vineri, 4 decembrie 2015

Dialoguri (16)


Corneliu Coposu cu Vartan Arachelian

 



N-a mîncat salam cu soia...


Vartan Arachelian:
    Domnule preşedinte, după o întrerupere de cîteva săptămîni reluăm dialogul nostru. Se apropie miezul nopţii, aţi avut o zi foarte încărcată astăzi, ca şi mine de altfel; deşi a fost sîmbătă, aţi avut o lungă întîlnire, cu cei de la "Solidaritatea Universitară", noi am participat la recepţia ziarului Cotidianul al domnului Raţiu, o recepţie cu foarte mulţi invitaţi şi în care domnul Raţiu a stabilit o anumită performanţă prin faptul că a făcut să fie laolaltă personalităţi din mai toate mişcările şi orientările politice. Incepînd cu vechii comunişti...

Corneliu Coposu:
    Dar personalităţi onorabile!

Vartan Arachelian:
    Da, onorabile, este adevărat.

Corneliu Coposu:
    Demne de tot respectul

Vartan Arachelian:
    Care sînt în libertate, înainte de a începe acest interviu şi de a da drumul la casetofon, mi-aţi spus punctul dumneavoastră de vedere despre intenţiile unei părţi din"Alianţa Civică" de a se transforma în partid. Dar, în sfîrşit, noi trebuie să ne întoarcem cu 40 de ani în urmă. Deci puţin după război. Aţi evocat în alt capitol vremurile imediat următoare actului de la 23 august, cînd încă mai era o geană de speranţă că România nu va intra în închisoarea popoarelor, cum era definită Rusia ţaristă de către Lenin şi cum a devenit, după al doilea război mondial şi "lagărul socialist" aservit Uniunii Sovietice. Ar trebui să păşim împreună cu dumneavoastră pragul închisorilor comuniste. Al Gulagului românesc de fapt. Cînd s-a petrecut acest lucru?

Corneliu Coposu:
    Eu am fost arestat pe 14 iulie 1947. Era ziua naţională a Franţei, pe care am şi sărbătorit-o dimineaţa, avînd în familie franţuzoaice. Am plecat la sediul partidului, care era în strada Clemenceau, azi Gabriel Perri.

Vartan Arachelian:
    Unde este "Casa de mode"?

Corneliu Coposu:
    Lîngă "Casa de mode", înainte a fost Comturistul, acum după cum am aflat e domnul Tiriac.

Vartan Arachelian:
    Un vechi ţărănist, probabil?!

Corneliu Coposu:
    Nu, nu. Nouă ni s-a refuzat restituirea acestui imobil, care a fost proprietatea partidului. A fost confiscat, odată cu arestarea noastră, şi făcut cadou PCR, care l-a exploatat, în cele din urmă a ajuns să fie sediu de instituţie şi acum văd că este sediul unei societăţi comerciale particulare. Mă găseam acolo, cînd sediul a fost înconjurat de armată.
    O echipă de oameni, care făceau parte din securitate, pe vremea aceea i se zicea Siguranţa comunistă, a intrat acolo şi ne-a înhăţat, ne-a arestat, iar odată cu noi a ridicat tot materialul pe care l-a găsit. Am fost duşi direct în subsolul sediului Ministerului de Interne, devenit apoi sediul CC al PCR. Din momentul acela, n-am mai fost liber pînă în 1964, deci am stat permanent în puşcărie.

Vartan Arachelian:
    18 ani!

Corneliu Coposu:
    Am trecut prin nenumărate puşcării. Ar fi foarte greu să reconstitui datele de trecere de la o puşcărie la alta. Acolo mi s-a făcut o toaletă sumară, mi s-au luat şireturile de la pantofi, centura, obiectele pe care le aveam asupra mea. S-a încheiat apoi un simplu proces-verbal şi am fost băgat în celulă.
    Prima mea descindere în puşcăria din subsolul Ministerului de Interne de pe vremuri a fost celula nr. 12. Se numea, în limbaj de puşcărie, garsonieră, fiindcă avea şi duş şi toaletă în cuprinsul celulei. Bineînţeles că avea un perete de geamuri, căptuşit cu plasă de sîrmă şi cu gratii, avea un oblon cu dublă închidere în faţă.

Vartan Arachelian:
    Culmea ironiei e că această puşcărie improvizată a fost făcută totuşi sub ministerul unui naţionalist-ţărănist.

Corneliu Coposu:
    Exact.

Vartan Arachelian:
    Armând Călinescu.

Corneliu Coposu:
    Exact. Odată cu mine au fost aduşi mai mulţi fruntaşi ţărănişti şi tot lotul arestat la Tămădău. Lotul celor care încercaseră, mai bine spus, cei care au avut intenţia să plece şi care au căzut victime ale unei capcane a serviciului secret de informaţii. Acolo l-am avut iniţial vecin de celulă, în stînga mea, pe Mihalache şi în dreapta, pe soţia lui Mihalache, pe d-na Niculina Mihalache. Acolo, în subsolul ministerului, am fost ţinut de la 14 iulie pînă la începutul lunii octombrie, cînd am fost mutat la Malmaison.
    La Ministerul de Interne anchetele erau conduse de o serie de noi membri ai securităţii, de o cultură îndoielnică, proaspăt recrutaţi din cîmpul" muncii, pe criteriul devotamentului faţă de partid, asistaţi de oameni de meserie, care nu interveneau în anchete, ci dirijau de o manieră oarecare comportarea profesională foarte aproximativă a acestor anchetatori. Am avut parte de brute de anchetatori, oameni lipsiţi de orice fel de competenţă profesională şi care excelau prin violenţă, printr-un limbaj suburban şi prin permanente ameninţări.
    Au fost, însă, şi anchetatori mai rafinaţi, printre ei, fostul meu subaltern, în vechea lui calitate de preşedinte al tineretului ţărănist din judeţul Dolj, domnul Mircea Lepădătescu. Mai erau şi alţii ca el. Anchetatorii se perindau, mai cu seamă că în ultima fază am suportat ceea ce se numea anchete non stop, adică te chema la anchetă timp de 70 – 80 ore, în care timp, din trei în trei ore, anchetatorul se schimba, iar cel anchetat, în speţă eu, rămîneam lipit de scaun, pentru ca printr-o oboseală prelungită să se înfrîngă rezistenţa din mine. Sigur că erau împletite aceste anchete cu trimiteri la carceră, cu lovituri, cu bătăi, pentru că ancheta nu avea un aspect legal şi torţionarii îşi făceau atunci debutul...

Vartan Arachelian:
    Ucenicia!

Corneliu Coposu:
    ... ucenicia pe pielea noastră... Cu prilejul acesta am avut "onoarea" de a fi anchetat şi de Teohari Georgescu. Ceea ce urmăreau comuniştii, era, evident, un proces senzaţional împotriva P.N.Ţ. Elemente de proces nu aveau atunci, de aceea forţau nota ca să scoată din anchete dovezi despre pregătirea presupusă a unui complot împotriva statului şi tentativă de răsturnare a ordinii existente. Nu prea aveau însă probe, pentru că tentativa de plecare din ţară, care putea fi dovedită, nu era suficientă pentru a înscena un proces de complot.

Vartan Arachelian:
    In legislaţia în vigoare atunci, o asemenea tentativă era condamnată?

Corneliu Coposu:
    Da, era considerată contravenţie, care se pedepsea cu închisoare de 15 zile. Dar, bineînţeles că...

Vartan Arachelian:
    Erau legile dinainte de război?

Corneliu Coposu:
    Da, între timp se modificase legea şi s-au majorat sancţiunile; pentru o tentativă de plecare se putea aplica o pedeapsă de pînă la l0 ani închisoare. Dar, cum spuneam, nu erau elemente suficiente pentru a înscena un proces.
    Elementele le-au găsit prin descoperirea arhivei secrete a lui Rădulescu-Pogoneanu. Rădulescu-Pogoneanu era, am mai spus, infirm şi avea un şofer care-l ajuta; trebuia să meargă sprijinit pe două bastoane, nu se putea deplasa cu uşurinţă. Avea maşină proprie, al cărui şofer era, bineînţeles, agent al Siguranţei. El dădea rapoarte zilnice. Pogoneanu era prudent şi anumite lucruri care trebuiau ferite de atenţia Siguranţei, nu le făcea în prezenţa şoferului lui. Cu toate acestea Siguranţa, care avea antene multiple în toate domeniile, a putut să stabilească o legătură între
Pogoneanu, un prieten de-al lui, Neamţu, şi echipa de diplomaţi condusă de Niculescu-Buzeşti. Prin investigaţii, prin presiuni, a reuşit să afle că Pogoneanu, în afară de deplasările pe care le făcea cu maşina lui, cu şoferul care dădea rapoarte zilnice, a mai făcut o deplasare cu Neamţu, care avea familia la Potigrafu, lîngă Ploieşti. Acolo îngropase Pogoneanu casetele cu documente. S-a aflat repede, au fost descoperite casetele, care cuprindeau, între altele, minutele unor tratative pe care Pogoneanu, împreună cu Niculescu-Buzeşti, le dusese cu doi ofiţeri aparţinînd CIA şi anume maiorul Hali şi locotenentul Hammilton.
    Erau, într-adevăr, acte compromiţătoare, care se refereau însă, la ipoteza unui război între Statele Unite şi URSS. In vederea acestui posibil război, ofiţerii americani vroiau să stabilească anumite puncte de reper, un cap de pod în România şi să iniţieze organizaţii clandestine, în sfîrşit, existau nişte documente care puteau fi utilizate împotriva noastră în proces, în această casetă a lui Pogoneanu se găsesea o serie întreagă de note şi însemnări precum şi nişte documente pe care Pogoneanu le luase din arhiva Ministerului de Externe, unde funcţionase pînă la venirea lui Tătărăscu, în calitate de director al cabinetului şi al cifrului. In momentul cînd anchetatorii au descoperit aceste documente, li s-a deschis perspectiva de a întemeia procesul pe nişte fapte reale, într-adevăr compromiţătoare.
    Greutatea era de a pune aceste documente în sarcina lui Maniu; înţelegerea lui Pogoneanu cu americanii se făcuse fără cunoştinţa lui Maniu. Forţîndu-se puţin nota şi folosindu-se o atitudine înţelegătoare a martorilor din proces, între care, cel principal era Ionel Mociony - Stîrcea, s-a ajuns să se tragă concluzia că toată această acţiune, care putea fi socotită o acţiune de înaltă trădare era făcută sub patronajul lui Maniu, deşi nu s-a putut dovedi că Maniu ar fi în legătură cu întrevederile amintite.
    Cu ocazia aceasta a fost arestat tot lotul, s-a umplut subsolul Ministerului de Interne de arestaţi, în luna octombrie am fost transferat la Malmaison, unde a început o altă serie de anchete ce urmărea acţiunile de spionaj, pretinsele acţiuni de spionaj întreprinse de P.N.Ţ., sau exponenţii lui, pe lîngă misiunile militare engleză şi americană.
    Cu prilejul anchetelor am cunoscut pe cei care se ocupau de noi şi care se numeau tovarăşi procurori; ei nu aparţineau Siguranţei, ci unui serviciu numit SSI, adică Serviciul Special de Informaţii, care fusese completat cu agenţi sovietici şi cu oameni de încredere, mulţi dintre ei cu şcoală sovietică, crescuţi în instituţiile lui Djerzinski şi care anchetau, deci, după metodele sovietice. Erau oameni de o brutalitate deosebită, care îşi exercitau meseria concomitent cu torţionarea celor anchetaţi. Ca sisteme practicate era bătaia cu cearceaful ud, bătaia cu săculeţ de nisip, atîrnarea cu capul în jos, bătaia la tălpi şi manejul. Manejul era o formă de intimidare şi de chinuire ce se practica în felul următor: anchetatul era dezbrăcat la piele şi un gealat, cu o figură lombroziană, ce avea în mînă un bici, obliga victima să fugă în jurul unei săli mai mari, iar el îl fugărea cu biciul cu care-l pleznea, sau direcţiona sensul alergării tot cu ajutorul biciului.
    Bineînţeles că existau şi metode de constrîngere civilizate, cum era carcera, pedeapsa cu lipsa de mîncare, pedeapsa cu scoaterea saltelei şi obligarea deţinutului să doarmă pe gratiile de fier, pedeapsa cu claustrarea.
    La acest fel de mijloace de presiune se renunţa după două, trei zile şi pe urmă se aplica toată gama de mijloace de care v-am vorbit. Mai existau şi alte sisteme, cum era electrocutarea într-o cameră care avea apă la un nivel de 10 -15 cm. şi în care deţinutul, în orice poziţie s-ar fi aflat, suporta şocurile de curent, odată cu conectarea unui întrerupător. Am trecut prin toate fazele acestea. Ei vroiau să scoată de la mine mărturia participării la o acţiune de spionaj, care era fantezistă. La un moment dat s-a făcut cu mine următoarea experienţă: am fost pus în cătuşe, mînă stîngă cu piciorul stîng prinse cu o cătuşă şi mînă dreaptă la piciorul drept prinse cu altă cătuşă, în această încătuşare poziţia este ghemuită, fără posibilitate de a te mişca şi în scurtă vreme, într-o jumătate de oră, îţi amorţesc toţi muşchii şi simţi nişte dureri atroce,
datorită efortului pe care-l face musculatura în extensiune într-o poziţie neobişnuită. Pe poziţia aceasta, dublu încătuşat, am fost aruncat într-o maşină şi dus la o casă conspirativă din Snagov, din Gruiu, care avea o împrejmuire înaltă de 5 m, unde se pătrundea cu consemne, după controale repetate.
    Aici am fost introdus pe un coridor lung de cîţiva metri, la capătul căruia era un reflector uriaş care îţi proiecta razele în faţă, iar în spatele acestui far era o cameră, prin care se perindau cei chemaţi să mă identifice. In speţă, în această cameră, prin spatele reflectorului au defilat, spre surprinderea mea, angajaţii feminini ai misiunii
americane.

Vartan Arachelian:
    Erau cetăţeni români?!

Corneliu Coposu:
    Nu, erau americani.

Vartan Arachelian:
    Cum au fost obligaţi să vină acolo?

Corneliu Coposu:
    N-au fost obligaţi deloc, au fost cumpăraţi de KGB şi făceau servicii plătite misiunii militare sovietice. Am identificat două doamne, funcţionare la misiunea americană. Am avut posibilitatea miraculoasă să aduc faptul trădării la cunoştinţa misiunii americane în biroul căruia lucrau cele două americane. Pe vremea aceea acţiunile operative ale KGB-ului erau deosebit de fructuoase şi pe lîngă o armată întreagă de informatori şi colaboraţionişti, recrutaţi din mediul românesc, KGB-ul a reuşit să se infiltreze şi în misiunile militare aliate, respectiv americană şi britanică.
    Atestările acestor funcţionari, bineînţeles că le erau foarte utile. Ei spuneau de cîte ori m-au văzut vorbind cu Schuyller, cu ceilalţi ofiţeri, care făceau parte din misiunea militară, misiune care, cum am spus, avea şi reprezentanţi civili. Era Burton Berry, care era şeful misiunii civile şi o mulţime de slujbaşi, pe care-i cunoşteam. Păstram tot timpul legătura cu ei şi-i informam, în interesul ţării, ca să ne apere de exagerările şi abuzurile pe care le făceau armata de ocupaţie şi misiunea militară sovietică. După ce una dintre funcţionarele misiunii civile americane a atestat prezenţa şi activitatea mea condamnabilă, de la misiunea americană, mai trebuia stabilit cuprinsul discuţiilor pe care le-am avut cu Schuyller. Schuyller era general, şeful misiunii. Eu am negat. Ele nu aveau cunoştinţă decît de prezenţa mea acolo, fără să fi înregistrat conţinutul convorbirilor. S-aîncercat asupra mea o presiune ameninţătoare şi după ce m-am încăpăţînat să spun că nimic nu este adevărat din tot ce spune persoana din spatele reflectorului, pe care eu n-o vedeam, dar a cărei voce o recunoscusem, am fost pus din nou în cătuşe, dus pe marginea lacului Snagov şi ameninţat cu pistolul în mînă că, dacă nu declar imediat tot ceea ce am vorbit cu Schuyller, voi fi împuşcat şi aruncat în lac. Din cauza tensiunii teribile - bineînţeles că aceste ameninţări erau însoţite şi de lovituri cu cizma ş.am.d., eu eram în poziţie cocoşată, aruncat jos la marginea lacului - am izbucnit într-un hohot de rîs. Reacţia
mea i-a surprins, probabil, şi-au închipuit c-am înnebunit.
    "Ce-i cu tine, bă?"-s-au răstit la mine. Nu vă pot reproduce limbajul care se utiliza, în care numele sfinţilor şi al părinţilor erau foarte des invocate, cu cele mai năstruşnice injurii şi sudălmi, care nu erau obişnuite nici măcar la mahala. "De ce rîzi?" -şi atunci am avut un reflex de seninătate şi le-am explicat: "Cum vă puteţi închipui că eu am să cred că o să mă aruncaţi în lac cu cătuşele Serviciului Special de Informaţii? Sau mă credeţi idiot, sau nu vă daţi seama de ceea ce reprezintă ameninţarea voastră? Asasinatele se fac mai discret şi nu de maniera aceasta: de altfel, nu cred că o să mă asasinaţi înainte de proces". După ce mi-au trîntit cîteva înjurături de mamă şi cîteva cizme în cap şi în burtă, m-au încărcat din nou în maşină şi m-au transportat la Malmaison. Acolo s-au încercat împotriva mea toate metodele de torţionare pe care le-am menţionat. Am avut o mare satisfacţie, cînd mi-am pus în gînd să refuz să mă pretez la manejul pe care îl impuneau ei. Cu toate loviturile de gîrbaci, de bici, cu care m-au pleznit, am refuzat să mă mişc din loc, pînă cînd bruta, care conducea operaţiile, a obosit. E adevărat, am rămas cu spatele marcat de urmele biciului; ele s-au vindecat după cîteva săptămîni, dar nu total. Şi acum se mai păstrează urmele. Am nişte semne interesante de pe urma puşcăriei; am semnele unor cătuşe pe picioare, cătuşele mi-au intrat în carne şi rănile s-au vindecat după ani de zile, dar se păstrează încă sechelele. Am nişte diagonale pe spate, urmele mai adînci ale plesniturilor de bici. După ce a obosit călăul, m-au lăsat prăbuşit jos, unde am dormit pe ciment, pînă a doua zi dimineaţa, cînd m-au ridicat  gardienii de serviciu. Am această satisfacţie că voinţa mea a fost mai puternică decît brutalitatea lor.

Vartan Arachelian:
    Vreau să facem o paranteză, domnule preşedinte. Care erau dimensiunile dumneavoastră în perioada aceea, căci am auzit că în tinereţe eraţi un atlet?

Corneliu Coposu:
    Da, aveam o factură atletică, cîntăream o sută patrusprezece kg.

Vartan Arachelian:
    Cînd aţi fost arestat?

Corneliu Coposu:
    Da. Fusesem campion la haltere, în timpul doctoratului, la Clubul Sportiv Universitar. Eram o masă de muşchi la ora aceea, dar muşchii s-au topit, aşa că rămăsese dan mine, la ieşirea din puşcărie, doar 51 kg.

Vartan Arachelian:
    51?!

Corneliu Coposu:
    Da, am pierdut mai mult de jumătate, contrazicînd legea lui Arhimede, deşi nu eram scufundat în apă.


va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu