CORĂBIILE TIMPULUI (41)

STEPHEN BAXTER

 

Constructorul Universal

În contrast cu celula mea modestă, lui Nebogipfel, se dovedi, i se pusese la dispoziţie un veritabil apartament. Erau patru camere – fiecare la fel de mare ca a mea şi cu o formă relativ conică -, dotate cu uşi şi ferestre, pe care gazdele noastre nu găsiră de cuviinţă să mi le ofere şi mie. Era limpede că aveau mai multă consideraţie pentru intelectul lui decât pentru al meu!

Exista aceeaşi lipsă de mobile pe care o suferisem şi eu, însă Morlocii au nevoi mai simple, iar pentru Nebogipfel aceasta nu reprezenta ceva nepotrivit. Într-o încăpere, totuşi, am dat peste un obiect bizar: o chestie asemănătoare cu o masă, având cam douăsprezece picioare lungime şi şase lăţime, cu tăblia acoperită cu un material moale, de culoare portocalie. De-a lungul conturului acestei mese, existau nişte orificii, toate tivite cu o substanţă dură, care strălucea verzui. Masa avea o formă aproximativ dreptunghiulară, deşi marginile ei erau neregulate; pe ea se găsea o singură bilă albă, dintr-un material dens. Când am împins bila pe tăblie, aceasta se rostogoli destul de bine, deşi, în lipsa unei învelitori din postav, căpătă o viteză un pic cam mare şi ricoşă de pernele de pe margine cu o soliditate satisfăcătoare.
 
Am încercat să descopăr vreun înţeles mai adânc al acestui dispozitiv, dar din toate lucrurile posibile – aşa cum veţi fi ghicit din descrierea mea nu se asemăna cu nimic mai mult decât cu o masă de biliard! La început m-am întrebat dacă reprezenta, cumva, un alt ecou distorsionat al unei camere de hotel din secolul al XIX-lea – dar, dacă era aşa, constituia o alegere destul de bizară, căci, lipsind ceva de genul tacurilor şi având numai o singură bilă, nu prea urma să-mi ofere cine ştie ce distracţie.

Uluit, am abandonat masa şi am verificat uşile şi ferestrele. Uşile se deschideau cu mânere simple, care erau apucate şi întoarse, însă dădeau doar în alte încăperi ale apartamentului sau în camera mea iniţială; nu exista nici o ieşire spre lumea de dincolo. Am descoperit, totuşi, că panourile ce acopereau ferestrele transparente puteau fi ridicate şi, pentru întâia oară, am fost în măsură să inspectez acest nou 1891, acest Alb Pământ.
Punctul de observaţie se afla la câteva mii de picioare, sau mai mult, de nivelul solului! Se părea că ne găseam în vârful unui imens turn cilindric, ale cărui ziduri le puteam vedea coborând dedesubtul meu. Tot ce am zărit îmi întări prima impresie din clipa în care aruncasem ultima privire peste marginea cronomobilului, exact înainte ca gerul să mă doboare: aceea că mă aflam într-o lume luată pe vecie în stăpânire de Gheaţă. Văzduhul avea culoarea oţelului cenuşiu, iar uscatul era îngheţat – un alb-sur, aidoma osului lăsat pradă intemperiilor, fără vreo urmă din acel albăstrui atrăgător, care se zăreşte uneori pe întinderile de omăt mai frumoase. Uitându-mă acum, am putut să disting foarte limpede cât de înspăimântător de stabilă era starea acestei lumi, exact aşa cum o descrisese Nebogipfel: lumina zilei scânteia crâncenă pe coaja de Gheaţă cu cicatrice, care fereca Pământul, iar albul carapacei ce cuprindea întreaga lume reflecta căldura Soarelui înapoi în haznaua Spaţiului. Sărmanul Pământ era mort, captiv la baza acestei stabilităţi climaterice de gheaţă, pentru eternitate – era Stabilitatea finală a Morţii.
Din loc în loc, se vedea câte un Constructor – cu aceeaşi formă ca al nostru, de-aici din apartamentul lui Nebogipfel – stând în peisajul îngheţat. Fiecare Constructor era întotdeauna singur, şezând acolo ca un monument prost clădit – o pată de oţel gri pe albul de os al Gheţii. Nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre ei deplasându-se! Parcă pur şi simplu ar fi apărut în locurile în care se găseau, reasamblându-se singuri, poate, din aer. (Într-adevăr, după cum am descoperit mai târziu, această primă teorie a mea nu era departe de adevăr.)
Deşi mort, Pământul nu era lipsit de semnele inteligenţei. Existau şi alte clădiri enorme – ca a noastră – răspândite în peisaj. Aveau forme geometrice simple: cilindri, conuri şi cuburi. Cuibul meu de vulturi dădea către Sud şi Vest, iar de-acolo am fost în stare să observ aceste măreţe edificii risipite prin ţinut până la Battersea, Fulham, Mitcham şi chiar mai departe. În medie, se găseau cam la o milă distanţă unele de-altele, din câte puteam să estimez, iar întreaga panoramă – întinderile de Gheaţă, Constructorii muţi, răzleţele clădiri anonime – alcătuia o Londră sumbră, inumană.

M-am întors la Nebogipfel, care stătea lângă Constructorul său. Învelişul metalic al creaturii undui şi prinse să strălucească, ca şi cum ar fi fost suprafaţa unui iaz înclinat, plin cu peşti de metal, ce se mişcau pe dedesubt, după care o protuberanţă – un tub larg de câţiva inci – ţâşni afară, licărind în acelaşi argintiu al piramidei şi îndreptându-se spre chipul supus al lui Nebogipfel.
Am recunoscut acest ritual, bineînţeles; era revenirea acelui dispozitiv ocular pe care îl remarcasem mai devreme. Într-o clipă, avea să pătrundă în craniul lui Nebogipfel.
Atent, am dat roată Constructorului. Aşa cum l-am mai descris, în aparenţă, Constructorul semăna cu un morman de zgură topită; era animat într-o oarecare măsură – şi mobil, căci văzusem acest obiect, ori unul similar, târându-se pe propriul meu trup -, însă nu puteam începe să emit ipoteze cu privire la menirea sa. Cercetându-l îndeaproape, am observat că avea suprafaţa acoperită de o mulţime de perişori metalici: cili, ca pilitura de fier, care şerpuiau prin aer, foarte activi şi inteligenţi. Şi am avut senzaţia iritantă, supărătoare pentru ochi, că acolo existau mult mai multe amănunte, dincolo de puterea văzului meu slăbit de bătrâneţe. Aspectul acestei pânze dinamice era, în acelaşi timp, fascinant şi respingător: părea mecanică, dar poseda ceva din esenţa vieţii. Nu simţeam dorinţa de a o atinge – nu puteam suporta gândul ca aceşti cili colcăitori să se vâre în pielea mea – şi nu dispuneam de instrumente cu care să fac sondări. Nu aveam posibilitatea să efectuez un studiu asupra structurii interne a acesteia.
La marginea inferioara a piramidei, am remarcat un anumit grad de activitate. Lăsându-mă în jos, am observat cum minuscule comunităţi de cili metalici – de mărimea unor furnici, sau mai mici – se detaşau necontenit din Constructor. În genere, aceste fragmente lepădate păreau să se dizolve imediat ce cădeau pe podea, separându-se, fără îndoială, în componente prea mărunte pentru a le putea vedea, dar, la răstimpuri, am zărit cum aceste bucăţele abandonate ale Constructorului umblau de colo până colo pe duşumea, tot ca furnicile, spre destinaţii necunoscute. În mod similar – am observat acum – alte ghemuri de cili răsăreau din pardoseală, escaladau baza Constructorului şi se contopeau în substanţa lui, de parcă ar fi făcut parte din el dintotdeauna!
I-am atras atenţia lui Nebogipfel asupra acestui fenomen.
— Este uluitor, am spus, dar nu-i greu să-ţi dai seama ce se petrece. Componentele Constructorului se ataşează şi se detaşează singure. Mişună pe podea – sau poate chiar zboară prin aer, din câte ştiu sau sunt în stare să percep. Piesele abandonate, pesemne că mor, într-un fel – dacă sunt defecte -, ori intră în carcasa scânteietoare a altui Constructor nefericit. La naiba, am rostit eu, probabil că planeta este acoperită cu o pojghiţă subţire din aceşti cili liberi, viermuind în toate direcţiile! Iar după un interval de timp – un secol, poate – trebuie că nu mai rămâne nimic din corpul originar al acestei creaturi pe care o vedem noi aici. Toate piesele ei, lucrurile analoge părului, dinţilor şi ochilor, au plecat în vizită la vecini!
— Nu reprezintă o alcătuire unică, zise Nebogipfel. În corpul tău – şi în al meu -, celulele mor şi sunt înlocuite încontinuu.
— Poate, dar chiar şi aşa – oare ce înseamnă când afirmăm că acest Constructor de-aici este un individ? Adică, dacă cumperi o perie, apoi înlocuieşti mânerul şi după aceea capul, mai ai aceeaşi perie?
Ochiul cenuşiu-roşiatic al Morlocului se întoarse din nou spre piramidă, iar acel tub din metal pătrunse în gaura din chipul său cu un sunet lichid.
— Acest Constructor nu e o singură maşină, ca un automobil, ripostă el. Este un agregat, alcătuit din multe milioane de submaşini – membre, dacă vrei. Acestea sunt dispuse într-o structură ierarhică, radiind de la un trunchi în crengi şi rămurele, după modelul unui arbust. Cele mai mici membre, de la periferie, sunt prea minuscule ca să le poţi observa: lucrează la niveluri moleculare sau atomice.
— Dar la ce bun, am întrebat eu, sunt aceste membre insectile? Au capacitatea de a împinge atomi sau molecule – dar de ce? Ce treabă migăloasă şi fără spor!
— Dimpotrivă, zise el, iritat. Dacă eşti în stare să acţionezi la nivelul fundamental al materiei – şi dacă ai suficient timp, şi suficientă răbdare -, poţi realiza orice. Îşi ridică privirea către mine. Ştii, fără ingineria moleculară a Constructorilor, tu şi cu mine nici măcar n-am fi supravieţuit primei confruntări cu Albul Pământ.
— Ce vrei să spui?
— „Operaţia chirurgicală” care s-a efectuat asupra ta, rosti Nebogipfel, a fost la nivelul celulei, la nivelul la care s-au produs vătămările cauzate de ger...
Nebogipfel îmi descrise, cu detalii înspăimântătoare, cum, în frigul năprasnic care ne afectase, pereţii celulelor noastre plesniseră din pricina îngheţării şi a dilatării substanţei conţinute înăuntru – şi nicio operaţie chirurgicală, de genul celor cu care eram obişnuit, nu mi-ar fi putut salva viaţa.
În schimb, microscopicele membre exterioare ale Constructorului se desprinseseră de corpul părintelui lor şi călătoriseră prin organismul meu vătămat, reparându-mi, la nivel molecular, ţesuturile degerate. Când ajunseseră în cealaltă parte – grosolan vorbind -, îmi ieşiseră din trup şi se uniseră din nou cu părintele lor.
Fusesem reconstruit, din interior spre exterior, de o armată de furnici metalice – şi la fel şi Nebogipfel.
La gândul acesta mă trecu un fior, făcându-mi-se mai frig decât oricând din clipa în care fusesem salvat. Mi-am scărpinat braţele, aproape involuntar, ca şi cum aş fi căutat să mă descotorosesc de această infecţie tehnologică.
— Dar o asemenea invazie este monstruoasă, am protestat eu. Ideea că acei minusculi lucrători neobosiţi, străbătându-mi substanţa corpului...
— Am impresia că preferi bisturiele rudimentare şi intruzive ale chirurgilor din propria ta epocă.
— Poate că nu, însă...
— Îţi aduc aminte că, prin contrast, tu n-ai izbutit nici măcar să îndrepţi un os fracturat fără a mă lăsa olog.
— Dar asta era altceva. Eu nu sunt medic!
— Şi îţi închipui că această creatură este? În orice caz, dacă preferai să fi murit, fără îndoială că s-ar putea aranja.
— Fireşte că nu.
Însă mi-am frecat pielea şi mi-am dat seama că avea să treacă multă vreme până să mă simt iarăşi confortabil în propriul meu trup reclădit! M-am gândit, totuşi, la ceva care să-mi aducă un pic de tihnă.
— Bine măcar, am rostit eu, că aceste membre ale Constructorului sunt, pur şi simplu, mecanice.
— Ce vrei să spui?
— Nu sunt vii. Dacă ar fi fost...
Îşi trase faţa din Constructor şi se uită în ochii mei, găvanul de pe chip lucindu-i cu cilii metalici.
— Nu. Te înşeli. Aceste structuri sunt vii.
— Ce?
— Conform oricărei definiţii rezonabile a cuvântului. Se pot reproduce. Pot manipula lumea exterioară, generând condiţii locale de ordine sporită. Au stări interne ce se pot schimba independent de factorii externi, au amintiri care pot fi accesate după voinţă... Toate acestea reprezintă caracteristici ale Vieţii şi ale Minţii. Constructorii sunt vii şi conştienţi – la fel de conştienţi ca mine şi ca tine. Mai mult, de fapt.
Acum eram năucit.
— Dar e cu neputinţă, am zis eu, arătând către dispozitivul piramidal. Asta-i o maşină. Este fabricată.
— M-am mai lovit de limitele imaginaţiei tale şi înainte, spuse el cu asprime. De ce ar trebui ca un lucrător mecanic să fie realizat ţinându-se cont de restricţiile alcătuirii umane? Cu viaţa artificială...
— Viaţă?
— ...există posibilitatea de a se explora alte morfologii – alte forme.
Am ridicat o sprânceană către Constructor.
— Morfologia unui boschet de lemn câinesc, bunăoară!
— Şi în plus, rosti Morlocul, Constructorul te-ar putea fabrica pe tine. Aceasta te face mai puţin viu?
Discuţia devenea mult prea metafizică pentru mine! Am dat ocol Constructorului.
— Însă dacă e viu şi conştient, constituie o persoană? Sau mai multe? Are un nume? Un suflet?.
Nebogipfel îşi răsuci din nou capul către Constructor şi lăsă ocularul să-i scurme în chip.
— Un suflet? repetă el. Acesta este descendentul tău. La fel şi eu, pe o altă linie a Istoriei. Eu am un suflet? Dar tu?
Se întoarse cu spatele la mine şi se uită în inima Constructorului.


va urma