Condamnaţi la tăcere (17)

Dumitru Prichici

 

 

 

Totuşi, sediile şi cei care acum le păzeau erau expuşi unor atacuri din partea unor diversionişti, doar pentru faptul că nu erau îmbrăcaţi în uniforrme de soldaţi sau gradaţi MApN şi era nevoie urgentă de cel puţin un pluton de militari înarmaţi recunoscuţi ca oficiali şi de drept răspunzători de ce se va întâmpla cu aceste sedii ale DSS-ului.

A doua zi de dimineaţă, pe 23 decembrie 1989, am plecat pe la ora zece spre sediul fostului CC, pentru a cere fie celor de la gărzile patriotice, fie ofiţerilor MApN să dispună repartizarea unui pluton de ostaşi condus de un ofiţer, pentru realizarea dispozitivului de pază a cel puţin şase sedii importante, în cazul în care eu nu aş mai reuşi să-l găsesc pe generalul Iulian Vlad, care în mod sigur ar fi făcut demersurile necesare la nivelul domniei sale.

Am nimerit din întâmplare în biroul lui Teodor Mazilu, unde se mai aflau fostul general Doicaru şi alte personaje mai puţin importante pentru misiunea mea, poate doar pe Cazimir Ionescu ar fi fost mai indicat să-l contactez, dar era speriat de moarte pentru că intrasem în acel birou.

Nu am apucat să-i spun lui Teodor Mazilu pentru ce am venit printre gloanţe până aici, că a şi început să ţipe Cazimir Ionescu urcat pe o masă „să iasă afără persoanele străine, pentru că aici sunt teroriştii arestaţi," în acelaşi timp cei patru ostaşi dispuşi la fiecare colţ al încăperii au băgat cartuşe pe ţeava mitralierelor ţinute în direcţia unde mă aflam.

„Teroriştii" arestaţi nu erau alţii decât colegii din Direcţia a V-a, care deschiseseră uşile CC-ului după coalizarea armatei cu populaţia pe întreg teritoriul României, poate ca răsplată.

Nu am renunţat, chiar dacă Doicaru mi-a spus în şoaptă: „Nu te băga!", după ce auzise că am nevoie de ostaşi pentru paza unităţilor de securitate şi răspunsul neinteligibil al lui Mazilu aflat într-o stare avansată de oboseală, arătând ca un om drogat, mi-a dat un răspuns neinteligibil. Atât am înţeles de la el, să mă adresez celui îmbrăcat cu o haină de piele neagră pe nume Sârbu, ce îl seconda pe Mazilu şi de la care am primit un răspuns clar: „Nu avem militari".

Am plecat în căutarea generalului Iulian Vlad şi, fără nici o şansă de a afla de la cineva unde se află, m-am îndreptat spre comandamentul militar de apărare a sediului CC-ului.

Dar am găsit acolo personaje care nu tratau cu interes protecţia securiştilor, a celor care şi ei se aliaseră cu românii, pentru demiterea lui Ceauşescu, lăsându-i pe revoluţionari să intre în clădirea CC-ului, fară nici o condiţie prealabilă.

La comandantul gărzilor patriotice din CC nu am găsit nici un sprijin material, cu atât mai mult cu cât dintr-o cameră alăturată a ieşit un domn la vreo 40 de ani, blond, cam de un metru şi optzeci înălţime, îmbrăcat cu un pardesiu de culoare bej, care s-a legitimat cu o legitimaţie ca de RATB băgată în plastic şi m-a somat să-i spun ce vreau de la generalul Iulian Vlad, că el este cel mai mare din CC, la care am repetat dorinţa noastră, a securiştilor, de a fi preluaţi de un organ competent, recunoscut de cei care s-au constituit ca forţă conducătoare provizorie, pentru a nu fi distruse sedii în care sunt valori deosebite.

Unul dintre ofiţerii care comandau militarii în termen m-a întrebat disperat ce se întâmplă aici că îi sunt omorâţi oamenii şi nu se ştie de unde se trage, unde dispar trăgătorii, că doar ei soldaţii nu se împuşcă între ei.

Atunci pe loc nu am putut răspunde nici cu o părere măcar, dar acum după atâţia ani sunt convins de modul de ucidere de la mică distanţă, mascat de sisteme de foc artificiale, simulatoare, întâlnite în toate locurile publice aglomerate şi plantate de ce nu şi în interiorul clădirilor.

Cu ajutorul a doi militari înarmaţi, puşi la dispoziţie de comandantul lor aflat în dispozitiv la intrarea în biroul şefului gărzilor patriotice, am putut ieşi mergând pe coate şi genunchi, încadrat în faţă şi în spate de cei doi, a căror încărcătoare de rezervă pentru AKM urile lor, le-am dus pe tot acel culoar lung de vreo douăzeci de metri, fară să ridicăm capetele de la nivelul covorului.

Sângele ostaşiilor morţi sau răniţi pe acel culoar, era amestecat cu un strat gros de cioburi de sticlă, sânge care m-a îndârjit şi mai mult să continui misiunea mea.

Am ieşit din clădire, numai după ce am trecut pe la acel punct sanitar care se afla la parterul clădirii, unde mi-am bandajat tăieturile de pe ambele palme făcute de cioburile peste care trecusem fară să mă menajez, pentru faptul că la numai câţiva centimetri de capetele noastre se trăgeau rafale de arme automate fară să ştim de unde şi când se trage.

Am fost întrebat de cel care m-a pansat, cum mă numesc, dar am spus doar un mulţumesc şi nimic mai mult.

Am plecat din sediul CC-ului fară să rezolv problema cea mai grea, de preluare sau de pază a sediilor centrale a DSSului, acum când lupta pentru guvernare făcea doar victime nevinovate.

Se năşteau atunci fel de fel de guverne, numai de un guvern democratic nu avea nimeni gândul să se ocupe, eliminând fară nici o explicaţie tot ce era de partea regelui Mihai I, fie el liberal, ţărănist sau social-democrat, pentru a face legătura istorică dintre cele două date, respectiv decembrie 1947 decembrie 1989.

Chiar dacă regele nu mai avea douăzeci de ani, avea credibilitatea necesară unor noi relaţii politice şi economice, pe plan european şi nu numai, fapt ce inspira teamă activiştilor de partid ai PCR, care nu aveau nici o meserie la bază, în afară de cea de propagandişti.

Conducătorii partidelor istorice, câţiva la număr, erau depăşiţi de viteza cu care se derulau evenimentele acolo unde se faceau şi se desfăceau guverne după guverne, dar şi de momentul istoric în care ţara avea nevoie de un conducător nu doar abil în luarea unor decizii pe plan intern, sau extern, ci şi iubitor de neam şi ţară.

Mulţi dintre colegii mei şi chiar comandanţi regretă acest fapt, penrtu că noi românii am câştigat atunci în '89 doar dreptul de a privi neputincioşi la distrugerea economică a ţării, la dreptul de a vorbi la pereţi, la surzii din parlamente, care au fost şi sunt încă puşi pe îmbogăţire.

Dezamăgit, am plecat spre casă, iar doua zi, am pornit spre sediul unităţii „P", unde aveam să hotărăsc ce cale să apuc pentru a-i găsi pe acei apărători ai sediilor noastre, pentru că se avansase ideea şi zvonul că securiştii trag din toate poziţiile şi vor să-l readucă pe Ceauşescu la putere.

Eram liniştit că la intrarea în sediul UST, col. Victor Dobrinescu cu greu, dar făcea faţă mulţimii care intrase în curtea unităţii prin escaladarea gardurilor, iar la Tonola unde am fost primit cu interes de col. Teodor Hristea, comandant al unităţii „P" în acea vreme, l-am găsit îngrijorat de ameninţările repetate ale unor cetăţeni care încercau să intre în sediul unităţii tehnice.

Atunci am primit o carte de vizită care mă recomanda ca specialist în calculatoare, pentru că toţi cei care mergeau cu metroul erau legitimaţi la intrare şi puteam şi eu să fiu arestat sau împuşcat ca terorist, dacă nu spuneam cine sunt şi unde lucrez.

Din biroul lui, am luat legătura şi cu cei de la USLA să încercăm prin ei să fim ajutaţi, dar şi ei erau vânaţi ca şi noi şi erau intrigaţi de faptul că pe aeroportul Otopeni soseau elicoptere care desantau trupe, dar care dispăreau ca şi cum ar fi intrat în pământ.

Am plecat spre sediul Televiziunii Române din Str. Pangratti, împreună cu directorul-adjunct col. Vasile Borza şi unul dintre şefii de serviciu col. Nicolae David. Doar eu am ajuns la Televiziune, pentru a cere militari pentru paza sediilor DSS, ceilalţi doi rămânând la casele lor.

Ne-am despărţit cu urări de sănătate şi am intrat printre TAB-urile din curtea Televiziunii, chiar dacă se mai auzeau rafale de arme automate, am spus din nou „Doamne ajută-mă!" şi m-a ajutat să iau legătura cu un ofiţer de Marină pe atunci, care se numea Cico Dumitrescu şi se ocupa de persoanele care veneau în Televiziune cu diverse scopuri, căruia m-am prezentat şi am trecut direct la subiect.

Răspunsul a fost că nu are nici dânsul forţe suficiente, dar să merg până la generalul în retragere Tudor care îşi asumase răspunderea coordonării acţiunilor de respingere a atacurilor asupra Televiziunii ca punct strategic de importanţă deosebită.

Am luat liftul până la etajul indicat şi am intrat cum se spune nepoftit, direct în statul lor major în care se mai aflau câţiva ofiţeri superiori, probabil stat-majorişti, dar şi un civil. Acesta, în momentul când s-a întors cu faţa spre mine, s-a speriat atât de tare încât în timpul celor câteva secunde în care eu am întrebat doar: „Ce face tovarăşul acesta aici?" întorcându-mă cu faţa spre general şi ofiţerii din încăpere, a dispărut de parcă a intrat în pământ, de nu l-a mai găsit nici un militar din cei care i-am trimis după el.

Răspunsul generalului Tudor a fost că îl consiliază pe el iar ofiţerii au sărit „ca arşi" la auzul afirmaţiei lui, pentru că ei nu ştiau nici cine era acel civil, ce misiune avea. Eu îl cunoşteam dintr-un conflict avut cu el într-o misiune, pentru care mă reclamase la ministru Postelnicu.

Acum se năştea o întrebare „Ce rol avea activistul CC-ului Nicolae Mihalache prim adjunct al secţiei organizatorice a CC al PCR, omul de încredere al lui Ceauşescu, în studioul din care se tot anunţa că se trage şi că sunt în pericol cei care preluaseră puterea şi nu se ştie cine dirija acele atacuri, cu scopul vădit de a prelua postul de Televiziune şi de a comanda forţele pro-Ceauşiste?"

Oare la Timişoara acest Nicolae Mihalache ce misiune a avut, în zilele în care se trăgea în cei care manifestau paşnic pe străzi cerând libertate? La pagina 58 din cartea „Un risc asumat," scrisă de col. Filip Teodorescu în anul 1992, este descrisă participarea activistului Nicolae Mihalache, din care reiese că acesta şi însoţitorii lui mai mult au complicat lucrurile.

Cred că a fost un moment de răscruce pentru revoluţia română din x 89, după dejucarea intereselor aceloraşi forţe de a se declanşa prin provocări răzleţe, pe tot întinsul ţării, un război fratricid, din care să iasă o Românie dezmembrată ca Iugoslavia.

După epuizarea căutărilor lui N Mihalache, am reluat problema pentru care venisem la gen.Tudp)*, dar nu am obţinut nici de aici ajutoare, cel puţin am fost mulţumit că am intrat chiar în momentul în care el, Mihalache, avea de gând să facă o prostie pe care ar fi regretat-o toată viaţa, dacă ar mai fi trăit şi el, şi noi, cei care ne certam pe teme de muncă, dar tot români eram şi nici unul dintre noi nu ar fi fost erou.

Un răspuns am primit totuşi de la generalul Tudor, şi anume că ar fi trimis două tancuri să distrugă unităţile din Tonola, CTOT-ul şi din Paciurea, unde avea sediul USLA, la care eu am spus că am venit să salvăm tot ce este în acele unităţi pentru că au o valoare mult prea mare din punct de vedere strategic, ei fiind cei care ştiu să prindă teroriştii care au împânzit ţara.

Toţi ofiţerii care erau de faţă erau uluiţi de ce auzeau de la cel care se infiltrase, se autonumise şef să apere Televiziunea Română, cel care după plecarea mea nu a mai stat mult nici el în acea funcţie supremă, dar ce folos că eu am plecat dezamăgit de lipsa de vigilenţă a ofiţerilor din acel stat-major din Televiziune, care ar fi fost victime sigure ale celor doi activişti PCR.

Era ora înserării şi nu mai aveam nici o şansă să umblu printre gloanţele rătăcite sau pornite cu dedicaţie chiar din pistolul celui care a fugit de mine, care poate mai avea câteva minute până la recucerirea postului de televiziune, ce i-ar fi asigurat postul de comandă al unui război civil, al întregului popor, strategia militară a lui Ceauşescu.

Am plecat printre TAB-uri şi soldaţi, care culcaţi la firul ierbii, care la adăpostul roţilor TAB-urilor, răniţi sau morţi printre ei, pentru a fi acoperiţi împotriva focurilor răzleţe sau precise, sau a rafalelor care nu omorau, ci doar demoralizau sau puneau pe fugă pe cei care susţineau revolta.

Am ajuns sănătos acasă şi de acea dată, cu gândul însă la ce voi face a doua zi, pe ce căi să mai apuc şi mi-am amintit de clădirea Guvernului, la care încă nu apelasem şi unde în mod sigur se instalase până la data de 24 dec. v89 cel care a preluat administrarea instituţiilor statului, cineva de acolo precis îmi va da o mână de ajutor.

Aşa am şi făcut a doua zi de dimineaţă; pe la ora zece, am intrat în clădirea Guvernului, unde l-am întâlnit ca şef al secretariatului pe ofiţerul MApN Paul Jerbas, căruia i-am cerut să mă ajute să ajung la Ministerul Apărării, la generalul Militaru.

A fost receptiv, îi mulţumesc şi acum pentru că mi-a pus la dispoziţie un autoturism militar ARO, cu un soldat şi un ofiţer echipaţi de război pentru a mă transporta în Drumul Taberei, unde cu ajutorul ofiţerului puteam fi primit de generalul Militaru.

După ce am ajuns, am aşteptat cam un sfert de oră, după care am fost primit de ministru, căruia i-am raportat tot ce am făcut şi ce ar urma să facem, pentru că interesul era comun şi de mare răspundere, pentru că era vorba de preluarea întregului DSS, material şi ca efective, dar şi pentru reluarea muncii de informaţii de care acum ţara avea mare nevoie.

A chemat un general la ordin şi a sosit imediat, m-a prezentat acestuia şi i-a cerut să facem un plan de preluare a DSS-ului. Cred că a fost ales foarte bine, în persoana generalului Nicolae Popescu, şeful Comandamentului de Transmisiuni al Armatei, cu care m-am retras într-un birou şi am avut o primă discuţie din care am înţeles bunele intenţii şi respectul pe care îl avea faţă de specialiştii din DSS, cunoscându-i personal pe cei din conducerea profesională.

Am colaborat timp de câteva zile şi au fost stabilite criteriile de preluare în forma lor pasivă, de aşteptare, de stabilire a obiectivelor după criterii noi, cu adevărat democratice, nu după cum dorea cabinetul unu sau doi din CC al PCR să fie lucrat.

Dar, în mod sigur, de acum eram liniştit că foştii mei colegi şi şefi sunt acum în afara oricărui pericol de a fi invadaţi în clădiri de grupuri răzleţe de aşa-zişi revoluţionari, în interesul jafurilor şi, de ce nu, poate şi al distrugerii sediilor şi efectivelor acestui sector important, furnizor de linişte şi pace în societatea românească, dar care după mintea unui comandant ca generalul în retragere Tudor din TVR, doar „Bune de tras cu tunurile în ele".

In timpul cât am colaborat, mi s-a făcut propunerea de a fi reactivat, deşi aveam 54 de ani, pentru că era nevoie de oameni cu experienţă în această activitate tehnică-operativă, dar cu politeţe am refuzat spunând că nu pot să fac acest gest, să trec de la un minister la altul.

Prin toate aceste acţiuni, pornite din dorinţa de a salva tot ce se poate salva, oameni şi bunuri materiale, pentru a nu se produce o contralovitură şi revenirea la putere a celui mai odios conducător pe care l-au avut românii, am dovedit sper, că am dorit doar binele acestei naţiuni oropsite şi sper, că cel puţin pentru o scurtă vreme am reuşit.

Iar dacă alţii, care s-au implicat politic şi militar, nu au putut, nu au ştiut sau nu au vrut, să continue această idee, într-un climat de stabilitate, de linişte, de adevăr, de democraţie autentică, de piaţă liberă a forţei de muncă, a unui capitalism modern, nu sălbatic, eu nu mai am nici o vină şi nimic pe conştiinţă.

Am conştiinţa împăcată că am salvat totuşi vieţile colegilor mei şi pe cele ale celor care s-ar fi angajat într-un conflict armat.

Recunosc că le-am stricat jocurile, cum mi-a spus generalul Radu G, în ianuarie 1990 şi că am să fiu pedepsit.

Prima pedeapsă pe care am primit-o din partea activului partidului comunist din DSS a fost ordinul politic dat tuturor cadrelor rămase în funcţii, în sensul evitării refuzului chiar şi nemotivat de a mai fi primit în incinta unităţii, la poarta unităţii sau de a purta discuţii telefonice saudirecte cu mine.

In cazul încălcării ordinului, cel vinovat ar fi fost trecut în rezervă imediat, indiferent de grad sau funcţie, după cum mi s-a destăinuit unul dintre cei cu care am fost coleg.

Un caz concret de evitare a pedepsirii unui ofiţer superior este cel al medicului militar Bradea, care într-o zi de dimineaţă la ora când toţi se grăbeau spre servicii, am fost obligat spre regretul meu şi binele lui, să-i refuz rugămintea de a-l lua din staţia de tramvai de la Lizeanu şi a-l transporta cu maşina urgent până la poarta unităţii.

Vă imaginaţi în ce postură am fost, ştiind ordinul dat, am fost nevoit să-l refuz politicos deşi aveam un respect deosebit pentru acest om, dar am preferat să nu fie dat afară chiar dacă era medicul unităţii, doar pentru faptul că a vorbit cu mine.

Pe această cale, deşi târziu, îi adresez din nou scuzele de rigoare, cu speranţa că le va primi.

Eu, am fost într-adevăr pedepsit fiind judecat într-un dosar penal, pentru o imaginară încălcare a legii siguranţei naţionale a României nr. 51 din 1991, concepută pe baza prevederilor Constituţiei lui N. Ceauşescu din 1965.


va urma