionarului. Micuţul hârâi şi scuipă pe jos:
― Linge asta, amice!
Rusul dădea din colţ în colţ şi se clătina pe picioare. Privea pata dezgustătoare cu ochii ieşiţi din orbite, cu tot trupul cuprins de un spasm evident. Micuţul îl apucă şi îl aruncă la pământ:
― Mănâncă, ucigaşule!
Isarstein începu să verse.
― Nu aşa, spuse foarte calm Legionarul, chestia asta era pedepsită sever la Fagen. Îi dădu omului din N.K.V.D., terorizat, încă o lovitură în coaste, care‑l făcu să se rostogolească jos şi se aplecă deasupra lui:
― Colegii tăi din S.S. m‑au castrat cu un cuţit de bucătărie, într‑un closet ― ai mai văzut aşa ceva? Vocea i se schimbă şi deveni atât de dură încât ne sfredelea creierii. Tu câţi ai castrat în lagărele voastre de concentrare?
― Nu nemţi, domnule soldat, numai elemente antisociale.
A urmat o tăcere scurtă şi teribilă, atât de ameninţătoare încât comisarul fugi în patru labe lângă camarazii săi, care s‑au îndepărtat de el, îngroziţi.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu