Arsenalele din Isher (12)

A. E. Van Vogt

 

 

FARA lucra, gândindu-se adesea că tot asta va face până în pragul morţii. Era un prost — de o mie de ori îşi spusese că e un prost fără-pereche — , dar tot mai spera că, într-o bună zi, Cayle va intra în atelier şi-i va mărturisi:
— Tată, mi-am primit lecţia. Dacă mă poţi ierta, învaţă-mă meseria şi retrage-te pentru o odihnă binemeritată.
La 26 august, teleecranul se declanşa exact după ce terminase Fara prânzul:
— Apel pentru bani, oftă aparatul. Apel pentru bani!
Fara şi Creel se uitară unul la altul.
— Ei, spuse într-un târziu Fara, apel către noi pentru bani.
După înfăţişarea tristă a soţiei, îşi dădu seama ce se petrece în mintea ei. Îl blestemă printre dinţi pe băiat.
Dar, lucru uimitor, într-un fel, simţea o uşurare! Deci Cayle începea să aprecieze valoarea părinţilor. Descinse placa video şi spuse:
— Veniţi să luaţi banii.
Imaginea care apăru pe ecran era a unei feţe ciudate, cu fălci late şi sprâncene stufoase. Individul spuse:
— Vă vorbeşte Clerk Pearton de la BANCA A CINCEA din Ferd. Am primit o cambie vizuală de zece mii de unităţi în contul dumneavoastră. Cu comision şi impozit, suma necesară va fi de douăsprezece mii o sută de unităţi. O plătiţi acum sau treceţi după-amiază pe la noi?
— Bbbbine...bbbbine..., dar... începu Fara, cine... cine?
Se opri din nou conştient de faptul că individul cu faţa grosolană spune ceva în sensul că aceşti bani i-au fost plătiţi în dimineaţa respectivă lui Cayle Clark, în urma unui apel urgent. Într-un târziu, Fara îşi recăpătă glasul:
— Bine, dar banca n-avea nici un drept să plătească banii fără a fi autorizată de mine, protestă el.
Glasul îl întrerupse cu răceală:
— Atunci să informăm centrala noastră că banii au fost obţinuţi prin fraudă? Fireşte, se-va emite imediat un mandat de arestare împotriva fiului dumneavoastră.
— Staţi... staţi puţin...
Fara vorbi cu ochii închişi, fără să mai ţină cont de nimic. O simţea pe Creel lângă el clătinând din cap. Era albă ca varul şi cu un glas bolnăvicios, disperat, spuse:
— Fara, lasă-l baltă! A terminat cu noi. Trebuie să-i arătăm aceeaşi neîndurare. Lasă-l baltă!
Cuvintele răsunau în urechile lui Fara, dar parcă nu aveau nici un sens. Nu păreau să intre în nici un tipar normal. Vorbea fără şir:
— N-am... n-am... cum pot plăti... în rate?
— Dacă doriţi un împrumut, spuse Clerk Pearton, fireşte că vom fi bucuroşi să analizăm chestiunea. Aş putea spune că, atunci când a sosit cambia, v-am verificat situaţia financiară şi suntem gata să vă împrumutăm pe timp nelimitat unsprezece mii de unităţi, cu ipotecă asupra atelierului. Am aici formularul de contract şi, dacă sunteţi de acord, introducem apelul nostru prin circuitul de înregistrare şi puteţi semna imediat.
— Nu, Fara! strigă Creel.
Funcţionarul continuă:
— Restul de o mie o sută de unităţi se va plăti în bani-gheaţă. Vă convine?
— Da, da, bineînţeles. Am două mii cinci...
Îşi stăpâni limba înclinată să trăncănească şi continuă:
— Da, da, e convenabil.
Odată tranzacţia încheiată, Fara se întoarse cu destul de multă asprime către nevastă-sa. Din adâncurile fiinţei lui rănite şi îndurerate, urlă:
— Ce tot spui să nu plătim? De nu ştiu câte ori m-ai acuzat că băiatul a ajuns ce a ajuns din vina mea. Şi pe urmă nici nu ştim pentru ce-i trebuie banii. A zis că e un caz urgent.
Creel rosti cu glasul aproape şoptit:
— Într-un ceas ne-a stors toate economiile. Probabil că a făcut-o intenţionat, socotindu-ne doi gogomani bătrâni care nu suntem capabili decât să-i plătim datoriile.
— Eu nu văd altceva, o întrerupse Fara, decât că ne-am salvat numele de la o ruşine.
Înaltul său simţ al datoriei împlinite cum se cuvine îi dădu o stare plăcută până spre mijlocul după-amiezii, când veni portărelul de la Ferd să preia atelierul.
— Bine, dar... bâigui Fara.
Portărelul preciza:
— Compania Atelierelor de Reparaţii Atomice Automate a preluat împrumutul dumneavoastră de la bancă şi execută ipoteca.
— Bine, dar e nedrept, spuse Fara. O să mă adresez justiţiei. Se gândea năucit: "Dacă află vreodată Împărăteasa o să... o să..."
Judecătoria era o clădire mare, cenuşie şi Fara se simţea tot mai golit şi mai înfrigurat, de la o clipă la alta, în timp ce străbătea coridoarele sumbre. La Glay, hotărârea lui de a nu se preda în mâinile unui avocat păruse un act de înţelepciune. Aici însă, în aceste săli enorme şi camere ca de palat, acest lucru i se părea, pur şi simplu, o prostie îngrozitoare.
Şi totuşi izbuti să prezinte Curţii o relatare a acţiunii criminale întreprinse de bancă, mai întâi dându-i bani Iui Cayle, apoi predând contractul de împrumut principalului său concurent, chiar la câteva minute de la semnarea lui. Şi încheie cu vorbele:
— Onorată instanţă, sunt sigur că Împărăteasa nu va aproba asemenea acţiuni întreprinse împotriva unor cetăţeni cinstiţi.
— Dar cum îndrăzneşti — spuse glacial persoana de pe fotoliul judecătorului — să foloseşti numele sacru al Maiestăţii sale în susţinerea intereselor dumitale meschine?
Fara simţi fiori prin tot trupul. Sentimentul tainic că este un membru al marii familii a Împărătesei îi sugeră brusc imaginea a zece milioane de tribunale îngheţate ca acesta şi a miliarde de oameni răuvoitori şi împietriţi ca acest judecător care se interpuneau între Împărăteasă şi supusul ei loial, Fara Clark. Îl chinuia un gând pătimaş: "Dacă Împărăteasa ar şti ce se întâmplă aici şi cât de nedrept sunt tratat, ar... Dar oare chiar aşa ar face?"
Îşi alungă din minte cumplita îndoială tocmai când vocea cadiului îl trezi din această reverie.
— Apelul reclamantului se respinge, cu condamnare la plata a şapte sute de unităţi cheltuieli de judecată, urmând ca acestea să fie împărţite între tribunal şi avocatul apărării în proporţie de cinci la doi. Să se ia măsuri ca reclamantul să nu părăsească localul până când nu plăteşte daunele. Procesul următor de pe rol!
A doua zi, Fara se duse singur la mama lui Creel. Se opri mai întâi la "Restaurantul fermierilor" de la marginea satului. Observă cu satisfacţie — gândindu-se la banii care vin în flux continuu — că restaurantul este pe jumătate plin, încă înainte de amiază. Dar patroana nu era acolo. I se spuse să o caute la depozitul de alimente.
O găsi în spatele restaurantului, supraveghind cântărirea unor cereale. Bătrâna îi ascultă povestea cu faţa împietrită, fără să scoată o vorbă. În cele din urmă spuse destul de sec:
— Nu e nimic de făcut, Fara. Mă număr printre cei care trebuie să apeleze destul de des la împrumuturi de la bancă pentru a-mi susţine afacerile. Dacă aş încerca să te lansez şi pe tine în afaceri, aş stârni duşmănia ălora de la Compania de Reparaţii Atomice Automate. Şi, pe lângă asta, ar însemna să fiu zevzeacă dacă i-aş da bani unui om care lasă pe ticălosul de fiu-său să stoarcă de la el o avere. Un asemenea om nu se pricepe câtuşi de puţin la treburile lumeşti. Şi refuz să-ţi dau o slujbă pentru că nu angajez niciodată rubedenii... Spune-i lui Creel să vină să stea la mine. Dar un bărbat nu vreau să întreţin. Asta-i tot, încheie ea.
O privi o vreme deznădăjduit, observând-o cum îi supraveghea calmă pe salariaţii care manipulau aparatele de măsură, vechi şi de mult timp inexacte. De două ori răsună glasul ei în interiorul încărcat de praf şi de fiecare dată cu o notă acută:
— Greutatea e depăşită cu cel puţin un gram. Fiţi atenţi la cântar! Cu toate că stătea cu spatele la el, după atitudinea pe care o adoptase, Fara o simţi încă conştientă de prezenţa lui. Intr-un târziu se răsuci pe călcâie, cu o mişcare bruscă, şi-l apostrofă:
— De ce nu te duci la magazinul de arme? N-ai nimic de pierdut, oricum nu mai poţi merge mai departe.
Fara ieşi, parcă orbeşte. La început, sugestia că ar trebui să cumpere un pistol şi să se sinucidă nu părea să fie o aluzie la persoana sa. Dar se simţi îngrozitor de jignit că o făcuse tocmai soacră-sa. Să se omoare? Era ridicol. Era încă tânăr, abia se apropia de cincizeci de ani. Dacă i se oferea o şansă corespunzătoare, cu mâinile lui atât de abile putea să-şi câştige existenţa onorabil chiar şi într-o lume în care maşinile automate te copleşeau. Dar pentru un om care ştie să-şi facă meseria e loc pretutindeni. Toată viaţa lui şi-o întemeiase pe acest crez.
Întors acasă, o găsi pe Creel făcându-şi bagajele:
— Cred că e lucrul cel mai înţelept să închiriem casa şi să ne mutăm în camere mobilate.
Îi vorbi de oferta mamei ei de a o întreţine, cercetându-i atent faţa în tot acest timp. Creel dădu din umeri:
— I-am spus "nu" încă de ieri, relată ea gânditoare. Mă întreb de ce ţi-a pomenit şi ţie de chestia asta.
Fara se grăbi către vitrina cea mare care dădea înspre grădina cu flori, cu piscină şi cu aranjamentul acela de stânci. Încercă să şi-o imagineze pe Creel departe de grădina ei, de casa aceasta în care îşi petrecuse două treimi din viaţă, pe Creel locuind în camere mobilate. Ştia ce voise să spună mama ei. Mai avea o speranţă. Aşteptă până ce Creel urcă, apoi îl chemă prin teleecran pe Mei Dale. Faţa rotofeie a primarului căpătă o expresie de nelinişte când văzu cine-l cheamă. Dar ascultă cu un aer de pontif şi, în cele din urmă, răspunse:
— Îmi pare rău, dar Consiliul municipal nu acordă împrumuturi. Şi aş putea să-ţi mai spun, Fara, dar, bagă de seamă, n-am nici un amestec în treaba asta, că nu mai poţi obţine autorizaţie pentru a deschide un atelier.
— Cum? se fistici Fara.
— Îmi pare foarte rău! Uite ce este, Fara, ascultă-mi sfatul şi du-te la magazinul de arme, îi sugeră primarul, cu glas aspru. Au şi locurile astea rostul lor.
Se auzi un declic şi Fara se trezi privind placa neluminată a teleecranului.
Deci moartea era singura soluţie!


ÎI TREBUIRĂ DOUĂ LUNI de şedere într-o singură cameră pentru a ajunge să ia o hotărâre. Aşteptă până se goli strada, apoi traversă, trecu pe lângă un aranjament floral şi ajunse la uşa magazinului de arme. O clipă îl cuprinse teama că uşa n-o să se deschidă, dar ea se deschise aproape de la sine. Când trecu din antreul nu prea bine luminat în magazinul propriu-zis îl văzu pe bătrânelul cu părul argintiu aşezat pe un scaun, într-un colţ, citind la lumina blândă a unei veioze. Acesta înălţă ochii de pe carte, o lăsă jos şi se ridică în picioare:
— Ah, domnul Clark, spuse el liniştit. Cu ce vă putem servi?
Fara simţi o uşoară îmbujorare. Sperase că nu va suferi umilinţa de a fi recunoscut. Dar acum, această teamă trecuse şi el rămase mai departe dârz. Lucrul cel mai important în problema sinuciderii era ca înmormântarea să n-o coste prea mult pe Creel. Nici cuţitul, nici otrava nu puteau satisface această cerinţă fundamentală.
— Aş vrea o armă, spuse Fara, care să poată fi adaptată în aşa fel încât să dezintegreze dintr-o singură împuşcătură un corp cu diametrul, de un metru optzeci. Aveţi aşa ceva?
Bătrânul se întoarse către o vitrină, de unde scoase un revolver solid, care strălucea în toate culorile blânde ale inimitabilului plastic "Ordin". Apoi rosti cu multă precizie în glas:
— Observaţi că flanşele acestei ţevi nu sunt nişte simple bulbucături. Este modelul ideal pentru a fi purtat într-un toc la subţioară, pe sub haină. Poate fi scos foarte repede, deoarece, dacă este acordat cum trebuie, sare direct în mina proprietarului la simpla ei apropiere. În momentul de faţă este acordat la persoana mea. Băgaţi de seamă când îl repun în toc şi...
Viteza mişcării revolverului fu uimitoare. Nici nu întinsese bătrânul degetele, că revolverul sări între ele de la distanţa de peste un metru. Mişcare de o precizie desăvârşită. Ca uşa în noaptea aceea când îi scăpase din mână lui Fara şi se trântise fără zgomot în nasul poliţistului Jor. Instantaneu!
Fara, care deschisese gura, în timp ce bătrânul îi dădea aceste explicaţii, pentru a protesta, arătând inutilitatea ilustrării vreunei alte calităţi a armei în afară de cea de care întrebase el, strânse buzele la loc. Se holbă fascinat. Şi ceva din minunea pe care o vedea îi paraliza şi mintea, şi trupul. Văzuse şi mânuise şi el armele soldaţilor, care nu erau decât nişte obiecte obişnuite din metal ori din plastic, folosite destul de stângaci, ca şi orice altă substanţă materială, câtuşi de puţin asemănătoare cu acest revolver, fără o viaţă proprie uluitoare, sărind cu o vioiciune intrinsecă pentru a susţine cu toată puterea lor superbă voinţa stăpânului.
Tresărind, Fara îşi aminti de scopul venirii lui în acest magazin. Zâmbi cam strâmb şi zise:
— Toate acestea sunt foarte interesante. Dar cum rămâne cu raza care se poate desface?
Bătrânul spuse calm:
— La grosimea unui creion, raza aceasta poate străbate orice corp, cu excepţia anumitor aliaje de plumb, până la o distanţă de patru sute de metri. Dacă gura ţevii este ajustată cum trebuie, puteţi dezintegra un obiect de un metru optzeci diametru până la cincizeci de metri depărtare. Şurubul acesta slujeşte la adaptare.
Şi arătă un dispozitiv minuscul instalat chiar pe ţeavă:
— Răsuciţi-l spre stânga pentru a împrăştia razele şi spre dreapta pentru a le concentra.
— Bine, cumpăr pistolul, spuse Fara. Cât costă?
Îl văzu pe bătrân cum îl priveşte gânditor, şoptindu-i:
— V-am mai explicat şi altădată regulile noastre, domnule Clark. Sper că le mai ţineţi minte, nu?
— A, zise Fara şi se opri, holbându-se. Adică vreţi să spuneţi — îşi trase cu greu răsuflarea — că lucrurile astea chiar se aplică. Va să zică nu sunt... Încordat, aproape ţeapăn, îşi termină gândul... Nu vreau altceva decât o armă care să tragă în autoapărare, dar pe care s-o pot îndrepta împotriva mea dacă trebuie... sau dacă vreau s-o fac.
— A, sinucidere, zise bătrânul şi făcu o mutră de parcă abia atunci s-ar fi dumirit. Dragul meu domn, n-avem nimic împotriva sinuciderii. Este privilegiul dumneavoastră personal într-o lume în care, de la un an la altul, avem tot mai puţine privilegii. Cât despre preţul acestui revolver, el costă patru unităţi.
— Patru... numai patru unităţi! se minună Fara.
Rămase uimit. "Vai de mine, dar numai plasticul... şi tot pistolul cu mecanismul său fin şi complicat ar fi fost ieftin şi la preţul de douăzeci şi cinci de unităţi". Un fior de interes îi străbătu trupul.
Deodată, misterul Arsenalelor i se dezvălui la fel de vast şi de important ca şi sumbrul său destin. Dar bătrânul îi vorbi din nou:
— Şi acum, dacă aveţi amabilitatea să vă scoateţi vestonul, vi-l putem pune direct în toc.
Fara se supuse maşinal. Era prea uluit să-şi dea seama că peste doar câteva secunde avea să iasă din magazin echipat pentru sinucidere şi că acum dispăruse orice obstacol din calea morţii lui. Lucru ciudat, era destul de dezamăgit. N-avea cum să explice, dar, într-un fel sau altul, în fundul inimii lui stăruise speranţa că aceste magazine ar putea... ar putea... ce să facă? într-adevăr, ce să facă? Fara oftă şi simţi că bătrânul vorbeşte iar:
— Poate că preferaţi să ieşiţi pe uşa laterală. E mai puţin vizibilă decât cea din faţă.
Fara nu mai era în stare de nici un fel de împotrivire. Simţea degetele negustorului pe braţul său, aproape călăuzindu-l. Apoi, bătrânul acţionă unul dintre butoanele de pe perete — deci aşa se petreceau lucrurile! — şi se ivi uşa. Dincolo de deschizătura ei vedea florile. Fără o vorbă, se îndreptă spre ele. Ajunse afară aproape fără să-şi dea seama.

va urma