Mihail Zoscenko
Femeia modernă nu poate suferi diminutivele. Nu-i place cînd i se spune „guriţă”, „mînuşiţe” sau „picioruşe”.
Se supără. Ba chiar din pricina asta se poate produce şi o ruptură. Aşa cred, cel puţin.
O persoană mi-a spus-o:
— Pe naiba, picioruşe! Eu — zice — port sandale numărul patruzeci şi unu şi dumneata îi dai mereu cu prostiile astea! Dumneata — zice — mă nenoroceşti cu sentimentalismul ăsta idiot.
Ca să fiu sincer, auzind una ca asta, am rămas perplex.
Persoana în cauză zice:
— Pe vremuri, da, cucoanelor alintate sau, bunăoară, conteselor le plăcea să audă dulcegării din astea în budoarele lor. Eu însă — zice — nu dau doi bani pe bărbaţi ca dumneata.
— Iaca na! — îi răspund. Adicătelea, ce vrei să spui?
Ce să spună, că de-atunci nu mi-a mai telefonat şi cînd am întîlnit-o odată, nici nu mi-a răspuns la salut.
Asta aşa e: femeilor tinere din zilele noastre le plac actele de curaj, eroice. Am băgat de seamă că lor le place ceea ce e ieşit din comun. Lor le place ca bărbatul să fie neapărat aviator sau măcar mecanic de bord. Atunci îmbobocesc de nici nu le mai recunoşti.
Aş vrea să le întreb: Mă rog, ce, toţi oamenii trebuie să fie aviatori sau mecanici de bord?
Desigur, nu zic ba, meseria de mecanic de bord e pînă la un anumit punct interesantă şi ea provoacă tot felul de emoţii în rîndul spectatorilor. Dar, pe de altă parte, vezi bine, e cu neputinţă ca toţi, fără excepţie, să zboare în tăriile cerului.
Unii ocupă posturi pămînteşti mai modeste, în birouri şi aşa mai departe.
Nu ştiu de ce, femeilor le mai plac şi operatorii de film. Chiar, zău, greu de spus de ce. Învîrteşte manivela şi se crede Napoleon!
De asemenea, cîştigă dragostea femeilor cei veniţi din Arctica. Mde, cîmpuri de gheaţă, zăpa-dă, aurora boreală... Mare lucru!
Ca să nu lungesc vorba, eu unul m-am însurat de patru ori şi nu ştiu cum am tot dat greş. Prime-le două soţii s-au îndrăgostit de nişte mecanici de bord. A treia s-a încurcat cu un operator de film. Mă rog, se întîmplă. Dar cea de-a patra căsnicie m-a dat pur şi simplu gata. Şi eu, care am păţit-o, trebuie să-i previn pe alţi bărbaţi, ca să se ferească de căsătorii de felul acesta.
Cunoşteam o persoană. Am hotărît să ne căsă-torim. Dar eu am prevenit-o cinstit:
— Ai în vedere — zic — că eu nu plutesc în înaltul cerului şi mă îndoiesc — zic — că pentru plăcerea dumitale am să sar vreodată cu paraşuta de pe acoperiş. Aşa că, dacă te pasionează vreo profesie cerească din astea, eu unul, ca să zic aşa, nu mai am ce discuta. Şi în cazul ăsta, haidem să închidem problema căsătoriei.
La care ea zice:
— Profesia n-are nici o importanţă. Aviatorii mă lasă rece. Singurul lucru care importă pentru mine e ca această căsătorie să fie pînă la un anu-mit grad liberă. Nu-mi place ca personalitatea să fie îngrădită. Eu — zice — înainte de asta am fost căsătorită timp de şapte ani şi bărbatu-meu nu mă lăsa să merg cu cineva nici măcar la teatru. Aşa că acum mi-aş dori o căsătorie bazată pe relaţii tovă-răşeşti. Dacă, bunăoară, dumneata ai să te îndră-gosteşti de cineva, eu n-am să zic nimic. Şi dacă eu am să întîlnesc pe cineva, nici dumneata, cu atît mai mult, n-ai să ridici obiecţii. În felul aces-ta, cred eu, căsătoria noastră va fi mai trainică, bazată pe înţelegerea rezonabilă a două inimi care se iubesc. Şi dacă soţul are o profesie neînsemna-tă, poate că e şi mai bine aşa. Cel puţin o să-şi cunoască locul şi n-o să-mi ceară imposibilul.
— Eu — zic — mă căsătoresc a patra oară şi mi s-a făcut capul calendar de cîte şi mai cîte. Una — zic — mă opreşte să folosesc diminutive-le. Alta — zic — se încurcă cu un operator de film. Acum mai vii şi dumneata cu altă trăsnaie. Dar — zic — întrucît mi te-ai cuibărit în suflet, să fie precum vrei.
Aşa că ne căsătorim şi rămînem fiecare în locu-inţa lui. Şi totul merge bine, în bună pace şi înţe-legere. Dar după o săptămînă, ea se îndrăgosteşte, tam-nisam, de un cunoscut de-al ei abia sosit din Arctica.
Îmi zice, potrivit convenţiei:
— Dacă vrei, divorţăm. Dar dacă mai nutreşti faţă de mine vreun sentiment, hai să respectăm condiţiile stabilite. Cu atît mai mult cu cît cuno-scutul acesta al meu pleacă în curînd într-o expe-diţie şi atunci noi doi o să ne înţelegem iar de minune.
Şi stau aşa, ca prostul, şi aştept plecarea ăluia. Aştept o lună, aştept două. În sfîrşit, vecina mea de cameră îmi zice:
— Degeaba o mai aştepţi. Ai pierdut partida: nu se mai întoarce ea la dumneata.
Dar mai trece o lună, şi într-o bună zi nevastă-mea se întoarce şi-mi spune cam aşa:
— L-am pus pe liber, mai ales că a plecat din nou în Nord.
— Dar acum — zic eu — s-au ivit unele impe-dimente din partea mea; eu — zic — m-am îndră-gostit de vecină. Dar dacă dumneata mai nutreşti vreun sentiment faţă de mine — zic — sînt dispus să mă despart de ea.
Aşa că m-am despărţit de vecina mea. Şi cînd abia m-am despărţit, ce văd? După o lună de viaţă tihnită, nevastă-mea s-a îndrăgostit din nou. S-a îndrăgostit de amicul şi tovarăşul de drum al omului care a plecat în Arctica. Ăla a plecat, dar exploratorul ăsta, nu ştiu de ce, a rămas. Şi ea s-a îndrăgostit de el. Şi s-a încurcat cu dînsul.
Aşa cum ne-am înţeles, aştept eu cîteva luni, şi într-o bună zi aflu că ea va avea un copil cu el.
Îi zic:
— Interesantă şi căsnicia asta a noastră! Explo-ratorii ăştia — zic — mecanicii de bord şi opera-torii de film m-au nenorocit.
— Dacă vrei — zice ea — mai aşteaptă pînă s-o sătura de mine sau pînă o mai creşte copilul. Dacă nu, cum vrei. De altfel — zice — mi s-a urît să te tot văd văicărindu-te, veşnic nemulţumit. Eu — zice — nu depind de mine. Inima e cea care îmi spune pe care bărbaţi moderni să-i iubesc, şi pe care să-i detest. Dumneata — zice — n-ai nici măcar insigna GTO3. Barem să fi urmat şi dumneata — zice — aşa, de ochii lumii, cursurile de apărare sanitară. Nu zic să fii ţintaş de elită sau să pleci undeva, în Nord. Nu profesiile astea — zice — te omoară, dar ai, pur şi simplu, o fire neinteresantă, în contratimp cu epoca. Azi nu mai există bogătaşi, nu-i chip să-ţi ascunzi nimicnicia cu capitalul, aşa că se cere să-ţi îmbunătăţeşti per-sonalitatea pentru a binemerita dragostea feme-ilor.
— Una — zic eu — îmi interzice diminutivele, alta îmi aduce plocon copii, ba îmi mai face şi morală...
Deodată, ea deschide uşa în camera alăturată şi strigă, folosind un diminutiv:
— Vanicika, individul ăsta iar a venit să facă scandal! Şi măcar că mi-e bărbat, dă-l afară. Simt — zice — că din cauza lui mă apucă istericalele.
Şi îndată intră în cameră amicul ăluia care a plecat în Arctica. O huidumă de om, călit de aerul Nordului. Şi, pe deasupra, paraşutist, cu insignă.
— Care-i baiul, tinere? zice.
I-am spus şi eu la revedere şi am plecat, punîndu-mi în gînd să descriu toată chestia asta, pentru ca alţi bărbaţi nezburători să se ferească de a se pune într-o situaţie din asta, ca să zic aşa, delicată.
Eu, unul, sînt contra căsătoriilor ăstora libere. Eu sînt pentru o alianţă mai trainică, întemeiată pe simţăminte reciproce. Dar de unde să iau eu sim-ţămintele astea, dacă nici măcar n-am văzut vreo-dată o paraşută? Şi mai la nord de Ligov n-am locuit niciodată!
Zău dacă nu trebuie să devii erou, ca să te poţi măsura cu restul populaţiei!
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu