vineri, 4 decembrie 2015

Chiparosul trist (18)


Agatha Christie

 


 

Cuvântul de deschidere al apărării:
— Domnilor juraţi, aş putea, dacă aş vrea, să afirm în faţa domniilor voastre că nu există nici un argument care să pledeze împotriva acuzatei. Sarcina de a dovedi revine acuzării, ori până acum, după părerea mea – şi nu mă îndoiesc că şi a dumneavoastră – nu s-a dovedit absolut nimic! Acuzarea susţine ca Elinor Carlisle, după ce a intrat în posesia morfinei (pe care oricine altcineva din casă a avut acelaşi prilej să şi-o fi însuşit, şi despre care există dubii serioase că ar fi existat, chiar, în casă) o omoară pe Mary Gerrard. Aici, acuzarea s-a bazat doar pe împrejurări. S-a căutat să se dovedească motivul, dar eu afirm că tocmai asta nu s-a putut dovedi… Căci, domnilor juraţi, nu există nici un motiv! Acuzarea a vorbit de logodna ruptă. Vă întreb – ce-i o logodnă ruptă?! Dacă ruperea unei logodne duce la crimă, de ce nu avem, în fiecare zi, crime? Iar logodna aceasta, reţineţi, nu era o problemă de pasiune devoratoare, ci era făcută din raţiuni de familie. Domnişoara Carlisle şi domnul Welman crescuseră împreună; ţinuseră întotdeauna unul la altul, şi, treptat, relaţia lor s-a transformat într-un puternic ataşament; însă eu intenţionez să vă dovedesc că, în cel mai bun caz, era un ataşament călduţ, nu fierbinte.
(Oh, Roddy... Roddy. Un ataşament călduţ?)
Mai mult, această logodnă a fost desfăcută nu de domnul Welman – ci de deţinută. Afirm şi susţin în faţa dumneavoastră că logodna dintre Elinor Carlisle si Roderick Welman a avut loc, în principal, pentru a-i face pe plac doamnei Welman. După moartea ei, ambele părţi şi-au dat seama că sentimentele lor nu erau suficient de puternice pentru a-i îndreptăţi să întemeieze o căsnicie. Oricum, au rămas buni prieteni. Mai mult, Elinor Carlisle, care moştenise averea mătuşii sale, prin generozitatea firii sale, plănuia să treacă o sumă considerabilă de bani pe numele lui Mary Gerrard. Şi asta este fata de care ea e acuzată că ar fi omorât-o! Lucrul ăsta e ridicol.
Singurul lucru care e împotriva lui Elinor Carlisle sunt împrejurările în care a avut loc otrăvirea.
Acuzarea a spus efectiv: „Nimeni în afară de Elinor Carlisle nu putea s-o omoare pe Mary Gerrard”. De aceea a trebuit să caute un posibil motiv. Dar, precum v-am spus, n-a fost capabilă să găsească nici un motiv pentru că nu a existat nici unul.
Ei bine, e adevărat că nimeni în afară de Elinor Carlisle nu putea s-o omoare pe Mary Gerrard? Nu, nu e adevărat. Există posibilitatea ca Mary Gerrard să se fi sinucis. Există posibilitatea ca cineva să fi dat peste sandviciuri, în timp ce Elinor Carlisle era plecată la căsuţa portarului. Există şi a treia posibilitate. Este o lege fundamentală a mărturiei conform căreia, dacă se poate dovedi că există o teorie alternativă, care e posibilă şi corespunzătoare mărturiei, acuzatul trebuie achitat. Eu mi-am propus să dovedesc că există o altă persoană, care nu numai că a avut aceeaşi posibilitate s-o otrăvească pe Mary Gerrard, dar avea şi motive cu mult mai puternice s-o facă. Mi-am propus să aduc dovezi că există o altă persoană, care a avut acces la morfină şi care avea un motiv foarte bun s-o omoare pe Mary Gerrard, şi pot dovedi că acea persoană a avut tot atât de bine ocazia s-o facă. Afirm în faţa dumneavoastră că nici un juriu din lume nu o va condamna pe această femeie pentru crimă, când nu există nici o probă împotriva ei, cu excepţia ocaziei de a comite crima, şi când se poate dovedi că o altă persoană a avut nu numai aceeaşi ocazie, dar şi un motiv copleşitor. De asemenea, voi cita martori care să dovedească faptul că unul din martorii acuzării a comis un sperjur deliberat. Dar, mai întâi, o voi cita pe deţinută, să ne spună propria ei poveste, şi,astfel să puteţi vedea cât de neîntemeiate sunt acuzaţiile care i se aduc.


Răspundea cu glas coborât întrebărilor lui Sir Edwin. Judecătorul se apleca în faţă. Îi spuse să vorbească mai tare...
Sir Edwin vorbea blând şi încurajator – toate întrebările la care ea repetase răspunsurile.
— Ţineaţi la Roderick Welman?
— Foarte mult. Îmi era ca un frate... sau ca un văr. Întotdeauna m-am gândit la el ca la un văr.
— Logodna... cum s-a ajuns la ea... faptul că era foarte plăcut să te căsătoreşti cu cineva pe care îl cunoşti de o viaţă... N-a fost, poate, ce s-ar putea numi o poveste pasională?
(Pasională? Oh, Roddy...)
— Nu... vedeţi, ne cunoşteam atât de bine...
— După moartea doamnei Welman a existat un uşor sentiment de înstrăinare între dumneavoastră?
— Da, a existat.
— Pe seama cui l-aţi pus?
— Cred că a fost, în parte, din cauza banilor.
— Bani?
— Da. Roderick se simţea stingherit. Se gândea că lumea ar putea spune că se însoară cu mine pentru bani...
— Logodna n-a fost ruptă din cauza lui Mary Gerrard?
— Mă gândeam că Roderick era destul de aprins după ea, însă n-am crezut că era ceva serios.
— V-ar fi tulburat daca ar fi fost?
— Oh, nu. M-aş fi gândit că e un lucru destul de nepotrivit, atâta tot.
— Şi acum, domnişoară Carlisle, aţi luat sau nu un tub cu morfină din geanta sorei Hopkins, în ziua de 28 iunie?
— Nu am luat.
— Aţi avut vreodată morfină?
— Niciodată.
— Eraţi la curent cu faptul că mătuşa dumneavoastră nu îşi făcuse testamentul?
— Nu. A fost o mare surpriză pentru mine.
— Aţi crezut că încerca să vă transmită un mesaj, în noaptea de 28 iunie, când a murit?
— Am înţeles ca nu-i asigurase nici o dotă lui Mary Gerrard şi că vroia neapărat să o facă.
— Şi în scopul de a-i îndeplini dorinţa, dumneavoastră înşivă eraţi pregătită să-i alocaţi fetei o sumă de bani?
— Da. Vroiam să-i duc la îndeplinire dorinţa mătuşii Laura. Şi-i eram recunoscătoare lui Mary pentru bunătatea ei faţă de mătuşa mea.
— Pe 26 iulie aţi venit la Maidensford de la Londra şi aţi tras la „King’s Arms”?
— Da.
— Cu ce scop aţi venit acolo?
— Aveam o ofertă pentru casă, iar cel care o cumpărase vroia să intre cât mai repede în posesia ei. Trebuia să mă uit prin lucrurile personale ale mătuşii mele şi să aranjez, în general, treburile.
— În drumul dumneavoastră spre domeniu, la 27 iulie, aţi cumpărat ceva?
— Da. M-am gândit că era mai uşor să iau o masă frugală acolo, decât să mă întorc în sat.
— V-aţi dus apoi la Hunterbury şi aţi sortat lucrurile personale ale mătuşii dumneavoastră?
— Da.
— Şi după aceea?
— Am coborât în cămară şi am preparat câteva sandviciuri. Apoi m-am dus ia căsuţa portarului şi le-am invitat pe sora districtuală şi pe Mary Gerrard să vină sus.
— De ce aţi făcut asta?
— Vroiam să le scutesc de un drum, pe căldură, până-n sat şi înapoi.
— A fost, de fapt, un lucru firesc şi amabil din partea dumneavoastră. Au acceptat invitaţia?
— Da. Au mers cu mine.
— Unde erau sandviciurile pe care le preparaserăţi.
— Le lăsasem pe un platou, în cămară.
— Fereastra era deschisă?
— Da.
— Cât aţi fost plecată, putea oricine să intre în cămară?
— Desigur.
— Dacă cineva v-ar fi văzut de afară preparând sandviciurile, ce ar fi gândit?
— Cred ca s-ar fi gândit că pregătesc un prânz frugal.
— N-ar fi putut şti, nu-i aşa, că urmaţi să-l împărţiţi cu alţii?
— Nu. Ideea de a le invita pe cele două la masă mi-a venit abia când am văzut ce multă mâncare aveam.
— Aşa că, dacă cineva ar fi intrat în casă, în timpul absenţei dumneavoastră şi ar fi introdus morfina în sandviciuri, cea la a cărei viaţă s-ar fi atentat aţi fi fost dumneavoastră?
— Ei bine, da.
— Ce s-a întâmplat când v-aţi întors toate trei în casă?
— Ne-am dus în camera de zi. Am adus platoul cu sandviciuri şi l-am oferit celor două.
— Aţi băut ceva cu ele?
— Am băut apă. Pe masă era bere; însă sora Hopkins şi Mary au preferat ceaiul. Sora Hopkins s-a dus în cămară şi l-a pregătit. L-a adus pe o tavă, iar Mary l-a turnat.
— Aţi băut ceai?
— Nu.
— Dar Mary Gerrard şi sora Hopkins au băut amândouă?
— Da.
— Ce s-a întâmplat pe urmă?
— Sora Hopkins a ieşit să stingă lampa cu gaz.
— Lăsându-vă singură cu Mary Gerrard?
— Da.
— Ce a urmat?
— După câteva minute, am adunat tava şi platoul şi le-am dus în cămară. Sora Hopkins era acolo şi le-am spălat împreună.
— Sora Hopkins avea mânecile suflecate?
— Da. Ea spăla vesela, în timp ce eu o ştergeam.
— Aţi făcut vreo remarcă privind un semn, o zgârietură
de pe braţul ei?
— Am întrebat-o dacă se înţepase.
— Ce v-a răspuns?
— A spus: „E de la un spin din trandafirii de pe spalierul de lângă căsuţă. Am să-l scot îndată”.
— Ce comportare avea în momentul respectiv?
— Cred că suferea de căldură. Transpira, iar faţa ei avea o culoare ciudată.
— Ce s-a întâmplat după aceea?
— Am urcat împreună la etaj şi m-a ajutat să sortez lucrurile mătuşii.
— Ce ora era când aţi coborât din nou?
— Trebuie să fi trecut o oră.
— Unde era Mary Gerrard?
— În camera de zi. Respira foarte ciudat şi era în comă. La indicaţia sorei Hopkins l-am sunat pe doctor. A ajuns chiar înainte ca ea să moară.
Sir Edwin îşi îndreptă umerii cu un aer dramatic.
— Domnişoară Carlisle, aţi omorât-o pe Mary Gerrard?
(Urmează replica ta. Capul sus, privirea înainte.)
— Nu!


Sir Samuel Attenbury.
Inima îi bătea ca bolnavă. Acum... acum era în mâna duşmanului! S-a terminat cu blândeţea, s-a terminat cu întrebările la care ştia răspunsurile!
Însă el începu foarte ponderat.
— Ne-aţi spus ca eraţi logodită cu domnul Roderick Welman, aşa e?
— Da,
— Ţineaţi la el?
— Foarte mult.
— Eu susţin că eraţi foarte îndrăgostită de Roderick Welman şi nutreaţi o gelozie sălbatică pentru Mary Gerrard.
— Nu.
(Suna convingător de indignat acel „nu”)
Sir Samuel spuse ameninţător:
— Susţin că aţi plănuit, în mod deliberat, să scăpaţi de fată, în speranţa că Roderick Welman se va întoarce la dumneavoastră.
— Categoric nu.
(Dispreţuitoare... puţin plictisită. Asta era mai bine)
Întrebările continuară. E ca un vis... ca un vis urât... un coşmar.
Întrebare după întrebare... întrebări oribile, dureroase... Pentru unele era pregătită, altele o luau prin surprindere...
Încercând continuu să ţină minte partitura. Nepermiţându-şi ca, măcar o dată, să-şi dea drumul, să spună: „Da, o uram... Da, îi doream moartea... Da, tot timpul cât am preparat sandviciurile, m-am gândit la moartea ei...”
Sa rămână calmă şi rece şi sa răspundă cât mai scurt şi mai neutru cu putinţă...
Luptând...
Luptând pentru fiecare milimetru de teren...
Acum, îngrozitorul om cu nas de evreu stătea jos. Iar glasul blând, mieros al lui Sir Edwin Bulmer îi punea alte întrebări, întrebări uşoare, plăcute, menite să înlăture orice impresie proastă pe care ar fi putut-o lăsa, după interogatoriul celuilalt.
Se întoarse în boxă. Urmărea iar juriul, se întreba iar...


Roddy. Roddy se afla acolo, clipind des, urând totul. Roddy... arătând cumva... nu prea real.
Dar nimic nu mai e real. Totul se învălmăşeşte într-un mod drăcesc. Negru e alb, susul e jos, estul e vest... Iar eu… eu sunt Elinor Carlisle; sunt „acuzata”. Şi, indiferent dacă mă vor condamna sau îmi vor da drumul, nimic nu v-a mai fi cum a fost. Dacă ar exista măcar ceva... măcar un lucru ănătos de care să mă pot agăţa...
(Faţa lui Peter Lord, poate, cu pistruii ei şi cu acel aer extraordinar de a fi exact acelaşi dintotdeauna...) Unde voia să ajungă acum Sir Edwin?
— Vreţi să ne spuneţi care erau sentimentele domnişoarei Carlisle pentru dumneavoastră?
Roddy răspunse cu glasul său ferm:
— Aş spune că era foarte ataşată de mine, dar, în mod sigur, nu mă iubea cu pasiune.
— Găseaţi că logodna dumneavoastră era mulţumitoare?
— Oh, foarte. Aveam o grămadă de lucruri în comun.
— Vreţi sa spuneţi juriului, domnule Welman, care a fost motivul real al ruperii logodnei?
— Cred ca moartea mătuşii ne-a trezit un pic, ca un şoc. Nu mă încânta ideea de a mă însura cu o femeie bogată, când eu personal nu aveam un sfanţ. De fapt, logodna s-a destrămat din voinţa amândurora. Ne-am simţit amândoi destul de uşuraţi.
— Vorbiţi-ne despre relaţiile dumneavoastră cu Mary Gerrard.
(Oh, Roddy, sărmane Roddy, ce mult trebuie să urăşti toate astea!)
— O găseam foarte drăguţă.
— Eraţi îndrăgostit de ea?
— Doar puţin.
— Când aţi văzut-o ultima oară?
— Să mă gândesc. Trebuie să fi fost 5 sau 6 iulie,
În glasul lui Sir Edwin apăru o notă metalică:
— Cred că aţi văzut-o şi după aceea.
— Nu, am plecat în străinătate... la Veneţia şi în Dalmaţia.
— V-aţi întors în Anglia... când?
— Când am primit telegrama... staţi să văd... trebuie să fi fost 1 august.
— Cred că, de fapt, pe 27 iulie eraţi în Anglia.
— Nu.
— Ei hai, domnule Welman. Sunteţi sub stare de jurământ, nu uitaţi. E adevărat ca paşaportul dumneavoastră arată că v-aţi întors în Anglia pe 25 iulie şi aţi părăsit-o, din nou, în noaptea de 27?
Glasul lui Sir Edwin conţinea o subtilă notă ameninţătoare. Elinor se încruntă, conectată brusc la realitate. De ce îşi hărţuia avocatul propriul martor?
Roderick devenise destul de palid. Rămase tăcut câteva clipe, apoi, cu un efort, spuse:
— Ei bine... da, aşa este,
— V-aţi dus, la 25 iulie, s-o vedeţi pe Mary Gerrard la locuinţa ei din Londra?
— Da.
— I-aţi cerut să se mărite cu dumneavoastră?
— Ăă... ăă... da.
— Care a fost răspunsul ei?
— M-a refuzat.
— Sunteţi bogat, domnule Welman?
— Nu.
— Şi aveţi datorii destul de mari?.
— Ce vă interesează pe dumneavoastră?
— Eraţi la curent cu faptul că domnişoara Carlisle vă lăsase, prin testament, averea ei, în eventualitatea că avea să moară?
— Acum aud, prima dată, de asta.
— Eraţi la Maidensford, în dimineaţa zilei de 27 iulie?
— Nu eram.
Sir Edwin se aşeză. Avocatul acuzării spuse:
— Spuneţi că, după părerea dumneavoastră, acuzata nu era foarte îndrăgostită de dumneavoastră.
— Asta am spus.
— Sunteţi cavaler, domnule Welman?
— Nu înţeleg la ce vă referiţi.
— Dacă o doamnă ar fi foarte îndrăgostită de dumneavoastră, iar dumneavoastră n-aţi fi îndrăgostit de ea, aţi considera că e de datoria dumneavoastră să ascundeţi acest lucru?
— Categoric nu.
— Unde v-aţi făcut studiile?
— La Eton.
Sir Samuel spuse zâmbind blând:
— Asta e tot.


va urma
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu