Imposibila neutralitate (XL)

Gheorghe Grigurcu

 

Literatura interbelică, „o sintagmă procustiană”?

Distinsul meu coleg de facultate, V. Fanache, (nu ne-am
văzut de atîta timp încît am senzaţia că ne aflăm pe planete
diferite, solidari doar - cu nostalgică amabilitate vorbind -
prin ceea ce se cheamă Galaxia Gutenberg) pune în discuţie o
temă interesantă: cea a periodizării literaturii române contemporane.
Teza d-sale transpare chiar în titlul articolului: O
sintagmă procustiană:,, literatura interbelică ” („Steaua”, nr.
5/1993). Ea cuprinde două momente: unul de respingere a
conceptului în cauză şi altul de pledoarie în favoarea unei noi
soluţii cronologice. Fapt ce presupune o încredere apriorică
în finalitatea operaţiei. Noi sîntemmai increduli! Întmcît avem
impresia că orice periodizare a fenomenului literar s-ar propune,
aceasta n-ar avea decît un caracter mai mult sau mai puţin
artificial, n-ar fi decît o convenţie mai mult sau mai puţin amendabilă.
Fie că plecăm de la raportarea la marile evenimente
istorice, fie că avem în vedere conceptul de generaţie (aşa cum
se profilează în cercetarea pe care am putea-o invoca, pe un
arc respectabil, de la Ottokar Lorenz la Al. Piru şi de la Wilhelm
Dilthey la Laurenţiu Ulici), rezultatul e ambiguu. Ce pare
constructiv pe o parte, se surpă pe cealaltă. Chestiunea e, hotărît
lucru, oţioasă. Nu putem a nu reflecta, în marginea ei, la perspectiva
mai largă a istoriei literare. Fiind foarte relativă, aşa
cum se recunoaşte tot mai explicit, istoricitatea însăşi a fenomenului
literar, prezentarea acestuia pe capitole ale temporalităţii
nu poate dobîndi un caracter peremptoriu. Simplă colecţie de
imagini estetice, defilare de personalităţi („Numai personalitatea
este binele suprem”), o istorie a literaturii rezonabilă evită
tiparele prea apăsate ale unor evoluţii de tip cauză-efect, ale
unui „progres” ce n-ar putea fi considerat dccît în zona influenţelor,
a unor „perfecţionări” a modelelor etc., deci într-o zonă
îndeobşte minoră. Neputînd aprofunda aici problema, să reţinem
că periodizarea literaturii, reflex al înţelegerii ei sub specie
istorică, alcătuieşte un instrument exterior, suficient de aproximativ
şi, în consecinţă, de stînjenitor al exegezei care îl aplică
ad litteram (excepţie face o ingerinţă istorică majoră, precum
dirijarea şi „planificarea” artei sub regimurile totalitare, situaţie
la care vom reveni mai jos). Să renunţăm, aşadar, la periodizare?
Nu neapărat, căci avem nevoie încă, în temeiul unor
reflexe culturale, de o analogie istorică. Aşezînd faptele estetice
cap la cap, ne-am obişnuit să folosim un suport, fie şi eterogen,
pentru a susţine construcţia. Istoria e un soi de arac în jurul
căruia se încolăceşte vrejul creaţiei. Dar să n-o luăm prea în
serios! Să nu construim castele de nisip cu prea mult migălite
detalii, donjoane, contraforturi, creneluri, a căror surpare
lesnicioasă ar risca să ni se pară un dezastru!

Ţinînd seama de cele afirmate pînă aici, să ne apropiem
de aserţiunile lui V. Fanache. Unele, cum ziceam, se înscriu în
registrul negativ, urmărind a demonstra că sintagma „literatura
interbelică”, onorabilă pentru cei mai mulţi, ar fi doar „o
contrafacere, o falsă graniţă ivită în interiorul aceluiaşi spaţiu
literar”. Şi da şi nu! Admiţînd o anume îndreptăţire criticilor
formulate de colegul nostru, nu putem a nu releva aspectele
discutabile pe care, la rîndul lor, le înfăţişează acestea. Formula
cu pricina i se pare lui V. Fanache „de două ori greşită”.
„Întîi, pentru că ea este o formulă împrumutată de la cele două
cataclisme umane (1914-1918 şi 1940-1945) abătute asupra
secolului şi, în al doilea rînd, pentru că este excesiv de limitată,
restrîngîndu-se la un interval de aproape două decenii (sic!),
cu mult prea scurt pentru a se suprapune cu temporalitatea
necesară noţiunii de epocă literară”. Cea dintîi obiecţie se
estompează considerabil dacă ne raportăm, mai întîi, la schimbările
de mentalitate, la primenirile generale pe care le-au
produs cele două războaie mondiale, cu indiscutabile consecinţe
în mai toate domeniile spiritului, pe de alta la împrejurarea
că un şir de istorici de seamă au admis, ca puncte de reper
în jalonarea materiei lor, datele unor rupturi, unor reorientări
în dezvoltarea omenirii. Eposul istoric sugerează spiritul
comun al timpului, acel Zeitgeist cu care are a face şi producţia
literar-artistică. Oare a greşit foarte tare Thibaudet începîndu-şi
istoria cu anul 1789? Ori G. Călinescu, intitulîndu-şi unele
capitole conform cronologiei politice: Epoca domnitorului
Cuza, Epoca domnitorului Carol? Ori Fritz Martini, compartimentînd
Poemul epic curtenesc din epoca dinastiei suabe, ca
şi De la naturalism la primul război mondial, De la expresionism
pînă în anul 1945, După cel de-al doilea război mondial?
Al doilea reproş al lui V. Fanache, cel conform căruia epoca
interbelică ar fi „excesiv de limitativă”, poate primi cu uşurinţă
răspunsul că nu există o epocă standard, canonică. Fiecare
unitate de timp, resimţită din punctul de vedere al creaţiei ca
specifică, îşi are propria ei durată, care poate fi mai lungă ori
mai scurtă. A o extinde sau a o comprima după o normă
„ideală” n-ar însemna tocmai a o... procustianiza?

Interlocutorul nostru aduce şi alte obiecţii „literaturii
interbelice” : „In nici un caz nu se poate vorbi de epoci literare
în care figurează «jumătate» dintr-un autor. Obligatoriu, o
epocă include integral un scriitor, de la debutul său pînă la
finele carierei sale, care este identic cu anul morţii. Or, ce se
întîmplă cu personalităţile numitei literaturi interbelice? Ele
sunt decapitate exact la mijlocul activităţii, toate într-o singură
zi calendaristică, după unicul criteriu istorist al trecerii, de
voie de nevoie, la epoca socialismului vremelnic victorios sau,
mai nou, fiindcă prejudecata persistă, la epoca actuală”. Să
reamintim că dramatica „decapitare” se produce în istoriile
literare nu doar după criteriul „istorist”, ci şi după cel al genurilor.
Poeţi, prozatori, dramaturgi, ideologi sînt prezentaţi nu
o dată pe secţiuni, felii însîngerate ale personalităţilor multilaterale
ce ar putea înspăimînta pe un comentator caritabil. Să-i
acuzăm de asasinat pe venerabilii istorici? Ori să avem în vedere
faptul că din două rele, în „nararea valorilor”, au trebuit să
aleagă unul? Cît priveşte trecerea unor personalităţi literare
de la o epocă la alta, aceasta e clară, în situaţia de faţă, precum
trecerea de la zi la noapte. Uneori a trecut o „jumătate” de
autor, alteori mai mult, alteori mai puţin. Cine statuează „obligaţia”
ca o epocă să includă „integral” un scriitor, de la debut
pînă la moarte? „Epoca socialismului vremelnic victorios”
n-a ţinut seama de nici o regulă de politeţe artistică. Ea reprezintă
un moment fără precedent de revărsare nocivă a istoriei
în creaţie, aşa cum urina pătrunde în sînge. A intervenit cu
cruzime desfiguratoare, făcînd să existe într-adevăr „doi
Arghezi”, „doi Sadoveanu” etc. A ghilotinat personalităţile,
lăsînd uneori, în domeniul său tendenţios, doar trupul cu o
mînă ce a continuat a scrie sub imperiul unui automatism
ideologizat. Căci ce legătură este între poetul „credinţei şi
tăgadei”, Arghezi, şi poetul exclusivist al tăgadei materialistdialectice
din Cîntare omului? Sau între neocratul Camil
Petrescu şi realist-socialistul Camil Petrescu? Sau între Sadoveanu
cel care celebra solemnitatea obîrşiilor cosmice şi Sadoveanu
cel care proslăvea propagandistic o efemeră ocupaţie
preocupată a jugula tradiţiile? Sau între G. Călinescu, estetul,
elitistul cu o privire intemporală, şi propovăduitorul unui clasicism
de partid şi de stat? Din fericire, opera majoră a acestor
mari creatori a fost salvată datorită apartenenţei ei la epoca
interbelică. Timpul istoric însă a trecut prin fiinţa lor ideală
precum o sabie. Nicăieri ca în cazul lor nu se vede mai bine
cum o epocă social-politică determină, prin imixtiunile ei, una
literară, pe potrivă. A indica factorul negativ, compromisul
alienant, frizînd patologicul, nu poate însemna, aşadar, o
„prejudecată”. Cu atît mai puţin o „prejudecată” supărătoare
pentru că „persistă”. Dimpotrivă, e un act de luciditate recuperatoare,
fără care nu putem reconstitui scara axiologică, nu ne
putem raporta efectiv la valorile literelor româneşti. Singurul
mijloc posibil de-a exorciza efectul nefast al epocii totalitare
este examenul critic care s-o înfăţişeze obiectiv şi s-o delimiteze
ca pe un corp străin în organismul literaturii.

Nu putem ocoli nici un alt pasaj al comentariului lui V.
Fanache, în care criticul ia în discuţie factorul politic: „istoria
politică este cea care face muzica, evident muzica literară”,
scrie d-sa, dezaprobator. Neîndoios, felul în care e descris mecanismul
„în trei mişcări dogmatice” al „exegezei scolastice”
(recte proletcultiste) corespunde realităţii. „Exegeza” cu pricina
a procedat pe cît de „simplu” pe atît de „prost”: „a respins
tot ce s-a scris înainte de 1944, prin recurgerea la propoziţiile
servite de teoria marxist-leninistă; a acceptat numai operele
create în perioada postbelică, socotindu-le singurele valori
viabile; a introdus magicul termen concesiv de «valorificare»
a moştenirii literare, confundîndu-se cu achizitorii de pe la
cooperativele agricole, care valorificau pieile de viţel sau fulgii
de gîscă”. Nimic nu e de contestat aici. Dar autorul e de părere
că: „în zilele noastre dogma pare a se inversa”. Cum adică „a
se inversa”? înlăturarea dogmei, analiza urmărilor ei mai vechi
şi mai noi, să nu fie altceva decît tot o... dogmă? A vorbi despre
politizarea forţată să nu reprezinte decît tot o... politizare? în
acest sofism, deloc gratuit, este conţinut pericolul anihilării
spiritului critic. Dacă ne temem a numi pur şi simplu politizarea
abuzivă, nu înseamnă că o tolerăm? Avînd atari temeri falshigienice,
V. Fanache pare a se apropia de defetismul „apoliticilor”,
care se străduiesc a arunca un văl de uitare asupra greşelilor
trecutului şi prezentului, precum am avut ocazia a arăta
adesea. A confunda o epocă abuziv politică cu una a de-politizării
e una din asemenea greşeli ale prezentului cu vădite rădăcini
în trecut. Supărat pe procedeul de-politizării, aşa cum ar fi
supărat pe un genist că ar dori să cureţe un teren minat, V.
Fanache se arată iritat, în caz particular, şi de I. Negoiţescu:
„Deruta provocată de sintagma «literatura interbelică» a contaminat
şi unele spirite critice de fineţe, cum s-a relevat Ion
Negoiţescu, autorul unui prin volum din Istoria literaturii
române, perioada 1800-1945, Editura Minerva, 1991”. La ce
se referă? La faptul că I. Negoiţescu nu se ocupă, în primul
tom al Istoriei sale, din păcate neterminate, de o seamă de
scrieri ale unor autori interbelici, produse în perioada comunistă.
Deşi cu unele excepţii, „treceri «ilegale» din teritoriul interbelic
în cel actual”, cum le numeşte interlocutorul nostru,
grijuliu cu „legalitatea”. Ar fi vorba de „o brutală oprire” în
faţa anului 1945, pricinuită de „presiunile ideologice insinuate
foarte probabil în inconştient”. Adică în inconştientul criticului
exilat. E adevărat că acesta dă dovadă de unele inconsecvenţe
de metodă istorică, aş zice, pe care i le-am semnalat
şi eu. însă nu se află în chestiune cîtuşi de puţin vreo „presiune
ideologică”, fie şi „insinuată în inconştient” cum, cu o elegantă
precauţie, propune V. Fanache, ci cu o atitudine pe deplin
asumată, de denunţare a ideologiei deformatoare. I. Negoiţescu
mi-a explicat că se va ocupa de marile căderi în „groapa”
literaturii comandate de regimul comunist într-un capitol aparte
din volumul al doilea al Istoriei. Nu ştim în ce măsură acesta
a fost redactat. De reţinut că I. Negoiţescu a avut în vedere
deosebirea tranşantă dintre epocile literare, care fac uneori
imposibilă reunirea producţiilor uneia şi aceleiaşi personalităţi
sub semnul unei minime coerenţe de concepţie, de scriitură,
de etică. Atitudinea sa se situează, prin urmare, la antipodul
celei a lui V. Fanache, neîmpietînd însă asupra condiţiei puse
de acesta, după care „plauzibile rămîn criteriile care emană
din calitatea estetică a textului”, ci, din contra, confirmînd-o...

Să vedem acum care e contrapropunerea în materie dc
periodizare a lui V. Fanache. Refuzînd sintagma „procustiană”
a literaturii interbelice, criticul susţine că „această epocă literară
se întinde (cu abaterile fireşti) între 1920-1970 şi (...) ea se
structurează ca sinteză între tradiţie şi modernitate, e un triumf
al spiritului autohton, care, prin necesară sublimare, se deschide
într-un evantai tematic fără precedent, la cote valorice universale”.
D-sa se bizuie, pentru a-i marca finalul, pc anii încetării
din viaţă ai autorilor care o „traversează”. Dacă ne referim
la decesul lui Rebreanu, în 1944, la cel al lui Sadoveanu, în
1961 (iar nu în 1964; e probabil o greşeală de tipar), dar şi la
cel al lui Şerban Cioculescu, în 1988, am putea socoti că se
deschide numai pentru decese o vastă epocă. Neisprăvită încă,
de vreme ce între noi se mai găsesc cîţiva interbelici, chiar în
plină activitate. Şi apoi, cum am putea considcra cu seriozitate
că o nouă cpocă înccpc numai în clipa în care toţi reprezentanţii
celei anterioare au trecut în lumea drepţilor? Ipoteza lui V.
Fanache e, cu toate accstea, interesantă prin insolitul ei speculativ,
am spune prin îndrăzneala ei. Ea arc avantajul de a cuprinde
toată traiectoria evoluţiei personalităţilor, de a satisface tendinţa
„judecării estetice globale”. Un proiect ideal! Dar totodată
dă în vileag viciul oricărei periodizări abordate cu stricteţe.
Plus un viciu aparte, de sorginte ideologică. Pentru că accastă
aşa-zisă epocă se „structurează”, dar şi se de-structurează în
aceeaşi măsură. Ea include nu doar „sinteza între tradiţie şi
modernitate”, ci şi ruptura lor violentă, în sensul reîntoarcerii
la o tradiţie prefabricată, la anacronismul impus al proletcultismului.
E nu numai un „triumfal spiritului autohton”, ci şi o
eclipsă a acestuia, printr-o non literatură de import. E nu numai
„sublimare”, ci şi degringoladă, impurificarc, decădere. Nu
cuprinde doar un „evantai tematic fără precedent”, vizînd universalitatea,
ci şi reducţia jalnică a temelor, conform reţctarului
de partid. E, am spune, un amestec strident de contrarii. Credem
că niciodată, în desfăşurarea culturii noastre, n-a existat o mai
ascuţită şi o mai dureroasă sfîşiere a spiritului ei decît în anii
regimului comunist. Cum ar putea fi aşezate în aceeaşi albie a
timpului două curente de sens contrar? O atare „epocă” n-ar fi
decît un hibrid ce îmbrăţişează, în chip vinovat, alături de cele
mai relevante împliniri estetice, formele monstruoase ale oportunismului
celui mai dezlănţuit, ale celei mai grave îndepărtări
de la menirea ei pe care a cunoscut-o la noi arta cuvîntului.
Prin urmare, n-ar putea fi considerată decît o încercare de a le
diminua, muşamaliza, trece sub tăcere pe cele din urmă. Oile
şi lupii sînt convocaţi pentai a alcătui o stînă. E cu putinţă?

Şi mai putem nota un semn de întrebare. Afirmă V.
Fanache: „Nici o discrepanţă de esenţă nu desparte pe Arghezi
din Testament şi Hore de Marin Sorescu, cel din modernul La
lilieci, pe Rebreanu de Marin Preda, pe Hortensia Papadat-
Bengescu şi Camil Petrescu de Nicolae Breban, pe Blaga,
Bacovia şi Ion Barbu de Nichita Stănescu, pe Constantin
Tonegaru de Leonid Dimov etc.”. Şi atunci? De ce ar mai fi
nevoie de hotarul unei epoci literare spre a-i despărţi? Cum
poate această epocă să ia sfîrşit în 1970? Mai sus, preopinentul
nostru susţinea „afinitatea electivă” dintre I. Negoiţescu şi G.
Călinescu: „Comuniunea de spirit îi plasează pe cei doi critici
în aceeaşi epocă literară”. Neobişnuită epocă literară, deschisă
spre infinit! I. Negoiţescu a murit în 1993, iar Marin Sorescu
şi Nicolae Breban se găsesc, după toate aparenţele, în toiul
carierei lor creatoare. Neputîndu-ne da seama cînd a încetat
epoca literară care e şi una interbelică, aflăm în schimb: „Ciclul
literar încheiat lasă loc altuia; cu literatura anilor optzeci se
resimte începutul unei noi perioade, a postmodernismului”.
Oare? Trecînd peste organicele legături cu predecesorii imediaţi,
şaizeciştii, nu putem a nu observa că „nici o discrepanţă
de esenţă” nu-i separă pe optzecişti de Geo Dumitrescu, Constant
Tonegaru, Gellu Naum, Nina Cassian (cea de la început)
etc. N-ar trebui şi ei subordonaţi aceleaşi epoci-mamut? Şi
cum rămîne cu „epoca” 1970-1980, deductibilă, cu mult mai
scurtă şi cu mult mai artificială decît epoca interbelică? Ceea
ce confirmă consideraţiile din primul paragraf al prezentei
însemnări... Periodizarea literaturii contemporane, dacă nu a
literaturii în genere, nu e decît o chestiune relativă, care are
sorţi de succes doar dacă e tratată fără pedanterie. Ea ţine de o
condiţionare istorică a conştiinţei noastre, în principiu inadecvată
substanţei estetice, care aspiră spre o organizare morfologică,
în temeiul unor norme intrinseci, aşadar spre un climat
al diacroniei. Sîntem liberi a privi lucrurile într-un fel sau altul,
a aranja în diferite figuri cronologice valorile de dimensiuni
diferite, fară a ne aştepta la mari revelaţii sau la cataclisme ale
receptării, cu condiţia de a respecta esteticul ce se respectă pe
sine. Pentru a nu avea deziluzii, nu trebuie să ne facem iluzii.
In afara tendenţiozităţilor extraliterare, periodizarea e un joc
inofensiv. Propunerile lui sînt fragile, precum orice gratuitate.
Nesatisfacut de instrumentul atît de des mînuit, de „uzat”, dar
care pare celor mai mulţi încă suficient de solid, al „literaturii
interbelice”, V. Fanache încearcă a-1 înlocui cu o machetă preţioasă, ca un obiect de porţelan. Atenţie, să nu se spargă!

va urma