Dialoguri (20)

Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

Vartan Arachelian: 
Inchisoarea avea un ofiţer politic, un politruc?

Corneliu Coposu: 
Toate închisorile aveau politruci.

Vartan Arachelian: 
Şi ce sarcină avea politrucul, să vă reeduce?

Corneliu Coposu: 
Nu, nu începuse reeducarea. Avea sarcina să 
înregistreze starea de spirit a deţinuţilor, să facă eventuale 
planuri de înfrîngere a rezistenţei şi a protestelor care se 
puneau la cale, fiindcă, de multe ori, constrînşi de hrana cu 
totul insuficientă, de furturile de hrană pe care le făceau
 administratorii penitenciarelor, lumea înnebunită de foame, 
era dispusă şi pregătită să facă demonstraţii de protest.
 Plănuirea acestor demonstraţii erau dezamorsate înainte de a fi aduse la îndeplinire, datorită turnătoriilor pe care le făceau 
anumiţi deţinuţi, care erau în directă legătură cu politrucul 
închisorii şi cu administraţia puşcăriei. Paznicii, dacă erau în
 stare să fie înţelegători cu deţinuţii de drept comun, în privinţa
 noastră manifestau o severitate lipsită de orice îngăduinţă. 
S-a suferit mult de pe urma acestui comportament caracterizat 
prin acţiuni violente şi prin umilirea deţinuţilor politici.

Vartan Arachelian: 
La arestarea lor unii erau studenţi, alţii abia 
terminaseră facultatea. Credeţi că s-a petrecut o modificare
a psihologiei lor, anii aceştia de puşcărie au modificat gîndirea 
lor?

Corneliu Coposu: 
Sînt convins că au lăsat urme.

Vartan Arachelian: 
In ce sens?

Corneliu Coposu: 
Pentru unii printr-o duritate pe care n-o aveau 
înainte de puşcărie. Au fost exacerbate tendinţele de 
răzbunare. Au fost foarte puţini cei care au scăpat de pornirile 
oarecum justificate împotriva torţionarilor. Apoi, ca urmare
a foamei de care au suferit toţi deţinuţii politici, ei au rămas
cu o psihoză a foametei. Mulţi s-au eliberat de ea, alţii însă
 au rămas pînă la sfîrşitul vieţii sub presiunea ei. Am cunoscut
 oameni, care pînă la moarte, vădeau o manie care se manifesta 
ridicol, prin încărcarea farfuriei cu alimente, o cantitate care 
depăşea capacitatea lor de îngurgitare. Dădeau dovadă de o 
lăcomie care nu putea fi potolită. Practicau un exces de 
alimentaţie prin imposibilitatea de a rezista în faţa unui platou 
de mîncare, sau în faţa unui paner cu fructe. Sigur că au fost
 mulţi care au reuşit să-şi înfrîneze această psihoză, care m-a 
persecutat şi pe mine, vreun an de zile, după eliberarea din 
închisoare. Din fericire am scăpat de această psihoză.
O foamete din aceasta care îţi creează o stare de excitaţie 
permanentă şi de insaturaţie, chiar după ce ai mîncat mai 
mult decît trebuie, se menţine în continuare şi te împinge din 
nou la alimentaţie.

Vartan Arachelian: 
Filosoful Petre Ţuţea, mi-a făcut această 
mărturisire, de exemplu, că e persecutat de o ...

Corneliu Coposu: 
Bietul Ţuţea în puşcărie era un spiritualizat. Pe 
nopţile cu lună era obsedat de ideea că luna aceea invocă o
 mămăligă, pe care ar vrea s-o mănînce. Era înfometat de lună.
 A fost groaznică foametea, închipuiţi-vă ca ani de zile să fii 
hrănit cu 4-500 de calorii, lipsite şi acelea complet de vitamine, 
de lipide. Eu am trecut printr-o experienţă, care putea să se 
termine cu moartea mea. In prima zi de după ieşirea din 
puşcărie am mîncat macaroane, cumpărate de la o prăvălie 
sătească, găsite în domiciliul obligatoriu din comuna în care am fost trimis. Avînd ceva bani asupra mea am cumpărat un
pachet de macaroane şi l litru de ulei. Nu ştiam că 
macaroanele trebuiesc fierte în apă şi le-a prăjit în ulei. S-au 
întărit ca nişte bare de fier şi n-au mai putut fi mîncate, mai
 ales că la ora aceea dantura mea era aşa de flexibilă încît 
puteam să-mi ating cu dantura superioară nasul. Gingiile îşi 
pierduseră complet rezistenţa şi dovedeau o elasticitate de
 cauciuc. Sigur că n-am fost în stare să mănînc nici o
macaroană friptă în ulei, dar am băut o jumătate de litru de 
ulei prăjit şi n-am avut nici măcar un deranj de stomac.
A venit a treia zi la mine, mama mea, care s-a instalat 
definitiv la mine în domiciliul obligatoriu.

Vartan Arachelian: 
In ce comună aţi fost trimis?

Corneliu Coposu: 
In comuna Rubla, între Viziru şi Insurăţei.

Vartan Arachelian: 
Acesta a fost un sat nou creat?

Corneliu Coposu: 
Da, nu existase înainte şi a fost apoi demolat în 
întregime. Vatra noului sat a fost redată Bărăganului, casele
 fiind dărîmate Erau case de pămînt, făcute de cei cu domiciliul
 obligatoriu, care la început au fost şvabii aduşi de pe frontiera
 cu Iugoslavia.

Vartan Arachelian: 
Vreau să insităm asupra modificărilor în plan
 psihologic al celor ce au ieşit din puşcărie. De exemplu, după
 ce aţi ieşit, după 18 ani de puşcărie, aţi simţit că sînteţi mai
 puţin încrezător în oameni decît înainte?

Corneliu Coposu: 
Nu, nu mi-am pierdut încrederea în oameni şi 
foarte curios, nu am fost persecutat niciodată de sentimentul
 răzbunării.

Vartan Arachelian: 
Da, acesta este un lucru surprinzător.

Corneliu Coposu: 
De pildă i-am întîlnit pe unul dintre torţionari, pe 
fostul director al celei mai severe puşcării care era cea din
 Rîmnicu Sărat. Nu l-am recunoscut, m-a recunoscut el. A venit 
şi mi s-a adresat, zîmbind: "Domnule Coposu, îmi pare bine
 că vă întîlnesc, sper că mă recunoaşteţi". Zic "nu", într-adevăr 
nu-l recunoscusem, căci eu îl văzusem îmbrăcat numai în 
uniformă de colonel. De data aceasta era în civil şi avea o
figură de individ prosper. Mi-aducea aminte de ceva, dar nu 
reuşeam să-l identific. Zice: "Eu sînt fostul dumneavoastră
 director de închisoare de la Rîmnicu Sărat". Mi-am adus
 aminte imediat. Zice: "Nu se poate, domnule Coposu, ca eu 
care am avut atîţia deţinuţi să vă recunosc, iar dumneavoastră 
care aţi avut doar un singur director..."


Vartan Arachelian: 
Avea şi el dreptate!

Corneliu Coposu: 
Am discutat foarte amiabil cu el, l-am întrebat cum
 se descurcă, se pensionase, avea o pensie de 6000 lei, o ducea foarte bine, se îngrijea de nepoţi. Da, n-am avut nici cel mai 
mic sentiment de repulsie faţă de el, pentru că am socotit că 
omul acesta, cu inconştienţa care-l caracteriza, a socotit că-şi
 face datoria faţă de partid şi de stat. Prin atitudinea lui de 
torţionar dictase împotriva mea o serie de pedepse care 
puteau să determine moartea mea în puşcărie, m-a 
condamnat la izolări, mi-a scos salteaua din cameră, 
obligîndu-mă să dorm pe gratiile de fier. In timpul perioadei
de sancţionare mi se dădea, la două zile doar o ceaşcă de apă
 caldă cu o bucăţică de turtoi şi abia a treia zi de mîncare. 
Depindea pe ce perioadă se întinde pedeapsa, în timpul
 pedepsei erai deposedat de mantaua de puşcărie şi 
bineînţeles de pătură şi în timpul acesta, mai ales iarna,
 sufereai de un frig cumplit, care nu te lăsa să dormi. Foc nu 
aveam în celulă şi sigur că aceste pedepse prelungite puteau 
să te scoată din circuit, în închisorile comuniste s-au făcut 
nişte experienţe, care probabil că nu se vor mai putea repeta 
niciodată.

Vartan Arachelian: 
Să sperăm!

Corneliu Coposu: 
Nu cred că va mai reveni vreodată vreo epocă
 comunistă sau vreuna dirijată de criminali care să-i transforme 
pe oameni în cobai. Am constatat, prin propria mea 
experienţă, ce fenomene se pot înregistra în puşcării datorită 
unei subnutriţii prelungite şi a efortului fizic supraomenesc
care să fie prestat de deţinuţii politici. De pildă, pe Canalul
Dunăre-Marea Neagră, cunoscuţi de-ai mei, din rîndul
 deţinuţilor politici, care erau obligaţi să presteze un efort
 deosebit, de care nu erau în stare, se prăbuşeau. Norma unui 
deţinut era de două ori mai mare decît norma stabilită de 
Ministerul de Construcţii. De exemplu la săpătura în cariera 
de piatră la care Ministerul de Construcţii dădea norma de 3
mc de piatră, norma impusă de puşcărie era de 6 mc, iar cei
 care trebuiau s-o îndeplinească erau nişte oameni secătuiţi 
de vlagă, nealimentaţi, dominaţi de detenţiunea prelungită. 
Nerealizarea normei era pedepsită. Sancţiunea care se aplica
 imediat era carcera în timpul nopţii şi tăierea alimentaţiei,
înfometaţi, cei pedepsiţi mergeau a doua zi la muncă şi după 
o noapte nedormită şi nealimentaţi munceau şi mai puţin, 
iar sancţiunea era aplicată în continuare. După trei, patru zile
de nopţi nedormite şi de înfometare oamenii realizau norma.
 Era cu totul inexplicabil. Lipsiţi de puterea de a presta un 
efort muscular ei lucrau cu nervii sau, probabil, intervenea
 instinctul de conservare şi de frica morţii realizau o normă, 
care în mod normal nu putea fi îndeplinită. Acest supraefort, avea însă consecinţe imediate. La Capul Midia, la lucrările
 grele, s-a constatat un fenomen neîntîlnit în practica medicală,
 o a patra paralizie, necunoscută în medicină. Paralizia de efort 
supraomenesc, care era aidoma, din punctul de vedere al 
simptomelor, cu paralizia cardiacă.
Adică pareza piciorului şi a mîinii stingi, strîmbarea gurii, 
imposibilitatea de a vorbi, toate simptomele clasicei paralizii 
era prezente la aceşti pacienţi. Ei se prăbuşeau în timpul 
muncii şi paralizau. Toţi care au fost atinşi de această paralizie 
de supraefort şi-au revenit după 3-4 luni de repaos, fără a mai 
prezenta sechele. Era o maladie necunoscută în medicină. Un coleg de puşcărie, doctorul Ovidiu Munteanu - şi el 
deţinut - a făcut cercetări pe viu despre această paralizie 
necunoscută. A contribuit la progresul medicinii, prin 
stabilirea unei boli care era necunoscută, o maladie pe care 
n-a înregistrat-o nici un fel de tratat de medicină.

Vartan Arachelian: 
Uşor, uşor, vom face elogiul puşcăriilor comuniste.

Corneliu Coposu: 
Da. în al doilea rînd, vreau să spun, că debarasat de tot balastul unei alimentaţii neraţionale, după ani de zile de înfometare, deţinutul politic se spiritualizează. Am trecut prin fenomenul acesta.
Cînd am ajuns la greutatea de 51 de kg.

Vartan Arachelian: 
De la 114 kg.

Corneliu Coposu: 
... da şi de la înălţimea de 190 cm, aveam senzaţia
că pot să zbor, eram eliberat de tot balastul, nu din punct de
vedere fizic, care era lipsit de importanţă, ci din punct de
vedere intelectual. Era o senzaţie curioasă, o uşurinţă 
nemaipomenită de versificaţie, o memorie proaspătă, care
 mă conducea pe firul amintirilor pînă la evenimente 
întîmplate la vîrsta de 2 ani. Niciodată n-am reuşit să depăşesc
obstacolul celor cinci ani de la care începea şirul amintirilor 
din copilărie. Am înregistrat însă nişte întîmplări petrecute 
în prima copilărie, între vîrsta de doi şi cinci ani, pe care, la 
ieşirea din puşcărie, le-am verificat şi mi-au fost confirmate 
de mama mea, că sînt autentice. Niciodată n-am avut nici
 timp şi nici interes să mă gîndesc atît de departe cum mi s-a
 întîmplat în izolarea celulei.

Vartan Arachelian: 
Am observat la oameni de vîrsta dumneavostră,
 care au trecut prin puşcării, că într-adevăr au o memorie 
excepţională, pe care probabil că şi-au exersat-o acolo, 
înseamnă că omul are nişte limite de rezistenţă, 
nemaipomenite, nebănuite.

Corneliu Coposu: 
Da. Există un proverb românesc: "Să nu dea 
Domnu' omului cît poate duce". Eu cred că rezistenţa din puşcărie a depăşit orice limite şi în ce priveşte suportarea 
bătăii, a frigului, a foametei, a mizeriei. Extraordinară e 
capacitatea de rezistenţă a omului. Aceste fenomene ar putea 
fi reconstituite prin nişte studii, întemeiate pe mărturisirile 
oamenilor care au trăit aceste senzaţii cu totul inedite şi
necunoscute. Pentru că sper că pe viu nu se va mai repeta
 niciodată experienţa aceasta, care a transformat pe deţinuţii
 politici în nişte cobai, în orice caz, am înregistrat fenomene
 absolut de neînchipuit. Am văzut oameni care n-ar fi fost în
 stare să ridice 5 kg în halul de deteriorare fizică în care se 
prezentau şi care pocniţi de cîteva ori cu biciul de la spate, 
ridicau bolovani de 30 de kg şi-i încărcau în vagon.

Vartan Arachelian: 
Probabil că aşa s-au înălţat şi piramidele faraonilor. 
Mai devreme v-am întrebat dacă încrederea dumneavoastră 
în oameni a fost modificată de anii de puşcărie şi mi-aţi spus
că nu. Sînt îndreptăţit să cred că răspunsul este absolut 
adevărat pentru că la ieşirea din puşcărie, după un timp, aţi
 fost preocupat practic de ideea continuităţii partidului 
dumneavoastră...

Corneliu Coposu: 
Nu ne-am considerat desfiinţaţi niciodată. Am 
continuat, bineînţeles în condiţiile care se puteau atunci, să
 ne considerăm existenţi politic şi să milităm în clandestinitate, 
în calitate de partid care nu recunoaşte desfiinţarea abuzivă 
făcută prin prezenţa armatei sovietice.



va urma